Turnavitu şi dragostea lui

OiTâLil care sta la masa de subt umbrar a bragageriei de peste drum pândea într-adevăr, şi încă pândea încleştat, dar nu era de la Agie. Era, dimpotrivă, un om căutat de Agie, profesorul căuzaş Scarlat Turnavitu, care de azi dimineaţă, după ce plecase de la Axente Sever, trecuse doar o clipă pe acasă ca să se spele pe faţă şi pe urmă se înfiinţase la masa de subt umbrarul din faţa bragageriei, înfrunlând cu un soi de inconştienţă primejdia de a fi prins de oamenii căpitanului Costache Chiorul, care şi începuseră să cutreiere ca turbaţi uliţele, arestând în dreapta şi în stânga. Dar în duminica asta însorită de iunie nici ceasornicul căuzaşului nu mergea în timp cu întâmplările. Era şi el alunecat, căzut razna într-o lume a lui.

Bragageria era un fel de magherniţă, partea de la uliţă, s-ar putea spune, a unei cocioabe, care sta într-o rână peste drum de prăvăliile căldărarului şi a feciorului lui. Era înghesuită între prăvălia unui lumânărar şi aceea a unui bărbier, cu briciul mare de lemn jumătate deschis deasupra uşei. Cu umbrarul larg în faţă, m. agherniţa părea mai arătoasă, cu cele patru mese de brad ale ei înguste, abia date la rindea, cu picioarele bătute în pământ, fiecare cu două laviţe mici de o parte şi de alta, cu un galantar pus pe una din mesele strâmbe, cu pricomigdale, acadele, rahat, floricele muiate în sirop şi atârnate pe sfori, bigibigi, cârnaţi trandafirii, adică făcuţi din miez de nucă, îmbrăcat bine în sirop grosMe trandafir, pătaţi bineînţeles de muştele care nu voiau să se lase prinse toate de hh^tia cu lipici galben aflată deasupra galantarului.

Subt umbrar nu mai era nimeni afară de Scarlat Turnavitu şi srăpânul bragageriei, un turc uscat, înalt şi mustăcios, cu potmi găietănaţi, strânşi de la genunchi în jos, ca tuzlucii, şi cu picioarele goale în calevri de lemn şi toval. De dinainte de Paşti. Scarlat Turnavitu era nelipsit dimineaţa, duminica şi în zilele de săi'batoare de la postul lui, ba uneori şi după-amiezele. în timpul săptămânii, când nu era curs la şcoala de la Radu-Vodă. Pretindea că aşa bună braga ca aici în gura Oborului nu se găseşte nicăieri în Bucureşti şi venea tocmai din Dobroteasa ca să bea câte şase pahare butucănoa-^. de sticlă groasă, aşa că începuse lumea să-1 ia la ochi, căci se aflase despre asta chiar pe la şcoală şi el simţea nevoia să lămurească lumea, ca să nu-1 socoată ţicnit.

— Braga asta e la fel cu berea voastră, măi Axciúc, a^i e acrişoară şi rece. E mult mai răcoritoare. Şi e parcă şi ceva mai gi^oaşa, nu e chiai' apă goală ca în alte părţi.

Bi-agagiuL cai'e nu ei-a bătrân, deşi avea părul sur, vâzân-1 atât de des pe acest muşteriu la el, se mii'ase la început. pe urmă când profesorul cu bărbuţa ieşita în faţă şi cu v^chi de viezure ii cerea al şaptelea pahar de braga, aproape că se supăra:

— Asta nu bun. bre. atâta braga la tine. Asta faci rău. Asia umflă la burta.

— Asta-i braga bună, turcule, nu face rău. Aşa braga nu-i în Bucureşti, şi pe urmă e foarte plăcut subt acest umbrar.

— Bre. tu dai bani mult. tu faci la mine aliş-veriş, dar asía nu place, bre, la mine. Parale câştigă omu gi^eu. Nu trebuie dai tot pe braga.

