VII.Variations sur un theme rococo

Doctorul depuse cartea de vizită pe călimară. Se ridică în picioare, să primească aşa cum se cuvine, cu toate onorurile, un client excepţional.

Grigore Stolnicu fu mirat că un savant cu atâta faimă, un confrate întru celebritate, arată atât de puţin la trup: o adevărată stârpitură.

— Luaţi loc! Îl pofti medicul, oferindu-i un fotoliu american, imens, elastic şi confortabil, ca un jâlţ de bancher.

Apoi, ca să arate că nu-l socoate ca pe-un oricine, se aşeză şi el în faţă, scufundându-se în alt fotoliu, cum s-ar afla doi prieteni, în vizită.

— Nu întreb cărui fapt îi datoresc plăcerea acestei vizite! Vorbi piţigăiat şi surâzând cu o dezagreabilă sclipire de ironie în ochii mici şi vii, care şi începuseră să-şi cântărească pacientul. Din nefericire, nimeni nu mă vizitează de plăcere.

— Exact! Aprobă Grigore Stolnicu, privindu-l de sus în jos, căci rămânea înalt şi voinic chiar între braţele jâlţului care-i înghiţise.

Şi povesti metodic, cu minuţiozitate de cărturar şi de profesor, toate întâmplările din ultima vreme, stăruind asupra celei de aseară.

Medicul-pitic asculta cu acelaşi surâs de aprobare, dând din cap la fiecare episod, de s-ar fi spus că ştia dinainte tot ce trebuia să urmeze şi s-ar fi mirat grozav să se fi petrecut lucrurile altfel.

Împreunase palmele, cum fac copiii la rugăciunea de seară. Dar se vedea îndată că nu pune nici o cucernicie în acest gest. Îşi juca degetele ascultând, împreunându-le şi despărţindu-le pe rând, privindu-şi unghiile şi suflând asupra lor, părând foarte preocupat numai de acest tip agasant, ca deodată, pe furiş, să arunce o uitătură piezişă şi muşcătoare, pe sub sprincene, povestitorului.

Grigore Stolnicu observă că medicul are ochii mici, cenuşii, foarte mobili şi foarte apropiaţi de rădăcina nasului, ca ochii de maimuţă.

Uitătura era neomenesc de crudă, scormonitoare şi vicleană.

— Aveţi ultimul buletin de analiză? Întrebă brusc şi autoritar când Grigore Stolnicu sfârşi.

— Ce buletin? Nu înţeleg.

— Analiza sângelui. Orice om civilizat trebuie să-şi facă o dată pe an analiza sângelui şi a urinei! Declară sever medicul, stăpânindu-se încă să fie îndestul de politicos, fiindcă faţă de alţi clienţi, de rând, această observaţie era enunţată mai agresiv.

Grigore Stolnicu mărturisi că nu s-a gândit niciodată să-şi facă asemenea analiză. A fost întotdeauna sănătos, nu s-a plâns de nimic, n-a stat în pat nici o singură zi de când era în şcoală.

— Am un copil. O fetiţă. E sănătoasă şi robustă.

— Aceasta nu înseamnă nimic! Hotărî enigmatic medicul. Câţi ani are copila?

— Abia a împlinit un an. Un an, două luni şi trei zile, ca să fiu exact.

— Şi de câţi ani sunteţi însurat?

— De doisprezece ani. E primul copil. Adevărat, un fruct cam târziu al căsniciei! Surâse, aproape scuzându-se, Grigore Stolnicu.

Medicul ridică din sprincene, arătându-se cu totul satisfăcut că amănuntele clientului îi confirmă o părere dinainte făcută.

— Tocmai ceea ce spuneam! Pentru tată, existenţa unui copil şi sănătatea unui copil nu înseamnă nici un indiciu. Pentru mamă, e cu totul altceva…

Grigore Stolnicu nu căută să pătrundă senzul enigmatic al acestor sentinţe. Aştepta îngrijorat continuarea interogatoriului.

Medicul se uita în vârful degetelor, apropiindu-le de buze în gestul lor de rugăciune, şi întrebă, fără să ridice ochii:

— De ce-au suferit şi de ce-au murit părinţii dumitale?

