Camil Petrescu — Un om între oameni

ZMEIELE

Oricât era de gi^ăbit, Daniian totuşi se opri din drum s îă o întâmplare care îi plăcea cu deosebire. Tocmai tre-i pe lângă biserica Udricanilor, chiar prin cimitir, zorit ajvmgă mai repede la un frate al jupânului Dobrovici, la care avea să aducă nişte bani trimişi de la Craiova, d vede în fata bisericii o straşnică încurcătură de zmeie. Toţi prietenii lui ştiu că muncind douăsprezece ore pe în tăbăcărie, o singură slăbiciune şi plăcere are şi el, să ilţe zmeul pe maidan, duminica după-amiază. Ceea ce de acum îl opreşte locului, deşi e grăbit. De peste gardul ei curţi, sau poate de pe uliţa vecină, că nu se vedea bine, înalţă sfoara întinsă a unui zmeu care, după părerea lui cunoscător, era „din două” (adică dintr-o coală de tipar m s-ar zice). Câţiva băieţi care se jucau cu un zmeu mai c, acesta pe jumătate, văd cu disperare cum se apropie, un pirat al aerului, zmeul cel mare, pentru că îl cunosc, ^ă îndoială şi ştiu că e al unui vânător de zmeie, spaima ihalalei. Puştii, pare^se la întâiul lor zmeu mare. ţipă larnic:

— Mamă. mamăă. ne ia Jarcalete zmeu. Mamăăă., Şiretenia jocului e să se încurce zmeiele, iar cel mai pu-; nic trage apoi de sfoara celui mai slab şi o rupe, aducând leul spre el, ori scăpându-1 şi lăsându-1 să zboare în liberte, ca să cadă mai departe, unde e prins de tovarăşii vî-toruluL Acum copiii trag i'cpede sfoara, ca să aducă zmeul 5, dar simt cu deznădejde că e prea târziu, când iată că o zdravănă de fată, cu un păr încâlcit, mai mult alb decât lai, ca un caier de lână, cu faţa arămie şi ochi albaştri, să t aibă cel mult şaisprezece ani, lasă jos cutia cu panglici care o aducea de pe uliţa Franceză la stăpâna croitoriei unde era ucenică şi se repede la unul dintre băieţi, ii ii sfoara din mâini şi în loc să strângă mereu, dimpotrivă, „dl sfoară”. Zmeul cel mic se depărtează, plutind în gol, pari acum scăpat din mână. Se lăsa o clipă undeva peste case, dar dintr-o smucitură fata 1-a înălţat iar. Acum e din nou sus şi nu numai atât, dar so apropie îndrăzneţ, el acum, <fc zmeul cel maro. Damian priveşte uimit şi nu se poate dumiri.

— îţi taie sfoara, fetiţo, ce faci? Că el are sfoară mai gi'oasă. O fi având şi cârlig ascuţit.

Dar fata cu părul ca un caler do lină albă, cu ochii viorii 1 şi obrajii căliţi de soai'e îl ascultă privind numai la zmeu şi-i I vorbeşte dintr-o parte, fără să întoarcă deloc capul:

— Ce ştii dumneata!

Într-adevăr, lui Damian nu-i trecu prin minte că fata ar„. ^a ocolească sfoara zmeului cel mai”e şi are să se înalţe apoi spre coada lui maiestuoasa, făcută din lungi şi subţiri fâşii de cârpa. Jarcalete, dacă el o fi fost, a priceput primejdi% dar prea târziu. Zmeul cel mic a prins o fâşie mai răşchirall din vârful cozii şi, dintr-o smucitură a mâinii, fata năzdrăvani răstoarnă zmeul cel mare, care nu cade In rotocoale, ci dre^ ca un lemn. Smuceşte la vreme apoi ca să desprindă zmeu! mic. Ba a găsit şi timp sĂ plesnească peste obraz un golan, care vrea să vadă ce e în cutia pusă jos. Dă apoi sfoara în mina copilului şi vrea să plece, când întâlneşte surâsul şi privirea luminoasă a lui Damian, care se scărpina în cap, mi-nunându-se.