Turnavitu râdea încurcat, dar nu avea ce face. Se gândise într-o vreme să nu mai ceară deloc braga, dcufăcea figură şi mai proastă, căci acolo în gura Oborului, în dimineaţa de sărbătoare, când toate prăvăliile celelalte erau închise şi tarabele goale, el singur la o masa, aşteptând favă nimic dinainte, bătea şi mai rău la ochi. încercase şi să stea cu un singur pahar de licoaie nisipie dinainte toată dimineaţa, dai* atunci îl băga în bănuieli pe bragagiu, căci bineînţeles nu mai era valabil pretextul cu băutura cea grozavă, dacă o lăsa în pa-hai' să bâzâie pe deasupra ei muştele. Ar fi fost prea vădit că nu ine acolo penti-u braga, ci vine pentru altceva cu totui deosebit, şi asta n-ar fi să se ştie însă în ruptul capultii De aceea era tot timpul nervos, neliniştit, întorcea capul în toate păiţile, pândea cu ochi de şi îşi chinuia bărbuţa cam roşcată. Şi nici măcar nu avea întotdeauna norocul s-o vadă, căci Tincuţa pleca uneori mai devreme la biserica, ori, dimpotrivă, nu se ducea deloc. Uneori ea pleca la rude la masă, dai” atunci ieşea din cmte cu tată-său, popa Dumitru, se

I la' ¦/a i ut, cu

I imNu

(ura eaţa, e? ina-igur ş. i maică-sa, cocoana preoteasă, împreună cu ceilalţi patru, fraţi şi surori, mai mici, şi nu numai că nici vorbă nu putea fi să se ia după ei, dar trebuia să se furişeze cât mai curând după galantar, ba chiar să ţâşnească în prăvălie, pretextând că vrea să plătească repede ori să caute ceva, ce, nici el nu prea ştia ce, de se uita bragagiul la el ca la un apucat, numai să nu-1 vadă tatăl fetei care nici nu voia să audă s^şi dea fata, cai^e nu împlinise cincisprezece ani, după un preie-sor cu şaptesprezece ani mai în vârstă decât ea.

Aşa se chinuia de multă vreme, bătând uliţa, aşteptând la bragagiu, căci unde ar putea un bărbat să întâlnească o fată de familie mai înstărită, în vremea asta în Bucureşti? Erau toate ferite cu mare grijă, căci vorba lui Tase chiristigiul, ginerele cel mai vârstnic al Fărşerotului: „Flăcăului dacă-i cade căciula în drum, o ia şi-o ridică. da' cu fata e altceva”. O fată nu-şi întâlnea decât vecinii, întâmplător şi destul de rar, căci oricum în decurs de ani de zile era de neocolit o asemenea întâlnire şi de cele mai multe ori din această pricină ele se măritau cu flăcăi de pe aceeaşi uliţă, de aceeaşi stare cu ele. Altfel se măritau prin peţitoare, îndeobşte i^ude care puneau totul Ia cale, cam fără ştirea celor tineri. Dacă Scarlat Tmmavitu ar fi avut norocul să fie poftit la acele ospeţe care erau unicele prilejuri când bărbaţii şi femeile tinere, ori fetele se puteau vedea şi-şi puteau vorbi cu multă bunăcuviinţă şi uneori, când ospăţul devenea chef, bine potrivit de către cel interesat, chiar cu mai puţină bunăcuviinţă, ar fi fost cu totul altceva. Acum, de pildă, când curtea lui Tudor Fărşerotu era plină de musafix^i veniţi de ziua lui, Scarlat Tuimavitu se gândea amăiit că ar fi putut s-o vadă ceasuri întregi pe Tincuţa şi poate că i-ar fi şi voi^bit. Gândul ăsta îl înnebunea prin simplitatea lui, şi totuşi era de nerealizat, căci era de neconceput ca popa Dumitru să îngăduie ca el Scaiiat Tui^navitu, să se afle la un loc cu fiica lui. Feciorul popii de la Zăvoiu Diho-rului, după ce sfârşise şcoala de la Sfântu Gheorghe, avusese noroc să se bucure de bunăvoinţa arhimandritului loasaf Snagoveanu, prieten cu tată-său, care, văzându-1 bun la carte şi prinzând dragoste de acest tânăr plin de livnă, obţinuse peiitru el postul de pai^oh la Sfântu loan, aşa că grăbiră formalităţile hirotonisirii, începând, fireşte, cu însurătoarea, aşa um cer canoanele pentru preoţii laici. La douăzeci şi doi de r-ani era astfel însurat cu a patra dintre fetele căldărarului şi avea pe Catincuţa, iar Scarlat Turnavitu nu era acum decât un burlac bătrân, care nu mai avea dreptul să ase; jlte suspinele unei fete crude, şi de care o copilă de paisprezece ani trebuia ferită ca ochii din cap: cu atât mai mult, cu cit, dintr-o uşurinţă şi greşeală a sa. popa Dumiti'U mai piicinuise în familia lui şi a preotesei o mare nenorocire de acest fel, aducând prin casă pe la el pe consăteanul său, atunci unter-ofiţir în regimentul III de infanterie, Simion sin Firu^ feciorul Firului de la Zăvoiu Dihorului. De cum aflase de aqeastă înflăcărare nesăbuită a colegului şi prietenului său p. ntru fata lui. popa Dumitru se arătase de neînduplecat.

