Camil Petrescu — Un om între oameni — CARTEA ÎNTÂIA CE-A FOST MAI DEPARTE! ÎN NOAPTEA CEA DE TAINA

CARTEA ÎNTÂIA CE-A FOST MAI DEPARTE! ÎN NOAPTEA CEA DE TAINA

Drumeagul gloduros, pe care mergeau acum, lăsa în stânga via cea mare a Mitropoliei, mărginită cu tufărişuri spinoase şi corcoduşi care le scuturau picături de ploaie în cap. Noaptea sé mai luminase puţin, devenise uşor ceţoasă; din când în când răzbătea luna. care răsărise dincolo de puful albicios al ncuilor^ După câteva sute de paşi, Dincă se îndreptă spre o poartă de uluci ascuţite sus, spunându-le celor din urmă să şadă jos sau să se lipească de gardul de tufiş, ceea ce înfriguraţii cauzaşi, trecuţi prin spaimele arestării, făcură numaidecât. Se lăsau ca nişte copii în grija lui, fiindcă îşi dădeau seama că numai el e în stare să-i ducă la liman în întâmplările atât de încărcate ale acestei nopţi de la birtul din Dealu Filaretului, prea pline de neprevăzut. Ofiţerul de pompieri ciocăni uşor în poartă, după ce domoli cu vorba vreo trei dulăi ce păreau că îl cunosc. Apoi aşteptă liniştit, căci văzu că se mişca la geamul dinspre uliţă perdeaua. Ieşi cu un ciomag 1n mână Licsandru Hergă. dar dintr-o dată i se auzi vocea groasă, încărcată în întuneric parcă de un surâs:

— Dumneata erai. frate? Mă miram eu de ce nu te latră Clinii.

Sublocotenentul îi spuse într-o şoaptă piezişă:

— Licsandre, vino mai aproape, vreau să-ţi spui ceva. îşi şuşotiră apoi câtva timp la ureche şi, după asta, mulţumit, Dincă îi spuse cu vocea mai ridicată:

— Atunci, ţine clinii.

Licsandru îi şopti din prag Licsandrei să cheme pe Mitru şi pe Damian, apoi închise cei trei câini în magazia de scân-duri, de lingă casă.

Căuzaşii veniră din întuneric în şir, unul după altul, alu-necind pe rând în şănţuleţul lutos prin care se scurgea la vale apa drumeagului. Erau acum ca la douăzeci de inşi în tinda şi în odaia de la faţă a meşterului tăbăcar. Vorbeau pe Întuneric, în şoapte, fără să-şi vadă faţa, şi chiar dacă şi-ar fi văzut-o, puţini dintre ei s-ar fi cunoscut din pricina spaimelor prin care trecuseră. în afară de Dincă, îl mai cunoşteau pe Licsandru Hergă doar Bălcescu şi Nicolae Golcscu de când cu vizita făcută cândva la tăbăcăria lui Dobrovici. Colonelul îl uitase, fireşte, şi l-^^^: fi uitat poate şi Bălcescu dacă nu l-ar fi văzut chiar acum după întoarcere, la Axente Sever acasă, unde-i întâlnise şi pe ceilalţi tabaci prieteni. Mitru se şi ivi, dealtfel, în noaptea ceţoasă, Ia gard, şi după el, în urma Licsandrei, Damian şi Toma, care, în aşteptarea secerişului, îniârzia la Bucureşti, la feciorul lui.

Simţeau că s-a întâmplat ceva cu totul neobicinuit şi se îmbrăcaseră în grabă. Pe urmă, Hergă le şopti şi lor că aseară boierii au ţinut adunare la birtul cu grădină şi au fost arestaţi de Agie. Au scăpat, şi acum trebuie să fie duşi în oraş. îi arătă cât putu pe întuneric, fiindcă unii i'ămăseseră pe prispa fără parmalâc, dar înălţată două palme de la poteca ce ducea spre poartă. Stăteau jos, căci aici era cel puţin uscat.

Bălcescu se lăsă numaidecât convins de Licsandru Hergă că e mai bine să aştepte toată lumea aici decât să mai umble, aşa, droaie pe uliţe. Aşadar, se hotărî ca Dincă şi Licsandru să o ia pe lingă mânăstire şi apoi prin prundiş să răzbată în mahalaua Dobrotesei, acasă la Axente Sever.

Totul ieşi pe potriva dorinţei lor. La dascălul ardelean găsiră o altă consfătuire, abia sfârşită. O potrivise Axente Sever dinadins, ca să nu fie silit să meargă la şedinţa boierilor, din Dealu Filaretului. Fire bănuitoare, nu-i plăceau acestui ardelean ciolănos şi slab „ciocoii din Bucureşti'*. N-avea încredere în ei., Eu când mărg la revokiţie, vreau să ştiu bine care e ăl din dreapta mea şi care ăl din stingă.” Se aflau acum la el alţi doi dascăli ardeleni, de la Radu-Vodă, unul înalt şi rotofei de-a binelea. Constantin Dorcea după nume, celălalt îndesat şi fălcos, cu ochii vii, cu o bărbuţă neagră, Vasile Maiorescu, ' frate cu Ion Maiorescu, inspectorul scoale-loide la Craiova.

' Vasile Maiorescu. fratele mai vârstnic al lui Ion Maiorescu (IHl 1 – 1864). tatăl criticului, prieten cu G. Bariţ ^i alţi cărturari tran-silvâneni, participant la revoluţia din Ion Maiorescu, şi el exponent al revoluţionarilor, a citit Proclamaţia de la Islaz în curtea Colegiului Naţional din Craiova. unde funcţiona ca protesor. Alăturarea iui Ion Maif>ioscu de mişcarea revoluţionară se datorează în mare mădi to Bi bt şi 0 h fL l B h ii

Mai erau încă şi trei dascăli de dincoace de munte. TJn boiernaş moldovean, fugit de la Iaşi de când cu înlimplarile din niartie ^ pe care, ca să se simtă independent de domnitorul Moldovei, la stăruinţa lui Costache Filipescu, vodă Bibescu primise să-1 facă dascăl de franceză cu numele schimbat, de Dumitru Rădulescu; ceilalţi doi erau fraţi: unul, Scarlai Turnavitu, fusese cel dinţii premiant pe şcoală al Colegiului de la Sfântu Sava, la înfiinţare. în 1832. şi fratele lui, Ştefan, care mai avea şi slujba de ajutor de procurcn*. Erau feciorii unui serdar, Costache Turnavitu. arendaş de pe la Turnu Măgurele. Acesta, om sanchiu ^i cârcotaş. dar iubitor do carte, avea patru băieţi şi pe toţi îi dăduse Ia inv^ăţă-tură. Scarlat fusese mai întâi, ca şi fraţii lui, elev la şcoala înfiinţată de Dinicu Golescu la conacul din Goleşti. De acolo trecuse la Sfântu Sava şi, după ce sfârşise anii Colegiului, Scarlat a fost timp de şase ani dascăl la Giuigiu. de unde fu, în sfârşit, adus profesor la şcoala al cărui strălucit pr (-miant fusese. Era mic de statură, cu fruntea rotundă. ^i cheală, cu ochii mici şi cam botos, sau poate că părea numai, fiindcă purta o barbă arămie scurtă în fir în jurul fălcilor ieşite în faţă. Al şaselea ins care se găsea de faţă era Driv (ts, locotenentul îmbătrânit în grad, cu faţa măslinie şi mustaţa neagră, pe care Odobescu şi Voinescu I. omul lui. ar fi vrut sură piietonici cu Gh. Magheru. pe atunci cârmuitor în jucl. Rumanr. ţi (cf. N. Bănescu şi V. Mihăilescu, loan Maiorescu. scriere comantjia-tivă cu prilejul naşterii lui, Buc 1912) (n. ed.).

^ în seara zilei de 27 martie 1848, la Hotelul Pclersburg. în centrul capitalei Moldovei, a avut loc o marc întrunire la care au partiii-pat reprezentanţi din rândurile burgheziei. b<„i*/i-imii cu vederi liberale şi câţiva boieri conservatori ostili domnitorului Mihail Sâurd/a. A fost desemnat comitetul pentru redactarea unei pcliţii-program către domn. hitrunirea marchează începutul mişcării revoluţionare din Moldova. In ziua de 28 martie, comitetul, alcfituit din Vasilc Alecsanchi, C. Gh. Cantacuzino, N. Carp. Manolnchi Ct) stachi. Cracti. Alecu Cu/a, Grigore Cuza. N. Ghica, Vasile Ghica. D. Grigoriu. lordachi Ilarnav, Al. C. Mavrocordat, Costachi Moruzi. Grigoro Romalo. Lascarachi Rosetti şi lorgu Sturdza, s-a întrunit în casa boierului Costachi Sturxa şi a redactat Petiţninea-Proclainaţiunc în numele tuturor stărilor Mold (tvei, care cuprindea; 55 de puncte cu caracter legislativ, unul din acestea (32) sunând astfel: „Chipul ce s-a întrebuinţat Ia alegerile d< – adunare să se desfiinţeze şi îndată să se înjghebe o noua Cameră fără nici o înrâurire asupra alegiitorilor din partea cârmuirii. pentru ca acea Cameră sa fie adevărată reprezentaţie a naţiei şi adevărală închezâţuâre a fericirii patriei*”. La 29 martie. Mihail Sturdza refuză acceptarea petiţiei şi. sprijinit de armată. înăbuşe mişcarea revolu-ţ onarâ (of. Amil revoluţionar, I, p. 407-479) (n. ed.).

să-I scoată din oştire şi nu-i dădeau nici o comandă. Fusese mai multă vreme la pompieri, unde erau mutaţi şi uitaţi aceia dintre ofiţerii care nu erau de neam şi se strecuraseră totuşi în armată. Excepţie uimitoare la aceasta era însă colonelul Dăscălescu, fiu de popă de ţară, care ajunsese aghiotant domnesc, fiind din cale-afară de frumos. Era, în sfârşit, un preot încă tânăr, popa Dumitru Georgescu, de la biserica, acum arsă, Sfântu Ion, profesor şi el la şcoala bisericească de Ia Sfântu Gheorghe, Fusese prieten bun cu Scarlat Turnavitu, dar acum se cam răciseră, de când acesta îi ceruse de nevastă pe fata lui cea mai mare, care împlinise chiar săptămâna trecută cincisprezece ani, Tinca o chema, căci popa îl găsea prea bătrân, la treizeci şi doi de ani, pentru ea. Aj: um se uitau cam de pe muche, aşa, pieziş, unul la altul.

Axente Sever nu vru să se afle nici de data asta chiar între cauzaşi, aşa încât el şi Deivos se oprii'â în odaia din faţă a lui Mitru. Era întuneric, căci apropierea zorilor fusese înşelătoare. între dascăli veniră aci, la Mitru. doar Bălcescu, Arăpilă, Nicolae Golescu şi, fireşte, Dincă. Discuţia a fost scurtă de tot.

În ce priveşte împrăştierea căuzaşilor, Axente găsi că nu era cine ştie ce greutate. Căuzaşii aveau sa a. ştepte ivirea zorilor, ca să nu stârnească, pe cât se va putea, câinii mahalalelor, şi apoi aveau să fie lisipiţi, unul câte unul, printre vii ori în gropile de nisip mărginaşe.

Un grup, Bălcescu, Arăpilă, Telegescu, Nicolae Golescu, Marin Serghiescu, Ştefan Turnavitu şi Dincă urmau să meargă, călăuziţi de ofiţerul de la pompieri, numai prin zăvoaiele Dâmboviţei până la Sfântu Elefterie şi de acolo s-o ia pe Podu de Pământ până la via lui iVristia, vie mărişoară de zece pogoane, care era gard în gard cu grădina cea mare de la Belvedere a Goleştilor. Aveau să ceară apoi de la grajdurile palatului caii de trebuinţă şi să părăsească toţi degrabă Bucureştii.

O mare nedumerire stârni însă ciudata propunere a lui Bălcescu de a rămâne şi el în Bucureşti, împreună cu Nicolae Golescu, ca să fie alături de poporul bucureştean în acele clipe. Se opuse Nicolae Golescu, dar mai ales Axente Sever.

— Apoi. iată că asta nu se poate. A fost tare cuminte hotărârea luată ca domnia-ta, frate Bălcescule, şi dumnealui, fratele Alecu, să nu vă găsiţi în Bucureşti în clipa când se va stârni revoluţia. Asta nu e joacă. Dacă va izbucni un foc aici, apoi unul la Islaz, altul la Telega. va mai veni poate

I ajdelui 3lae cele ver. linte alui, d se ifoc) oate pofta şi altor oameni de inimă să se ridice. atunci eu vă întreb pe dumneavoastră: au care va face legătura şi unde va fi comânda preste toţi, dacă dumneavoastră, dumneata şi fratele Alecu, cei doi care sunteţi azi tot Comitetul executiv, sunteţi închişi în Bucureşti, or sunteţi fugari de nu vi se ştie urma. Cum vom face? Eu nu zic nu, poate că izbânda să vie din întâiul ceas. dar ea poate să vie şi mai greu. să şovăie. să fie câtva timp schimbătoare. Apoi atunci. ce facem? Eu zic că musai să rămâie totul aşa cum mi-aţi spus mie alaltăieri. Şi încă mai mult. Eu nu văd ce mai căutaţi acum dumneavoastră la Telega. mai ales acuma când fratele Teo-logu a fost arestat? După părerea mea fusese mai bine chibzuit ca să vă găsiţi dumneavoastră amândoi la Goleşti. Acolo vă aflaţi între Bucureşti, Telega, Ocnele Mari şi Islaz, ca în inima unei stele. Ar fi acolo, cum s-ar zice, un praesidium exercituum. Ştafetele noastre vă pot găsi acolo oricând. Fiecare ştie ce are de făcut. Datoria conducătorului, după ce a pregătit cu luare-aminte totul şi a dat poruncile cuvenite, este să stea liniştit în bârlogul lui, să cugete singuratic, aşteptând să izbucnească bătălia şi să i se aducă veşti. Dacă el se amestecă printre soldaţi, cum de l-or ajunge veştile?

— Revoluţia este în mers şi nimic nu o poate opri. frato Axente.

— Aşa o fi. -

— se amestecă în vorbă Marin Serghicscu – dar daca o ix nevoie să i se îndrepte cumva planul, apăi cine o să facă asta?

— Nici gând, frate, nu poate fi ca să mai schimbăm ce-aţi hotărât odată în Comitetul executiv, fiindcă a fost bine chibzuit. Musai să facem aşa? stărui dârz ardeleanul.

Fu şi părerea lui Nicolae Golescu.

Se făcu totuşi o schimbare în acest plan. Fiindcă alaltăieri căpitanul Teologu fusese arestat şi nu-1 mai putea întovărăşi pe Bălcescu la Telega, se hotărî ca Marin Serghiescu să meargă la Ocnele Mari cu profesorul Ştefan Turnavitu. care şi el era bun prieten cu căpitanul Grigore Marghiloman cel care avea comanda pazei de acolo, iar pe Bălcescu să-1 întovărăşească Telegescu; acesta, fiind din partea locului, putea să fie de mare folos.

1 Grigore Marghiloman, căpitan în armata lui G. Bibescu. care s-a alăturat însă revoluţionarilor în 1848, ca după eşuarea insurecţiei să-1 însoţească pe Gh. Magheru în Ardeal, pentru a reveni în Ţara Românească la începutul anului 1850. Mai târziu se va număra printre membrii Divanului Ad-hoc (n. ed.).

Dinca ieşise din odaie, şuşotind apoi tot timpul pe prispă cu Deivos, care nu putea pricepe în ruptul capului nazdia-Vina înlâniDlarc de la birt.

Mâi Dincă, al dracului oltean ca tine n-am mai pomenit. Auzi, să-1 arestezi tu pe căpitanul Costache Chiorul? şl tocmai când el arestase toată conducerea revoluţiei? Ma, ascultă, mai sunt mehedinţeni ca tine pe-acolo. ma, pe la

^'„'Di'nariidca, înveselit mai ales de ciuda lui Deivos că nu fusese şi el aseară acolo. -

— Stili că am vrut să vă chem, domnule locotenent, dai nu v-am găsit. Aţi fi văzut cu ochii dumneavoa. stră. ^

— Fusese poruncă de la Comitet ca eu să stau pe Jinga profesori şi tabaci. să ţinem sfătuire şi noi acolo Dar ascultă măi Dincă, tu socoti că dorobanţii ăia de la podişca r-au'prins cumva de veste cum au fost păcăliţi? Cit crezi că o să mai stea acolo în şanţ, oricât or fi ei de proşti, fara să. se ducă să vază ce s-a întâmplat la birt? Ascultă-mă pe mine acuma ne pomenim aici cu ei toţi. Şi de data asta nu jnai e de glumit, mă. Până mâine. seară suntem toţi cu fiare la picioare, în bolniţa cu apă de la Snagov. Nu se lasa Costache Chiorul cu una, cu două; de dimineaţă, cum o fi scos din beciul birtului, o. să aresteze în dreapta şi-n stânga, pc oaoete, pe orâcare-1 va întâlni. Ba, stai mă. n-am dreptate. Să ştii că'n-am dreptate. Are el altceva mai bun de făcut decât să-i aresteze pe cauzaşi. mai ales când o vt-dea că o să se prăpădească lumea de râs, aflând cum ţi-ai'bătut joc de el. O.să fie orb şi turbat de mânie. Ţi-o spui (u. îşi împinse chipiul spre ceafă răzind: N-o să te caute decât pe tine, Dincă, numai.pe tine, să te împuşte cu mâna lui.

Dincă se scărpina în cap, gânditor.

— Asta o să fie cam greu.

— Hei, păi că n-o. să te caute singur, o să te caute eu patruzeci de dorobanţi după el.

— Nu. o să fie greu din altă pricină. N-o să mă mai găsească în Bucureşti dacă nu dă de mine în două ceasuri. Aoleo, dar mi se pare că aveţi dreptate. Trebuie să ne grăbim, că ne apucă zorile. Domnule locotenent, hai în casă la boieri să le amintim că aici nu suntem la sindrofie. Văz că s-au pornit pe taifas.

În timpul acesta Licsandru, Mitru şi Damian făceau de p; îză fiecare într-o parte a casei, ca la o sută-două de paşi, iar căuzaşii din căsuţa meşterului se simţeau ca nişte bolnavi, ea di

I) sp na a iC ci fa P” şi da

Ch: i

I se cu caro f-ştcaptâ fără putere rezultatul sfatului de medici care discută, alături, despre ei.

Deivos şi Dincă intrară peste cei care mai plănuiau încă în odaia din fată a lui Mitru. Era tocmai la timp. Nicolae Goloscu, care se simţise pe neaşteptate bolnav, îl apucă pe Deivos de epoletul sting, ca şi cum ar fi căutat sprijin, şi spust cu o voce slăbită:

— Deivos, dunmeata şi Dincă veţi fi nvs officiers d^ordon-nancr. veţi fi ofiţeri de legătură dintre diferitele grupuri şi ComiiGtul executiv. îl veţi găsi la început pe fratele Bălcescu, căutându-1 la castelul de la Filipeşti al lui Costache. Găseşti acolo pe soru-sa, care singură va şti să-ţi arate unde să-1 afli pe fratele Bălcescu. Poţi să mergi fără prea multă fereală, c^ci pe Costache nu-1 bănuieşte încă nimeni.

