XIX. RIGAUDON.

Totuşi, acasă, cu uşa încuiată, în faţa oglinzii, Grigore Stolnicu încercă să râdă.

Râsul fu schimonosit şi ridicol. Întâia oară se apro-pie mai bine, să-şi cerceteze, cută cu cută şi trăs cu trăs, toată figura, atât de ruinată în câteva luni. Nu-şi mai recunoştea privirea, imobilă şi opacă. Săpăturile din colţul gurei, creţul din jurul ochilor, pleoapele ca foaia de gutapercă boţită. O ruină de om, aceasta era! Din ce drojdie de inconştienţă ar mai găsi puterea încă să râdă craniul acesta cu pielea prea largă? Şi gândul stupid să-şi radă mustaţa încununase toată ruinarea, ca să-i ia dreptul de la orice înduioşare, să-i facă mutra aceasta caraghioasă şi de batjocora lumei.

Grigore Stolnicu fu cuprins de o mare milă pentru el şi simţi o mai cruntă ură împotriva Ameliei, împotriva lui Nerone Creţeanu, împotriva medicului-pitic, împotriva întregei conspiraţii care-i pregătise cu o atât de rece neîndurare prăbuşirea.

Căci ce altceva urmăreau toţi în conspiraţia lor decât nimicirea sa? Şi pe urmă mai râd! Mai pot râde.

Câteva zile fu urmărit de râsul tuturor. Râsul acela bestial şi victorios, care dezveleşte dinţii şi scutură trupul în icneli spasmodice.

Cu dezaprobare, cum ar analiza o jalnică infirmitate a semenilor săi, spionă toate râsurile şi descoperi amănunte uimitoare, până atunci ignorate. Le clasifică metodic şi ştiu îndată să categorisească în familii aparte: râsul viclean şi râsul prostesc, râsul perfid şi rî-sul răutăcios, râsul ipocrit şi râsul arogant, râsul mieros şi râsul brutal, toate dând pe faţă apucăturile ascunse ale indivizilor, toate trădându-le un viciu şi o meteahnă secretă. Şi toate degradând omul, dovedind o nevrednică degenerare, o decrepitudine odioasă a speciei, care tocmai prin râs se crede deasupra animalităţii.

Animalele, care singure trăiesc viaţa cu gravitate şi simplitate, nu cunosc râsul. Aceasta e superioritatea şi puritatea lor.

Pe stradă, la cursuri, purtându-şi punga dospită şi rece din stomac, cu privirea mocnită, Grigore Stolnicu ţintuia duşmănos şi despreţuitor fiecare început de râs. Iar râsul deodată se stingea pe buze, umilit şi parcă dezvinovăţindu-se.

Din această putere nouă, de a ucide râsul, Grigore Stolnicu îşi făcu un fel de voluptate. Se apropia de omul, de femeia, de copilul care râdea şi, cu privirea lui grea şi încruntată, stăruia să-i readucă la demnitatea gravităţii omeneşti. Omul, femeia, copilul simţeau veselia opărită de leşia acestei priviri îngheţate, tăceau molipsiţi de posomorala necunoscutului acestuia ciu-dat; gândurile se întorceau deodată numai la lucruri deznădăjduite şi irevocabile; iar atunci, Grigore Stolnicu întorcea spatele, purtându-şi aiurea traista acră de limonadă din stomac şi privirea care oţetea toată voioşia Universului.

În timpul acesta, întrebările vechi nu-l mai chinuiră. Nu mai luptă între cele două îndoieli. Descoperi chiar că singură Amelia e făptura aceea rară şi cu îndestulă demnitate omenească pătrunsă că nu toate nimicurile sunt un prilej pentru degradarea râsului. Ea era tăcută, gravă şi nu mai râdea niciodată. Îi fu recunoscător, iar pentru un timp o iertă.

Atunci, în acel miez de vară, a avut loc Congresul Internaţional al Filologilor.

Cu o scuturare din rămăşiţele intacte ale vechei lui pregătiri şi ştiinţe, Grigore Stolnicu făcu o comunicare, întâmpinată de unanime aplauze. Toţi savanţii străini fură impresionaţi de acest ascet al ştiinţei, cu figura austeră şi grea de gând.

Seara a avut loc un banchet şi o recepţie. Grigore Stolnicu, în fracul rămas larg, veni însoţit de Amelia, căreia de două săptămâni boala îi îngăduise un armistiţiu, iar de două zile medicul îi acordase învoirea să iasă din casă.

