VIII.Molto crescendo

Grigore Stolnicu păşise în stradă cu hotărârea nestrămutată să nu iurmeze decât o foarte mică parte din prescripţiile medicului. Anume pe cele care-i stinghereau mai puţin îndeletnicirile variate şi urgente.

Ba chiar şi atât îi păru prea mult. Erau mai degrabă tot atâtea concesii îngâmfatului pitic decât un regim absolut trebuincios sănătăţii lui, în care-şi căpătă îndată toată încrederea.

Astfel, n-a renunţat la lucru, la conferinţe şi la tipărirea cărţii în curs, la comunicările Academiei şi la colaborarea revistelor de specialitate. Dar merse, conştiincios, în fiecare dimineaţă, la hidroterapie şi făcu două ceasuri de plimbare zilnică, pe jos, împărţindu-şi planul capitalei în zone pe care le străbătea metodic, ca un neostenit inspector al municipiului.

La baie, sub împroşcarea pe rând îngheţată şi încropită a duşului, îşi admira în fiecare dimineaţă, cu sinceră vanitate, corpul rotund, musculos şi încă elas-tic, cu toată vârsta şi viaţa de bibliotecă.

Ceilalţi expuneau o jalnică anatomie.

Picioare strâmbe, păroase şi ciotoroase, piepţi înguşti şi coşcovi, umeri căzând în jos, burţi spânzurând lăbăr-ţate, spinări de cocoşaţi; adevărată galerie de monştri. Şi nenorociţii mai puteau râde, ţupăi şi chicoti, cu dezgustătoarea lor înfăţişare!

Printre dânşii, când trecea înfăşurat în halatul spongios, Grigore Stolnicu îşi sumeţea pieptul bombat, fără să vrea, înviorat de masagiul răcoritor şi fălos, ca un gladiator între mizere jivine omeneşti. Cum putea dormita oare o cât de neînsemnată meteahnă într-un asemenea trup, voinic şi intact?

De câte ori pleca de la duşuri, ager şi cu paşi sprinteniţi, Grigore Stolnicu îşi repeta ca medicul la care a nimerit este, desigur, cel mai desăvârşit imbecil pe care i-a fost dat să-l întâlnească vreodată; dacă nu cumva e cel mai mistificator, speculând o epocă prielnică tuturor ipohondriilor.

Gerul tăios îi îmbujora obrajii. Aspira cu nesaţ aerul aspru şi acidulat. Un ceas, străbătea cartiere necunoscute, unde nu călcase în cei douăzeci de ani cât trăise în capitală.

Se întorcea dispus, întinerit, energic, cu poftă barbară de mâncare şi de lucru.

După-amiază, altă oră de expediţie, în mahălăli şi străzi despre care nici nu auzise vorbindu-se până atunci. Şi iar poftă săllbatecă de muncă şi de mâncare.

Niciodată n-a lucrat mai cu spor. Şi mai cu miez. Creierul şi nervii biciuiţi îşi dezmorţeau o a doua tinereţe. Mai fecundă şi mai triumfătoare decât cea adevărată, dintâi.

În acest timp a rezolvat el definitiv, cu o strălucită fineţe de inteligenţă şi de erudiţie, câteva etimologii, pentru care de un sfert de veac se încăieraseră, fără ieşire, toţi filologii şi grămăticii ţării, ajungând adesea până la injurii şi ameninţări de represalii corporale, după cum ştiut este că nu există o breaslă de savanţi mai iritabili ca neamul filologicesc.

Grigore Stolnicu îi reduse la muţenie pe toţi. Autoritatea sa se afirmă fulgerător chiar pentru cei care cu o lună în urmă încă mai mârâiau. Se simţea crescut, era voios, tot ce-i clătinase fiinţa, cu absurde năluciri şi exagerate temeri, nu fusese decât un vis rău şi din fericire scurt.

În ajunul Crăciunului se hotărî să-şi dăruiască o vacanţă de trei săptămâni peste graniţă.