Mare vornic, Costache Filipescu era unul dintre cei mai aleşi prieteni ai lui Bălcescu, dar, deşi cu tot sufletul în rândurile revoluţionarilor, se ţinuse mai deoparte, tocmai ca să facă servicii mai bune tovarăşilor săi. Sora lui era la Fiii-peştii-de-Târg din Prahova.

Nicolae Golescu spuse mai departe:

— Dumneata, Dincă, mergi la Giurgiu la Tell. şi pe urmă, de. acolo, împreună cu el, la Islaz, apoi ca şi Deivos te vet îndrepta spre Goleşti, unde va fi le postc dc commandemGnf. Veţi găsi acolo pe Bălcescu şi pe văru-meu Alecu.

Bălcescu tăcuse tot timpul încruntat. îi venea nespus de greu să părăsească, chiar în zilele acestea. Bucureştii. Pină la urmă îl convinse Arăpilă. carc-i arătase că nimeni nu-i mai potrivit ca el, Bălcescu. care să ridice la nevoie noianul cel mare al ţărănimii şi că tocmai pentru asta nu trebuie să rainiio în Bucureşti. Bălcescu se gtndi că. într-adevăr, o dată dezlănţuită revoluţia, chiar dacă nu va izbuti de la început, trebuia să se facă stăruitoare încercări în diferite alte cenlrtpână plesni într-un loc şi va nărui stăpânirea lui Bibescu.

^. < lui Aristia era chiar lingă Podu de Pământ. colt cu uliţa Farmazonului. Din pricina holerii, el îşi adusese aici nevasta şi fata. de care parcă uitase până acum, şi deodată coplrşit de dragoste pentru ele, descoperindu-le parcă, nu se mai indurase să plece. Legătura cu oraşul – teatrul era închis acum – i-o înlesnea un publicist şi actor, foarte devotat, care-i făcea, dealtfel, tot felul de servicii de secretar, de vechil şi chiar de servitor. Avea cheia de la casa lui de burlac de lingă răspântia de la doctor Marcovici, în gura Cişmigiului, şi-i aducea de acolo tot ce-i era de trebuinţă. Era un vlăjgan cam înalt, şui, cu capul mic, nas ascuţit şi sprâncene tari.

Tocmai aici, unde se credea mai la adăpost de holeră, Aristia se îmbolnăvi, şi de şapte zile zăcea la pat. Acum fie că nu era chiar holeră, ci doar de spaima molimei li se păruse la cei din jurul său că e – aşa cum se mai întâmplase şi cu alţii – fie că fusese o formă mai uşoară, se simţea de ieri destul de bine; totuşi sta închis în odaia lui, ferit şi fe-rindu-se de toată lumea. Nu intra la el decât devotatul lui, Halepliu.

Odată cu răsăritul soarelui, Aristia se pomeni cu un grup întreg de cauzaşi, care stârniseră câinii din vie. Un paznic arnăut, cu puşcă, pistoale şi iatagan, cunoscuse între ei pe boierul Nicolae Golescu şi le deschisese. Veniseră, după ce trecuseră de maidanul Dudescului, numai prin zăvoaiele şi prundişurile Dâmboviţei, pe care Dincă o cunoştea în toate meandrele ei. Greu de tot fusese tocmai cu Nicolae Golescu, care devenise pământiu la faţă, îi ardeau ochii de fierbinţeală şi sta gata în fiece clipă să se frângă, să cadă moale pe prundiş.

Cu Aiistia însuşi vorbiră doar prin uşa deschisă, dar multe nu putură să-i spuie decât să-i arate în câteva cuvinte hotărârile luate, aşa cum se cuvenea să le ştie unul dintre căuzaşii cei mai inimoşi. După aceea Halepliu şi un argat duseră, cum putură, pe Nicolae Golescu la palatul vecin şi-1 dădură în grija slujitorilor. Fostul colonel avu totuşi puterea să dea poruncă unui om de încredere al său să se înfăţişeze, în via de alături, domnului Nicolae Bălcescu şi să facă, tot ceea ce acesta îi va cere. îndeosebi să pregătească neîntârziat câţiva cai de călărie, arătând anume ca să fie dintre cei de tabun şi'să le facă de asemeni rost de unele lucruri de îmbrăcăminte.

După ce totul fu pus cu grijă la cale, cei ce se pregăteau de plecare ascultară totuşi de sfatul lui Aristia şi, într-o cramă a lui dinspre malul Dâmboviţei, se lungiră pe nişte pături, ca să poată dormi măcar un ceas, două, căci petrecuseră o noapte albă şi plină de zbucium, fără să închidă ochii, iar acum îl aştepta pe fiecare o călătorie grea, călare. Telegescu îl întrebă pe Aristia dacă nu are un om de încredere care în aceste două ceasuri ar putea să meargă prin târg, prin

14 preajma Agiei, să vadă aşa, mai de departe, ce se mai întâm-plă pe acolo, dacă a răbufnit cumva zăpăceala de astă-noapte. Aristia le arătă că pot avea toată încrederea în vlăjganul saşiu şi cu cap mic, care ştie să se descurce în orice împrejurare, căci, zicea el, acest Halepliu nu ştie ce e aia uşa închisă.

Soarele se înălţase de o suliţă, era cam în dreptul turlelor bisericii Sărindarului, al căror înveliş de tablă abia scânteia deasupra copacilor grei de verdeaţă din grădina Cişmigiului. Duminica de 6 iunie se vestea călduroasă, cu un cer sticlos. Dincă nu vru să mai aştepte, spunând că va dormi la nevoie un ceas, două la Crânguri, înainte de Călugăreni, unde avea un proprietar prieten.

Vătaful curţii Goleştilor adusese şase căluţi, patru vineţi şi doi murgi, cu trup gros şi foarte lung, cu picioare scurt-şi urâţi foc. Erau păroşi şi berbecari, cu capul osos, adică şi fruntea cu spinare, ca un nas coroiat.

Dincă îşi înfipse mâna în coama scurtă şi groasă a vinătu-lui său.

— Păi bine. fârtate, cu calul ăsta de cotigă vrei dumneata să ajung eu până în piinz la Giurgiu? N-ai găsit alţi cai mai acătării în grajdurile alea ale voastre? Şi câţi naiba aveţi dacă ai adus patru la fel?

— Domnule ofiţer, cu Viscol ăsta nu numai că sunteţi până la prânz la Giurgiu, dar dacă vreţi, sunteţi până-n seară şi înapoi, în Bucureşti. E drept că la galop nu-i mare lucru dă el, dar în trap ţăcănit calcă la nevoie şi cinci poşte pă zi, ba chiar şapte, făx^ă să hodinească decât noaptea. Sunt un soi dă cai dă tabun. că nu ştiu ce e grajdul, cumpărat dă boieru bătrân dă la un ofiţer dă cazaci acum douăzeci dă ani. A cumpărat o pereche. Acum avem dă toţi vreo paisprezece, în şase ceasuri, când e nevoie, Viscol ăsta e la Goleşti cu scrisoarea boierilor şi în şase ceasuri vine d-acolo Vârtej cu răspunsul fie vremea cit dă rea. N-aveţi nici acum nici o grijă. Nici cu Vârtej, nici cu Vânăta, nici cu Vântuleţ ori cu Văpaie, ca să nu vorbesc decât dă ăi vineţi, care sunt şi mai vânjoşi dăcât murgii, nu rămâneţi pă jos.

Dincă se minună, nu mai zise nimic şi, încălecând, o luă de-a dreptul prin zăvoaiele Dâmboviţei, căci nu voia să treacă pe podul de la Grozăveşti.

Peste vreo două ceasuri, ceilalţi fură treziţi de Halepliu, care venise speriat să-i anunţe că la Agie se ştie de plecarea lui Bălcescu la Telega şi îi sfătui să ocolească drumul cel mare, deoarece a şi plecat o ceată de dorobanţi cu poruncă să-i prindă şi să-i aducă înapoi. Omul era înalt, speriat şi năduşit tot, căci venise în goană.

Cei cinci încălecară în grabă şi o luară şi oi prin zăvoaiele

Dâmboviţei. Lui Bălcescu îi fu adus Vântuleţ^ după ci te a înt<'lcs el de la vătaf.

Deşi era un bun călăreţ, ar fi fost greu să plece ia un drum lung cu pantalonii lui prinşi cu bentiţă pc subt ghetele subţiri. Vătaful lui Golescu se gândise la toate şi adusese şi pantaloni do călărie, de nu or fi fost cumva de vânătoare, din dulapurile lui stăpâne-său, pentru toată lumea. O pereche de cobui'i de pânză groasă atârnau de o parte şi de alta a” şeii, încărcaţi cu schimburi pentru primeneală şi câlc ceva de-ale mâncării. I se dădu fiecăruia şi câte două pistoale' înfipte lingă coburi. Arcipilu călărea pe Văpaia, maţ mult sură decât vânătă, căci era bătrână, şi părea astfel şi mai întunecat la faţă.

Nu un pilc de dorobanţi pornise spre Câmpina, aşa cum spusese Halepliu, ci însuşi colonelul Bcinov, * comandantul Dejurstfei, cu trei ofiţeri şi peste treizeci de călăreţi, apucase pe drumul Ploieştilor, stârnind nori de praf.

Vestea că Bălcescu a pornit spre Telega – îi fusese adusă la cunoştinţă lui Bibescu în acelaşi timp cu întimplărilr de azi-noapte. Se ţinuse un fel de sfat în palatul de subt Mi-

^ Colonelul Banov era ştab în armata domneasca şi unul din ofiţerii devotaţi palatului (n, ed.).

2 în urma hotărârii Comitetului revoluţionar, care preconiza izbucnirea simultană a revoluţiei în mai multe regiuni alo Ţării Româneşti, Nicolae Bălcescu pleca spre Ocnele Telega în ziua de O iunie 1848. Aflând că este urmărit de colonelul Banov, se ascunde într-o pădure din apropierea Câmpinei, în preajma căreia Iu H iunie N-a în-tâlnit cu căpitanul Cristofi, căruia a izbutit să-i transmită un mesaj laconic („Scoală-te dacă-ţi iubeşti patria! Acum e vremea”) din partea lui Christian Teli care fusese arestat din ordinul domnitorului după interceptarea de către autorităţi a corespondenţei cu Gh. Maghera (cf. Cornelia Bodea. Lupta românilor pentru tinitatea riaţionalâ, 1834-1849, Bucureşti, 1960, p. 125). Ion Ghica în IVicu Bălcescu, după CC îşi aminteşte de felul cum a fost admisă participarea lui Heliade Rădulescu la întrunirile asociaţiei în cursul lunii mai 1848, continuă: „Tot cam p-atunci, trecând într-o seară cu Nicu Bălcescu pe Podu J3eilicului (strada Şerban-Vodă), întâlnim o droşcă cu felinare aprinse, cu opt cai de poştă, mergând spre barieră, şi a doua zi aflăm că într-acea trăsură era colonelftl Bibescu. aghiotantul doninesc, trimis la Giurgiu să aresteze pe maiorul Teli. Teil, adus în l-îucureşti, după ol a) dd Iul î pe pil ob sci nu ofi

I tropolie şi toţi fură, fără discuţie, de părere că acolo unde e Bălcescu se pregăteşte lovitura hotărâtoare, că e negreşit nx^voie ca el să fie prins, împreună cu Telegescu, înainte de a ajunge la Telega şi că prezenţa şefului de stat-major al domnitorului e neapărat necesară acolo, la faţa locului. Se luă şi un ofis cu semnătura lui vodă şi sigiliul statului prin care se arăta că ocâx^muirea se lasă de procesul început cu vreo zece ani înainte cu Telega şi cele trei sate din jurul ei pentru moşia cea mare şi dealurile împădurite care mergeau pină spre Comarnic. Se recunoştea fără înconjur dreptatea obştei şi se vestea că în scurtă vreme aceasta va fi pusă în stăpânirea averii. O p<3runcă anume era trimisă tuturor satelor să prindă şi să dea pe mâna dorobanţilor, sau oştirii, pe „fostul parucic” Telegescu şi pe un tovarăş al lui, care au fost amândoi pe vremuri osândiţi şi ţinuţi în temniţă.

Colonelul Banov şi unul dintre ofiţerii care-1 întovărăşeau călătoreau într-o caleaşca cu cui de poştă, ca să-i poată schimba des, de aceea ţineaii numai drumul cel mare. Plutonul de cavalerie era împărţit în două, câţiva călăreţi cu un ofiţer mergeau înainte, iar ceilalţi, cu celălalt ofiţer, la vreo-sută de paşi în urmă. Păreau mai mult o escortă pompoasă, încât lui Bălcescu şi Telegescu, care luaseră cu ocol o potecă din marele codru al Vlăsiei, nu le fu greu să afle de la să-eni, dincolo de Snagov şi după ce trecuseră şi ei Ialomiţa prin vad, că un ofiţer mare cu mulţi călăreţi au trecut spre Ploieşti. Odihniră caii puţin înainte de Potigrafu, apoi ocoliră capitala prahoveana şi se îndreptară spre Filipeştii-do-Târg.

iie lui la-ild, ipâ îde lă: [KIU sia esplicaţiile ce a putut da Iui vodă Bibescu, s-a întors Înapoi la comanda sa Ia Giurgiu. înainte de a pleca ne-am întâlnit Ia otel Cara-'v^s şi iată ce se petrecuse.*

Detaliile care urmează sunt asemănătoare cu cele existente Ia Grigore Serurie în Memoriu despre începerea revoluţiei romane din 1848. Aşadar. Ion Ghica continuă: „între damele din familiile Teli şi Magheru esistau relaţiuni de amiciţie şi de corespondenţe ^i, în-tr-una din epistolele ce-şi scriau una alteia, se făcea menţiune de o întâlnire dintre Teli şi Magheru, care de mulţi ani nu se aveau bine între ei. Acea scrisoare interceptată de Radu Ruşeţ, prefectul de Gorj, şi trimisă ministrului de interne Villara, dăduse bănuieli şi fusese cauza masurei ce se luase contra lui Teli.

N-a trecut mult şi a fost chemat şi Magheru la Bucureşti, caro, după mai multe convorbiri cu vodă Bibescu, a fost numit comandant şef al tuturor dorobanţilor şi plăieşilor de peste Olt.

Magheru, Ia plecarea lui la postul ce i se crease, întâlnind pe Nicu Bălcescu, i-a zis, strângându-i mâna: -Să ştiţi ca m-am împăcat cu Toll-' (n. ed.)… fia

UNDE-AR FI TUEBUIT SA FIE UN OM

Au fost câteva zile de zbucium şi de ocoluri zadarnice. Orice încercare de a se apropia de Telega se dovedi legată de primejdii. Cu greu izbutiră să-1 vadă pe locotenentul Cris-tophi în apropierea Câmpinei, pentru o jumătate de ceas, într-un hăţiş de pădure. Un om de încredere al Elenei Filipescu izbutise să ajungă până la el cu o scrisoare a lui Bălcescu, că era luni a doua zi de Rusalii şi oamenii nu prea erau pe la casele lor. Era un bărbat voinic, care începuse să se îngraşe timpuriu, iar creştetul capului îl avea cu totul pleşuv. Se vedea cât de colo că prezenţa lui Banov la Telega băgase groaza în el. Bălcescu, care-1 cunoscuse doar puţin, de la unele serate ale., Frăţiei”, unde fusese adus de Tell, cel care-l iniţiase, fu uimit de şovăirea lui. Căuta tqtuşi să şe ţie liniştit, ca să nu-1 sperie şi mai rău pe cel dih faţa lui printr-o stăruinţă pripită, care ar fi sugerat impresia de aventură. Doar glasul lui, ce venea de obicei din piept şi era foaxie îmnurit de gândirea lui lăuntrică, era acum alterat, căci tocmai voinţa lui Bălcescu de a fi calm şi liniştit îi dădea un soi de răguşeală, dramatică, puţin crispată.

— Frate, ceea ce ai a face e hmpede şi foarte uşor de adus la îndeplinire.

Cristophi îşi pipăia în neştire mustaţa neagră, tuşinaiă, ca şi când ar fi vrut să se reazeme de ea. Se vedea că nici nu poate gândi legat ceea ce i se spunea.

— Şi ce poci să fac?

Bălcescu îl privi de jos în sus şi puţin oblic, apoi spuse aşezat:

— Mâine în zorii zilei, cu roata dumitale, ai să-1 arestezi pe Banov şi să dezarmezi mâna de călăreţi pe care i-a adus cu el.

On: ul încremeni, păru că nu pricepe, O sudoare rece ii înmuic tâmplele.

— Să-1 arestez pe şeful de stat-niajor al oşiirii V

— Dacă ai avut norocul să-ţi vie singur în mână? înţelegi ' Asta va fi hotâriâor pentru revoluţie. Bălcescu ră-suâir cum greu şi îşi căuta cu grijă cuvintele,

7 gescu. care nu putea sta locului şi tot făcea sá-! tros-neasca subi picioare ramuiile putrede ale frunzarului moit, $pre Cristophi aproape urlând. dar cu o voce atât de m ' incit deşi ea avea tăria ridicata a unui urlet, abi^ s-cv. aUzit de la câţiva paşi:

— Ai jurat. Ai jurat. înţelegi? Ai o roată de soldaţi >i poţi d-ci să-1 arestuieşâi.

carea jurământului îl făcu pe Cristophi sa pălească şi-i d? du dinâr-o dată un soi de cearcăne în jurul ochilor rotunzi, dar mariVeni spre Telegescu alb ca varul şi îi vorbi cu un glas parcă îngenuncheat, rugător:

— Dumneavoastră nu cunoaşteţi str. rcc. a.l.c. un ac aci. Ascu/. uU-niâ. Eu nu am o roată, aşa cum credeţi, de două sui„^ '^-”-cizcci de soldaţi. Nu am dccit o comanda d. – vreo su zeci de oameni.

— Dar nici el nu are decât treizeci de călăreţi, pe care poli? á-i surprinzi, căuia să-1 convingă Bălcescu, care, prin-tr-o voinţa crâncenă, izbutea totuşi să-şi stăpânească respiraţia, şi a cărui privire avea luciin de otel. Cu toată chica Iui de poet, avea în fata lui prelungă, negricioasii. slabă, cu p) omţ; ţii ieţ; iţi în chenai'ul bâx'biei nei^re. ceva neomenesc, de ascet necruţător.

— Păi vedeţi că tocniai asta e, se scâncea Cristophi. Nu sunt numai aceşti treizeci de călăreţi. mai e şi comanda prape: cicului Racod, trimis, chipurile, tot pentru paza ai*es-taţilor. Are şi el vreo optzeci oştire. Se zbătea, simţind că ii pitic pământul de subt picioai-e.

Telegescu, care clocotea, izbucni iar:

— Atunci, omule, ce mai aştepţi? Ori, cum văz, ai mai bine-de două sute de oameni, nu?