Scarlat Turnavitu o văzuse întâia dată pe Catincuta, Tincuţa cum îi spuneau vecinii, într-o duminică după-anno a, să fie de atunci un an şi mai taine. în iarna de dinaintea [ocului cel mare de la Paşti. Popa locuia în casa parohială do la Sfântu loan şi în vremea aceea poftea pe unii dintre c-^legii săi, dascăli la Sfântu Sava şi la şcoala de la Sfântu Gheorghe, duminica după-amiază la el acasă, aşa ca să'mai discute în jurul unui pahar de vin despre ştiinţă, istorie şi litoratui'ă, dar mai ales politică. Erau, în felul vremii, însetaţi de a se' lumina. Scarlat Turnavitu era în ziua aceea, poftit întiâa oară şi de aceea venise mai devreme, pornind, pe un viscol care încovoia totul, din odaia lui rece de burlac, fiindcă toanta de slujnică a proprietăresei nu prea ştia *sa mai vadă de foc după ce-1 aprindea. Străbătuse în lung uliţa Văcar ¦ >i o parte din Podul Tii^gului din Afară, până să găseai>^. u i, a-nie, căci era lăsata secului de brânză şi umbla lumea forfota în toate părţile cu tot viscolul. Ajunsese cu obrajii înroşiţi şi umezi de fulgii de zăpadă topiţi pe ei. După ce ii deschisese o slujnică uşa de la marchiză, se trezise în sala din mijloc cu un soi de arătare ca din poveşti. Tincuţa crezuse că a venii Axente Sever, pe care ai casei îl socoteau drept un f-l dr rudă, fiind ardelean ca bunica ei, prieten cu bunicul. Rămăseseră aşa surprinşi faţă-n faţă, ea privându-1 mirată cu ochi mari de căprioară între genele negre întoarse, căci nu-î mai văzuse niciodată, neştiind ce să facă, el încurcat de paltonul care mai atârna încă pe el, fâstâcit de atâta frumuseţe. Purta o rochiţă după moda apuseană de culoare albăstrie, pe cart nu o punea decât când se ducea la bunicul ori la rudele obicinuite, şi era dreaptă ca o tulpina de brad tânăr. El se ştia urât, dar se vede că, înviorat la obraz de viscolul dc afară, arăta bine sau poate îi stătea bine aşa fâstâcit, că fata i-a zâmbit uşor, fără să-i arate dinţii, doar mirată, însă deloc zăpăcita şi 1-a poftit cu o linişte gingaşe în odaia cea mare din fată. rugându-1, cu glas care 1-a înfiorat, să aştepte. A fost totul ie.

