X.Strincendo

Amelia Stolnicu şi Nerone Creţeanu sorb din cafea cu nevinovată plăcere, nebănuind nici pe departe criminala dorinţă a profesorului-cafegiu.

Dimpotrivă, ştiind cât îl măgulesc, fiindcă Grigore Stolnicu se preţuieşte tot atât de meşter în fiertul unei cafele, ca în confecţionarea unei etimologii, se întrec în complimente:

— E delicioasă, astăzi, ca niciodată, dragă Grigorel…

— Ar fi păcat să-i picuraţi rom, domnule profesor!

Grigore Stolnicu cere rom şi picură rom, înadins, ca să arate că nu poate fi dus cu momeli, ca orice soţ imbecil prin definiţie.

Soarbe şi dânsul din ceaşca de cafea, măsurându-i şi înglobându-i în aceeaşi otrăvită privire. Ce-or fi găsit unul la altul? Amelia e întotdeauna bolnăvicioasă, cu privirea molâie, fără nici o vlagă. Dimineaţa se trezeşte cu pleoapele umflate şi mai obosită de cum s-a culcat. Toată ziua se vaietă, tuşeşte, e posacă şi fără nici o voinţă. Astăzi a vorbit cât nu cuvântă într-o săptămână. Şi o singură dată a dovedit şi ea o personalitate, a opus o rezistenţă – atunci încăpăţânată şi absurdă – când a fost povestea cu oglinda veneţiană din salon. Iar acest Nerone Creţeanu e incolor, insipid şi inodor, să nu-i primească o sărutare nici fata din casă. Oare cum se sărută?… De când au început să-l înşele? Mai ales unde, unde naiba se întâlnesc? Poate, fără nici o ruşine, aici, în casa lui, în patul lui.

Cu o sfredelitură de coclit cuţit întors în carne, Grigore Stolnicu îi vede răsturnaţi pe divan, pe pat: dezgustător spectacol, spasm de larve omeneşti, încolătăcire vâscoasă de viermi.

Nerone Creţeanu, care de un ceas rostogoleşte în creier un început de conversaţie fără să găsească prilejul potrivit, ca orice timid, îşi ia inima în dinţi şi glăsuieşte exact în momentul cel mai prost ales:

— Domnule profesor, aţi citit răspunsul „Specialistului” de la Iaşi? A apărut ieri. E lamentabil. O morfoleală de argumente, din care nu se ţin două alături, în picioare.

Grigore Stolnicu declară că n-a citit răspunsul „Specialistului” de la Iaşi şi că nici nu se grăbeşte să-l citească.

— Am altceva mai bun şi mai serios de făcut! Încheie în enigmatică ameninţare.

— Nici nu era nevoie s-o mai spuneţi, domnule profesor. Aţi neglijat Morfologia verbului predicativ român, pe care toată lumea o aşteaptă cu nerăbdare… Se dădu cu părerea viitorul specialist în embrion, de-plin convins prin optica profesională că toată ţara aşteaptă cu suflarea suspendată pe buze Morfologia verbului predicativ român.

— Dumneata crezi că eu văd tot Universul numai în morfologii, texte, glosare şi etimologii, cum unii matematiciani maniaci pun viaţa şi estetica în ecvaţii, tinere? Vorbi cu dispreţ Grigore Stolnicu.

Pe urmă, tot cu surdă ameninţare:

— Nu sunt atât de orbit, încât să nu mai văd ce se petrece în jurul meu…

Asistenul, neţinând seamă de înţelesul tăinuit al ameninţării, izbucni stupid în râs la gândul că Universul ar putea fi redus numai la morfologii, texte, glosare şi etimologii.

Râse cu toţi dinţii, mulţi, verzi, laţi şi neregulaţi, gata-gata să-i împroaşte în toate părţile, cum se joacă unii copii rău-crescuţi cu gura plină de apă. Iar ca să-şi alunge intimidarea, căută în deşert cocoloaşele de pâine, pe care i le culesese slujnica, să înceapă din nou a căuta în bobi.

Amelia se ridică:

— Vă las, dacă începeţi iar cu discuţiile acestea savante, din care eu nu pricep nimic.

Şi eu o mustrare:

— Mă duc să desfac bagajele. Am pierdut vremea degeaba strângându-le.

