XI.Valse triste

— Monica, dragă Monica, nu ştiu ce are cu noi profesorul! Oftă Nerone Creţeanu, păşind sub umbrelă, peste bălţile negre în care se topeau fulgii îndată căzuţi.

— Dar ce s-a întâmplat? Ce poate să aibă cu noi? Întrebă fără nici o alarmare Monica, mai mult de formă, fiindcă în voioşia ei nu găsea în viaţă niciodată un prilej de prea mare îngrijorare. Ţi s-o fi părut, Nerr!

— Ce n-aş da să fie numai o părere! Însă mi-a spus neted că nu admite: la el, cică, nu merg astea… Era foarte supărat! Se căină asistentul, cocârjat sub cortul negru de pânză, unde apărea în lumina vitrinelor şi în ploaie ugilit ca un pui de curcă, fără nimic din trufia unui cuceritor.

— Şi de ce-i supărat, mă rog? Strânse din umeri cu nepăsare Monica. E supărat. Să-i fie de bine! Are să-i treacă… Dezlegă cu uşurătate toate complicaţiile viitoare.

— Ce expeditiv rezolvi tu toate, dragă Monica! Suspină asistentul, cu admiraţie pentru atâta seninătate şi cu teamă pentru atâta lipsă de simţ al realităţilor. Dar gândeşte-te, numai, ce-ar însemna să-l avem împotrivă… Toată cariera!… Tot ce-am muncit opt ani se anulează într-o singură zi, dacă vrea el. Şi-l cunoşti: e un om care ştie ce vrea!

— Mergem la cinema, Nerr? Întrebă tam-nesam Monica, făcând trecerea de la gravele preocupări ale viitorului logodnic la frivolele ei desfătări fără nici o ezitare. Este un film foarte frumos, cu Jaque-Catelain. O! Cum îl mai ador pe Jaque! Declară cu sinceritate. Nu pot să-i sufăr pe ceilalţi: nici pe Ivan Petrovici, nici pe Mosjukine, dar Jaque? Adorabil! Ţie nu-ţi place?

Nerone Creţeanu gândi despre ascendenţii lui JaqueCatelain nişte cumplite fărădelegi, formulate în cuget în cuvinte pe care numai filologii, adânci cunoscători ai vocabularului popular şi arhaic, le află la îndemână atât de proaspete, plastice şi formidabile. Jaque-Catelain; ăsta-i trebuia lui acum! Păşi duşmănos, călcând de-a dreptul în bălţi, cu galoşii lui de viitor profesor şi înfruntând lapoviţa, cu umbrela răsucită de vânt, pe care o flutura ca un fanion al corporaţiei dăscăliceşti.

Aşa cum mergeau alături, în lumina lăptoasă a becurilor şi vitrinelor, ar fi apărut, chiar trecătorului celui mai lipsit de duhul observaţiei, o pereche iremediabil nepotrivită.

El, costeliv, grebănos, cu paltonul demodat şi îmbumbiat strâmb.

Ea, elastică, fragedă şi cu ochi de peruzea, păşind ca într-un început de dans prin lapoviţa murdară, care parcă nici n-o putea atinge, înfăşurată în blana după ultima tăietură, aruncând priviri drăcoase trecătorilor, vorbind alintat şi impertinent, răsfăţându-se în toate oglinzile vitrinelor. Era studentă sârguincioasă, cu notele cele mai mari; dar aceasta n-o împiedica de la hotărârea ca, o dată cu măritişul, să arunce cât colo terfeloagele şi caietele de cursuri şi să uite, dacă se poate, într-o singură noapte, toată învăţătura uscată care n-a izbutit să-i osifice tinereţea.

— Eu am să mai încerc să-l conving. Trebuie tact. Foarte mult tact! Îşi continuă asistentul gândul care-l îngrijora.

— Să mergem mai repede. Ajungem tocmai la mijlocul filmului! Îşi rosti Monica îngrijorarea ei.

Astfel, mergând alături, fiecare păşea pe drumul lui.

În sala întunecată, caldă, dar cu miros de haine plouate, îi conduse o femeie, căutând locurile goale cu sabia albăstrie a lanternei electrice. Au turburat alte perechi, care se ţineau de mână sau de după mijloc, ridicându-se cu bombăniri ostile.

Filmul era la jumătate, dar cu intuiţie de expertă amatoare de cinematograf, Monica ştiu în două minute ce s-a petrecut în cele patru acte trecute şi ce se va mai petrece în cele trei acte viitoare.

— Uite-l pe Jaque!… E adorabil! Exclamă, strângând mâna udă de lapoviţă a asistentului, care nu ştia ce să facă din umbrela şiroind de apă.

Jaque-Catelain scobora de la volanul unui superb Hispano-Suiza, în haină cenuşie de sport, cu o caschetă ştrengăreşte pusă pe-o sprinceană. O femeie înaltă, în haină albă, încadrată între doi ogari ruseşti, îi ieşi în întâmpinare. În fund, marea, o barcă înclinându-şi pânzele foarte înalte în suflarea vântului, un canot-automobil virând nebuneşte, gata-gata să se răstoarne şi trăgând o dâră spumegoasă şi curbă de valuri… JaqueCatelain trecu uşor braţul după mijlocul subţire al femeii: amândoi rămaseră, tâmplă lipită de tâmplă, în contemplarea asfinţitului de soare marin, cu cei doi ogari, întinşi decorativ la picioare.

— Adorabil! Ideală pereche!… Suspină admirativ Monica Harabagiu, aşteptând poate ca Nerone Creţeanu să profite ca toţi de întunerecul sălii şi s-o cuprindă şi dânsul uşor cu braţul, cum strânse se aflau măcar două duzini de perechi.