— Iscusită fată. Te pricepi straşnic. Mi-a plăcut cura ai răpus zmeu cel mare. Paix-ai fi chiar Ileana Cosânzeana, spaima zmeilor.

Ilinca râde, întrebându-se cum naiba de i-a ghicit numele.

— îmi place grozav zmeu. Duminica după-amiază, când nu avem dă lucru la croitorie, mă joc pă maidan cu zmeu.

— Şi mie îmi cam place, îi răspunse flăcăul, mângiind-o cu ochii. Am acasă unu mare cât o uşă.

— Aşa dă mare. pă ce maidan îl înalţi?

— Pă maidanu cel mâie dă la Filaret.

Ea a şi făcut câţiva paşi înainte şi îi striga de departe:

— Viu duminică să-ţi văd zmeu. Aduc şi eu zmeu meu.

— Stili, cum te cheamă?

— îţi spuQ JQ duminică. _ ^ e maidanul nesfârşit de subt Dealu Filaretului, lingă stâna cea mare din faţa faimoasei fântâni cu coloane albe, ocul celei turceşti, duminica după-amiază se adună copii Măcăi din cinci mahalale. Se joacă arşice, mosoare, nasturi, Jde lături şi mai pe ascuns chiar stos; mai în margine bat turca ori joacă poarca. E şi un dulap mare, care nu mai desfăcut şi a rămas de la Paşti. Pentru două parale,

3băiat se poate înălţa în vârful scrânciobului, stând pe un xn colorat ca o caretă şi ţinându-şi fata de după gât. 3pgii, vânzători de rahat cu apă rece, purtându-şi aninată gât tava cu rahat şi într-o mână doniţa cu apă, bragagii li doniţele ferecate în cercuri şi în ţinte de alamă, căru-u^e cu turtă dulce, nimic nu lipseşte. Nenumărate zmeie X înălţat şi zboară peste pomi, luptă cu vântul şi trec pe supra caselor spre oraş.

iată un zmeu mai mare decât toate; vâjâitoarea lui se [e puternic peste mulţimea de zvonuri a maidanului. E al-tru şi pluteşte cel mai sus dintre toate zmeiele. Stăpâneşte ul; aproape nemişcat, numai coada lungă şi maiestuoasă i răsfiră uşor în vânt. Trebuie să fie într-adevăr cit o uşă mare. Vine înspre el, cu poftă de joacă, un zmeu, din lă”, galben cu rotocoale roşii. E vioi de tot şi întx'una e tumbe. Se apropie îndrăzneţ de zmeul cel mare, albascare mârâie la el ca un dulău mânios. Zmeul mic nu se rie. Se apropie mai mult. Dar când zmeul cel mare în-rcă să se apropie de el, zmeul cel neastâmpărat a şi sărit 3 şi s-a învârtit fugind sprinten într-un şir de rotocoale care greoiul dulău nu le poate face. A scăpat. Ilinca râde flicită de şotia pe care a făcut-o. Zmeul cel mare, al-Istru, se întoarce la loc, în măreţia lui neclintită şi mânioasă. mian vede că a fost păcălit şi se bucură, căci aşa de năz-vană nu poate fi decât fetiţa de la răspântia Udricanilor. (|id zmeul galben cu rotocoale roşii la colţuri se apropie, Damian, care pusese păpuşa cea mare de sfoară groasă un fel de osie ca roata puţului, dă drumul dintr-o dată ii. Zmeul cel mare fuge spre oraş, ca scăpat din ^lână, leul cel mic nu pricepe ce s-a întâmplat. Dintr-o: ă oprit, zmeul cel mare se înalţă vijelios, sfoara lui a prins q dedesubt sfoara zmeului sprinţar cu rotocoale

Damian Îşi petrece bnţd pe dv ic* ca şi n-o tragi zmeul pe care ea fl j<>acd a>a oe isteţ. de: crede ci e cu m^imE^. Amamam^ „ai îr”^ t” cft e de fla^^t fata ¦91 ra să faci fi rt Cu pirul ca un caier de IrdL c arămie şi odm viorii, îşi arăţi fericită dinţişorâ albi ai cuprinşi tn braţele vrânice ale fliceului. Mai ferick tunde negriciosul Damian.