„Eşti neconsolată că nu mai plec”, gândi Grigore Stolnicu. „Amândoi sunteţi zăpăciţi, ca doi şobolani prinşi în capcană. Nu ştiţi cum a căzut capacul peste voi, v-a prins panica, vă zbateţi să descoperiţi o ieşire. Dar aveţi încă răbdare. E abia începutul.”

Cu o curiozitate de savant urmărind o crudă experienţă de vivisecţie, Grigore Stolnicu se aşează cu bărbia în amândoi pumnii şi cu coatele pe masa strânsă, să citească nedumerirea, contrarietatea şi panica pe obrazul de sugativă al asistentului. Spuse, ca să-l încerce:

— Poate era mai bine să nu fi renunţat la plecare…

— Tocmai! Se repezi cu inocentă grabă Nerone Creţeanu. După atâta muncă, vi se cuvenea, domnule profesor, un repaos. Plimbarea, schimbarea mediului şi a preocupărilor, e cel mai bun repaos pentru un intelectual.

— De altfel, timpul nu-i pierdut. Biletul se poate reţine şi acum, după-amiază… Împinse Grigore Stolnicu experienţa mai departe.

— Dacă voiţi, mă reped eu, domnule profesor. Într-un sfert de oră sunt îndărăt! Se agită pe scaun asistentul, gata de plecare, pipăindu-şi cravata şi încheindu-şi nasturii cu sinceră învoioşare, să-şi servească profesorul, pe care îl respecta şi îl iubea, şi căruia i se simţea din toată inima şi pe toată viaţa îndatorat.

, Cum s-ar bucura să mă vadă plecat!„ interpretă în felul său Grigore Stolnicu această promptitudine. „Le-am stricat toate socotelile. Îşi aveau, desigur, hotărâtă o întâlnire, chiar şi astă-seară, după plecarea mea. Şi mâine alta, şi poimâine: trei săptămâni. Canaliile! În faţa slugilor. Fără nici o ruşine de ele. Tot cartierul trebuie să vorbească şi toţi servitorii să povestească, întrecându-se în detalii scârboase şi cinice, când se adună în bucătărie să descoase viaţa stăpânilor. Canaliile!”

Dar nu lăsă nimic să-i străbată pe faţă din aceste gânduri acre.

Îşi privea asistentul cu o ură din care nu lipsea şi o ciudată compătimire. Nici nu ştia măcar să mintă. S-a trădat de la cele dintâi cuvinte. Dacă l-ar prinde de piept şi l-ar zgâlţina bine, ar cădea în genunchi şi ar mărturisi totul, târându-se şi implorând iertare. Nu e nici măcar atât de frumos, voinic, temerar şi cinic ca acel Gicu, din loja lui Ghiojdeanu. Îl mai cheamă încă şi Nerone. Nerone Creţeanu! Grotească însoţire de nume şi jalnică parodie a genialului monstru, autenticul Nerone, care a cutezat totul. Un Nerone, acesta?

Grigore Stolnicu se înveseli de-a binelea la aceste reflecţii hâtre.

Întrebă neaşteptat:

— Cine te-a botezat pe dumneata?

— Un unchi! Mărturisi nedumerit asistentul. Un frate al mamei, profesor de istorie.

— Putea să-ţi găsească alt nume. Ce e aia: Nerone? Nerone Creţeanu?

— Nu puteam să protestez atunci, din cristelniţă! Cuteză, în sfârşit, Nerone Creţeanu o glumă, potrivită ca nuca în perete şi arătându-şi toţi dinţii de cafea crudă, gata să-i împroaşte în cele patru puncte cardinale.

Pe urmă îşi luă seamă că a fost prea puţin cuviincios faţă de profesor şi cercă să se dezvinovăţească oarecum:

— Sunt şi eu, domnule profesor, o victimă a şcoalei latiniste.

— Stupid şi grotesc! Condamnă cu asprime Grigore Stolnicu. E scandalos cum îşi pot suporta unii indivizi asemenea împerecheri ridicole: Ulise Popescu, Cezar Petrescu, Napoleon Creţu, Amilear Petrăchescu, Scipione Carabăţ… Avem, în anul al treilea, mi se pare, o studentă: Monica Harabagiu… Ce e aia: Monica Harabagiu? Mariţa, Lentă, Safta, Marghioala, Paraschiva Harabagiu, da! Dar Monica?