Grigore Stolnicu afirmă că şi părinţii lui au fost sănătoşi, până la sfârşitul vieţii. Mama i-a murit la cincizeci de ani de pneumonie. Tatăl, mai târziu, acum doi ani. N-ar şti să spună exact de ce. Era bătrân, peste şaptezeci de ani. Niciodată, niciunul n-au dat semne de vreo curiozitate, de nervozitate.

— Şi bunicii? Unchii? Sora şi fratele tatălui şi ma-mei? Ereditatea nu merge întotdeauna în linie directă.

Grigore Stolnicu îşi aduse într-adevăr aminte că unchii şi mătuşile, atât de pe tată, cât şi de pe mamă, au arătat oarecare ciudăţenii, iar unii au dus o viaţă îndestul de dezordonată. O mătuşă a fugit la cincisprezece ani, fără urmă. Un unchi era alcoolic şi a murit în azil. Altă mătuşă a fost trei ani nebună: se dezbrăca în piele şi se arăta la fereastră, făcând gesturi obscene trecătorilor. Un unchi era orb din naştere. Şi unul a fost toată viaţa cam sărac cu duhul; n-a fost capabil să înveţe alfabetul… Niciodată nu s-a gândit că poate fi vreo legătură între aceşti oameni şi dânsul; cum nici nu şi-a dat socoteala că familia lui are un cazier atât de încărcat. De altfel, de familia lui s-a desprins de mic. Erau oameni modeşti. Neam de funcţionari. El s-a ridicat numai prin el.

— Munciţi şi astăzi mult, nu este asa? Întrebă me-dicul, ridicându-se şi deschizând cu cheiţa un dulap, din care începu să scoată mai multe instrumente misterioase.

— Evident! Cursurile. Studii în specialitatea mea. Comunicările la Academie. Am o carte sub tipar. Cinci-şase conferinţe pe an. Delegaţii, la diferite congrese…

Piticul făcu un gest, copleşit, cu amândouă mâinile duse capac la urechi: ajunge!

Îl invită să se dezbrace de haină. Să dea în jos bretelele. În cămaşe, Grigore Stolnicu îşi apăru sieşi deposedat de orice prestigiu.

Medicul-pitic îl ciocăni şi îl ascultă, ridicându-se în vârful picioarelor, ca să ajungă la pieptul bolnavului, înalt, spătos şi voinic. Îi încinse mâna cu un aparat ca un ceasornic, înregistrându-i tensiunea arterială. Îl duse la fereastră, să-l privească la lumină în pupile. Îl rugă să se uite fix la mai multe obiecte, la o oglindă pe care o purta repede de colo-colo, să citească cifrele de pe nişte cartoane pe care le schimba cu viteză de preşti [di] gitator. Îl aşeză jos şi-l lovi cu un ciocănaş deasupra genunchiului, să-i verifice reflexele.

Mic şi agil, trepăda învârtindu-se în jurul pacientu-lui, înălţându-se în vârful ghetelor care scârţâiau oribil, pipăindu-l, ca un copil neastâmpărat împrejurul unui elefant captiv şi docil.

Grigore Stolnicu se supunea acestei expertize, cu un vag surâs de dispreţ.

Îi părea nefiresc şi ridicol ca, dintre ei doi, cel bolnav să fie el, cel spătos, rumen şi cu pumni să dărâme un taur, iar leacul să i-l dicteze tocmai o asemenea stârpitură.

Medicul îşi strânse toate uneltele în dulapul de sticlă, răsuci cheiţa şi o puse în buzunar. Îşi spălă mâinile la robinet, se uită cu atenţie în palmă şi suflă un praf nevăzut, ca o ultimă îndoială.

Părea acum foarte voios.

Crăcănat, cu pumnii înfundaţi în buzunările pantalonilor, se uită în sus, la Grigore Stolnicu, cum se uită excursioniştii la un turn celebru.