— CM anî ai?

— Ş ce, răspunde ea cu un ocia la zmeu, t căţel. m

Damian se gândeşte aiiiiiât ci el are douised p fifl <ie aaL v

Nu are timp sa st iriUi^ctzc, cac^ ^oia ^. ^easiP

^a mulţimii, o momâie, în jurul căreia ^-^^^^. ^^-^ dia. te părţile. „Gk^amala. geamala*. strigi ci^^ cop: > ffind de zor într-acolo. E o păpuşă mare, de când o: mm ca un stat de onx şi joaci după cântecul în^iuloi |i al <3obzeL N-are cap. d numai o ^ugi de panglid cokralii dar trupţd îi e cu două feţe. gras dt o bcâk; cad înăuntr umflat şi susţinut cu cercuri. Matahala e îmtaricati în luu^ „ 'ate, cămaşă albă, şorţul de dinainte şi ceî cGn wp*' ^Tunile din faţă, împreunate, tin un boxtet ra^o. – din spate îi sunt împreunate pe pâept, firi buch*f. iul dinăuntru, care o ţine de bekduge, pilette domol î >i înapoi, după isonul cinqxiâuhii şi al eofaaes subt ţiaza aşilor lui înarmaţi cu l”te.

— Hai repede s-o vedem şi r. j: i^'e şi-o gonesc. Sprinţari, fata a porr *

Damian ştia şi el că de la o vreme, g. – nu. îngăduita; alergară în grăbi s-o vadă de a^. şi aar. glun>ele şi hohotele celor adunaţi xMimai ci nu putxiri razi: pina la ea, Lt au în jur ca la o mie de nameri Se mulţumiri sa vadă momâia siltindu-se peste mulţime ca wm tmm ufsH Înclinându-se când spre drepata, când spre r>E PE DEALU FILAF^ i ţ^i de data asta Ion Ghica, în loc să vină cu trăsura Iui, lă o birje de piaţă, cu doi cai; după ce trecu Podul Mihai-odă, ocoli pe la biserica Sf. Apostoli. Pe drumuri întorto-leate şi înguste, printre curţi şi gi^ădini, ajunse pe Podu alicilor, cam în dreptul Mitropoliei. Acolo, birja o luă din c la stânga printre livezi, începând să urce dealul pe un lum, printi'e arţari şi călini în floare, deasupra câmpiei itinse a Filaretului. Ajunsă în deal, intră pe poarta deschisă >tdeauna, trecu peste făgaşul gloduros dintre tufişurile în-ilcite de tot soiul de lăstari şi atunci se ivi dintre nuci crama 3a mare preschimbată în birt cu grădină. Loc foarte căutat gy^oierime.

H! ra seară şi la lumina masalalelor se lăfăiau în faţă ga-Barele cu fripturi şi cu tot felul de trufandale, brânză nouă ^mai, roşii şi castraveţi din grădini calde, ori felii de isetru şi somn. Subt acoperişul lor ţuguiat, două gi^ătare lari cât rădvanele puneau la grea încercare pe cei pofticioşi-uii se învârteau înşiraţi pe frigări deasupra jăratecului de Irbuni de tei, iar pe vergelele grătarului înnegrite şi mereu nse cu seu sfârâiau momiţele, muşchii, vrăbioarele, curelele, ^liile de ficat de purcel, fuduliile, ugerul de-vacă şi alte unătăţi care umpleau grădină de un fum ispititor. Şi, bine-iţeles, nenumăraţi mititei. într-un fel-de groapă zidită, prin ire trecea un fir de apă de la izvor, înotau câţiva crapi, ni şi bibani, aşteptând să fie aleşi de muşterii.