Nu pentru a da cumva vreo satisfacţie medicului-pitic, când îl sfătuise atât de stăruitor să călătorească. Ci mai mult pentru a folosi acest prilej să cunoască personal câţiva savanţi din Germania, Italia şi Elveţia, prieteni până acum prin epistole.

La agenţia vagoanelor de dormit aşteptă până să-i vină rândul. Era o nemaipomenită înghesuială. O doamnă foarte vopsită şi grăind în toate idiomele Europei deopotrivă de stricat se instalase cu coatele pe pragul de lemn şi, după ce vârâse capul pe ghilotina ghişeului, cerea funcţionarului o îndelungă consultaţie, asupra liniilor mai avantajoase de călătorie, orelor de oprire, preturilor şi staţiilor de încrucişare.

Plictisit, Grigore Stolnicu se silea să-şi omoare timpul şi nerăbdarea, privind prospectele colorate de pe pereţi, pentru care arătase întotdeauna mare slăbiciune, fiindcă citea în ele, ca într-o carte deschisă şi mereu nouă, semnele veacului.

Acestea erau simple, moderne şi ademenitoare.

Un tânăr schior, în flanelă albă şi cu braţele cruce, plutind în salt deasupra unui peisagiu nins: St. Moritz.

Alături, o plajă, cu marea de un albastru ca esenţa de sineală şi o şosea curbă, cu rânduri de palmieri: Cannes şi Promenade de la Croisette. O gondolă din care se vede spatele unei perechi îmbrăţişate şi gondolierul ciupind strunele unei mandoline cât un jambon: Veneţia.

Grigore Stolnicu îşi calcula împărţeala vacanţei aşa ca să îndestuleze cât mai inteligent, în aceeaşi vreme, utilul şi agreabilul. Pentru o zi de întâlnire cu unul din iluştii colegi de peste graniţă îşi rezerva trei zile de hoinăreală fără scop. Stătea la îndoială tocmai dacă să se albată ori nu pe la St. Moritz, celebru pentru sporturile de iarnă şi unde ar fi găsit ceva din atmosfera încântătoare a capitalei scandinave cu bune amintiri, când un domn necunoscut, cu obrazul complet ras, îl salută foarte amical.

Răspunse nedumerit. Cu un surâs de politeţe, îndestul de rece, şi cu jena omului care se crede luat drept altul.

Era sigur că nu-l mai văzuse niciodată. Şi nu-l recunoscu decât după glas, când se apropie şi îi vorbi, cu bucuria nervoasă şi comunicativă a călătorilor în preziua unei plecări:

— Şi dumneata dezertezi, vasăzică, domnule profesor? Se goleşte ţara!… E o adevărată epidemie de plecări.

Ghiojdeanu, consilierul de la Casaţie (căci el era), îi scutură mâna, cercetându-l când pleacă şi unde pleacă.

Grigore Stolnicu nu-şi putea desprinde ochii de la figura golaşă, plină de cute şi lipsită de orice relief, a omului care posedase cea mai frumoasă barbă din capitală.

Niciodată nu-şi închipuise că foarfecele şi briciul pot schimba atât de catastrofal o fizionomie. Acum, Ghiojdeanu era un oricine; un anonim redat marelui anonimat.

Iar nenorocitul râdea foarte vesel şi cu cea mai inconştientă seninătate, ducând fără voie, din când în când, mâna la barba absentă, să o dezmierde cu gestul de o viaţă întreagă.

„Canalia! Canalia”! Îşi spuse Grigore Stolnicu, gândind la fantele pomădat din fundul lojei, care, aşadar, câştigase pariul, şi gândind la femeia în verde, complicea cu ochii serafici.

— Pleci singur? Întrebă consilierul deposedat de barbă.