— Ei, vedeţi, tocmai aici e aici; contrar legilor militare, prap< roicul Racod nu e subordonat pai'ucicului Cristophi. Villara mă ştie omul lui Teli şi tocmai de aceea mi-a trimis pe cap pe serdarul Leţu, vornicul închisorilor, care toată ziua mănâncă şi bea, îndemnându-mă şi pe mine la băutură, ca me

:; a sL-nii piei-z capul şi să scap VTeo vorbă despre prietenii neL,. Xu mai poci aduna oamenii nici pentru ecscrsiz măcar.

afară din târg. Locotenentul nu mai ştia ce să sf uie şi se zbătea, aşa mare cum era, întorcându-se rugător când către unul, când către altul.

Mai mult însă nu putură scoate de la el. Seara se întoarseră în coliba din pădure de lângă Filipeştii-de-Tirg, unde dormeau şi unde Elena Filipescu le trimitea de-a! e mâncării Şi scrisori cu veşti despre cele ce se aude prin judeţ. Amândoi fierbeau de niânie că nu pot să-1 mişte pe Cristophi. Fiecare simţea gândurile celuilalt. Trebuie ca acest laş să plătească neapărat cu viaţa. Dar curajul să spuie cu glas tare osânda nu-1 avea niciunul dintre ei.

Lungit, cu faţa în sus, pe aşternutul de paie, Bălcescu se gândi că trebuie să înceapă să mişte satele dinii'e Breaza şi Ploieşti. Se învăluiră în pături şi încercară să adoarmă, dar fiecare simţea, după răsuflarea celuilalt, că nici vecinul nu poate aţipi. Caii schimbaţi erau duşi în grajd la căsoaia din pădure a Filipeştilor, ca să nu fie descoperiţi, din pricina nechezatului lor, cei ascunşi în pădure. Până la urmă coi doi aţipiră totuşi în mireasma tare a ierburilor.

3Ii de

Fură treziţi după răsăritul soarelui de către flăcăul c i cămaşa scurtă, peste iţarii strânşi pe pulpe, care aducea pe Dincă, îndreptat spre ei de la palat de către Elena Filip^ seu. Omul ei aducea şi obicinuita scrisoare, cum şi o traistă cu de-ale mâncării. Ziua de marţi se vestea cu un potop de lumină.

Bălcescu se frecă la ochi, căci nu-i venea să ci eadă că tvmul plin de praf din faţa lui era chiar Dincă, dealtfel mereu în uniforma lui de ofiţer.

— Omule, te credeam la Islaz. Ce e cu dumneata?

Le povesti că a fost trimis de Tell, care ştia că locotenentul Christopi nu se mişcă fără un cuvânt din partea lui. Că aşa ^'„-a fost înţelegerea dintre ei. Scoase din căptuşeala chipiului ^garetă, după felul cel nou, adus de ruşi, adică pe trei sferturi carton alb. înăuntru era un bileţel răsucit: Locotenent Cristophi, scoală, dacă iţi iubeşti ţara. Este vremea.,.' Le mai aducea şi alte veşti, destul de neplăcute, de la Tell. Plecase de la Giurgiu spre Islaz, fără să ia nici un om din batalionul lui. Nu avea încredere în căpitanii comandanţi de roate, fiind convins că printre ei se găseau chiar spitu^ii. Se încre-dea numai în sublocotenentul Serurie, pe care avea să-l în-tâlnească la Turnu Măgurele, şi în fr-aţii Racottă, care aveau o comandă de călăreţi la Zimnicea. Se bizuia însă mai ales pe compania lui Pleşoianu. care ţinea, dealtfel, de Regimentul I de la Craiova. îl ştia om hotărât şi ascultat orbeşte de oamenii săi.

Bălcescu ceru să li se aducă numaidecât caii şi trimiseră pe flăcăul acesta inimos, pe care Elena Filipescu li-1 dăduse ca om de încredere şi legătură, să meargă pe furiş la Cristophi şi să-i spuie să vie din nou în crângul de pe drumul Cimpi-nei, unde a mai fost ieri. căci are veşti numai pentru el.

Se întâlniră către prinz. Cristophi. care nu dormise toată noaptea, scăzuse mult la făptură. Venise, deşi chinuit de presimţiri rele. Se uită neîncrezător la ţigara întinsă, apoi. la îndemnul lui Bălcescu, scoase biletul dinăuntru. îl citi şi încremeni, ca lovit de dambla, cu ochii în lacrimi.

—? ui poci. Nu poci să fac nimic.

— Este vremea, frate”, uite ce-ţi scrie maiorul dumitale! suigă la el Telegescu. Este vremea, şi nu uita că te-ai juruit.

Cristophi tăcu îndelung. Vădit, parcă nu mai ştia ce să spuie, dar pe faţa lui rotundă, acum suptă şi gălbejită, sc puteau vedea ca nişte umbre ale unor imagini, ele înşile nevăzute, întrebările, regretele, deznădejdea de a se fi lăsat târât într-o asemenea aventură. Şovăise mult dacă să mai vie şi azi, şi până la. urmă. convins că dreptatea şi logica sunt dc partea lui. nădăjduind că ei în sfârşit au înţeles, lăsase vovbb la cănţălaria comandei că se duce să vadă o fâneaţă, pe can urma s-o tocmească pentru cei şase cai ai companiei şi pornise totuşi spre crângul acesta de lingă drumul Câmpinei Era subt poala unui codru de stejar un şleau de soiui-i mărginaşe şi cam pipernicite, mesteacăni. aluni, arini, arţari, ur plop şi destulă răchită, mai mult ramuri şi tufăriş încâlcit decât trunchiuri puternice, dar care alcătuiau în jurul lor, Ia un pas, un ascunziş întortocheat în care li s-ar fi pierdut uşor urma. O clipă. Cristophi se gândi să sară printre lăstari, căci înţelegea, privindu-i pe cei doi. că un laţ se strânge tot mai mult în jurul lui şi va fi tot mai greu de desfăcut dacă întârzie. Voia, totuşi, cu un soi de încăpăţinare, să sc expl^fe I se părea că nu se poate ca până la urmă ei să nu înţeleagă. Dar nu mai ştia cum să înceapă şi tăcea îndelung privind înfipt un muşuroi de cârtita, înaintea botului ascuţit al ciz^ mei. Bălcescu aştepta, iar Telegescu, a cărui mustaţă mică se strâmba pentru că îşi muşca buzele. îl privi în ochi şi puşc mina încet, cu un suflu apăsat, pe plăselele întoarse ale pistolului de subt jiletca rotundă. Crezu că omul încovoiat sufleteşte din faţa lui nu-1 vede şi aştepta mereu, gata să tragă.

ci p ' ile-iat vie le rbă r nei. rgi- ' un ilcit! a işor tari, inge iacă) l^e,? agă., vând, ciz^ că se puse ^pis-it suâncuviinţarea din ochi a lui Bălcescu. Acesta, cu privirea lui de ascet, oblică, îl scruta mereu pe acel tovarăş sleit, în care ei puseseră atâtea nădejdi. Neliniştit el însuşi de această îndelungată tăcere, Cristophi ridică bănuitor o privire buimacă şi văzu mâna lui Telegescu pe pistol. înainte ca acesta să-1 scoată de la brâu, el îşi trase sabia şi, lăsându-se în genunchi, i-o întinse cu garda înainte, lui Bălcescu.

— Nu cu pistolul. străpungeţi-mă cu asta, dacă socotiţi că eu am jurat ceea ce îmi cereţi şi că mi-am călcat jurămân-tul. dar eu nu văz cum aş putea ca să fac cea mai mică mişcare cu oamenii mei fără să fiu ghicit de cei care mă urmăresc bănuitori. Nu vă închipuiţi cu câtă greutate am venit aici. Din ochii lui mari, dar rotunzi, curgeau, alunecând pe lângă nas spre mustaţa tuşinată, şiroaie de lacrimi.

Bălcescu îl asculta îngândurat, parcă absent. Telegescu, înţelegând din privirea prietenului său că în clipa trecuta un fulger s-a stins, lăsă mâna de pe pistol şi păru că se interesează mai mult de o codobatură, care se lăsase pe o ramură de arin, fără ca, în neastâm. părul ei, să ştie lângă ce întâmplare de viaţă şi de moarte s-a oprit. Soarele era sus şi un miros de fin copt se înteţea odată cu nămiaza.

Cristophi îşi zise în gând că stihia morţii a trecut alături şi, ca să răsplătească clipa lor de şovăire datorită căreia mai era în viaţa, convins că se poate apropiaâarăşi de inima lor, începu din nou, de acolo de unde îl întrcrupsese săgeata mută a spaimei, să-şi arate gândul. Lacrimile îi curgeau acum slobode pe chipul rotund, care era încă palid.

— încercaţi în altă parte, unde va fi mai uşor, şi apoi mă voi ridica şi eu cu oamenii mei.

— Dar ce se aude cu ciocănaşii? il întrebă încet şi îndepărtat Bălcescu. Văz că nu ne vorbeşti deloc de ei! De ce nu te bizui pe oamenii care trudesc din greu şi cărora pentru munca lor li se dă abia cu ce s-o ducă de azi pe mâine? Le-ai vorbit vreodată? Ai încercat să-te apropii de, ei? Vocea lui Bălcescu devenise treptat tăioasă, fără pic de prietenie.

Cristophi răspunse încurcat, încheându-şi gulerul mundi-rului, pe care mai înainte şi-1 desfăcuse, ca să nu se înăbuşă:

— Sunt puţini la număr – două-trei sute de oameni – şi pe deasupra nu au nici un fel de arme.

— începe dumneata şi îşi găsesc ei singuri armele de care au trebuinţă. Bălcescu vorbea eu un soi de ciudă amestecată cu silă. Nu poţi să ni-i trimiţi pe vreo câţiva mai dezgheţaţi dî; itre ci, să stăm noi cu ei de vorbă?

Telegescu ţâşni mânios. el care tăcuse cum nu prea tăcuse de multe ori în viaţa lui:

— Măcar asta să faci. Trimite-ne aci mâine doi-trei dintre ciocănaşi. Trimite-mi pe Floroiu şi pe Vasile al lui Uscă.

Dar Cristophi nu mai răspunse acum, căci privirea lui era întoaisă spre muchia de sus a văii. Se uita lung. încremenit, şi cei doi se întoarseră după căutătura lui.

Pe dâmbul dintre culmi, lingă o cocioabă albă din marginea Brăneştilor, un pilc de călăreţi cerceta valea.

Săriră toţi trei în lături, ascunzându-se după copaci.

— Ne-au înconjurat. V-am spus că vă caută în tot plaiul. Ce ne facem acum? Ochii rotunzi, mustaţa tuşinată a lui Cristophi erau în tot o întrebare speriată.

Cei doi cercetară dealul îndelung.

Soarele le venea în ochi şi, cum erau departe, nu puteau desluşi dacă sunt dorobanţi sau soldaţi din cavalerie.

În căldura amiezii aerul fiei'bea intre colinele cu codri de stejar ca un vin alb şi limpede. Cerul era înalt, albastru, şi câţiva norişori încremeniseră în slavă, ca nişte fulgi albi.

Scânteiau la şase-şapte sute de paşi în vale şuvoaiele şi prundişul Prahovei, rupturile stâncilor cu straturi oblice, aşezate aliniat ca de mână omenească.

Înainte de a se despărţi, Telegescu îi ceru din nou lui Cristophi să-i trimită măcar pe cei doi ciocănaşi. cunoscuţi ai lui.

— Ti imite-mi-i negreşit. Şi mai bine azi, nu mâine. Azi, marii, pe inserate. Cunosc drumurile ca ei.

— Când vor scăpa din salină.

— Li se dă drumul totdeauna înainte de asfinţit.] în salină era grea şi nesănătoasă, iar ciocănaşii.

muncitori cu ziua la tăiatul şi transportul sării, izbutiseră să impuie contraccilor să le dea drumul mai devreme; mai ales că nu t („ţi locuiau în Telega, mulţi fiind din satele vecine.

Cristophi încalecă, se aplecă pe gâtul roibului său greoi ca să le spuie ceva, dar se mulţumi să dea din cap de două oii şi să salute. Telegescu şi Bălcescu se înfundară într-o viroagă umedă, aproape noroioasă, umbrită de răchite peste care se inăliau. acoperitor, frunzişuri fremătătoare de plopi şi mesteacăn, amestecaţi. Merseiă aşa câtva timp într-o umbră umedă şi vâscoasă. care mirosea a ciuperci şi a melci.

După un dâmb le apărură în faţă trei puţuri negre, din Ca.' oamenii scoteau cu găleţile un lichid gros, negricios, cu

I i

: ris-lui.

oi ca ori şi roagă re se mes-imbră reflexe albaştrii, care jur împrejur făcea mocirle ca puţurile cu apă. Oamenii, în zdrenţe greu de desluşit, care fuseseră şi ele cândva cămaşă albă şi iţari, răsuceau o funie' pe un mosor gros de un cot, un fel de scripcte care scotea o găleată neagră, plină, în tinrp ce se lăsa la fund alta goală. La unul din faceste puţuri, mai puţin adânc, cu malurile întărite cu bârne lungi, un om călare pe un băţ legat cu o frânghie se apleca şi scotea găleată după găleată, pe care o trecea unuia mai bătrân, ca să o golească în butoiul din carul alăturat. Feţele lor, cătrănite de păcură ca şi zdrenţele, nu mai erau feţe omeneşti. Telegescu întrebă de departe prin semne dacă pot să se apropie. Un bătrân în straie mai puţin murdare, care ţinea un fel de socoteală a butoaielor, îşi pipăi după învoiala ştiută mustaţa groasă şi căruntă, semn că era ceva îndoielnic pe acolo. înţeleseră că nu trebuie să se apropie. Bătrânul nu-1 cunoştea destul dc bine pe negustorul cu un şerpar lat, burduhănos, şi cu faţa neagră lucioasă, stăpânul butoaielor şi poate şi al celor zece-douăsprezece care cu butoaie, care aşteptau să le vie rândui, ca la moară. Lui Bălcescu îi plăcea în mod ciudat mirosul de păcură şi ei'a încă un motiv pentru el să se abată printre oamenii aceştia care se arătaseră atât de iscusiţi prieteni, căci prin ei supravegheau drumul cel mare care trecea la vreo sută de paşi mai jos. Păcura avea multă căutare la oraş, mai ales Ia Bucureşti, folosită la unsul osiilor şi la făcutul mas; Ualelor. S-ar fi putut ca negustorul s-o care şi în Ploieşti, unde un vienez deschisese un atelier cam rudimentar pentru rafinarea petrolului. în casele boiereşti se foloseau acum tot mai mult lămpile cu gaz.

Se ascunseră cuminţi după dâmb, şi bătrânul veni spre ei. cam furişându-se. Le spuse că nu e chip de trecut drumul cel n'iare spre Filipeştiî-de-Târg, căci cutreieră locul soldaţi călări şi dorobanţi. Au trecut de două ori şi pe acolo şi le-au spus că dacă vine la ei unu Telegescu, ăl de a fost parucic, cu un tovarăş, să puie mâna pe ei, să-i lege şi să-i dea oamenilor stăpâmi'ii. Le mai spuse că omul de la Filipeşti, cel care venisrcu de-ale mâncării şi primeneli, nu-i mai aştepta la Io-cui ştiut. ci ei să meargă în pădure până la o căsoaie părăsită, dar să nu intre în căsoaie, ci să mai meargă o sută de paşi, că vor da de un gorun mare, răsturnat de trăsnet. Acolo îl vor găsi pe el. pe omul de la Filipeşti.

În apropiere de locul arătat, după o colibă de lemn părăsită, 32 aştepta într-adevăr omul Filipeştilor. Le aducea scrisori. ^i merinde, dar ii şi vestea că un căpitan şi zece călăreţi se aşezaseră de pază în târg, după ce cercetaseră palatul şi toate acareturile. In scrisoare, Elena Filipescu, speriată, îi sfătuia să nu stea mult în coliba din pădure şi le dădea o altă adresa, dincolo de Câmpina, spre Breaza, ca să fio mai aproape do graniţă. Era adresa unui vameş, om de toată încrederea, lor. al Filâpeştilor, care nu numai că îi putea trece din-o, dar Ie putea da şi paşapoarte pe nume străine. îi găsise şi acest nume: Vasile Olduck. îi cerea mii de scuze” că nu poate să-1 ajute mai mult şi-i arăta că suferă şi ea când îi vede ' ca nişte fugari, dormind prin bordeie şi ascunzişuri, ii ivirea lui Bălcescu se însenină când văzu un paner mare ca oişte căpşuni cât perele.

— Ideea cu paşapoartele nu e prea atreiantă, dar căpşu-nele astea sunt straşnice. şi începu să aleagă dintre ele.

Omul lămuri, învârtind pălăriuţa neagră în mână, cam

— Dar vedeţi că astea le duc la boieru Cantacuzino. I le-a tiimis măria-sa.

Cărnoase, brobonate ca gutuile, de un roşu răcoritor şi med, cu umbre verzi, fructele erau o ispită de neînvins.

— Fugi de-aici, Dumitre. Astea sunt pentru noi. Da' '/ic rMiroana aşa, că să ai tu ce spune dorobanţilor care ne e să îndrăznească să se atingă de căpşunile Can-ineştilor.?

fno^ură să le guste lacomi, aşa, pe nemâncate. Nu mer-i la Breaza. Hotărâră să rămâie aici în pădure peste 'anei, chiar în coliba asta părăsită, e drept, mai pră-pauiia incă de te uitai la ea, dar tocmai de aceea mai nime-'pentru mas noaptea.

Fotrivââeri aşa lucrurile ca oamenii de la puţurile de pă-^ doarmă cam în jurul colibei părăsite şi să le dea de dacă simt ceva. Nu era nevoie să stea nimeni de pază, uar lot era mai bine ca ei să se afle între prieteni. Dealtfel, hotărâi'ă să doarmă şi ei afară. îşi făcuseră aşternutul între „^^uă clăi de fân proaspăt cosit, care abia fusese strâns în ajun.

Noaptea asta de iunie era caldă ca în miezul verii. Băl-^u îşi aştepta tovarăşul, dus să stea de vorbă cu cei doi. loscuţi ciocănaşi ai lui, şi care încă întârzia, deşi se apropia mierul nopţii. Mirosul de fân copt şi de fragi îl ameţea plăcut altădată, dar acum nu se putea bucura de nimic. Luceai pali gnj, tate

] vorf dezi bolii înf;

gn să n-m fi (ca

UQ lei în pai

CUD sei lui^ e

I I

— a

) a*; ne mI pâ-i de lază, tfel, ntre ijun.

Băl-doi ipro-leţea. Luceafărul de seară ardea ca un nod de flacără albă între stelele palide ca nişte ţinte alămii, la o suliţă deasupra dealului negru, a cărui coamă molatică, venită din înălţimile îndepărtate ale Comarnicului, se topea tărăgănat în jos spre Ploieşti.