Din stânga, unde era grădina cu mesele îndesate subt unzişuri de tei, tot mai mult în floare, venea legănată de dierea vântului, pe deasupra strigătelor şi râsetelor, jalea i-monioasă a cântecului lăutăresc:

— Un ora între oameni, voi. I î^Q3

Ardâ-ţi rochia pă tine. Cum arde inima-n mine.

Dar Ghica ocoli la dreapta, spre curtea din partea gheţăriei, unde era un chioşc chiar pe marginea râpei.

Stăpânul birtului din grădină, care era acum şi el membru al Frăţiei'*, împreună cu cei mai mulţi flăcăi care slujeau la mese pe procopseală, mai pusese de formă câteva mese pe lângă chioşc, ca să se creadă că şi aici e tot o parte din birt şi poate intra cine vrea. Altfel, curtea era plină de butoaie goale, de scaune şi mese stricate, de stive de lemne Celor care ar fi vrut să rămână aici li se spunea că se slujeşte greu aşa departe. |

Deasupra gheţăriei, în parul care sprijină acoperişul turtit, de tj*estie, e o ulcică smălţuită, care îi face să surâdă pe arhiereii şi fraţii asociaţiei secrete, numind-o praporul lor, căci era semn că în seara (sau în ziua) aceea era şedinţă la. Frăţia„ şi deci băieţii din birt trebuiau să împiedice pe alţi muşterii să se aşeze în partea asta a grădinii, făcând cura or şti. numai să izbutească. Aici fusese înfiinţată, de altfel cu aproape cinci ani mai înainte, Frăţia”.

Acum ulcica albastră era în par, dai* în chioşc se aflau numai Bălcescu, Ghica şi Arăpilă; se ţinea numai o şedinţă a Comitetului executiv împreună cu Tell, cea obişnuită având a urma după aceea.

Discuţia a fost foarte lungă şi anevoioasă. Obiectul ei era cererea lui Eliade de a face parte din Frăţia” şi din conducerea revoluţiei, care trebuia să izbucnească într-o săptămână mult două. Arăpilă credea că ar trebui să se mai gândească. să mai vadă, stăruie în acest sens, şi primirea lui Eliade part să fie deocamdată amânata, dar Tell intervine hotărât: 4

— Acum e prea târziu. Săptămâna viitoare pornim revoluţia. Diufără negustorime nu ne putem mişca. Ea e cheagul revoluţiei. Deci avem nevoie de Eliade, căci negustorimca mer^îc buluc după el.

Bălcescu se îndoieşte de acest lucru.

— Ce înseamnă asta că negustorimca este cheagul revoluţiei? O revoluţie clădită pe nisip!

— Eliade e un mare dascăl al neamului, spuse parca în paranteză Ghica, care e mereu turburat do întâlnirca dt la grădina Tei, când s-a văzut faţă-n faţă cu omul atâl de popular.

Târziu, Bălctiscu se lasă în cele din urmă înduplecat.

— Doresc din adâncul fiinţei mele ca aducerea lui Eliade sânul, FrăţierS. a lui Eliade pe care şi eu, de altfel, îl eţuiesc ca pe un mare dascăl, ca pe un poet strălucit, să X fie o cotitură gravă pentru revoluţie. Să nu ne pară rău ai târziu. Şi cu asta votez şi eu pentru venirea lui Eliade sânul „Frăţiei*'.

Ghica, ştiind că Eliade, conform înţelegerii, aşteaptă în alaltă parte a grădinii, s-a dus să-1 aducă.