ca pe altă lume în după-amiaza aceea de duminică: lumina roşiatică a candelelor, pâlpâirea luminărilor în sfeşnice, icoanele îmbrăcate în marame, multele scoarţe şi pe pereţi, şi pe jos, pozele de la Ierusalim şi de la Muntele Athos, o gravură nemţească, toate pluteau în seara aceea într-o lumină de legendă. Când au venit pe rând şi ceilalţi musafiri, dascăli, doctori şi mai târziu uncliiul, căpitanul de bai-ieră de la şoseaua Vergului, cucoanele s-au ales într-o altă odaie mare, iar bărbaţii au rămas între ei. Fata a pus peste rochie un ^rţ albastru cu picăţele albe, ca să nu-şi păteze rochiţa, şi aducea tăvile cu' plăcintă, cănile de sticlă cu vin. Mamă-sa ţinea ca fiica ei cea mare să fie şi să şi arate că e o bună gospodină. Scarlat Turnavitu o privea aiurit cum se mişca sfioasă, dar îndemânatică şi cuminte, şi aşa privind-o, cu toate că abia-şi atingea buzele de vin, parcă era beat. Ceea ce îl uimea îndeosebi era că, deşi se ştia urât, de aceea nici nu avusese curajul să se însoare după dorinţa lui, îi surprinsese de vreo două ori ochii mari ai fetei întorşi, între genele lungi, spre el. De fericire, profesorul parcă plutea la câţiva paşi de pământ, ca înjvis.

Afară viscolul zguduia ferestrele, iar în casa asta plină de lucruri aromitoare, cu uşa de la sobă deschisă ca să vină rumeneala jăraticului, totul era cald şi bun. Când popa Dumitru, care pusese ochii pe un elev al lui de la şcoala bisericească de la Sfântu Gheorghe, ţinu să sublinieze însuşirile de gospodină ale fetei şi spuse, poftindu-i pe musafiri să mai ia din plăcinte, că sunt făcute de Catincuţa, dascălul, îndrăgostit nebuneşte, aşa într-o jumătate de ceas, simţi că niciodată în viaţa lui nu a mâncat plăcinte atât de gustoase şi-1 cuprinse ca o fierbinţeală ameţitoare gândul că ar putea să aibă şi el o casă, care să fie înăuntru la fel ca asta, şi mai ales să treacă în cuprinsul ei, 3intr-o odaie într-alta, în fiece zi, toată viaţa, Tincuţa. Când a văzut că şi în duminica următoare fata îl priveşte cu ochii mari de căprioară tânără, zâmbind, deşi venind nădăjduia răsucit acest lucru, a simţit nevoia totuşi să se asigure că privirile ei bune şi sfioase sunt pentru el anume, şi până la urmă a trebuit să constate uimit, şi mereu înfiorat, că aşa este. Din felul cum trecea cu tava în mână pe lângă el, din îndemnul lung al privirii calde i s-a părut că nu mai poate fi îndoială. Şi-a luat inima în dinţi şi în a treia duminică a venit mai devreme, şi după ce la intrare s-a îmbătat de privirile ei zâmbitoare, ca să-şi facă şi mai mult curaj, i-a

5 UN om ÎNTRE oameni, voi. II fprut părintelui pe Catincuţa de nevastă. Popa 1-a ascultat mirat, puţin întărâtat, şi până la urmă i-a spus limpede că nu socoate potrivită şi cuviincioasă o căsătorie intre un bărbat de treizeci şi unu de ani şi o fată de paisprezece. Că, dealtfel, el crede că peste un an fata se va mărita cu tânărul seminarist Lazăr, care va fi hirotonisit chiar la biserica pe care soci^ul lui, Tudor Fărşerotu, a-nceput s-o zidească pe uâita Oborului Nou. Pe inima lui Scarlat Turnavitu s-a aşezat ca o cenuşă rece şi i s-au încleştat fălcile, de s-au miiat musafirii care au venit apoi că nu a mai scos o vorbă. Privirea mirată şi bună a fetei 1-a întrebat, aşa, fără cuvu: ite, de ce e trist, şi el ar fi vrut să-i cadă în genunchi şi să-i spuie ce lovitură a primit. A înţeles că nu va mai putea veni în casa asta scumpă inimii lui şi era atât de întors în el însuşi, că nici nu mai auzea ce vorbeau ceilalţi, discutând pătimaş despre marile prefaceri care se vestesc pretutindeni în Europa. A-auzit doar glasul fetei, puţin cam plin şi cu un soi de răgu-şeală pai^că, atunci când. la plecare, în sală, i-a vorbit numai lui, dintre toţi ceilalţi, într-o clipă în cai-e popa era în colţ cu arhimandritul Snagoveanu, pe care-1 ajuta să-şi îmbrace giubeaua neagră, îmblănită cu vidră, însă fără guler.