Îl copleşea sentimentul unei prăbuşiri, ivirea unui neant în locul a ceea ce trebuia să fie şi nu a fost. Gândea atât de frământat şi de nemulţumit, încât din când în când se trezea vorbind singur. în adâncul lui mijeau umbrele îndoielii şi ale deznădejdii. Laşitatea lui Cristophi i se păru dintr-o dată simbolică. Bălcescu nu îndrăznea să privească întâmplarea drept în faţă, aşa cum o bănuia, căci simţea că totul se răsturna în el însuşi ca nişte năluciri de binale crezute din greşeală zidiri aievea. Se iscă în el întrebarea de care credea că nu va fi atât de aproape: dar dacă poporul nu se va ridica? Dacă doua sute de ani de lâncezeală naţională vor fi închircit cumva în el acele mădulare care fac ca un popor să fie popor? De ce oare s-a prăbuşit şi încercarea lui Tudor? îşi simţea buzele uscate de fierbinţeală şi din nou vedea în minte chipul mai^e, greoi şi înspăimântat al lui Cristophi. Acest ofiţer ar fi trebuit să facă el fapta dintâi, şl din tot neamul românesc, dar nimic n-a răspuns în fiinţa lui, cum nu răspunde mâinii o orgă cu maşinăria stricată. Ce se rupe în făptura unui om când e să fie el cel dintâi, când soi^ţii au căzut pe el să înceapă fapta care nu s-a mai făcut de un veac, două? Acest Cristophi era un ofiţer, un căuzaş afiliat al. Frăţiei”, un om care ştia ce legământ face atunci când îl făcuse. şi iată-1 că acum, pus în faţa clipei, nu mai e căuzaş, nu mai e revoluţionar, şi i se pare cu neputinţă să tie un jurământ ca acela pe care 1-a făcut. Fulgerarea scurtă a începutului de înfăptuire poate fi deopotrivă legată de neant, ca şi de cascada nesfu-şită de fapte şi răsturnări care înseamnă o epocă nouă, dar e legată numai de câteva clipe. Ea poate fi ori una, ori alta. Acum se arăta că poate să fie doar o firească continuare a nimicului sterp care a fost, şi pe care el, Bălcescu. 1-a crezut cu sâmburele în el, neştiut, dar încărcat de rodul viiloiului. Nu e. A dat învelişul la o parte şi nu e nimic înăuntru.

Îl cuprinde minia, dar numaidecât îl înmoaie şuvoiul gândului. Ce a fost în făptura lui Cristophi mai puţin decât în aceea a oamenilor care au stat totuşi în faţa turcilor la Podul înalt, la Călugăreni? Şi ei au făcut ceea ce nu se mai făcuse, de către ai lor, mai înainte. Ce se întâmplă când omul trăieşte o viaţă întreagă la fel cu el însuşi şi iată că într-o zi i se spune să fie altfel decât a fost până atunci, decât au

27 fost ai lui timp de două sute de ani.? Ceva de neînchipuit în vremurile acestea care au pierdut chiar şi amintirea altor vremuri. Şi iar îl mistuie apa tare a îndoielii. Să fie oare sfârşita făptura neamului românesc şi acest neam să nu rnai dăinuie decât aşa cum mai dăinuie încă ramurile unui copac pornit să se usuce? Să fie cu adevărat sfârşâtul sfârşitului? O revoluţie este făcută din isprăvi nesocotite, îndrăzneţe, din răbufniri brusce (care arată o îndelungată acumulare a răului), dintr-o fierbere atât de mare, că omul nu mai judecă ce se poate şi ce nu se poate imediat! Dar Cristophi a reflectat şi, reflectând, încremenea la gândul că trebuie să-1 aresteze pe Banov. I se părea un act de neînchipuit. Poate face un popor o revoluţie când există fapte care i se par, celui pe care au căzut sorţii să fie înfăptuitorul, de neînchipuit? Privit pe faţa asta, totul e părelnic.

Desigur, trecerea este grea. Au fost cândva, neîndoios. Rovine, Podul înalt, Roşcanii, incursiile furioase, bărbăteşti, peste Dunăre, şi au fost Călugărenii, dar după aceasta ce-a mai fost? Lâncezeala molcomă în mocirla imperiului turcesc, în care pretendenţii luptă doar între ei pentru scaunul domnesc, însoţiţi fiecare cu o mână de oameni care-şi în-cei'cau norocul odată cu ei. cu o furie de otrăviţi de pofte ^şi cu o orbire îndrăzneaţă de oameni care cred primejdiile mai mici decât sunt, căci nu sunt în stare să privească nimic în faţă, iar vitejia lor vine din poltronerie, pe când faptele mari se cer făcute la rece. Au mai fost, e drept, haiducii, oameni deznădăjduiţi şi hăituiţi care nu mai aveau ^Ită cale de ales decât ori moartea înceată, de neocolit în robie, fiindcă şi-au mâniat cândva stăpânul, nefăcându-i pe voie, ncfiind robi aşternuţi ca toţi robii, ori moartea crâncenă, dintr-o dată, însă după câţiva ani de libertate şi de un trai oarecum mai omenesc decât până atunci. Au fost volintiri care au luptat alături de ruşi. A fost şi un Tudor Vladimirescu, cel părăsit de căpitanii lui. Aşa vedea istoricul în acea clipă ceea ce a fost şi îşi spunea că drept faţă-n faţă cu fapta, la rece, nemijlocit, de două sute cincizeci de ani, un om din neamul lui, atât pe cât îşi putea aminti în aceste'clipe năucitoare, nu a stat. Nu numai un Pasvantoglu, dar-Am singur turc călare băga spaima într-un conac cu şaptezeci de slugi. Un imbrohor venea cu trei gealaţi şi pleca în traistă cu capul domnitorului fără să-1 supere nimeni.

Dar oare se ştie ceva cu adevărat? In miezul istoricului dii: i el mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului,

23i viermele tuturor îndoielilor cunoaşterii. Oboseala şi în-frângerea sunt neîndoios o otravă care, ca un haşiş ticălos, amorţeşte făptura vie. Se întreabă cutremurat: La urma urmelor, oare Rovine, Podul înalt şi Călugărenii au existat cu adevărat? Nu sunt cumva o legendă, un mit ca atâtea legende naţionale? O realitate înfrumuseţată, cum creează istoricii, citiţi şi ascultaţi, pe seanţa popoarelor care au moştenit tradiţiile culturale ale antichităţii? Un nimic pe care ei în zelul lor revoluţionar vor să-1 învieze. ca şi cum ar fi fost vreodată?

ll cuprinse o silă de el însuşi, se suimbd ia uiiuneric de parcă i s-ar fi strepezit dinţii şi se ridică de pe aşternutul de fin proaspăt. Această gogire în îndoială ii păru lui însuşi netrebnică. Nu, el ştie că Podul înalt şi Călugărenii au existat, de vreme ce după ce au cucerit Adrianopolul. turcii au pisat în loc, între Carpaţi şi Adriatica, timp de aproape două sute de ani, până ce au răzbit spre apus. Cine i-a putut ţine în loc două sute de ani? Românii, ungurii, sârbii, albanezii şi bulgarii le-au fost în cale aici. Nu se putea trece spre apus câtă vreme erau în coasta lor Corvin, Ştefan cel Mare şi Scanderbeg. S-au găsit prea devreme în faţa turcilor, asta e. Peste ei au trecut, dar apusenii s-au aflat în faţa unor năvălitori sâcâiţi timp de două sute de ani în lupte locale, împuţinaţi în puterea lor de luptă. în avântul dintâi. Sare de pe aşternutul de fin şi se plimbă mânios pe el însuşi. Ah, pină unde te poate duce laşitatea în gândire.

Păcurarul cel bătrân vine, tirându-se pe bii/.ci, spic eL

— Boierule, nu vă supăraţi, nu mai vorbiţi aşa tare, noaptea se aude până departe Io yjc că c vremea să dormiţi şi dumneavoastră.

— Nu poci. bade, că mi-e greu. greu de tot.

— Auz că boierii ascultă privighetorile. mi-a spus fe-cioi u-miu de la palatu Iu Cantacuzin. Noi nu le prea ascultăm, că seara suntem tare trudiţi şi cădem ca bolovanii, în greul somnului.

Bălcescu întrebă uimit şi oarecum curios:

— Cânta acum vreo privighetoare?

— Păi au cântat şi socot că o sa mai cânte. Mai au şi ele câteva zile. Le-aţi speriat dumneavoastră adineami. când aţi început să strigaţi. Sunt mai multe, care îşi răspund. Ia auziţi-le.

Se auzi într-adevăr o întrebare şuierată, repetată, uimită. Urmă o scurtă tăcere şi din nou întrebarea precisă, limi I ri I lili

^, 11 s.

fl; ftrfl. f9., 3.1-”

5 f

I r i eril

I mic. Eu vorbeam, şt ei nu răspundeau o iotă. Telegescu rămăsese în genunchi pe aşternutul dcfân, ca să-i vadă mai ne în lumina lunii faţa lui Bălcescu. Vorbeam, frate, în-ana, pentru că de la o vreme îmi era frică să tac. căci nu prea vedeam faţa şi-mi era teamă să nu mă trăsnească. >a cu vreun, nu„ îndesat. Pină la urmă am tăcut, ce era să fac? Atunci al lui Uscă a spus: „Apăi, domnule, i^ zic să facem uite aşa. Să mergem mâine seară, după ce i' sim din ocnă, noi şi câţi or merge dintre ciocănaşi, spre Breaza. că la Telega e multă oştire şi e mai greu. Miercuri seară ne împărţim şi mergem din casă în casă. Sporovăim toată noaptea cu oamenii. Joi dimineaţă ne adunăm şi pornim la vale, aşa încet, cu gloata.„,. Păi bine, bre, joi dimineaţă nu mergem în ocnă la lucru? ^” a întrebat Floroiu. Dă-o aşa şi pă dincolo dă ocnă. dacă încep să se ridice satele, s-a isprăvit cu ocna.„, a răspuns al lui Uscă. Aşa măturăm plaiul dă la munte spre vale până la Ploieşti. că în drum luăm şi pă puţarii dă la păcui^ă.”. Măi Uscă, dacă ne ies în cale ăia cu puştile,. Ej şi.? N-avem şi noi ciocane şi târnăcoape? Dacă om fi două mii. ei omoară două sute trăgând o dată şi pă urmă până îşi umplu ei uv puşcoaiele alea ale lor. îi zobim dă-i facem piftie în sânge Bălcescu nu putu să asculte mai mult. căci i s<' umplut '^'^hâi de lacrimi:

— Frate Telegescule, poci să-1 văz şi eu pe al lui U ăsta? în degetul lui mic e mai multă minte decât în căp. noie noastre.

— Nu poţi a-1 vedea acum, că nu putem mergt* hi acasă în noaptea asta, iar mâine diminentă ^'^ int! n în 'x II vom vedea mâine noapte.

Bălcescu ardea de nerăbdaiw şi nici TcU'Chscu nu pici avea chef să doarmă.

— Asta e, frate. Dacă izbutim să adunăm două mii d oameni la un loc, dar ziua, ca să se vază unii pe alţii, apoi nu are Bibescu atâta oaste ca să-i poată împrăştia. Uscă ăla al dumitale scoate din viaţa lui înţelepciunea, cum î^i trag stejarul puterea din pământ.

— Nu-i aşa, frate? Dar vezi că noi am căzut. în aste două zile, peste Cristophi, nu peste Uscă. Da' să ştii că eu tot îl spintec pe râncaciul ăsta. Uite, bag şişul în el de la

! *tă până în gât.

s o

I 3 w;

(7* < V ^

4 I n '9'fi ti t/l I

¦ r

I il '

1 ft

I r,. p JT, a.” lâififfi

J „

A fi* '

I ne ir-re: ut ea L. ire îsuie nţă ate ate fie. eea am tr-o Nu-5ur-5tiu i în erea ela acut nstit uşor: nu intre fără ion.

Urmă un răstimp de tăcere apăsată, Bălcescu, îndepăr-tându-se în gând, îşi aminti dintr-o dată de acel locotenent uscăţiv, înalt cu umerii înguşti. îşi aminti de convorbirea avută cu el la Islaz în acele trei zile, de la începutul lui april, când, întorcându-se înfierbântat de la Paris, coborâse din piro-scaf şi străbătuse înfrigurat drumul de la Orşova la Islaz, căutând să aibă convorbiri de ultim ceas cu oamenii „Frăţiei”'. Era amărât că nu-1 prinsese şi pe Magheru la Caracal. înainte de a se urca din nou pe vaporul austriac, anai întârzie o zi, ca să-I poată vedea pe acest căpitan la Corabia. îl întrebase hotărât: Mergi cu noi. ori ba Răspunsul fusese neliniştitor: Merg. dar aş vrea să ştiu ce face Tell„. Erau între sălcii în ostrovul din faţa târgului, unde venise şi Popa Şapcă. îşi aduce aminte că răspunsul 1-a supărat şi că 1-a întrebai tăios: Vreau să ştiu dacă mergi cu noi, chiar dacă nu merge Tell.? Nu-mi plac <^dar^v şi <^dacă”.„ Omul înalt, uscăţiv, din faţa lui, ii spusese punându-i mâna pe braţ, ca şi când ar fi făcut din nou jurământ: Eu, cu cei două sute de oameni ai mei, merg cu revoluţia, orice s-ar întâmplă. Ce am juâ'at, am jurat. Dar ar fi mai bine să meargă şi Tell cu noi.” '

Telegescu aştepta încă să vadă ce gândeşte Bălcescu. dar numai după o îndelungă tăcere îi auzi şoapta răspicată:

— Crez că Eliade, Tell şi ceilalţi se pot bizui la Islaz pe acest Pleşoianu şi roata lui. Dar lucrurile stau aici la Cristophi altfel decât stau acolo. între Islaz şi Caracal e o poştă şi jumătate. Iar la Caracal e Magheru, nu e Banov.

^ N. Bălcescu împreună cu Alexandru G. Gole. scu-Negru au părăsit Parisul în dimineaţa zilei de 24 martie plecând spre. ţara cu trenul pe ruta Amiens-Bruxelles-Liege-Aachen. La 29 maitie ajung la Praga, unde rămân două zile, continuându-şi apoi drumul cu trenul până la Viena. în capitala habsburgică. N. Bălcescu şi Al. Golescu tac un alt popas, acum de trei zile, răstimp în care cel dintâi adresează lui Lamartine o scrisoare solicitându-i sprijinul ca la Bucureşti să fie trimis în calitate de consul al Franţei dl. Hippolyte Desprcz, „un om care scrisese asupra Principatelor şi se părea devotat cauzei rumânilor”. N. Bălcescu avea în vedere, desigur, studiul publicistului france? intitulat La Moldo-Valachie et le mouva^ient roumain, apărut în Revue de deux mondes (184B). continuare, până la Orşova Veche, unde N. Bălcescu şi AJ. Gole. scu vor ajunge la 8 aprilie, drumul a continuat pe malul drept al Dunării prin Budapesta, unde se instaurase guvernul revoluţionar (cf. Arhiva L Ghica, Notes écrites sous la dictée de N. Bălcescu sur les événements qui ont précédé la révoluthn de U48, B. A. R. S. R., VI, acte, filele 557-563; C. Georgescu-Bu7ău. Activitatea lui N. Bălcescu pentru preoătirea dezlănţuirii revoluţiei din 1848, în Studii, IX. nr. 1, 1956, p. 57-62. care reprf. duce textul original din Arhiva Ion Ghica) (n. ed.).

— Un om între oameni, voi. II

Telegescu întrebă cu un fel de fior:

— Şi Magheru? Ce face? El are şase sule dorobanţi oaste.

— Magheru? Ce poci să-ţi răspunz? Nu mai am cu-' şi judec oamenii decât în clipa faptei. M-ai întrebat icu insă ceva şi nu ţi-am răspuns atunci la întrebare. E ceva dc taină aici. Azi te cunosc ceva mai bine ca ieri şi crez că Iti poci spune. M-ai întrebat unde pleacă prietenul meu Arăpilă. Iată, îţi răspunz: la Magheru.

Tologescu gândi atât de viu, incit Bălcescu tăcu un răs-i să nu-i tulbure întoarcerea din el însuşi. îl auzi repetind numele lui Magheru, aşteptă şi apoi vorbi mai departe:

— Acum crez că acolo la Islaz nu vor face greşeala pe fu s-o facem noi aici. Vor nimeri gândul temeinic al ^ scă al dumitale. Care e un gând mult mai vechi. E al. adimirescului. Să porneşti cu două mii de oameni din-tr-un colţ de ţară şi să mături ca o apă revărsată, crescând mcnu, tot ceea ce ţi-e împotrivă. Când devin din nou istoricul care am crezut că sunt, ştiu că e deosebire între revoluţie şi complot. Dacă nu este o grabnică prefacere de la zi la zi de întâmplări – la început simple încăierări, porniri de mânie ale maselor, până ce ele devin insurecţie, adică mari muvmentujî – apoi rămâne tot mai bun cazul pornirii din-tr-un colţ al ţării. Stenka Razin şi Pugaciov au zguduit Rusia mai mult decât decabrişlii, pornind cu gloatele înarmate de pe Don, de pe Volga.

— Dar revoluţia franţuzilor?

Acolo au fost întâmplări, cum am zis întâi, iscate unele uuiii-altele şi din ce în ce mai insurecţioniste. Ceea ce i-am cerut noi lui Cristophi e altceva.

— Să-1 aresteze pe Banov şi pe călăreţii lui.

— El bine, asemenea act uri hotărâte şi dezlănţuite din-r^tV'i ca din senin, au în ele o cruzime înspăimintăcare trece de puterile omului, ca să zic aşa. Ele mciincenare asemenea morţii însăşi. îţi vorbesc ca is-Itului e ceva unde lumea merge înflăcărată, smiţmd fiecare cotul vecinului. Mai sunt, fireşte, >r surprinderea santinelelor. Există acolo, cât de ' morţii. Dar într-o încăierare dezlănţuită ¦ ochi, la rece, e ceva supraomenesc de e o voinţă fără margini. Astfel de în-j| na at n ci eu pe al oi te* vota an tâmplări ostăşeşti sunt rare în istorie, căci în bătălii iscatG în felul acesta nu e vorba de oarecare scandaluri monstre în care se bat oameni, orbiţi de furie, încolţiţi de spaimă, care scot cuţitul sau pistolul fără să-şi dea seama ce fac.

Tăcu. Simţi un fior de răcoare şi-şi trase cerga mi* ţoasă pe el.

Nu aţipiră decât în zorii zilei celei noi, de miercuri, care se ridica plină de întrebări.

ratiÎntoarcere spre o duminica

VIU Î^^OKITA ser „Ceasornicul vremii nu e potrivit şi nu merge cu ceasornicul omului'gindea Pavlicioni, lungit pe sofaua din ceardac şi sprijinit într-un cot. Eva incă îmbrăcat în halatul vi-şiniu şi îşi rotea priviiea în jos, departe peste v^ie, spre lac.