Acum, asistentul cu numele crudului imperator cu monoclu de safir care a dat foc cetăţii eterne era stacojiu complet. Sfeclă. Nu ridică ochii de la faţa de masă şi cu degetele căută în van cocoloaşele de pâine, absente, în care să-şi frământe alarma şi umilinţa. Monica Harabagiu era apropiata lui logodnică: o fată zveltă şi vioaie, cu ochi drăcoşi, care-au înnebunit jumătate din Facultatea de Litere. Chiar acum, peste două ore, şi-a dat întâlnire cu dânsa. O iubeşte de un an. Şi ea, de un an, îl torturează. Imediat ce Monica îşi dă li-cenţa, plănuieşte să-şi întemeieze o modestă gospodărie. Acum mai face ea mofturi, dar ştie că sunt mai mult ca să-l încerce cât o iubeşte. Şi iată că profesorul, poate cu intenţie, desigur, cu intenţie, i-a adus numele în discuţie. De bună seamă că îl dezaprobă. Nu admite această căsătorie. Înadins a voit să nu i-o spună direct; i-a dat numai să înţeleagă. Iar, hotărât şi autoritar cum e, profesorul va fi în stare să-i sfarme cariera, dacă nu ţine seamă de acest avertisment.

Dar ce i-a făcut Monica? Cu ce s-a făcut oare vinovată? De atâtea ori i-a atras luarea-aminte că n-are s-o sfârşească bine cu tot neastâmpărul şi ghiduşiile ei. Fără îndoială că a fost necuviincioasă cu profesorul, a răspuns impertinent, a rostit vreo glumă nelalocul ei.

Deznădăjduit şi cu tâmplele asudate, Nerone Creţeanu stă pe un scaun de foc. Îşi ia o hotărâre eroică:

— Domnule profesor, tocmai fiindcă veni vorba… N-aveam curaj. Dar am datoria să vă cer o povaţă. Mi-aţi fost ca un părinte. Vă datorez totul. Şi de aceea îndrăznesc… Aţi pomenit numele domnişoarei Monica Harabagiu. E o studentă foarte sârguincioasă: cap de serie. La toate examenele, bilă albă. I-am cerut mâna, şi după examenul de licenţă, intenţionăm să ne logodim…

— La mine nu merg astea! Vorbi cu asprime Grigore Stolnicu, spunându-şi că asistentul lui nu e atât de nerod şi naiv cum îl socotise până mai adineaori…

Desigur, a născocit povestea aceasta ca să-i înlăture orice bănuială. Trucul clasic. De acord cu Amelia, s-au pus să-l îmbrobodească bine, ca pe orice soţ, prin definiţie imbecil.

— Nu! La mine nu merg tertipurile astea! Repetă, apăsând pe cuvinte, ca să înţeleagă celălalt că nu poate fi orbit atât de uşor.

În pieptul asistentului se făcu un gol dureros. Aproape cu lacrimi în ochi, se bâlbâi:

— Dar, domnule profesor, nu înţeleg!… E o stu-dentă eminentă. Are şi puţină stare. Pentru cariera mea mi-ar fi cea mai potrivită tovarăşă de viaţă. Dacă v-a supărat vreodată, a făcut-o fără voie… Eu ştiu cum vă respectă. Numai că e un temperament prea vioi. Chiar dumneavoastră aţi recunoscut anul trecut că e cea mai bună… Mai inteligentă studentă din seria ei… Şi acum? Vă spun drept, domnule profesor, că nu înţeleg…

— Să înţelegi, tinere! Îl pătrunse cu privirea, stăruitor şi neîndurat, Grigore Stolnicu, ridicându-se în picioare şi aruncând şervetul.

Asistentul mulţumi pentru asemenea masă, cu vorbele înecate în gâtlej.

În antret, punându-şi galoşii şi scoţând umbrela ca o pacifică sabie din teaca cilindrică a cuierului, nu avea nimic din înfăţişarea teribilă şi crudă a imperatorului care se desfăta dând pradă fiarelor cei dintâi martiri din catacombe. Părea mai degrabă un asemenea martir, mizer şi lipsit de orice eroism, gata să se lapede de tot şi să milogească păsuirea supliciului.

Zgribulit şi adus de spate, în stradă, nu ştiu încotro s-o apuce, în lapoviţa murdară şi duşmănoasă.

„, Acum ce-i spun eu Monicăi?” se căsca speriată întrebarea?

„Încă n-a fost nimic. E abia începutul!” îşi spunea Grigore Stolnicu, frecându-şi mâinile satisfăcut şi instalându-se în jâlţul biroului.