— Singur. Nu e un voiaj de plăcere. Mai mult ca să mă întâlnese cu nişte colegi, profesori la Lipsca, la Roma…

— Oh! În acest caz nu te invidiez deloc! Spuse Ghiojdeanu, ducând mâna spre bărbie şi retezând gestul inutil la jumătatea drumului, dând îşi dădu seama că nu mai are ce alinta. Eu nu mă pot despărţi un pas de nevastă-mea: nici o plăcere nu-mi tihneşte fără dânsa… Nu este defel modern menajul nostru, cum văd acum atâtea în fiecare zi: bărbatul într-o parte, femeia în alta. Noi, după zece ani de mariaj, reîncepem la fiecare douăsprezece luni voiajul de nuntă.

Apoi, întrerupându-şi confesiunea, făcu semn amploiatului de la ghişeu:

— Mă rog, biletele mele. Am reţinut ieri, prin telefon, trei bilete. Trei, la simplon!

Luă biletele verzi, le împături în punga de piele şi, strângând mâna lui Grigore Stolnicu, se depărtă voios, cu obrazul lui golaş şi fără de nici un haz.

„Nenorocitul!” îl compătimi Grigore Stolnicu. „Nenorocitul şi canaliile!” adaogă, glndindu-se că pleacă, aşadar, tustrei, trio perfect: soţul, soţia şi amantul. Cum de nu simte? De nu-şi dă socoteală? E doar un om inteligent, cultivat, ba chiar şi îndestul de spiritual.

Îşi aminteşte că acum doi ani, cât se întâlneau în lo-calitatea de viligiatură, era un izvor nesăcătuit de anecdote. Cele mai multe, cu peripeţii din viaţa soţilor înşelaţi. Voribea de funie în casa spânzuratului. Glumea pe socoteala altora, şi e bătaia de joc a unui individ oarecare şi a unei femei fără ruşine. „Toţi soţii sunt, prin definiţie, imbecili!”, îi ţâşni în minte reflecţia vecinului antipatic din bancă, în seara concertului de la Ateneu, „Toţi soţii sunt, prin definiţie, imbecili!”

Grigore Stolnicu a lăsat să-i treacă rândul la ghişeul de bilete. I-a luat înainte un tip roşu, făcându-şi loc obraznic, cu coatele, şi ţinând în mână un vraf de bancnote. În mâna stingă, unde inelarul poartă o verighetă: aşadar, un om însurat, un soţ, deci un imbecil prin definiţie.

În loc să protesteze că domnul cel roşu i-a uzurpat locul, Grigore Stolnicu se înveseleşte în sinea sa că toată obrăznicia individului nu-l împiedecă să poarte stigmatul infamant: imbecil prin definiţie.

Gândeşte aceasta, surâzându-şi lăuntric şi privind pe fereastră, afară, ca vecinii să nu-i vadă zâmbetul. Iar zâmbetul i s-a stins deodată.

Pe trotuarul din faţă trecea Amelia, alături de Nerone Creţeanu, asistentul lui de la Universitate.

Amelia, e cu blana cea nouă, de vizon, şi merge afectat, cum păşeşte ea întotdeauna pe stradă. Asistentul lui, de obicei timid şi tăcut (la Universitate, studenţii l-au poreclit „Motanul”), spune ceva gesticulând foarte aprins şi, desigur, spune ceva foarte vesel, fiindcă râd amândoi. Ce-şi pot spune?

De bună seamă îşi împărtăşesc un aforism asupra căruia sunt de acord: „Toţi soţii sunt, prin definiţie, imbecili!”

Şi râd amândoi, şi râd, şi râd!

Grigore Stolnicu a uitat de bilet. S-a lăsat împins de la ghişeu la fereastră, de unde i-a urmărit cu ochii până ce-au dispărut la colţul străzii.

Îşi aminteşte precis cum Amelia s-a plâns astăzi-dimineaţă că nu se simţea bine şi că nu va ieşi din casă. Îşi aminteşte tot atât de precis că Nerone Creţeanu, care e invitat de două ori pe săptămână, joia şi dumineca, la dânşii la dejun, s-a scuzat că săptămâna aceasta va lipsi, fiindcă o dată cu vacanţa trebuia să plece în familie, în Prahova.