Din uşa joasă a gheţăriei apare, îndoit de şale, sublocote-'ntul Dincă Bălăşoiu din compania pompierilor; vine îm-'ăcat în uniformă, ca toţi ofiţerii din „Frăţia”. Teil singur, lecând călare de la Giurgiu, noaptea, lasă vorbă că e dus pnspecţie, dar acum nu mai intră în oraş ca mai înainte, irtând haine militare, ci descăleca la un frate între vii, ă acolo ziua întreagă şi seara vine cu jacheta nemţească; ia tot prin gheţărie, unde este în fund o altă intrare ce dă nişte tufişuri şi butuci de vie, care aci se agaţă de-a drep-[tl de pomi. îmbrăcămintea, de dată nouă, europenească, nu ce deosebire deocamdată între căldurile verii şi. gerurile rnii (când se adaugă blana ori paltonul), aşa că mai toţi cei? faţă poartă surtucul gros de postav ori redingotă, dedesubt letcă, pantaloni gri, întinşi pe picior cu bentiţe petrecute ä subt talpă, guler tare, uneori înmuiat de năduşeală, şi 'avate late, petrecute de două-trei ori în jurul gâtului. Cel i are în seamă cheia de la intrarea din dos e Dincă Bălăşoiu. ¦e aceea astă-seară a trecut de două ori pe aci, ca să poată I sigura intrarea lui Teil. El are gri je să controleze des trefşa şi să observe că uşa să nu fie îngrămădită ori pironită ceva, împâedicând astfel plecarea pe furiş a tuturor, de ^fi cumva nevoie să plece aşa.

Tot acolo, pe o potecă mai devale, stă de pază şi un om. lor, care e, de altfel, şi paznic de vie. Le e teamă la toţi să l|^li se întâmple şi lor ceea ce s-a întâmplat celor din Mol-ova, cu puţin mai înainte. Revoluţionarii au fost arestaţi i Iaşi, datorită şireteniei lui Mihail Stürza, chiar la locul iunării.

— Să nu ne ia şi pe noi ca din oală., trebuie să avem lare grijă, precizează Dincă Bălăşoiu, ca să arate că ştie ce ăspundere are. Ei, dar unde sunt ceilalţi?

— Sunt aici deocamdată şi doi fraţi Goleşti. Ion Ghica l-a dus să-1 aducă pe Eliade, pe care l-au admis în., Frăţia*! oastră.

Dându-şi chipiul înalt pe ceafa, mchedinţeanul se minunează:

— Aleserăţi pe Eliade la „Frăţia'*?! Dar nu se poate şli dacă aprobă aceasta ori nu. dacă se minunează că au greşit şi l-au primit, ori că au izbutit să-1 convingă şi astfel să-1 primească.

Tocmai atunci intră. în cântecul tarafului de lăutari, Eliade, cu un grup de câţiva mari negustori şi câteva calfe. Fluieratul vesel al naiului vesteşte ca o izbândă. Tell iese în întâmpinarea noului frate. Bălcescu şi Arăpilă se uită lung, uimiţi de spectacolul zgomotos al acestei intrări. Eliade, îmbrăcat cu jacheta cenuşie, cu jiletca şi pieptul în afară, întân-zând în lături, ca într-un salut, mâna în care ţine pălăria lui înaltă şi tare, vine în fruntea unui fel de alai. „Dreptate şi Frăţie”, sună prea puternic pentru acest loc glasul lui de poet. Apoi, cu o solemnitate teatrală, făcând semn lăutarilor să tacă, întinzând mereu mâna în care-şi ţinea pălăria cenuşie, el îşi înălţă profilul şi începu un soi de cuvântare:

— Fraţilor, sublimă este pentru mine această zi în care aduc sfios inima mea pe altarul „Frăţiei”, Am zis altar, fiindcă altar slujit de preoţi este această sublimă societate, altar din care pornesc razele libertăţii ca nişte săbii. Am zis săbii, fraţilor, fiindcă de aci vor porni săbiile de lumină ale dreptăţii, ca să nimicească stihiile întunericului. Şi încheie cu un salut final. „Dreptate şi Frăţie”. „Frăţie şi Dreptate”.

Tell îi dă acolada rituală şi apoi se înghesuie toţi în chioşc, aducând şi scaune de la alte mese. Bălcescu vede doi lucrători care veniseră în micul alai şi aşteaptă deoparte, sfioşi. Oamenii s-au oprit ceva mai departe şi stau încurcaţi, cu şepcile în mână.

Ar fi fost altfel, gândeşte Damian, dacă ar fi vrut să vie şi Licsandru; ar fi avut şi ei mai mult curaj. Dar n-a vrut să vină între boieri. Zice că el nu merge alături d: Dobrovici. şi că atunci nu mai e „Frăţia” lor.