E o dimineaţă însorită, proaspătă, e im adevărat început de sărbătoare această duminică din 6 iunie. Apa eleş-teuluî e netedă şi răsfrânge ca o oglindă lumina soarelui înălţat de x-reo trei suliţe, iar dincolo, pe malul celălalt, moara Fundenilor şi podul de lemn se văd atât de limpede, că se zăreşte până şi ruptura paiapetului de scinduii putrede,. Verdele cel viu al cimpului, cel albicios al stufului, verdele negru al pădurii arată îmbelşugat tăria începutului de vaia. înspre apus, pe dâmbul mic, râpos, care înaintează în apa lacului, pasc liniştit, în paza copiilor, vaci şi boi, câţiva cai care se smucesc împiedicaţi de două picioare, Câteva oi borita cu mieii după ele, până spre stufişul des al ma-La gheţăriile de lângă ziduri, aici aproape, în stânga, arcă în căruţe mari, căptuşite cu scânduri şi rogojini, j^ec.4I gioase de gheaţă, tăiată frumos astă-iarnă pentru hourile şi restaurantele din oraş, acelea unde vin med ales ătorii străini. Totul e pace luminoasa şi vecinicie. Nimic nu aiata că în oraş, în fiecare zi, mor de holeră patruzeci-cincizeci de copii, femei, bărbaţi şi bătrâni, că alţi o sută cir. cizeci-două sute se îmbolnăvesc şi azi, ca ierL

Dar mai ales nimic nu arată ce s-a întâmplat astă-noapte, ce fierbere nevăzută (dar ştiută în toată fiinţa lor de către cei care sunt prinşi în mrejele revoluţiei, de cauzaşi ca şi de stăpânirea aprigă, reacţionară) gi ăbea orele.

— Revoluţia e în mers şi nimic nu o mai poate opri„. – spus tânărul acela, Bălcescu, gândi cu glas tare Hagi Cxirti, C? ^”? *a aşezat cu un şold sprijinit pe parmalâcul pridvon; orarvi-ac. înse

); le de în iva >oi haiga, lini, ho-ales jnic ecii ipte, atre fide

; urli, lui siniJiu. Bun băiat, Rudi.,. Mi-a plăcut. Ce să-ţi spui? Mi-a plăcut. Da' unde o fi acum el cu soţii lui? Că era vorba să plece chiar azi-noapte. Şi spuse tot pentru el însuşi: Oricum, cel mai tai^ziu azi-dimineaţă a plecat acolo, la Telega.

— Rămâne să vedem ec va face mai apoi. Ziua bună nu se cunoaşte totdeauna de dimineaţă, fu de părere bancherul, care se credea bun cunoscător de oameni, cum se cred bancherii de obicei, devenit sceptic prin profesie.

— Ce va face mai târziu nu poci şti, dar, ce să spui, mi-a plăcut. Aproape toţi îşi pierduseră capul aseară, dar el, deşi ii simţeai că e fierbinte, gândea limpede. Asta e mult, Rudi.

Hagiul cugeta. Când vrea să cugete mai adânc, omul cu faţa osoasă şi negru-roşcată îşi răsucea puternic mustaţa neagră şi subţire, care-şi trimitea apoi sfâixurile, scurte dealtfel, în afară. Cealaltă mână o ţinea înfiptă în brâul galben, un taclit lat, care-i strânge anteriul de sevai verde; şi acesta era un fel al lui obicinuit. Hagiul avea imeori o duritate de vergea de fier, deşi părea mlădios.

Cit era de cătrănit, State Dobrovici care, lungit pe canapea, grăbea mereu boabele de mătănii, izbucni într-un râs care-i zgudui burta;

— Hî. hî. hî. mie mi-a plăcut ofiţerul ăla cu mustăcioară răsucită. Al dracului rumân, că e oltean, mi se pare. Cum i-a păcălit pă toţi de ne-a scos de acolo grămadă, şi încă păziţi?

Râdea gros, arătând subt mustaţa căruntă ^i stufoasă caninii coltosi şi galbeni. Apoi deodată se răci, căci îşi aduse aminte că necazurile lui abia au început şi se uită îngrijorat în jur să vadă ce zic cei doi de un râs atât de nesăbuit. Dar aceştia erau întorşi în ei înşişi şi nu luau seama Ia el.

Ca multi oameni graşi, starostele tăbăcarilor nu credea în primejdie dacă n-o vedea cu ochii lui. Dar atunci când o vedea, se speria rău. După ee plecaseră de la Licsandru Hergă, el şi cu hagiul nu dormiseră acasă, ci se a. scunseseră împreună cu Grădişteanu în gropile cele mari de nisip din marginea oraşului, de Ungă biserica Sfântu Ştefan. Le fusese frică să vie noaptea aici la prietenul lor, din pricina zecilor de dulăi dezlegaţi, din toate viile, care uneori săreau gardul noaptea şi sfâşiau pe trecătorii întârziaţi. De cuni se luminase de ziuă însă o porniseră încoace. Ştiau că azi chiar, când va afla de căpitanul Crjstache şi de dorobanţii hâi închişi cu lacăte în beciul birtului, aga lancu Mânu va turba şi v aresta în dreapta şi în stingă.

— Ştii că l-au arestuit şi pe Rosetti, nu numai pe căpitanul Teologu? Dacă nu l-o slobozi poporu, o să-i putrezească şi lui picioarele înlănţuite în apă, cum a păţit. Mitica Filipescu. spuse Hagi Curţi, gândindu-se la el însuşi, dac? ^ fi fost să fie prins de dorobanţii Agiei.

Pavlicionî ştia că a fost arestat Rosetti. Ştia de aseară de când. îndrăznind totuşi, Ion Brătianu venise să se ascundă vie, dar pe la zece seara, pe când erau încă răsfrânger Vesperale, ceţoase, de lumină. După ce ţinuse pe la opt seara ¦ -preună cu Rosetti un fel de adunare populară în cârciumă Ulumeanu. de dincolo de barieră, unde drumul Panteli-monului iese larg din Câmpul Moşilor, se despărţise de prietenul său. căci avea ceva de vorbit, spunea el, cu alt cârciui: – de pe la bariera lancului, şi peste vreun ceas se: hepta spre casă, când îi ieşi înainte o slugă credincioasă, care-i aduse un bilet grabnic de la Măria Rosetti., Ascun-de-te numaidecât. bărbatul meu a fost arestuit acum zec^ minute. I-au dus la cazarma din Cotroceni. Trimite-mi vorbă unde poţi fi găsit, ca să vedem ce e de făcut.” Socoti pe loc că ăl mai bun ascunziş e la Pavlicionî, care-1 primi bucuros şi cu care stătu de vorbă toată noaptea. Acum, ascuns într-o odaie de lângă cramă, dormea poate, cu o pătură pusă la singura fereastră a odăii.

După ce Hagi Curţi se mai plimba încă prin ceardac făi'ă grijă, căci vederea nu era spre uliţă, şi ea mărginită, dealtfel de tufărişuri încâlcite de gherghini şi măceşi, ca să nu vadă în vie. oftă lung şi se aşeză ostenit pe sofaua cealaltă, care făcea pereche cu aceea pe care era lungit acum într-o rână Pavlicionî.

— Hei. Rudi. pe unde scoatem cămaşa?

Pavlicioni zâmbi cu buzele lui de muiere, cărnoase

— Hagiule, nu fi copil. Aici sunt şi eu de părerea Băl-cescului. Revoluţia e în mers. Şi nimic n-o mai poate opri El are dreptate. Ne va scoate poporul. Totul e să ne opintim odată din toate puterile, ca să se sfârşească mai repede Nu la 11 iunie, ci la 9 iunie, adică miercuri, odată cu Islazu. trebuie să pornească şi Bucureştii.

Se auziră bătăi puternice în poartă şi toţi trei încreme-nii^ă. State Dobrovici, care părea cu câteva clipe înainte nepăsător, şi curajos, se îngălbeni cât era el de stacojiu la faţă: ar

—' ie-, u-: se:

¦mi

: Oţi m asi îiil de-i nu] ea-!

— Cg facem, Rudi? Dacă sunt ăia de la Agie?

Nu erau cei de la Agie. Era Gâtu, dogarul din Obor. un bărbat cu cap mare, cam uscăţiv, cu nădragi şi pieptar H dimie neagră. Era dogarul cramei lui Pavlicioni. dar mai aks era omul lui de încredere în mahala. Celălalt, mărunt şi cu gâtul mâncat de scrofule, era un mămular, care-şi avea nc-gu. storia alături de dogar. Pavlicioni, ridicat şi mai mult îr. tr-o rină, privi în curte şi, cam mu at că-i vede, le făcu semn să se urce pe la capătul pridvorului boit siniliu. căci numai aşa se putea veni în ceardac.

— Ei, ce-i? Cum stăm? ii inUnipinii grăbit, mauite ca ei hâi poată da bună ziua. Se temea acum ca ei să nu fi ven^” vreo veste proastă.

— Stăm bine. răspunse şovăielnic dogarul. învârtind pălăria cu margini late ca de muşchetar în mâini. ca şi când ar fi vrut să-şi acopere cu ea burta.

Pavlicioni nu băgă de seamă ezitarea omului şi se bucurf. – r Stăm bine? Ei, bravos. Dogarul legă încă şi mai şovăielnic:

— Dă stat, stăm bine. Da' nu prea.

Arendaşul, căci Pavlicioni luase în arendă vreo două moşii spre Snagov, cunoştea totuşi prea puţin felul ţăranului când el se codeşte, şi dogarul era încă ţăran, aşa cum era mare parte dintre mărginaşii Bucureştilor.

— Mă, spune limpede, ce vrei să zici?

Atunci se vârî în vorbă, hotărât, mămularul. care-şi ceria prietenul că nu spune ce gândeşte.

— Măi omule, nu rnai vorbi în bobote, spune-i fă”, boierului. că nu ne putem urni miercuri seară.

Pavlicioni sări de pe sofa şi se apropie aproape mânios de Gâtu, care însă nu se feri de el, ci rămase aşa moale.

— Cum? Nu putem urni oamenii? Ce vrei să spui? N-ai fost aseară la adunarea aia, aşa cum ţi-am spus?

— Am fost, cum să nu fiu? – răspunse Gâtu loi moale – şi să vedeţi.

— Ce să văz? Ai fost, ori nu?

— Am fost, cum să nu fiu? Dacă vă spui că am fo- am fost.

— Ei, domnul Brătianu mi-a spus că a fost o însufleţire de nedescris, că lumea striga mereu, ura'* şi „să trăiască Constituţia.,” E aşa, ori nu e aşa?

— Aşa e, cum să nu fie aşa, dacă spune dumnealui? însufleţire a fost, că strigau toţi, ura” şi-şi spuneau că o sa vie cu mic cu mare la Costituţie. întări cu bunăvoinţă dogarul.

— Păi atunci e bine, mă Gilule! E foarte bine.

— Da. e bine. cum să nu i'ie bine, da' nu prea. Arendaşul îşi ieşi din s (u ite:

— Cum,. nu prea'mă dogarule? Ce tot zici anapoda? Dacă Oboru se mişcă, nu mai am nici o grijă. Miercuri ţinem o adunare noaptea în Cimpul Moşilor, în fala grădinii lui Eliade, şi apoi pornim spre palat, aşa cum au hotăril conducătorii. Spune mai bine cum a fo.st aseară.

— Păi să vedeţi. a fost cam aşa.

— Ei, acum., cani aşa”. N*>i viem să spui cum a fost. nu, cam' cum a fost.

— Păi, oi spune şi io cuni m-oi pi'icepe.

— Hai, spune, cum oi spune, dar începe odată.

Dogarul îşi frământă puţin mustaţa, ca să-şi adune gân-durile, privind în podeaua ceardacului.

— Păi; a vorbit întii un boier mai voinic, cu barbă cam bălaie şi ochi verzi, cam bulbucaţi.

— Era multă

— Era curtea plină, c ra vreo parru se ak şi buierii^^voibcaa urcci-: i. x ik'. LIu U; U v^a^ aJ acolu scaune. Am uitat să ¦ că s-a urcat întâi pă masă UI' -meanu, care a^spus că… ^nit boierii să facă dreptate * poj'ului şi toată lumea ¦„ strigat, ura” şi, să trăiască„ l3ăLeaU cu ciomegile – -4 toţi aveau ciomegi – în me-în gard. şi strigau dup: ^ ri, să trăiască.”. – adică popor; Pă urmă a vorbit boi. ala, cu ochi verzi, dă-i zicea lumea că-i prinţ. Acum Mu dacă o fi sau nu prinţ, dar aşa spuneau oamenii.: o că poporu vrea libertate, că nu mai trebuie să fie: şi săraci. că toţi trebuie să fi la fel, că trebuie ca t^ şi dea viaţa pentru sfânta libi tate, aşa zicea. Că nu s-a născut boicru călare pă şa, iar omul sărac cu şaua în spinare: aşa zicea: Fraţilor – aşa zicea el – unde nu e libertate, e moarte.„ Lumea striga,. libertate” şi lovea cu ciomegile în mese. Pă urmă el, adică prinţu acela, cine o fi el, a vorbit şi dă biruri, a spus că dă ce s-au pus acsize, că dă ce să ia bir dă la ţăranii care intră cu carele în oraş? Aici n-a mai strigatărâ nimeni să trăiască. S-a făcut deodată tăcere, că parcă îngheţaseră cu toţii. El îi tot da zor cu acsizele şi cu slobozenia aia să vie oamenii cu căruţele în oraş fără plată să vânză ce au dă vân-dut. Ai d-acolo au începui să să uite unii la alţii, dar prâu- 't4 a? em lui n a

Si iese,) ruL dar că

Je bei-

¦.ar ¦ aşa triga idică; á da intră ai să: ă cu ă vie prinţul lila, că aşa-i ziceau, îi tot da zor ca să nu mai fie acsize la bariere.

~ Păi ce, nu-i zicea bine.? Asta e în programul nostru. ^ Zicea bine, da' nu prea.

— Cum nu prea? De ce nu prea?

— Păi, vedeţi dumneavoastră, erau acolo în grădina câr-ciumii Iu Ulumeanu numai cârciumarii din mahala şi oamenii lor. – toţi cuonâna pă cuţit mereu, aşa că.

— Aşa că.

— Aşa că vedeţi, lor nu le vinea bine. să să dăsfiinţeze, cum zicea, acsizele şi barierele, că, deh. cârciumarii şi oamenii lor din asta trăiesc. La cârciumarii ăştia dă dincoace dă biuieră să adună în pivniţă tot spirtu, iar noaptea, când le vâpe bine, oamenii lor îl trec în oraş, cu tot felu dă şmecherii, prin curţile oamenilor. Hei, au făcutără mulţi averi dă pă urma acsizilor astea, şi ei, şi bătăuşii lor. aşa ca, vedeţi.,.

— Dar ce rost au bătăuşii? întrebă uimit arendaşul, pe ciiid ceilalţi doi ascultau tăcuţi şi întrebându-s^ unde vor. ajunge lucrurile.

— Păi7 fără bătăuşi nu să poaU*; că dacă ar trece toată lumea spirt pă furiş, n-ar mai-avea preţ. Au pus ei şi aici un fel dă rânduială. Fiecare cârciumar are drept să treacă prin anun-^c loc, şi dacă vin alţii peste el, iese bătaie a dracului, ca mardeiaşii ăia din nimic pun mâna pă cuţit. Că sunt spaima mahalalelor. Aşa că vedeţi, prinţu îi tot dădea zor cu scoaterea acsizilor şi a barierelor, cum ziceai el. Nu simţea că să făcuse o tăcere dă gheaţă, cum vă spui. Atunci unu a strigat ca din butoi din lundu grădinii: „Ce vrea ăsta, fraţilor Atunci Ulumeanu, care făcea feţe-feţe, i-a spus ceva la ux^eche unui boier mai subţirel, cu păr creţ şi cu o bărbuţă neagră, şi deodată s-a ridicat ăsta dă pă scaun. şi a şuşotit ceva la urechea prinţului, şi pă urmă ăsta 1-a lăsat să vorbească pă c^.: pă negriciosul ăsta subţirel cu bărbuţă neagră, iar Uiunieanu a spus: S-ascultăm şi pă cuconu lancu Brăteanu, fraţilor”. Şi a vorbit Brăteanu ăsta, cum îl chema. Da din-mâini al dracului: „. Fraţilor – a zis el – mi să pare că n-aţi înţeles prea bine ce a vrut să spuie prielenu nostru Piosetti, vorbind despre acsize şi despre barieră.'^.

— A spus că vâ'eţi să le scoateţi. a strigat iar glasu ăla mânios día fiindi? grădinii. Vreţi să ne nenorociţi.”,. Nu, fraţilor, nici P'omtrieală dă desfiinţarea acsizilor şi a barierelor. dimpotrivă. /', a zis Brătianu., Pi'ietenu nostru a vrut să spuie tocmai că nu trebuie să să desfiinţeze acsizele/', A. aşa da, au strigatără oamenii. Aşa da.„ „El a vrut să zică doar că să să desfiinţeze ăi care fac dă pază la bariere şi să vă puie pă dumneavoastră în locu lor. Asta a vrut să spuie. *'

Şi ce să vedeţi dumneavoastră, dintr-o dată oamenii s-au înveselit., Aşa. da. au început ei să strige. Aşa mai putem sta dă vorbă.„ Şi Brăteanu ăsta a spus mai departe aşa „Prin urmare, nu le desfiinţăm. dar desfiinţăm pă taxidarii dă la barieră, că sunt oamenii lor, ai boierilor. şi vă punem pă dumneavoastră taxidari. că sunteţi oameni din popor.„ Toţi au început să strige iar „să trăiască„ şi „ura*' şi au zis că o să lupte pentru Costituţia aia. şi loveau cu ciomegile. ^

— Păi atunci e bine, mă dogarule, ce tot încurci tu lucrurile?

— Nu e prea bine, vedeţi dumneavoastră, că au aflat oamenii din mahala ce s-a întâmplat aseară la crâşmă, că io i-am văzut azi pă mulţi la biserică şi pă alţii pă laviţă şi pă scaune prin faţa prăvăliilor închise, cu locu măturat şi stropit în faţă. Aşa stau ei dă vorbă, să vedeţi dumneavoastră, duminică, gătiţi cu hainele bune şi bărbieriţi, că numai sâmbătă are omu timp să să bărbierească şi el. Ei ziceau, nej guşterii, că nu mai vine nimeni din Obor, boierule, miercurif când ziceţi dumneavoastră, că negustorii dă p-aici nici nu vor să auză, spun că ei nu merg cu mardeiaşii şi cu huidu” mele ale Iu Brătescu ăla şi ale lui Ulumeanu. |

— Ascultă, mă, ce-i asta? Păi nu ăştia ai lui Ulumeanu sunt Oborul? întrebă înciudat Pavlicioni, pieptănându-şi pâ| [rul cu un pieptene galben, mic, de buzunar.

Aci Gâtu parcă se supără şi el:

— Fugiţi d-acolo, ăia sunt pacostea mahalalelor, stricaţi pă ei vorba dă pomană dacă ziceţi că ăştia sunt Oboru. Oboru e negustorimea şi meseriaşii care-şi au averile şi muncesc la rostu lor, nu e derbedeii ăştia, oameni fără căpătai, borfaşi care aţin calea ţăranilor ca să-i înşele, dă să unesc trei-patru inşi dă fac scandal şi altu fuge cu vita omu-l lui, ori cu porcu, dacă l-au îmbrobodit, şi p-ormă merg dă să îmbată ca godănacâi şi să taie cu cuţitele, se iţi acum doH| garul, căruia de mânie îi juca omuşoru ca un cotuleţ de col pil. Apăi dumneavoastră nu cunoaşteţi Oboru, dă ziceţi ca turbaţii ăştia, mereu cu mâna pă cuţit, sunt negustorii şi meseriaşii din Obor.