Iar amândoi, cu toate acestea, sunt pe stradă şi râd, cu o familiaritate şi o voie bună scandaloasă, pe care n-au arătat-o niciodată în faţa lui, a soţului.

„Fiindcă toţi soţii sunt, prin definiţie…”

Grigore Stolnicu a rămas cu ochii ţintiţi la junele-reclamă în sweater alb, sărind cu schiurile peste peisagiul nins din St. Moritz.

Priveşte, dar nu-l vede.

El vede, în locul schiorului cu obraz trandafiriu şi capuşon allb, vede hohotindu-i asistentul cel timid şi tăcut. Nerone Creţeanu, care nu are nimic sportiv în înfăţişare şi în port: băieţandru modest, pe care l-a ales între toţi să-l împingă în cariera universitară, să-l îndrumeze şi să-l ajutore, ca pe un frate mai mic.

Râsul acela a crescut, ciudat de clar şi de neplăcut, cum râde într-adevăr Nerone Creţeanu, în momentele lui rare, dezvelind un dublu şirag de dinţi neregulaţi, verzui ca boabele de cafea crudă şi atât de laţi, încât s-ar părea că toată gura îi e plină de dinţi şi că, dacă va mai icni încă într-un hohot, ar împroşca în toate părţile cu dânşii. Aidoma, râsul acesta dezagreabil îi rânjeşte acum înaintea ochilor, acoperind peisagiul alpestru al placardei, toate amintirile încântătoare din ninsa capitală scandinavă, plănuirile lui de vacanţie, peretele, sala, tot publicul înghemuit în ghişeu. Şi un picur de gheaţă se rostogoleşte prelingându-se pe şira spinării, până când Grigore Stolnicu a ieşit afară, în stradă, fără să mai cumpere bilet.

Era o zi de moină, cu burniţa înstelată ici-colo de fulgi topiţi înainte de a descinde pe trotuarele cu glodul vâscos. Sloiurile de pe acoperişuri se topeau şi cădeau sfărâmându-se în capul trecătorilor. O încâlceală de trăsuri şi de automobile întrecea tot ce văzuse Grigore Stolnicu până atunci. Vânzoleala capitalei din ajunul tutulor sărbătorilor. Şcolari gonind cocoţaţi pe piramidele de bagaje, spre gări. Trecătorii încărcaţi de pachete, strecurându-se pieptiş, împingându-se unul pe altul jos de pe trotuare, strigându-se, ghiontindu-se, chicotind.

O zi murdară, fleşcăită şi de o trivială larmă, răcnită din toate goarnele maşinilor şi spurcată de toate sudălmile birjarilor, care făceau cu atât mai neprihănite şi mai dornice ninsul peisaj alpestru de la St. Moritz, nămeţii albăstrii şi feerieile păduri de pomi de Crăciun din iarna scandinavă.

Grigore Stolnicu era aci, rupt de toate aceste mi-nuni, acum interzise şi inaccesibile; absent chiar de la hâda zi cu sloată, prin care trecea cu inima golită. Traversând Calea Victoriei, se opri cu botul unei maşini proptit în piept. Încă un pas, şi ar fi fost jos, în noroi. Conducătorul, cu toate frânele încleştate, scoase capul pe portieră, strigându-i înfuriat:

— N-auzi când sun?… Imbecil!

Trânti portiera şi dădu drumul motorului, trecându-i pe sub nas şi privindu-l cu ochii încă încruntaţi.

Grigore Stolnicu nu e deloc, dar deloc indignat de insulta grosolană.

Surâde cu amară seninătate de martir.

I-a spus imbecil, şi el a gândit îndată, complectând: „Toţi soţii sunt, prin definiţie, imbecili!”

Acasă a găsit, în sofragerie, trei tacâmuri întinse.