— Şi aşa, câteodată, nu te surprinzi şi cu alte curiozităţi? Întrebă cu cel mai amabil aer din lume. Curiozităţi inofensive, dar inexplicabile pentru un om de mare cultură ca d-ta? De exemplu, să nu calci pragul cu piciorul stâng. Sau, înainte de a începe să lucrezi, să-ţi aşezi cărţile într-un anumiit fel. Să crezi că într-un rând de haine îţi merge mai bine decât în altul… Nu ţi se întâmplă să nu poţi dormi dacă nu ţi-ai întors perna o dată cu faţa în jos? Nu te surprind, bunăoară, fără nici un motiv, pe stradă, idei ciudate? Bunăoară, teama că un poliţist ar putea să te confunde eu un escroc faimos şi să te aresteze în plin public? Sau teama că ar putea să-ţi cadă firele de la tramvai în cap şi să te electrocuteze? Sau teama că acasă s-a întâmplat o nenorocire: un început de incendiu ori a căzut copila din leagăn?

Foarte surprins de această demonică devinaţiune, Grigore Stolnicu mărturisi că i s-au întâmplat şi i se întâmplă asemenea curiozităţi. Se miră că nici el nu le-a dat vreo atenţie sistematică şi minuţioasă, cum îi stă în fire. Acum şi le aminteşte întâia oară şi-şi dă socoteală de ele.

Piticul îşi frecă mâinile bucuros, parcă încheiase cine ştie ce grozavă afacere. Dădea din cap la fiecare confirmare şi-l iscodea să-i mai stoarcă încă o spovedanie.

Deodată făcu un semn cu palma, că e complet luminat şi că orice lămurire e de prisos.

Ocoli biroul, să-şi ocupe locul pe scaunul înalt, de pe care Grigore Stolnicu observă că nu ajunge cu picioarele la pământ.

Trase un bloc de hârtie şi începu să scrie cu un stylo enorm, litere enorme. Medita, turtindu-şi nasul cu capătul tocului de aur, se încrunta, făcea o pauză privindu-şi clientul cu dezaprobare, ca pe un acuzat, apoi surâdea propriilor sale cuvinte scrise.

Rupse foaia cu luare-aminte, pe marginea punctată cu găurele, şi o flutură, ţinând-o cu două degete de o ureche.

— Domnule coleg, spuse, deocamdată nu-mi pare ceva mai grav. Surmenaj. Ereditate cam încărcată. Urmaţi prescripţia de aci. Două luni de hidroterapie. Plimbări în fiecare zi în aer liber. Cât mai puţin lucru în birou şi în bibliotecă. Şi când se mai iveşte o impulsie, bineînţeles inofensivă, satisfaceţi-o imediat, înainte de a lua proporţii. Comprimarea impulsiilor inofensive degenerează în obsesii mai puţin inofensive!

— Adică să prind muşte? Încercă o glumă Grigore Stolnicu, numai ca s-arate că nu-l impresionează mofturile savante ale unui impostor al ştiinţei.

Doctorul însă îi reteză scurt şi sever întreruperea:

— Acum vorbesc eu! Dumneata asculţi şi te supui, încă o dată: plimbare şi mişcare cât mai multă în aer liiber. Dacă se poate, să schimbaţi mediul şi preocupările pentru un timp. Un voiaj în străinătate e recomandabil. Iar peste trei luni, îmi mai faci onoarea… O! Nu! Te rog! Suntem între colegi. Colegi de catedră. Poate mâine, colegi la Academie! Făcu medicul-pitic aluzie la candidatura sa apropiată, care-i era o secretă vanitate, şi respingânld indignat onorariul.

Îşi însoţi clientul cu o politicoasă atenţie până la uşă.

Pe urmă, când celălalt dispăru, se întoarse şi, cu o abilitate de prestidigitator, mistui în sertar hârtia de o mie împăturită, cum rămăsese pe marginea biroului, cu toate protestările sale înfocate.

Îşi frecă mâinile sfrijite şi mici, cu o răutăcioasă satisfacţie. Scrise ceva într-un carnet, unde deschise o filă nouă. Şi iar îşi frecă palmele: „Ăsta, în doi ani cel mai târziu, prinde musca de-a binelea. N-o mai scapă.”

Puţin la trup, bolnăvicios şi ipohondru, agresiv şi avar, ilustrul medic nu simţea în viaţă o plăcere mai desăvârşită decât atunci când descoperea unui client voinic, arătos şi prosper, semnele unei condamnări fără scăpare.