Dar Nerone Creţeanu, cu umbrela şuroind între picioare, îşi sufla prozaic nasul, împăturind batista cu luare-aminte, ca şi cum ar fi pus la păstrare în ea cine ştie ce preţioasă comoară…

— Eu cred că, dacă am îndestul tact, tot am să-l conving!… Reveni la supărarea profesorului, care-i stătea ghimpe în inimă.

— Uff! Ce agasant eşti! Îşi pierdu răbdarea entuziasta admiratoare a lui Jaque-Catelain. Lasă-mă măcar să privesc în tihnă!

Nerone Creţeanu se resemnă, urmându-şi pentru sine toate reflecţiile: cum să-l împace pe profesor şi cum să întrebuinţeze mai mult tact.

Monica privea cu buzele întredeschise, aspirând miraculoasa desfăşurare a unei vieţi de neîntrecute splendori.

Pe o terasă albă de marmoră, Jaque-Catelain e acum aşezat pe un puf, la picioarele femeii în alb. I-a cuprins mâinile şi le dezmiardă, cum numai el ştie să dezmierde. Îi spune şi nu mai sfârşeşte, cum numai el ştie să spună şi să nu mai sfârşească. Monica ar putea jura şi ea că a ghicit ce-i spunea Jaque-Catelain femeii în alb, norocoasa! Îi spune ceea ce n-are să fie niciodată în stare să-i rostească în cea mai frumoasă seară, cu cea mai romantică lună, Nerone Creţeanu, care se smârcâie alături din nas, cu bărbia sprijinită în mânerul curb al umbrelei, ca un pensionar precoce moţăind la cafenea.

Şi deodată, în vreme ce filmul îşi plimbă eroii în săli somptuoase, în grădini cu palmieri, în gări sonore şi munţi cu spumegânde cataracte, într-o viaţă prodigioasă de fabulos fast fotogenic, Monica vede, într-o întunecoasă împâclire, cealaltă viaţă, care ar fi a ei, alături cu omul fornăindu-şi începutul de bronşită via-geră. Apartamentul sărăcăcios cu chirie, ratele la mobile, gospodăria cu o singură slujnică, oblojelile omu-lui morocănos; orbecăiala într-un crepuscul fumuriu şi umed, ca într-o galerie subpământeană de cârtiţe. Pentru totdeauna: până la sfârşitul sfârşiturilor.

Monica s-a tras fără să-şi dea seama mai departe de lângă omul cu bărbia sprijinită în cârja umbrelei.

Acum, filmul, după ce s-a sfârşit, cu eroina asasi-nată de soţul gelos, a început de la capăt. Femeia în alb, trântită cu cele trei gloanţe de revolver, a descins de pe catafalc, nemuritoare şi din nou surâzând, cu seninătatea unei făpturi lipsite de orice negru presentiment. Se află pe puntea unui iaht. Jaque-Catelain, în costum alb, cu pantofi albi şi cu caschetă albă de marinar, priveşte visător, din profil, rezemat de bara punţii. Din celălalt capăt se apropie femeia cu fustele şi eşarfa fluturate de vânt. Îşi vorbesc. Râd. Abia s-au cunoscut, dar de la cele dintâi cuvinte se ştiu predestinaţi unul altuia, împotriva oricăror obstacole şi împotriva morţii chiar. Ce delicioasă viaţa în care îndrăzneşti tot, în care o mare şi ucigaşe pasiune inundă ca un hohotitor răsărit pe creştetul înălţimilor, acolo sus, deasupra viermătului mediocru şi vulgar…!

Monica vrea sa şi-l imagineze pe Nerone Creţeanu în costum alb, cu pantofi albi şi cu cascheta de marinar pe puntea unui iaht, surâzând cu fermecătoarea graţie a lui Jaque-Catelain.

Efectul e catastrofal. Explozia unei granate umplute cu boabe de cafea crudă şi împroşcând întreaga sală.

Iar Monica s-a tras încă mai departe, ferindu-se ca de o atingere rece, băloasă, de limax.

Omul cu umbrelă piroteşte absent de la magica lume a filmului, gândind fel şi chip, cum l-ar putea convinge pe profesor cu mai îndemânatic tact.

Când au ieşit afară, în sloata câinoasă, ca orice aspră şi hâdă realitate, Monica e tristă, cum s-ar fi deşteptat dintr-un miraculos şi imposibil vis; Nerone Creţeanu îşi deschide umbrela şi e gata să pornească mai departe, la asaltul mediocrei lui fericiri, cu modesta resignare dintotdeauna.

— N-avea nici o grijă, Monica. E chestie numai de timp şi de tact! O încurajează la despărţire.

Monica e cu gândul în altă parte. Îi întinde o mânuşiţă moale şi indiferentă în mânuşa de piele de Suedia.

Ea n-are nici o grijă.

Dimpotrivă, ar vrea acum ca profesorul care a avut o atât de bună inspiraţie să fie cât mai absurd încăpă-ţânat şi să o dezlege de el, de cuvântul dat lui Nerone Creţeanu într-o zi de lehamite.

S-au despărţit. În lapoviţa înstelată de fulgi, care biciuie obrajii şi pătrunde gheţoasă în haine şi în încălţări, Monica a plecat cu paşi zvelţi şi săltaţi, de menuet, în josul Bulevardului; Nerone Creţeanu a plecat în sus, sub negrul pavilion didactic al umbrelei, asaltată de toate vânturile beznei.

„Dar ce-o fi având profesorul?”