Amelia n-a sosit încă, dar a vorbit la telefon fetei din casă să pună trei tacâmuri, fiindcă e invitat şi domnul Nerone Creţeanu.

Nimic mai firesc. Astăzi e joi, ziua când asistentul lui Grigore Stolnicu, de doi ani, e reţinut fără excepţie la dejun.

Amelia l-a întâlnit de bună seamă pe stradă. Nerone Creţeanu se răzgândise; amânase înadins, fiindcă nu voia să lipsească de la ultima masă înainte de plecarea profesorului în streinătate. Acestea le gândea foarte judicios Grigore Stolnicu şi era totuşi foarte iritat, fără astâmpăr în aşteptare, trecând din birou în salon, din salon în sofragerie şi de aci în camera fetiţei.

Copila îi întinse din căruciorul-leagăn mânuşiţele grăsulii, cerându-se luată în braţe, ca întotdeauna.

Grigore Stolnicu o privi posomorât, cu mâinile la spate, aplecându-se deasupra leagănului fără nici o dragoste, ca un vizitator când se uită la piesele anatomice din borcanele cu spirt ale muzeelor.

Doica aştepta alături, în picioare, respectuoasă şi mândră în acelaşi timp de odrasla care prospiciase atât de rumenă din laptele ei.

— Acuma s-a liniştit Cocuţa! Vorbi grăbindu-se să-i dezvelească buzele, ca să arate noutatea cea mare: două puncte albe străbătând gingiile roze. S-a liniştit; i-au ieşit dinţii. De-acum putem loade cu dinţişolii noştli şi fliptulă, nu e aşa, Coca-mică? Adăogă la plu-ral, pentru amândouă, schimonosindu-şi limba, ca să facă aşa cum ar gângăvi copila.

Grigore Stolnicu îşi continuă examenul încruntat, fără să arate nici un entuziasm la această noutate cu proporţii de eveniment pentru un părinte.

Are să-i crească dinţi laţi şi neregulaţi, verzi, ca boabele de cafea crudă, sau dinţi regulaţi şi mărunţi, ca ai lui şi ca ai Ameliei?

Clo-Clo întinde mânuşiţele de gânganie omenească, cerându-se în braţe şi neînţelegând această injustă dizgraţie. Are ochi apoşi, de un albastru decolorat, cum nu sunt nici ochii lui, nici ochii Ameliei. „Aceasta nu înseamnă nimic!” i-a spus medicul. „Pentru tată, existenţa unui copil nu înseamnă nici un indiciu. Pentru mamă, e altceva…!” Acum înţelegea abia sensul enigmatic şi impertinent al acestor cuvinte. Mârşava insinuare. Într-adevăr, pentru tată, sănătatea unui copil nu înseamnă nimic, fiindcă un tată legitim poate să fie înscris ca atare numai în actele de stare civilă, pe când în realitate… Nu sunt, oare, toţi soţii imbecili prin definiţie?

Clo-Clo a început să să scâncească, desfigurându-şi obrazul, care-a devenit deodată vânăt şi respingător. Cei doi dinţişori albi, răsăriţi în gingiile moi, o sluţesc încă mai mult. Grigore Stolnicu i-a întors spatele, trântind uşa de-au zângănit toate ferestrele şi-au detunat toate odăile.

Doica, solidară cu pruncul în această inexplicabilă dizgraţie, a luat copila în braţe. O împacă legănând-o şi ameninţând cu degetul spre uşa închisă:

— Tătâcu e un ulât!… Na! Lasă că-l învăţăm noi cum să se poalte cu o plincipesă aşa de mumoasă ca Coca-mică!

Clo-Clo, mânioasă şi ofensată, vânătă ca un ficat şi arătându-şi cei doi dinţi, mici şi laţi, înfipţi în gingiile de cauciuc roşu, se uită şi ea încruntat la uşa pe unde a ieşit imbecilul prin definiţie.