— negustori. Vai de'capui lor, spuse dispreţuiLur

Pavlicion r^u cil sd AL^; u. ^. t, > vorba la noi în Obor

Lu. a ^. avălic. dă câştigi, dă păgubeşti, tot negustor numeşti. Fac şi ei ce pot. da* cu mardeiaşii şi pungaşii ma-%âlalpi nu vor să aibă a fr

Gât'î nu avea doplină drcf Scandalagiu maha tiu baţi deloc, sau mai bm erau turbaţi cu socoteala, se prefă^ 'urbal >a bage spaima în natneni. Nici cuţitui.,. jceau des, ci numai atât cit li se ducă vestea. Dar că erau pacostea mahalalelor, asta a adevărat, rTu i m>t>^p1nv'> lor ei erau stăpâni. ei şi oa-ii „ţfSpiri^ de unde le plăcea şi nindopa. de pildă, câte unul cu tui G tescuite Şl negust' til. Ştia că pleacă tai a plătească.

— Măi, nea Costică, mă luaşi dă iuni dimineaţă, ce Dumnezeu. Dă-mi un gologan acolo, să-mi fie dă saftea. Uite, ai luat un pumn dă turtă dă icre sărate dă crap.

— Du-tc-n aia mă-tii cu safteaua ta cu tot. Vrei bani pă ¦: ferele astea împuţite? Când oi dn o măciucă tarnbri nştia. te 0dMV io dă saftea.

Dar grosul câştigului nu era pentru derbedei gustările şi hSM^Mrn neplătită, pe unde se nimereau la chef, şi nici căra-ului, plătit scump, noaptea prin curţi, pe la barieră, subt nasul dorobanţilor şi al căpitanilor de barieră, care iuau şi ei ce li se cuvenea, ci era pleaşca zilelor de târg, mar-i vinerea. Atunci intrau cu carele încărcate sătenii din <*cv şi mai departe, de pe drumurile cele mari, al Urzice-; or, al Pantelimonului, al Olteniţei. Carele încărcate ca uşt) e măguri, cu fin ori paie. sau cu ovăz şi orz, trăgeau în Qmpul Moşilor, de se adunau mai ales toamna câte trei-Iptru sute care, că numai de pe jos. din cele risipite, golăni-săracă putea să adune către seară, când se spărgea târpaie să-şi umple prispa şi usuce, că erau adesea cam elaşi timp în oboi ul de ^ aidanele dini după ce le puneau aii şi boii şi ' ieau tr^'i-pati jlui Aicu\par de scâr i ii, 1 i

1 ixiult în piaţa cea mare, Sfântu Anton, de lingă Ospelul convmal, între Mitropolie şi Sfântu Gheorghe.

Borfaşii mahalalei erau mai toţi şi geambaşi iţi, şiiau să vândă gloabele drept bidivii, care de focoşi ^unt nu pot sta locului. Le înnodau strâns cozile, le împleteau cu panglicuţe coamele şi le băgau subt coadă tot felul de doftorii, potrivite cu socoteală, ca să n-o ia bietul cal razna, ci numai să joace pe loc, cu neastâmpăr, sau să alerge când i se dă drumul ca scăpat din praştie. Şi gura nu li se oprea o clipă când ţineau strânsă cu frânghia căpăstrului, ca – hi. falca de jos a calului, ca să-i încordeze gâtul.

— Aide, neică, nu sta. bate palma şi ai să bem. ^idAma-şul. că aşa chilipir nu mai găseşti. Să fiu io al dracului dă mai găseşti. Uite că mă jur. şi îşi făcea un fel de cruce.

Omul şovăia, se mai scărpina în cap, se mai uita la cal. Atunci se ivea din îmbulzeala care se făcea totdeauna: a jurul unei tocmeli unul cu o mutră mai străină. binişt: >r înţolit, care intra în vorbă, cu înţeles:

— Cât ai zis, neică? Trei sute dă lei? Fugi d- o scump. e scump, neică. îţi dau două sute dă lei pă ci: Tsta. Atât face, şi nu dau nici un ban mai mult.

Geambaşul, parcă înjurat, se lua cu mâinile do păr, aproape răgea:

— Două sute dă lei pă roibu ăsta? Aşa te pricepi uum-ncata la cai? Aulică, mamă. peste cine am dat. Păi ăsta cu ochii închişi face trei sute dă lei. Nu vezi ce cal ¦. niai „bine îl dau pe daiboj.

— O fi bun, nu zic ba. Că se vede cât dă colo. dar şi două sute dă lei sunt bani bunî. Că am muncit pă ei până mi-au ieşit ochii din cap.

— Lasă-mă, nenişorule, în pace. ca două suie da UA mi-a dat şi dumnealui. da' nu-1 dau. să ştiu dă bine că-I mai tiu un an în grajd. că l-am crescut dă mic. şi iară îl juca, strângându-i gura cu frânghia îndoită a căpăstrului în loc de zăbală.

Ţăranul ştia că el nu dăduse două sute de lei, dar când vedea că străinul ăla se bagă peste el, avea şi el ambiţie.

— Uite ce e, neică. îţi dau două sute douăzeci dă lei, dacă-i iei, bine, dacă nu. mă lipsesc, că mai sunt cai în Obor. O leţcaie nu dau mai mult, uite, mă jur. Şi-şi făcea şi el cruce.

Geambaşul se lua i. ^ cu mâinile de par. dar rămânea o clipă încremenit şi jucn comedia răzgândirii brusce.

I ai!

cit

—a

Ţi dat

Teu

I um-, r Şl m mai uca, jde

; ind lei, bor.

nea

— Ei, hai, fie şi două sute douăzeci. bate laba aici. şi ai să bem aldămaşu. Ai luat un cal dă o să mă pomeneşti cât îi trăi. numai io ştiu cum l-am crescut. că aşa era când l-am cumpărat. Şi arăta cu mâna două palme de la pământ. Ţi l-am dat dumitale că am văzut că ai ochi la cai. Nu i 1-an^ dat ăluia.

Bietul om avea să-1 pomenească într-adevăr când av_ea să descopere acasă că a cumpărat o gloabă care nu făcea 'mai mult de o sută douăzeci de lei.

Dealtfel, bidiviul nici nu era. al geambaşului măcaiera chiar al celui care se vârâse peste om, dând două sute de lei. Nici acesta nu-1 cunoscuse pe geambaş de mai înainte. Se pomenise cu el în cale, la barieră, în zori. Crezuse că vrea să i-1 cumpere. pe urmă se lămuri că e geambaş şi nu vrea decât să-i facă samsarlâcul, dacă se învoieşte. Omul îşi dăduse calul şi apoi se învârtea pe lângă el. Când dăduse două sute de lei, vrusesesă arate. – după înţelegere, că la preţul. ăsta poate să-1 dea. >

Mulţi ţărani după ce vindeau vita, ori ce aveau în car, pierdeau apoi tot în Obor toţi banii la, uite popa, nu e popa” la care se lăsaseră prosteşte ispitiţi, târâţi de mardeiaşii Oborului. Dar aici, de multe ori lucrurile ieşeau rău. că omul, deznădăjduit, când vedea că a pierdut vita şi ultima leţcaie, îşi înfigea mâinile în beregata pehlivanului, a pungaşului, şi nu-1 mai slăbea până nu-1 lăsa uneori mort jos, oricât trăgeau alţi pungaşi de el, ori îl loveau cu pumnii în cap.

Totuşi, zurbagiii ăştia, care băgau spaima în oameni, erau îndeobşte şi foarte frico^, se fereau cu grijă când vedeau că s-ar putea să-iasă lată. Chiar bătăile dintre ei erau mai mult spectaculoase decât ucigaşe. Se izbeau cu bâtele şi îşi aruncau şi scaunele cârciumii în cap, răsturnau mesele cu ce era pe ele, spărgeau galantarele, urlau, se tăvăleau pe jos, ' săreau pe fereastră, se încleştau unii de alţii, mai ales când edeau lumea care se aduna ca la bilei în jurul lor. Ţipau femeile şi-copiii speriaţi când îi vedeau pe cei doi-trei cu faţa plină de sânge, cu cuţitele în mâini. Fireşte că uneori şişurile ascuţite nimereau şi în piept şi atunci se mai bocea vreo mamă, biata de ea, ori vreo văduvă proaspătă. Dar asta se întâmplă rar, şi numai când erau muieinle tinere ori fetele cele care-i aţâţau. Căci ei erau şi craii mahalalei. Se legau de nevestele oamenilor, fără ruşine, şi mulţi bărbaţi cu frica în oase nu ziceau nici pis. începuseră să se ţină după moda boierească un fel dc baluri, în locul horelor, pe la mahala.

L- -ca – Diannezeu ştie de ce – complecturi. Aici veneau craii, duminică după-amiază, cu nădragii negri vâriţi în cizme scurte, încinşi cu brâul lat roşu. în cai'e ţineau cuţitele, şişurile fiind vârâte în carâmb, cu cămaşă înflorată ci râuri de arnid, cu pieptar scurt n^ru, cu mustaţa răsucită ş; ^! muşcata la ureche, când nu purtau cercel.

Cu mult mai afurisit lucru era însă când cuţitarii şi derbedeii din altă mahala îndrăzneau sa încalce ce^a ce socoteau cei de aici drept un fel de teritoriu administrativ rezer-^r şi numai lor. Fireşte că. aşa de unul singur, nici ur nici^aeiaş cri borfaş din altă mahala nu avea curajul să apar: pe uliţele Oborului. Ştia că dacă e recunoscut, prezenţa lui t socotită o sfidare şi, fiind şi singur, e înjunghiat pe loc. Aş;: că şi atunci când ar fi fost sa treacă pe uliţele altei „administraţii”, el găsea cu cale că e mai cuminte să ocolească dc regulă pe departe. Totuşi, când unii de prin Tei ori ce pe L. bariera Vergului, îndeosebi când erau şi puţin afumaţi, aveau chef să se încaiere şi mai ales să se mai giugiulească şi cu alte fete decât cele din mahalaua lor, afacerea nu s<: '-^ cheia fără înjunghieix

— Nea Măigărite, nea Chiriţă. strigau alergând pe uliţe câte un cârd de l>ăieţandri speriaţi, care se jucaseră arşice, ori bătusei-ă poarca pe maidan. A venit Tebeică din

Nea Mărgărit ori nea Chiriţă încremeneau miişcmdu-şi buza de sus cu mustaţa cu tot.

— Unde-i, mă? Unde l-aţi văzut?

— Pă gura OboruluL. sintâiă cinci inşL.

— Caută-i pă Tache şi pă Nod în Gât.

Bântuia în câteva clipe în mahala un zvon ca un suflu dc spaimă. Alergau toţi, din toate părţu-e. Nu-şi ap) ărau numai ibovnicile, îşi apărau ghelirurile, oile de tuns, traiul bun pe socoteala altora. Viaţa lor, cu alte cuvinte, şi ei ştiau bine asta. Acum nu mai era de? umit. _ dc

Pe când cei din ceardac îşi băteau capul că nu ştiau ce saţ facă. se iri de-a lungul pridvorului siniliu un ins negriâosj subţirel, cu ochii maii, cu părul creţ şi faţa lungă. Mai avea un fel de mustăcioară, ca un petic negru lipit subt nasul lung. Toate capetele se îndreptară spre el, uimite. întrebă-toai^. Pavlicioni însuşi nu-şi detc seama în clipa dinţii despre ce e vorba. Pe v. rmă se lămuri că e Ion Brătianu. îşi răsese barba şi îşi luase cu briciul mustaţa aproape cu totul, <^aiacum de dimineaţă.

verâţi cu-cu r erco-

: erun ară üe

Işa

(nide ila ati, scă

Ü liţe ice.

de nai pe

— ios, vea isul badeîşi tul, Se vede că şi ascultase de după vreo uşă.

— Ce tot îndrugă dumnealui, frate? Habar n-are ce spune.

Nimeni nu-i răspunse nimic, căci mai ales Hagi Curţi şi Dobrovici nu pricepeau cum putuse să se prefacă Brătianu, cunoscut lor ca tânăr serios, într-un soi de băieţandru cu vocea piţigăiată. După un timp Gâtu, mişcându-şi cam greu omuşorul, spuse ducându-şi mâna, cu mâneca largă a cămăşii înflorate cu arnici, la falcă:

— Io, boierule, vă spui ce ştiu. Toată dimineaţa am stat ua vorbă cu oamenii. negustori şi meseriaşi, deh. ba şi cu precupeţii. aşa cum am făgăduit. Mi-au spus că nu o să vie nici unu la rivoluţia asta. Io ce să spui? Cum am cumpărat, aşa vânz.

Ion Brătianu îl fulgeră cu marii lui ochi negri.

— Şi de ce nu vor să vie?

— Păi, uite, nea Chiriac, dă o pildă. olaru a spus faţă de toată lumea care se strânsese lângă laviţă: Păi cum vine asta, mă Gâţule? Noi gândeam că să face rivoluţie ca să scăpăm dă acsizari şi dă borfaşi, că nu mai poate să răsufle mahalaua din pricina lor. şi când colo, Brăteanu ăla al dumitale s-a înhăitat cu ei. -” Că aseară după ce au petrecut şi au plecat dă la crâşmă, toată seara au umblat vorbe numai despre asta. spuse Gâtu, care nu mai recunoştea, fireşte, pe Brătianu cel din ajun.

— Va să zică lor nu le intră în căpăţână că facem revoluţia ca să scape ţara de boierii cei mari şi să fie libertate? Doamne, grei mai sunt unii oameni de cap. şi Brătianu începe să se plimbe înciudat prin ceardac, trecând din umbra deasă în lumina vie a amiezii, care da luciu feţii lui măslinii.

— Le-am spus şi io. Da' nea Chiriac mi-a spus că ce au ei cu boierii?” Că ei dacă merg cu rivoluţia, merg ca să scape dă huidumele astea dă acsizari. nu ca să fie daţi dă B'-ăleanu pe mâna ciomăgaşilor şi cuţitarilor, Pavlicioni îşi plimba mâna peste craniul pleşuv, cu chica rămasă doar la ceafă, îşi frământa îngândurat buzele cărnoase, subt mustaţa neagră, tunsă scurt.

— Aici, domnule Brătianu, mi se pare că oamenii cam au dreptate. mi-e teamă că micii_negustoin şi meseriaşii din Obor nu vor merge cu noi.

Dar în loc să pară nemulţumit, Brătianu păru doar dezgustat.

— N-au decât să nu vie. Nu cu căcăcioşi d-ăştia se i'acc o revoluţie. Nu m-aşteptam, drept să-ţi spui, ca nici dumata, domnule Pavlicioni, să nu ştii cu ce fel de oameni se iace politică. Dacă sunt iuţi de cuţit, cu atât mai bine De aşa oameni are nevoie naţia, nu de cei lipiţi eu turul VHra-;: ilor de laviţele de la poartă.

Se încinse o discuţie vie, mai ales că nici llagi Curii nu tu de părerea lui Ion Brătianu.

— Or fi îndrăzneţi^ bătăuşii ăştia, zise el, dar nu sunt oameni pe care să te poţi bizui. Mulţi din ei sunt spionii Agiei şi îndeobşte ei merg cu cine îi plăteşte mai mult. Negustorii şi meseriaşii sunt mulţi şi, deh. noi îi nino-r-^ m. sunt oam. eni de nădejde.

— Da' vorba e cum să-i urnim? nu se mai putu şi, ăpini Pavlicioni.

Se priviră nedumeriţi unii pe alţii. Pavlicioni era îndeosebi foarte încurcat de întorsătura lucrurilor şi, ca să se poată gândi în voie, se prefăcu că se îngrijeşte de o gustare. Bătu din palme şi se ivi la capătul pridvorului un arnăut, care aştepta să i se poruncească. Arendaşul îşi frecă i^ntat trei degete, arătând măsuţa, şi omul pricepu numaideci'. Pe urmă se aşeză pe parmalâcul ceardacului, ^^ăsuţ şi alb de tot în halatul lui vişiniu.

— Ei, ce facem? Şi cum nimeni nu răspunse nie. um,; 1 se întoarse către Gâtu, care i se părea acum omul care singur îi putea da un sfat: Ia spune, dogarule, ce e de făcut?

— Cocoane, io zic. adică vreau să vă spui. că dacă mă fntrebaţi, io zic.

— Hai, spune odată.

Atunci dogarul spuse scurt şi repede, ca un ce; lşnit din el:

— Io zic să vorbiţi cu nea Tudor Fâşiotu. Dacă merge el cu dumneavoastră, atunci n-aveţi nici o grijă: merge nu numai Oboru, ci şi Delea toată, ba şi Vitanu. că are trei feciori şi şase gineri. nu ştiu câţi nepoţi, oameni în toată firea, şi pă deasupra fini şi cumetri în şapte mahalale. Dă ruşinea lui şi tot nu rămân negustorii şi meseriaşii acasă. Nici unu. Când zice nea Tudor hai. e „hai”'.

Cei patru rămaseră mult pe gânduri, căci îl cunoşteau. şi ci pe căldărar. Ştiau că e un om cu greutate mare în mahala, dar mai ştiau că e şi cam ciufut, morocănos rău, că e greu să te înţelegi cu el. Feciorul îmbrăcat arnăuţeşte veni ca să puie masa între sofale. Şi Hagi Curţi şi State Dobrovici mâncau ea il

3t el eacasă la ei boiereşte*', adică pe măsuţe mici rotunde, pe trei picioare, scunde, numai de o palmă, aşezate chiar pe sofale. Pavlicioni se deosebea de ei, că la el se punea masa între sofale. într-un lucru se asemănau, şi cu ei toată boierimea şi marea negustorime. Că la toţi se mânca mulLa fiecare ospăţ cu musafiri se aduceau la masă până la pai-sprezece-cincisprezece feluri de bucate şi masa. cu m. usa Ciri ţinea de la prânz până seara.

O dată, când redactorii Magazinuhd istoric fuseseră poftiţi la cină la Danielopolu, care era, cum zicea el singur, lăcomia întruchipată, Laurian se arătase uimit cât de mult mă-nâncă bucureştenii cu stare. O ţin numeri'in ospeţe şi iar ospeţe. El era de părere că un om din Apus ar privi cu spaimă asemenea risipa, care nu poate să nu aibă urmări şi a. supra caracterului şi sănătăţii. Atunci Danielopolu, care a în fruntea mesei între două nepoate frumoase, aşezate cam cu de-a sila lângă el, căci buna-cuviinţă ar <i cerut ca acolo, în stânga şi în dreapta stăpânului casei, să stea musafirele mai în vâi'stă, dar omul nu se sinchisea de asemenea reguli, a izbucnit supărat în timp ce, ca un doctor în litere de] a Lipsea ce se afla, bez faptul că era şi mare negustor, tăia cu o ştiinţă şi o îndemânare faimoasă curcanul umplut cu castane şi stafide din faţa sa.