— Domnule, de ce aţi fost atât de trist toată seara?

Dacă din paradis ar fi venit pe neaşteptate o voce. Scarlat Turnavitu nu ar fi fost mai înfiorat decât în clipa aceea. S-a bâlbâit, îngăimând sunete, care, dealtfel, nu aveau nici o noimă:

— Niciodată. să vedeţi. Era.

— Nu trebuie să fiţi tiist. Nu e bine să fiţi trist. i-a spus cu seriozitate înţeleaptă de paisprezece ani.

Atunci a simţit că nebunia din el e încă acolo la locul ci ca un cheag în inimă, şi că acum, împiedicată în afai'ă, va dospi în viitor adine înăuntru. Şi aşa a fost. Nemaiputând s-o vadă pe Catinca, a început să treacă mai des pe lângă casa par () hâală, închipuindu-şi că ea va pleca sau va veni de undeva, şi-i va întâlni laiprivirea întoarsă între genele lungi. Săptămâni şi luni Scarlat Turnavitu şi-a purtat amorul pe uliţă ca un cerşetor. Dar multă vreme n-a avut norocul s-o rărească, până când într-o zi, privind lung înapoi, după ce trecuse, spre fereastra de la uliţă, a văzut-o deschizându-se oinisc şi apoi se ivi aplecată fetiţa, uitându-se după el, speriată, îl văzuse trecând^ din mijlucuj odăii când făcea curăţc-

I nie, putu privi ina c”f mai Ia î ( er ba d6 dl <â ră ap zvii.

in nu ea nil ocs in< co acfl ca dai a i tre mâl ded mii]

G6 id

Ja ie îipe rO ce se) enie, şi alergase grăbită să-1 mai vadă. S-au privit lung şi parcă uimiţi. Atâta tat. Dar nici în cărţi întregi nu s-ar fi putut spune mai mult decât şi-au spus ei, fără nici un semn, privindu-se lung, el încremenit în loc pe jumătate întors, ea în pervazul ferestrei, puţin trasă la faţă, cu tâmplele netedj? cu ocliii umezi şi strălucitori de bucuria revederii. Acum nu mai încerca întâmplător norocul întiinirii. Ştia că dacă trece Ia acelaşi ceas, e dincolo de perdeluţa albă cu dantela ajurată, bănuită doaio făptură care priveşte. şi că întâmplarea asta e numai pentru el în lumea asta. Fata nu se apropia de fereastră, ca să nu fie surprinsă de cei din casă, care ar fi judecat asta drept crimă, dar rămânea aşa încremenită la un pas înapoi, privind mai mult decât putea veflea. Ştiau amândoi că în acel ceas trăiesc. Noroc că la câţiva paşi mai încolo era o răscruce cu o rotarle, o tinichigerie, o cârciumă şi un bărbier, unde el putea intra în orice clipă dacă ar fi văzut, de departe, pe cineva venind. Fericirea asta, că era o fericire, a durat până la focul cel mare. în ziua aceea de Paşte, văzând dă ai^de spre mahalaua ei. a alergat într-acolo, fără să poală răzbi la casa parohială, căci uliţele eru înguste şi casele aprinse. De-o parte şi de alta zăceau mormane de calabalâc zvârlit în drum, cu o lume înnebunită, care alerga fără rost în toate părţile, căutându-se unii pe alţii, strigându-se pe nume. Nu s-a potolit în noaptea aceea până ce nu a ştiut că ea şi toţi ai ei sunt în viaţă, sănătoşi, deşi nu au putut scăpa nimic din avutul lor. Foarte târziu a aflat că locuiesc deocamdată la bunicul ei. – la Tudor Fărşerotu, dar şi după aceea, îndelungă vreme n-a avut cum s-o mai vadă. Până când a descoperit bragageria de peste drum de căldărărie şi s-a aşezat acolo, zicându-şi că măcar duminica va trebui să iasă din casă ca să meargă la biserică ori la rude. Şi într-adevăr, cu răb-dare, după îndelungi ceasuri de aşteptare, de câteva ori tot a zărit-o. Nu ştia cine GYB. CU ea, căci pentrifl el în lumea-n-treagă era singură, nu ştia cum era îmbrăcată, nu mai ştia nimic altceva decât privirea ei întoarsă printre genele lungi, uimită. Nu-şi căutau decât ochii unul altuia, căci întâlnârea era fulgerătoare şi nu aveau alt chip să-şi vorbească. Mult mai mult noroc a avut anul acesta în săptămâna mare, Ia denii. De o lună de zile aştepta cu înfrigurare, ca un liman al deznădejdii, acest prilej care ei-a dorit cu patimă de mii şi mii de îndrăgostiţi din Bucureşti, căci aveau a. stfe) putinţa să se privească în voie, uneori să-şi şi vorbească, o seară întreagă.