Tacâmul lui la banchet fu într-un loc de cinste. Un belgian se ridică să închine pentru această nobilă glorie a ştiinţei româneşti şi a ştiinţei europene.

Grigore Stolnicu, în haina neagră şi largă ca o haină de mort, nu ascultă, cu desăvârşire absent de la toastul înflăcărat al confratelui cu bărbiţa arămie. Ochii se sileau să ţintuiască, aducând la realitatea demnă, o scenă scandaloasă din celălalt capăt al mesei. Acolo, Amelia, în rochia decoltată pe sânii slabi şi topiţi, râdea fără nici o pudoare la şoaptele impertinente ale unui individ, ras, sclivisit şi cu părul creţ, ca o blăniţă de astrahan. Îl cunoştea: un profesor de la Montpellier, care la toate dezbaterile congresului s-a ilustrat cu întreruperi ce-au stârnit ilaritate.

Amelia îl asculta cu ochii în jos, frământând între degete colţul şervetului, răsucind pe-o parte şi pe alta cartonul menu-ului; pe urmă izbucnea brusc, nestăpânit, în hohot desfrânat, care nu contenea decât când ducea batista la gură, să-şi înăbuşe tusea. Cunoştea bine râsul acela: râsul lubric al femeilor când sunt aţâţate. Şi toată îndoiala adormită se deşteptă din nou în cugetul lui Grigore Stolnicu. Deveni din nou nestrămutată siguranţă. De bună seamă şi-au dat întâlnire undeva, mâine, la un otel, fără nici o jenă. Imbecilul s-a lăsat înşelat de fardul de pe obrazul femeii, de roşul buzelor, de văpseaua neagră a genelor: nu ştie cum arată acasă Amelia, decolorată şi molâie, când îşi spală toată această frumuseţe factice în lighean. Ea, abia respirând cu jumătăţile ei de plămâni…

Nu observă când închinarea pentru el sfârşise. Se ridică să întindă cupa vorbitorului şi celorlalţi meseni, numai fiindcă toţi se ridicaseră în picioare. Congresiştii fură încă o dată impresionaţi de atâta modestie, care nu se lasă turburată de deşertăciunea laudelor.

Când banchetul luă capăt şi toţi începură să circule, adunaţi în grupuri, Grigore Stolnicu se smulse din captivitatea unui confrate scandinav, fosta lui gazdă din capitala norvegiană, care-l prinsese bine ancorat de un nasture.

Omul era prietenos, voios că-l revede; scund şi cu figura turtită de lapon, râdea sub ochelarii groşi, cu ochii lui oblici, de vânător de foce, ţinând să-i istorisească întâmplări despre cunoştinţele de atunci. Gri-gore Stolnicu uitase toată bunăvoia calmă din acea săptămână unică, în peisajul nins, alb şi feeric, cu o ţară de Moş Crăciuni, cu uriaşi brazi de Moş Crăciun.

Îngăimă o scuză stupid de neverosimilă şi, dezancorându-şi nasturele din mâna laponului, ocoli după un stâlp, să pândească mai departe respingătoarea pereche: Amelia şi profesorul tânăr şi impertinent de la Montpellier, care n-o slăbise, râzând amândoi cu odioasa lor neruşinare.

„Aşadar, tot acesta e adevărul! Întotdeauna m-a înşelat şi mâine va face-o încă o dată!” îşi spunea Grigore Stolnicu, în maşină, spre casă, clătinat la viragii, încât i se zgâlţina tolba acră şi gheţoasă din stomac, alături de Amelia, scuturată şi dânsa de un fior şi răscumpărându-şi toată înveselirea şi uitarea de câteva ceasuri cu o tuşă seacă şi interminabilă.

Grigore Stolnicu se bucură că atât de nesfârşit tuşeşte. Nu era aceasta o justă şi încă prea blândă ex-piere? Poate numai se preface, ca să-i alunge orice bănuială şi să-i deştepte compătimirea. Iar mâine va găsi un pretext să iasă din casă şi să se întâlnească la cel dintâi otel cu flecarul acela cu păr de astrahan şi cu obrazul pudrat de dansator profesionist, care dezonorează ştiinţa franceză. „Am s-o închid în cameră. Nu permit!” hotărî cu tărie.