— Ia nu mai compara, domnule dascăl, stările de lucruri din Apus cu cele de aci. Păi ce, se potriveşte ce-i acolo cu ce-i aici? Păi mi-aduc aminte de la Lipsea, de la München, de la Paris, că şi acolo am fost de câteva ori. Acolo, când vrea un bărbat să mai vază o femeie frumoasă şi să schimbe cu ea câteva vorbe, apăi o vede la teatru, că oraşele au zeci de teatre, pline stup în fiece seară. O vede la bal, că sunt baluri câte vrei, iarna, seară de seară, mascate şi nemascate. Sunt concerte. Au început acum şi curse de cai. Cu alte cuvinte, e civilizaţie. Aci la noi în Bucureşti suntem ca la ţară. Ei, drăcia dracului, bărbaţii şi femeile, mai ales când sunt tineri, vor să se vază mai de aproape. dar cum? Că parcă suntem în veacul de mijloc, aşa sunt păzite femeile, închise. Noroc de botezuri, noroc de logodne, noroc de nunţi că se fac nunţi, nu glumă, cu zeci de musafiri, unii găzduiţi cu săptămlnile. Atunci mai vede şi bietul rumân şi altă muiere decât tot pe nevastă-sa, tot pe nevastă-sa, pe care-o vede dă dimineaţă până seara, când adoarme.

— Noroc şi de denii, adăugise nepoata oacheşă din stânga lui, clipind şireată.

49i

— Noroc şi de denii, întărise Danielopolu. Hei, câte femei am cunoscut eu la denii, mai ales când eram flăcău. Hei, deniile ca deniile, dar toată nădejdea este la ospeţele care se prefac în chefuri în toată legea. când joacă omul cu musafira care-i place, de duduie podeaua, şi-i spune mai încet la ureche ce-i trece prin cap. De. ca la chef, unde se iartă multe. O dată, ca să mă apropii de o văduvioară care-mi plăcea mie, mi-am sărbătorit ziua naşterii la moşie o săptămâna, cu douăzeci de musafiri care n-au ştiut ce-i zi şi ce-i noapte.

— Ce nevoie ai de chef, ca să te apropii de ele, unchiule? u întrebă făcând gropiţe în obraz oacheşa cârnă, care nu era chiar nepoţică. Dumneata le agăţi în prăvălie, unde stai toată ziua. Că dacă aduci şi odicolon şi vopsele de tot soiul e ca să vie muierile să le vadă.

— Ei, altfel vorbeşte o femeie frumoasă în prăvălie când cumpără, şi altfel la masă, la chef, unde te-nţelegi mai mult cu mâinile, răspunse eruditul râzând în barba-i scurtă, întoarsă în afară.

— A. am priceput. După ce le cunoşti în magazinul dumitale, pe urmă le pofteşti la chef. M-am lămurit, încheie râzând Laurian. Adevărul este, domnule, că bărbaţii şi femeile s-au căutat şi în veacul de mijloc ca în toate veacurile, numai că, după împrejurări, s-au căutat altfel, după loc şi obiceiuri. Dar de căutat s-au căutat.

Bălcescu, care ascultase zâmbind, cu ochii aiurea, toată discuţia, îl tachina şi el pe dascălul latinist:

— Ei, ce vrei, domnule Laurian, nu poate să facă toată lumea ca romanii dumitale, care aveau pentru asta circurile uriaşe, procesiunile, templele, iar pe deasupra şi banchetele. Are dreptate într-un fel doctorul Danielopolu – îi spunea aşa cu o pedanterie glumeaţă, ca să-1 certe anume că prea uita că e şi doctor în litere, nu numai negustor. Suntem o societate cu moravurile veacului de mijloc, dar unde nu ai^e dreptate e când vede aşa uşor semnele civilizaţiei doar când e vorba de petreceri între bărbaţi şi femei. Nici aşa cu zece-douăsprezece feluri la masă, cu chefuri de zile întregi. Ce poţi să aştepţi de la o pătură de ghiftuiţi.?

Printre cei care se ghiftuiau puteau fi socotiţi şi Hagi Curţi şi mai ales State Dobrovici, căci Pavlicioni era silit de medici să fie sobru de tot. Se răzbuna pregătind mese copioase pentru alţii. Acum, aşa ca gustare înainte de prânz, porunci să h se aducă tot soiul de tăvi cu mezelicuri. Dogarul şi mămularul, când văzură că se aduc astfel de bunătăţi.

de ziseră că nu e cuviincios să mai rămâi când oamenii se aşează la masă, şi puţin-ruşinaţi dădură bună ziua şi plecară. Dar şi ceilalţi mâncară astăzi doar din obicinuinţa de a în-gurcita, fără chef, căci gândul le era într-altă parte şi se simţeau strânşi în chingi. Erau tare îngrijoraţi, căci îşi dădeau seama că revoluţia nu mai e joacă, aşa ca până acum, când cuvântul, revoluţie*' se vedea scris pe garduri, şi era spus toată ziua atât de mult, că_ părea un cântec de care le era de acum multora lehamite. începutul arestărilor îi dezmeticise pe cei mai mulţi. Cei cunoscuţi de toată lumea ca fruntaşi înţelegeau că nu mai pot da înapoi; că, e lată rău”, că averea şi poate viaţa lor sunt acum în joc. Amintirea moi^-ţii cumplite a lui Mitică Filipescu, acum şase ani, era încă vie de tot în mintea tuturor. Aşa că Hagi Curţi se hotărî:

— Frate Dobrovici, parcă dumneata eşti rudă puţin cu Fărşerotu. Se prefăcuse doar că nu e sigur, căci altfel îl cunoştea bine şi el pe Fărşei'otu.

Pe starostele tăbăcarilor il înfuria însă orice referinţa la această rudenie a lui cu căldărarul. Cu toate că nu mai erau acum pe aceeaşi treaptă, în tagma negustorească, coşcogeamite bogătaşul, cu fabrică, vie şi câteva moşii, şi nt-gustoraşul din Obor, acesta se socotea tot un fel de jupân al lui ca în tinereţe, şi naş pe deasupra, şi îl bruftuia tot timpul, aproape că aştepta să vie de sărbători şi de ziua lui ca să-i sărute mâna.

— Ştii bine, Hagiule, că am fost rudă, că răposata mea nevastă dintâi, Valeria, era nepoată nevesti-sii. Revoca. Da' de când m-am însurat din nou, ne vedem rar de tot.

Hagi Curţi, uscat şi negricios, era acum tot numai cu ochii arzători. Vedea bine că tăbăcarul nu-şi dădea încă seama ce primejdie îi paşte şi trecea de la spaime la nesimţire, aşa, dobitoceşte.

— Ar trebui, frate, să mergi chiar azi să-1 vezi şi să-1 dumireşti despre ce e vorba. Arată-i că dacă izbutim să punem niâna pe putere, nu-1 vom uita nici pe el şi nici pe ai lui. îl găseşti în toane bune, că azi nu sunt numai Rusaliile, e şi^ziua lui, sfântu Theodot.

Tăbăcarul rămase cu mâncarea în” gât când văzu ce-i cere cel mai bun prieten al său. Puse jos paharul cu pelin rubiniu şi începu să se bâlbâie. Gândul că trebuie să dea ochii cu căldărarul făcea să i se taie picioarele. Pe de altă parte, dacă hagiul, care-1 cunoştea şi el destul de bine pe oborean, rtăr>. 't dc mult înseamnă, sc gândi cl, că c nevoie, sunt semne de primejdie.

Ha.

dot era român din Macedonia, dintr-un sat de lingă Bivolia Ai lui erau neam de păstori dar nişte rude trecu-^ri,. cum aproape o suta de ani în Transilvania şi se apu-r/sâk de negoţ la Timişoara. Arad şi mai apoi la Sibiu, und. 'nunseseră oameni bogaţi şi înconjuraţi de vaza niare. Din-m ei au ieşit un episcop, câţiva preoţi şi destui cărturari, da şi netruslori dc frunte. Patrioţi, ei aduceau necontenit alţi b: iiHnndri din neamul lor. din jurul Bitoliei, ca să se lase de şi să înveţe mai întâi carte, apoi să pătrundă în tai-vi. Nu izbuteau totdeauna. Nici cu Theodoi Carte a învăţat el ceva. nu mult. citea şi scria ei, – -leutatc, dar dorul lui de munte şi de oi 1-a dat, L din prăvălia stăpânului şi s-a făcut iar cioban AHcal. Unchii lui s-au învoit şi cu asta, că aveau c în grija unor baci din e. care cutreierau uneori iernau dincoace departe, în bălţile Dtmării. o vreme au început să cutreiere ţinuturile de ier-Dobrogei, nemaitrimiţând acasă decât socotelile i. adintre baci şi-a adus la Hârşova şi muierea cu rr. ici şi cu doi băieţaşi, că pe alte două le lăsase la Avrig, statornicindu-se în târgul dunărean. Ast. 1 prin 1790, adică acum vreo. şaizeci de ani. Theodo' baciul ardelean şi ceilalţi mocani dobrogeni îi ziceau ' FărşeroUi, ca să-1 deosebească de alţi Toaderi, săliş-cu inima prinsă de Reveca, una dintre fetele ba-are cia leită maică-sa, şi venea a treia la număr. ^! 1 după cele rămase la Avrig. Pe toamnă stau să se în vară se întâmplă însă un lucru care îl amărî. diu ji cumplit. Turcii, care erau în război cu ruşii şi st-in cetatea Ismailului, dincolo de Dunăre, începuseră zaherea pe capete, pregătindu-se pentru un ase-ungat. Adunau, din Dobrogea mai ales, tot ce gă-rte gelepi luară şi cele trei mii de oi ale mocanilor. dându-le în locul lor un petic de hârtie. O treime din actste oi erau chiar ale baciului şi ale ciobanilor, dreptul '. H ^1*. it cu anii. Celelalte vreo doua mii erau ale macedo-iiiiiU., lx) gătaşi din Sibiu.

Când văzură nemaipomenita paguba, mocanii fură cu-^vin^i de o mânie turbată. Baciul îşi trecu muierea şi cei pa-

^, i. 1 I < di zoi

; ră selor me itul doi patru copii mai mici, care erau cu el, CU luntrile peste Dunăre, la Făcâieni în marginea Bărăganului, iar el cu cei zece oameni mai de nădejde se luară pe urma oilor, tot chibzuind cum să le poală căpăta înapoi. Cel mai dârz dintre toţi era Fărşerotu ăsta, atunci un bărbat vânos şi tare negricios, de vreo. douăzeci şi doi de ani, care aşteptase cu nerăbdare toamna, ca să se însoare cu Revoca. Mergeau aşa, urmărind norul de praf al turmei, tot bătându-şi capul cum să facă să ia oile îndărăt. Ei erau vreo zece inşi, e drept, vânjoşi şi dârzi, dar nu aveau drept arme decât ciomegile lor, iar spahiii turci erau de trei ori mai mulţi decât ei, călăreţi bine înarmaţi, cu pistoale şi paloşe. La Dunăre, turcii au trecut turma întii în Ceatal şi apoi au pus-o din nou pe plute mari, tre-când-o la Ismail. Au înţeles că acolo nu mai pot schimba nimic. îşi muşcau pumnii de mânie tot dând târcoale cetăţii. Când trupele ruseşti s-au apropiat, ei se hotărâseră să se întoarcă acasă.

— Cu mina goală? întrebă fioros Fărşerotu. O să râdă şi muierile de noi.

— Şi ce vrei să facem? Cum o să luptăm noi cu turcii ^ dădu baciul cu pălăria lui mare de pământ. Măi flâcăian-drule, ăsta-i blestem de sus, cu paginii nu poţi lupta, că ei sunt oamenii lui Antihrist.

Se opriseră pe un dâmb cu iarbă aspră, năpădită de alior şi pelin, deasupra bălţii celei mari, şi dumicau pită cu slana, adusă în desagă.

— Cit despre mine, puteţi să vă întoarceţi şi acasă. Ip mă duc la muscali şi cer sineaţă, sabie, ce dracu mi-or da. ^ Până n-oi ucide cu mâna mea cinci turci, nu mă las, că altfel mă arde fierea din mine.

Atunci s-au hotărât şi ceilalţi.

Au nimerit toţi zece în armata generalului maior Kutu-zov, un general voinic, dar. cu un ochi acopel-'it cu un petic negru. îl pierduse cu un an înainte la un asediu în Crimeea. Au fost primiţi numaidecât şi puşi la mustru.

Dar cu cât se apropia iarna, lucrurile mergeau tot mai prost. Cetatea fusese înconjurată din trei părţi, însă turcii, cam la patruzeci de mii, nici nu voiau să audă de predare, că erau grozav de întăriţi. Ruşii erau mai puţini, prost hrăniţi, prost îmbrăcaţi, încercând zadarnic să se apropie tot săpând şanţuri. Oamenii mucezeau în corturi putrede, în gropi cu apă. Mocanii învăţaseră meşteşugul armelor, dar învăţatul a nu le era de nici un folos, că se vorbea mereu stăruia atu de mult înseamnă, se gândi el, că e nevoie, că sunt semne de primejdie.

Tbeodot era român din Macedonia, dintr-un sat de lingă Bilrolâa. Ai lui erau neam de păstori, dar nişte rude trecuseră, acum aproape o sută de ani, în Transilvania şi se apucaseră de negoţ la Timişoara, Arad şi mai apoi la Sibiu, unde ajunseseră oameni bogaţi şi înconjuraţi de vază mare. Dintre ei au ieşit un episcop, câţiva preoţi şi destui cărturari, dar şi negustori de frunte. Patrioţi, ei aduceau necontenit alţi băieţandri din neamul lor, din jurul Bitoliei, ca să se lase de păstorit şi să înveţe mai întâi carte, apoi să pătrundă în tainele negustoriei. Nu izbuteau totdeauna. Nici cu Theodot n-au izbutit. Carte a învăţat el ceva, nu mult. citea şi scria cu destulă greutate, dar dorul lui de munte şi de oi 1-a dat gata. A fugit din prăvălia stăpânului şi s-a făcut iar cioban, acolo în Ardeal. Unchii lui s-au învoit şi cu asta, că aveau ni muMe date în grija unor baci din Sălişte, care cutreierau munţii şi uneori iernau dincoace departe, în bălţile Dunării. Ba, de la o vreme au început să cutreiere ţinuturile de ierburi tari ale Dobrogei, nemaitrimiţând acasă decât socotelile şi banii. Unul dintre baci şi-a adus la Hârşova şi muierea cu două fete* mici şi cu doi băieţaşi, că pe alte două le lăsase măritate la Avrig, statornicindu-se în târgul dunărean. Asta era cam prin 1790, adică acum vreo şaizeci de ani. Theodot, căruia baciul ar'delean şi ceilalţi mocani dobrogeni îi ziceau Toader Fărşeroki, ca să-1 deosebească de alţi Toaderi, săliş-teni, era cu inima prinsă de Reveca, una dintre fetele baciului, care era leită maică-sa, şi venea a treia la număr, numaidecât după cele rămase la Avrig. Pe toamnă stau să se cunune. în vară se întâmplă însă un lucru care îl amărî, dar 11 şi îndârji cumplit. Turcii, care erau în război cu ruşii şi se întăreau în cetatea Ismailului, dincolo de Dunăre, începuseră să adune zaherea pe capete, pregătindu-se pentru un asediu îndelungat. Adunau, din Dobrogea mai ales, tot ce găseau. Nişte gelepi luară şi cele trei mii de oi ale mocanilor săliştenij dându-le în locul lor un petic de hirtie. O treime din aceste oi erau chiar ale baciului şi ale ciobanilor, dreptul lor sporit cu anii. Celelalte vreo două mii erau ale macedo-nenitoi, bogătaşi din Sibiu.

Cmd văzură nemaipomenita pagubă, mocanii fură cuprinşi de o mânie turbată. Baciul îşi trecu muierea şi cei pa-

20V neg ca ca ni să gr

¦ lutru copii mai mici, care erau cu el, CU luntrile peste Dunăre, la Făcăieni în marginea Bărăganului, iar el cu cei zece oameni mai de nădejde se luară pe urma oilor, tot chibzuind cum să le poată căpăta înapoi. Cel mai dârz dintre toţi era Fărşerotu ăsta. atunci un bărbat vânos şi tare negricios, de vreo douăzeci şi doi de ani, care aşteptase cu nerăbdare toamna, ca să se însoare cu Revoca. Mergeau aşa, urmărind norul de praf al turmei, tot bătându-şi capul cum să facă să ia oile îndărăt. Ei erau vreo zece inşi, e drept, vânjoşi şi dârzi, dar nu aveau drept arme decât ciomegile lor, iar spahiii turci erau de trei ori mai mulţi decât ei, călăreţi bine înarmaţi, cu pistoale şi paloşe. La Dunăre, turcii au trecut turma întii în Ceatal şi apoi au pus-o din nou pe plute mari, tre-când-o la Ismail. Au înţeles că acolo nu mai pot schimba nimic. îşi muşcau pumnii de mânie tot dând târcoale cetăţii. ^ Când trupele ruseşti s-au apropiat, ei se hotărâseră să se întoarcă acasă.

— Cu mâna goală? întrebă fioros Fărşerotu. O sa râdă şi muierile de noi.

— Şi ce vrei să facem? Cum o să luptam noi cu tâjrcii ^ dădu baciul cu pălăria lui mare de pământ. Măi flâcăian-drule, ăsta-i blestem de sus, cu paginii nu poţi lupta, că ei sunt oamenii lui Antihrist.

Se opriseră pe un dâmb cu iarbă aspră, năpădită de alior şi pelin, deasupra bălţii celei mari, şi dumicau pită cu stana, adusă în desagă.

— Cât despre mine, puteţi să vă întoarceţi şi acasă. Ip mă duc la muscali şi cer sineaţă, sabie, ce dracu mi-or dă; Până n-oi ucide cu mâna mea cinci turci, nu mă las, că altfel mă arde fierea din mine.

Atunci s-au hotărât şi ceilalţi.

Au nimerit toţi zece în armata generalului maior FCutuzov, un general voinic, dar, cu un ochi acoperit cu un petic negru. îl pierduse cu un an înainte la un asediu în Crimeea. Au fost primiţi numaidecât şi puşi la mustru.