Fiind săptămâna mare, era în vacanţă, şi deci putea pândi plecarea ei, în^orice zi, de subt umbrarul bragageriei, cu mult înainte de chindie. încă de luni, urmărind-o, descoperise că ea şi surorile ei se duc la denie la biserica Sfântu Ion Moşi, unde slujea deocamdată şi părintele ei. Aşteptarea peste drum nu mai părea grea, era în totul ca o înnoire, sălciile făcuseră puf şi mâţişori, cireşii, vişinii şi caişii erau toţi înfloriţi înainte de a căpăta frunze ca nişte mari sorcove gingaşe, soarele dădea o lumină proaspătă, mângâietoare, până când scăpata. Oborul, şi mai toate uliţele din jurul lui, era plin de lume care făcea cumpăi”ături de sărbători, mai ales haine şi încălţăminte. De la o mare prăvălie cu tot felul de lucruri bisericeşti, iconiţe, untdelemn, tămâie, băcan şi tot felul de luminări, cea de lângă bragagerie, îşi cumpărase şi el o luminare de ceară galbenă, cu firul lung de câţiva coţi, înfăşurat mereu, într-un pachet turtit şi lat ca o tabachere.

În biserica înţesată stătea cam ascuns într-o strană de la intrare, de teamă să nu fie zărit de popa Dumitru, deşi încă de luni seara era atâta lume, că ăi veniţi mai târziu nu mai puteau pătrunde înăuntru, ci aşteptau în curte, vorbind ca la sindrofie. Ai^deau, în afară de sfeşnicile şi policandrele bisericii afumate, sute de luminări ţinute în mână, care iluminau chipuri de bărbaţi, de femei şi de copii, dar parcă numai luminarea de ceară albă, al cărei fir ieşea desfăşurân-du-se ca dintr-un ou mare, împletit, transfigura într-un chip de fecioară fără prihană obrazul blând şi sfios al Tincuţii. Era în privirea el ceva serafic. Din când în când ochii lor se întâl-neau, şi ei simţeau o bucurie nfepământească, de parcă s-ar fi împărtăşit împreună din aceeaşi cupă cu vin sfinţit.

A doua seară, spre surprinderea lui, ea rămase mai în urmă, mai spre uşă. Privirea îi fu însă mai stăruitoare ca în ajun. oarecum hutată, şi tot trecea dintr-o mână în alta oul împletit din firul de luminare de ceară albă. El se frământa întrebându-se ce să fie. Şi dintr-o dată, din acea inspiraţie pe care numai îndrăgostiţii o au, înţelese. A doua zi, miercuri seara, veni cu o luminare împletită în totul la fel cu aceea pe care o ţinea ea în mână şi pc care o cumpărase tot dc la lumânărarul vecin. Când a văzut oul de ceară, privirea ei s-a înseninat şi a zâmbit cu o fericire lăuntrică. Pe nesimţite el s-a apropiat de ea, în îmbulzeala plină de primejdii, şi i-a dat luminarea cumpărată, încercând şi un soi de beţie în clipa

¦ fn pei

I cai 1, r.