Dar cu cât se apropia iarna, lucrurile mergeau tot mai prost. Cetatea fuse. se înconjurată din trei părţi, însă turcii, cam la patruzeci de mii, nici nu voiau să audă de predare, că erau grozav de întăriţi. Ruşii erau mai puţini, prost hx^ă-niţi, prost îmbrăcaţi, încercând zadarnic să se apropie tot săpând şanţuri. Oamenii mucezeau în corturi putrede, în gropi cu apă. Mocanii învăţaseră meşteşugul armelor, dar învăţătura nu le era de nici un folos, că se vorbea mereu că ruşii îşi vor ridica oştirea şi vor pleca îndărăt. Fuseseră vărsaţi la un regiment care poposise îndelungă vreme la Bâr-lad şi în care erau şi câţiva moldoveni agăţaţi aşa, de ceilalţi ostaşi. Dar la începutul lui decembrie se zvoni că a venit peste toată oştirea un comandant nou, ăl mai grozav general al ruşilor, Suvorov. Oştirea s-a însufleţit într-o singură zi. N-a adus cine ştie ce hrană şi puşti cu el Suvorov, dar a poruncit ca în trei zile să fie izbită cetatea cu toată puterea, ca s-o cucerească negreşit. Coloana pe care o comanda generalul maior Kutuzov ataca dinspre răsărit, chiar pe malul braţului Chilia. Soldaţii aveau pregătite fascii de nuiele să le aştearnă peste şanţuri şi lopeţi ca să sape cu ele adăposturi, că aşa obicinuia Suvorov. Un batalion din regimentul venit din Bârlad, în care erau mocanii şi moldovenii, a pornit la asaltul zidului prea devreme, de cum s-a ridicat la miezul nopţii întâia săgeată arzând verde şi din pricina asta s-a găsit înainte atacând singur dincolo de primul val, care era un val de avanposturi. Kutuzov i-a dat poruncă aspră acelui comandant să se întoarcă şi să se alinieze cu celelalte batalioane, dar comandantul acesta, cam zănatic, nici n-a vrut să audă de asta, aşa că nici generalul n-a avut ce să-i facă şi 1-a lăsat în plata Domnului, să plece înainte, când s-a slobozit a treia săgeată verde, A fost o luptă crâncenă, căci erau bătuţi cu focuri din trei părţi. A căzut comandantul, au căzut aproape trei sferturi din oameni. Dintre mocani şase au murit, în frunte cu baciul, trei au scăpat, doi chiar de tot nevătămaţi, iar Tudor Fărşerotu a fost adunat de jos, din şanţul plin de morţi şi răniţi. Urcase zidul înalt de peste cincisprezece coţi pe o scară îngustă, izbutise să se suie sus pe parapet şi striga dârz în româneşte: aici, aici'^. Tocmai se luminase, şi încă bine, de ziuă. învârtea în mână puşca lui cu spangă. strigând mereu: „aici, aici”. A avut timp să se întoarcă să străpungă un ienicer, căci ei luptau cu ienicerii aici, dar a fost împuns în piept de o suliţă, care 1-a răsturnat jos în şanţ, S-a trezit a doua zi într-o ceainărie joasă, şi i s-a spus că sunt în mijlocul oraşului cucerit. în care au fost măcelăriţi douăzeci de mii de turci. Nu putea să mişte nici mâânile, nici picioarele, era oblojit mai cu seamă la piept. A venit către seară Kutuzov, care cerceta răniţii, de 1-a văzut şi pe el şi i-a vorbit pe ruseşte. El n-a priceput nimic. I-a lăsat la căpătâi o desagă cu bunătăţi, pe care o luase dintr-un coş purtat de doi soldaţi. Prada fusese peste toate aşteptările şi era acum risipă de toate.

A în ş3 fui irii înţ făc fat

A doua zi a venit generalul cel mare, Suvorov. Răniţii încercau să se ridice de pe rogojini, strigau „ura” şi căutau să-i sărute mâna. El îi îmbrăţişa pe cei ridicaţi şi-i înjura spunându-le să stea jos. Tudor nu pricepea cum poate fi un general aşa mare o babă încovoiată şi zbârcită, fără urmă de barbă şi mustăţi, dar, e drept, cu pieptul plin de decoraţii. Kutuzov 1-a arătat pe el şi i-a spus ceva în ruseşte lui Suvorov. Atunci s-a strigat să vie un moldovean şi a răspuns un rănit din colţ. Era chiar un ostaş de la Moldovenskaia, dintr-un neam tot de mocani. Suvorov a luat din mâna unui ofiţer o decoraţie, ca o cruce de argint, şi i-a pus-o lui pe piept, spunându-i că i-ar fi dat-o de aur dacă n-ar fi întors capul, în plină luptă, ca să-i cheme pe cei dinapoi., Un ostaş nu trebuie să privească înapoi niciodată şi nici să-i aştepte pe cei din urmă”, a zis generalul.

Când s-a încheiat pacea, răniţii au fost duşi la Nikolaev pe Nipru. El a zăcut un an, nu din pricina rănii de la piept care s-a închis repede, ci fiindcă nu izbutea să mai' mişte braţul. se vede tot din pricina acelei lovituri de suliţă. Veşti de la ai lui avusese prin nişte pescari care fuseseră cu lotcile lor până depai'te pe Dunăre. Află astfel că Reveca, soco-tindu-1 mort, se măritase cu un grec de la Brăila, căci Ana, nevasta baciului, mai scăpase ceva din agonisita de la Hâr-şova şi mai târziu se mutase cu copiii de la Făcăieni în cetatea cu negoţ bogat şi schelă vestită.

Acolo la Nikolaev un doctor 1-a învăţat să se scalde în apă caldă cu foi de nuc, şi a pus un soldat să-i înţepe spatele cu un cui înroşit în foc. Aşa a început să mişte mâinile. Pe urmă i-a spus să-şi aleagă o meserie în care să folosească mult braţele. Era în gazdă la un cazangiu bulgar, care-i purta multă dragoste, om însurat, cu o droaie de copii, şi mai în-tărindu-se, mai jucându-se, a deprins şi el meşteşugul ăsta. A stat vreo zece ani, că devenise bun meşter, şi mai ales se înzdrăvenise, precum fusese şi înainte de război. Nu i-a plăcut totuşi să rămâie cazangiu la şantierele de la Nikolaev, că nu-i plăcea milităria, şi s-a făcut căldărar în marginea oraşului. Până la urmă 1-a biruit dorul de ţară, dorul de tot ce fusese în viaţa lui şi nu se împlinise. Se hotărî să se mute în Bucureşti, dar nu se putu să nu se abată pe la Brăila, unde ajunsese copila de paisprezece ani, pe vremuri, cu care se înţelegea atât de bine. A găsit locuinţa Anei, o căşărâe, căci făcea acum negoţ cu brânză. Când a intrat în prăvălia de la faţă, joasă, acoperită cu olane, care era pe o uliţă lungă de douăzeci de paşi, cliiar deasupra râpei galbene, care pră-biiM a în apele tulburi ale Dunării, a îngheţat. Reveca, parcă niai copilă decât o ştia, i-a ieşit înainte şi 1-a întrebat ce vrea. N-a ştiut ce să răspundă, a crezut că-şi bate necuratul joc de ei. Şi-a făcut cruce cu limba în cerul gurii. Nu era Reveca lui, ci era alta, tot Reveca pe nume, nepoată, şi le botezase pe amândouă aşa o mătuşă a lor, preoteasa din Avrig. Băciţa Ana ceruse fie-sei de-acolo, după ce se măritase Reveca, să-i trimită nepoata la Brăila să o crească ea. S-au bucurat toţi şi s-au aşezat la masă. Reveca, cea de demult, înştiinţată de băiat, care acum avea şaisprezece ani, a venit şi ea cu bărbatul ei. grecul. Era mulţumită de căsnicia sa, avea două fete şi un băiat şi era bucuroasă că-1 vede în viaţă. Femeile din neamul acesta erau un soi ciudat. Semănau toate, că de n-ar fi fost de vârste deosebite, le-ai fi socotit gemene. Erau mijlocii de statura, dar largi în şolduri şi în umeri, aveau capul mare şi totul era mare în chipul lor, frumos şi limpede: obrajii laţi, ochii ca de viţeluşă, traşi uşor spre tâmplele netede, nasul drept şi gura largă cu dinţi deşi, mărunţi, strălucitori, părul strâns la spate le era negru ca smoala. Trupurile, cu sini mici, dar doldora, cu carne bine nutrită, cam greoaie, nu erau însă grase, şi aveau în şolduri şi pulpe tăria ugerului sănătos. Nu păreau chiar albe de tot, ci uşor umbrite, cum e caşul încercat de funr. Aveau sânii mici, dar făceau copii mulţi. Fetele semănau toate cu mamele, iar băieţii mai totdeauna cu taţii lor, de obicei aspri la chip şi osoşi, că le plăcea săliştencelor astea să-şi aleagă bărbaţii. Nu nici prea deştepte şi nici prea focoase. La dragoste le era gândul numai până când se măritau, că apoi nu mai ştiau decât de bărbat şi de copii. Neobosite la treabă din zori şi până în noapte, dar cam încete. Curate ca nişte pahare, sănătoase totdeauna, căci se îmbolnăveau rar, dar e drept că atunci când cădeau la pat, nu duceau la boală, piereau fulgerător.

Privind-o buimac pe Reveca asta a doua, Tudor se sirn^i mai tânăr, cu zece ani. Nu pricepu cum s-a oprit timpul în loc. Când o întrebă dacă vrea să-1 ia de bărbat, fata nu zise nu, şi cu toate că el era cu optsprezece ani mai vârstnic decât fata, nici Ana, bunica ei, nu zise nu.

Au venit la Bucureşti, şi el şi-a făcut prăvălie înspre capătul Târgului din Afară, unde se mutase de curând Oborul, căci fusese până atunci dincolo de biserica Sfântu Panteli-mon. nu departe de biserica Olarilor. între Oborul cel nou mi mal stil raâna nut c ne\par dat

I p

X l-i, u le

IU şi a-că

I în ise icât m ca-rul, elişi Câmpu Moşilor, pe marginea uliţei largi care le lega vi care se lărgea uneori cât un maidan, se şi înfiripase cu timpul o inimă de bâlci, cu un mare nuniăr de cârciumi, dar şi cu multe prăvălii cu tot felul de mărfuri ţărăneşti, pentru trebuinţele celor care veneau din satele vecine la târgurile săptămânale, marţea şi vinerea, când mahalaua era înecată de prtH^upeţi.

uliţa atât de largă, marfa era mai mult afară, arătată în şatre mari. puse în faţa prăvăliilor, o parte din ea fiind spânzurată în prăjini, ca să se vadă de departe. Astfel, zi de zi, sporea numărul cojocarilor, opincarilor. gabroveniloî, potcovarilor, cavafilor şi braşovenilor, al lumână-rarilor şi al găietănarilor. cu magherniţe de băcani şi pastra-magii printre ei. Lângă Câmpu Moşilor erau în curţi lungi stivelo mari ale chiristigiilor, iar în stânga lor. tot în curţi lungi, îşi ţineau vărar ii şoproanele cu vaiPuţuri cu cum-pem' erau la fiecare pas, după nevoile târgului. Theodot cumpăiase un maidan mare spre gura Oboi'ului şi îşi durase o casă cu spatele la drulti, cu prispă şi pai*maMc de lemn în curte, dar cu prăvălie la uliţă. Treburile i-au m^rs binişor şi căldărăria îi era plină de muşterii chiar în zilele celelalte, nu numai marţea şi vinerea când era târg. Ţinea legătura cu ai lui de la Sibiu, primea des veşti şi de la prietenii pe care şi-i făcuse la Nikolaev. într-o zi s-a pomenit cu feciorul cel mai mic al bulgarului, cel atât de cumsecade, de la care învăţase meseria. Era acum un băieţandru de vieo optsprezece ani, nu vrusese să se facă în ruptul capului cazangiu, îl plăcea *nai mult să şadă pe pat şi să coasă. Se făcuse cojocar. S-a aciuiat pe lângă Fărşerotu. şi-acesta 1-a ajutat să-şi deschidă o cojocărie de începui chiar alătuâi. într-o vreme cea mai mică dintre fetele Sarei de la Avrig, Valeria, care împlinise şi ea şaisprezece ani, veni la soră-'s. -^ la Bucureşti. I-a plăcut lui State, cum îi zicea pe aci lumea celui fugit de la Nikolaev, şi a cerut-o de nevastă. Deşi era gi^eoi la chip, butucănos, fata n-a zis nu. I-a cununat chiar Tudor, cum îi zicea toată mahalaua, afară de nevastă-sa care ţinea la Toader. Nar>ul a mai adăugat ceva şi de la el la zestrea miresei. State era Vnai tânăr, îi spunea cumnatului său nene Tudore, şi la sărbători îi săruta mâna şi el, şi nevastă-sa, ca unui tată. Când a izbucnit din nou războiul dintre ruşi şi turci, al patrulea, cel cai^e a ţinut din 1806 până în 1812, cojocarul lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare, cu tot ajutorul dat ce Tudor. Când văzu însă ce mare nevoie de marfă au armatele muscăleşti, se cam lăsă de cusut şi începu să facă negoţ. împrumutase de la Theodot un mic capital, şi, cum era poate singurul cojocar în Bucureşti care ştia bine de tot ruseşte, o mare parte dintre cumpărături se făceau de la o vreme numai prin el. La încheierea războiului era om cu stare, avea o ladă cu pungi cu aur. E drept că ofiţerul cu aprovizionarea cu care lucrase el s-a împuşcat mai târziu, dar pacea se încheiase şi lui nu au mai avut ce să-i facă. A sporit prăvălia din Obor, şi-a cumpărat un han, cu prăvălii la uliţă, lângă Hanul Roşu, aproape de biserica Sfânta Vineri, îi venea acum din ce în ce mai greu să se arate supus lui Tudor, care se înăsprise tot mai mult la chip şi devenise tot mai poruncitor. Nu ţinea socoteală că el a rămas un căldărar în Obor, în timp ce dumnealui. State, intrase acum în rândul bogătaşilor. Parcă tot aştepta să-i sărute şi acum mâna. Rămas în Obor, el strâmba din nas când îl vedea acum pe State îmbrăcat ca marii negustori, cu anteriu, încins cu şal, cu giubea de pambriu şi cu şapcă, şi-i vorbea tot acru, de parcă nu i-ar fi înapoiat până la para cheaguljm-prumutat. Nu avu cu Valeria decât un singur copil, o fată, căci în anul următor naşterii, biata femeie muri de ciumă, când fu molima de pomină adusă de la Ţarigrad de oamenii care-1 însoţeau pe noul domnitor Caragea-Vodă. Reveca luă fetiţa s-o crească ea, laolaltă cu cele patru fete ale ei. Ana, Măria, Ioana şi Stana, dintre care cea mai mare avea acum doisprezece ani. Fireşte că tot mai venea să-şi vadă copilul din când în când şi iarăşi nu putea să plece numaidecât, trebuia să stea la masă, ca să nu-1 supere şi mai rău pe ursuzul cumnat. Prin 1820 se însura a doua oară cu nevasta de acum. Pena, fata unui negustor de peste Dunăre, aşezat acum la Bucureşti, mare toptangiu, care ţinea în mâna lui aproape tot negoţul de gabrovenie. Naş îi fu de data asta unul dintre cei mai de seamă giuvaergii şi zarafi din Bucureşti, Petre Scurtu, mai târziu după ce fusese în hagialâc la sfântul mormânt Hagi Curţi, cu care, după ce întemeie fabrica din Tabaci, începu să facă, în tovărăşie, negoţ în mare şi cu străinătatea, Când nevasta lui Hagi Curţi fu răpusă de boală în timpul celui de al cincilea război dintre ruşi şi turci, cel din 1829, acesta nu se mai însura şi, cum nu avusese copii, familia lui State îi fu şi lui ca o familie. Cu toate acestea, acum când îi cerea să se ducă să-1 vadă pe căldărar, pe care în zece ani, mai ales după ce se măritase şi fata lui, nu-1 mai văzuse mai mult de zece ori, i se păruse peste puterile lui să facă asta. Dar când şi Pavlicioni fu de aceeaşi

Pavii ca să

D (sunt uliţa din o mul c prin II eff (cî abacă au inc câi'ciui] ar pn penen

Au ascund fii'eşte în vârf şi el.! îngusâi Fărşer în Iun Ogradc se mă!

in Silii fata sp ţntoJ lucJ i 'a 1-} t I-ă, ă, iii dă la. im iul: e-ir-sta zat lui, sta cu-:1a fa-lai^e luşa; i şi ivu-oate irar, lui, puneaţi părere, nu mai avu ce să zică. Hagi Curţi îi arătă că va merge şi el, chipurile, ca să-1 firitisească împreună pe Theodot de ziua lui. Se ridicară de la masă, acum când din ceardac văzură devale malul Imperiului plin de lume, care se scălda laolaltă cu caii, aduşi la spălat, şi care nu bănuia ce spaimă-i frământa pe ei. Se urcară într-o caleaşca a lui Pavlicioni, căci veniseră dinadins de dimineaţă cu o birjă, ca să înşele pe cei care îi căutau.

De la via lui Pavlicioni la căldărăria Fărşerotului nu sunt mai mult de opt, nouă sute de paşi. Cum ai ieşit de pe uliţa dintre vii (lumea le mai spune încă la toate pe un sfex-t din ocolul oraşului, viile Iu beizadea Ghica”) dai în drumul cel mare al Pantelimonului şi o iei pe gura Oborului pe lângă puţul nou cu roată de lemn, găleată cu lanţ şi acoperiş frumos, ţuguiat. După alte două puţuri dai de ulucile care înconjoară casa căldărarului, a cărei faţă nu este pe gura Oborului, ci pe drumul dintre Oboare. Răspântiile largi ca nişte maidane sunt toate măturate, că-i duminică. De prin 1831, de când a dat poruncă straşnică generalul Kisse-leff (când cu holera, de au fost mutate de aici şi pescăriile, şi tăbăcăriile,) numeroşii cârciumari din jurul Oborului de vite au îndatorirea să măture sâmbătă seara şi drumul, în faţa cârciumii. Aşa că tot maidanul e curat în zi de sărbătoare, iar praful, aşezat frumos, poartă urmele târnului ca nişte pene mari, desenate.

Au oprit caleaşca subt salcâmul înalt cât un stejar, care ascunde şatrele de la intrarea prăvăliei, de pe care acum, fireşte, s-a ridicat toată marfa. A rămas numai o căldare în vârful prăjinei. în curte se intră pe un gât lung acoperit, şi el, şi casa, de un alt salcâm. Intrarea în curte e atât de îngustă, fiindcă atunci când Gligore, feciorul cel mic al Fărşerotului, s-a însurat, tată-său i-a dat un sfert din curte în lungime şi i-a făcut şi lui altă prăvălie în faţă, alături. Ograda însăşi e o bătătură cât un bărăgan, iar în fund încă se măreşte cu o livadă de caişi şi vişini, de mult sterpi, roadă dând numai câţiva gutui ieşiţi din vlăstari, generaţie după generaţie. Casa face cu prăvălia un soi de colţ, adică în stânga, atât cât ţine prăvălia, şi încă şase-şapte paşi e cu faţa spre fundul grădinii, deci spre miazănoapte, apoi se Loarce în unghi cu faţa spre răsărit. N-a fost, se vede, erată cum trebuie, fiindcă în cincizeci de ani i s-a lăsat, ca pălărie pe ochi, acoperişul mare de şindrilă, iar parma-licul prispei, uscat şi crăpat de ploi, nu mai prinde boiala, dă din an în an. Când să intre, cei doi văzură la o bragagerie do peste drum o figură care apoi li se păru ciudată

— Ia uite, frate, parcă pândeşte cineva dmcolo, ui bra-gagcria aia, ce zici? întrebă privind cu teamă State Dobrovici. Nu te uita dintr-o dată. Să ştii – l ^'T eunul de '. a Agie.

Hagi Curţi zâmbi mucalit.

— Bre omule, şi dumneata, de aseară numai, i care pândesc vezi pretutindeni.

— Frate, eu îţi spui că pândeşte. Uită-te cu coada iI;: Şl ai să vezi, Hagi Curţi se uită aşa pe furiş, dintr-<„ parte, şi-şi; jub<1 mustaţa a îndoială.

— Nu, zău, parcă pândeşte. Ba, pândeşte al dr M stă numai de florile mărului cu braga dinaintr uită ţintă încoace.

CUB