¦ Va, n

PI er că Dl r î el lat când i-a ati/is mâna moale. Peste câteva clipe ea l-a privit din nou lung, el a întins iarăşi mâna şi a luat de data asta, din pumnul^ei alb şi catifelat, cealaltă luminare aprinsă, pe care ea o ţinuse în mână două seri de-a rândul. Pe urmă, cu o în^ drăzneală fără margini, cu o gravitate feciorelnică, a întins mâna şi a aprins chiar de la el luminarea căpătată. S-au privit tot timpul îndelung, ca într-o îmbrăţişare hieratică, fiindcă el simţea de departe căldura suavă a mâinii ei albe, păstrată şi pe luminarea de ceară. A fost, prin voinţa lor, în timp ce se priveau stăruitor, o logodnă şi un legământ. în ceea ce-1 priveşte, Scarlat Turnavitu şi-a făcut lui însuşi un jurământ, anume că dacă nu se va însura cu Tincuţa, nu se va mai însura niciodată.

A doua zi, în joia mare, slujba a fost foarte lungă, foarte frumoasă şi fericirea lui a durat o vecinicie. El nu vedea pereţi, nu vedea nici un soi de limită, sutele şi sutele de lumini parcă pluteau în văzduh, la fel cu stupul de făpturi din faţă, care deveniseră aeriene, dar mai ales totul nu era decât ca un cadru nepământesc, fabulos pentru făptura ei feciorelnică. Citirile preoţilor, mormăielile dascălilor, pe care le auzeau şi nu le ascultau^ erau ca un ison nedesluşit al duhului care-i apropia la câţiva paşi. Vineri, când s-a slujit prohodul, el, din toate glasurile care au cântat cucernic, în mormânt viaţă”, a simţit limpede doar glasul ei, înfiorat. Când s-a făcut apoi înconjurul bisericii, ea a rămas în urmă de tot, cu surorile şi verişoarele ei, anume ca el s-o poată privi în voie. A văzut-o apoi şi în noaptea învoaltă de înviere şi a izbutit, când curtea bisericii şi cele două uliţe erau pline de oameni cu luminări aprinse, ca oglindirea, jos, a unui cer înstelat, să ia lumină de la ea. Mai mult parcă nu dorea şi i se părea că şi atât cât i-a dat norocul e cu mult mai mult decât merită el, un bărbat bătrân şi urât. Omul nu trebuie să supere pe Dumnezeu cerând prea mult.

Pe urmă au început iar aşteptările duminicale de subt umbrarul bragageriei din gura Oborului. Uneori cu mai mult noroc, alteori în van, uscate. între timp el a încercat şi prin Axente Sever să înduplece pe popa Dumitru, dar fără folos. La argumentul popii că deosebirea de vârstă între cei doi e prea mare, Axente Sever i-a amintit că şi Tudor Fărşerotu era mai mare cu optsprezece ani decât soţia lui, Reveca, iar căsnicia lor fusese totuşi rodnică şi fericită, binecuvântată de Dumnezeu. Până la umiă, Axente înţelese că nu acesta e moJ! dar că popa IKtmitru îşi doreşte drept ginere tot un. ) ă şi-1 preferă hotărât pe acel elev al lui, pe nume Lazăr.

Scarlat Turnavitu aştepta mereu, fără nădejde, şi azi, în dimineaţa asta însorită. Chiar de ar fi fost să vie hăitaşâi Agiei să-1 prindă, el nu putea să nu caute s-o vadă pe Catincuţa. Totuşi, pentru orice întâmplare, ochise o uşă dosnică, prn^ rare ar putea dispare, acum, când cauza avea nevoie dc bărbat valid şi mai ales de unul atât de inimos ca el Oealtfel. de cei doi negustori pe care-i cunoştea n-avea de ce să se ascundă.

H M n îr ei

P e ti