Mitru şi Damian, când îi chemase jupânul, n-au îndrăznit să zică nu, mai ales că şi Axente Sever i-a sfătuit să se lase aduşi de jupân, care are şi el legăturile lui şi încă mari, deci trebuie să i se facă pe voie.

— Dar pe flăcăii aceştia îi cunosc.! spuse Bălcescu Dobrovici, foarte mândru, îi înfăţişează sfătos:

— Sunt calfe în tăbăcăria mea. Face cu ochiul: în ei mi-e nădejlea la o adică. Şi către un slujitor: Băiete^ dă.

I m chil de vin şi câte o friptură flăcăilor de colo. Staţi, mă, os, la masa aia şi voi.

— Să-i chemăm cu noi, e de părere Bălcescu.

— Cum asta? Să stea lucrătorii mei cu mine la masă? Dobrovici se uită nedumerit la Eliade, apoi la celălalt legustor, Hagi Curţi, care pare de asemenea surprins. Marele iascăl se simte îndatorit să desluşească despre ce e vorba.

— Domnilor, şi acum pot să vă spun fraţilor: să vedeţi,) rietenii mei nu sunt nişte meseriaşi cu doi-trei lucrători icolo. lămureşte el cu bunăvoinţă, încurcat puţin. Dumnea-ui este domnul Dobrovici, starostele blănarilor, care are? i o tăbăcărie cu cincisprezece meşteri şi cu o sută cincizeci le calfe. r Nu se obişnuieşte. Dumnealui este Hagi Curţi, cel nai mare giuvaergiu de pe Lipscani.

Dobrovici îşi frământa nedumerit şalul cu care era încins >este anteriul de moar roşu şi arată iritat, însă respectuos:

— Nu vă supăraţi. Nu e vorba de mine. Dar vedeţi, ucrători mei sunt oameni cuviincioşi, care ştiu ce se cade; i ce nu. S-ar simţi şi ei prost cu mine la masă. Nu se cuvine iâ stricăm orânduiala moştenită din moşi-sti^ămoşi, aşa cum i lăsat-o Dumnezeu.

Bălcescu îl priveşte tremurând de mânie.

— Şi vreţi să le cereţi să-şi dea viaţa? Pentru ce?! ^u vă supăraţi, rămâneţi dumneavoastră aci, mă duc eu la iceşti prieteni tabaci. Şi trece dincolo.

— Nu vă supăraţi, trec şi eu acolo. se aude vocea groasă i lui Arăpilă. Şi în liniştea care s-a făcut, se mută şi el la naşa cealaltă. Căci la această masă sunt cei doi, diaconi„ ai „Frăţiei'*, Damian Tabacu şi Mitru Tabacu, cu care cei doi membri ai Comitetului aveau mai mult de vorbit decât: u starostele Dobrovici, de pildă.

Mitru le arată că jupânul îi scoate pe toţi cei din fabrică oamenii lui şi nici prin cap nu-i trece că ei ar putea zice iltfel decât ei. A dat poruncă să vie cu el doi inşi, mai de aădejde, cum zicea, şi atunci toţi ceilalţi au hotărât să meargă ei doi.

ISAPTAMÂNA HOTARÂTOAPVK

Zilele promeigătoaie revoluţiei au fost încărcate de în-tâmplări şi pline de înfrigurare. Peste treizeci şi mai bine de ani, Ghica avea să le descrie foarte pitoresc în amintirile sale, fireşte, cu unele schimbări şi scăpări ale memoriei, explicabile clnd amintirile se aştern pe hârtie după asemenea tntârzicie. '

Au încercat mai întâi să strângă bani de la cei mai bogaţi dintre conspiratori, dar până la urmă n-au putut aduna decâi vreo două mii cinci sute de galbeni, care au fost depuşi în librăria lui Costache Rosetti şi a lui Winterhalder. De acolo porneau mai târziu bilete către negustorii afiliaţi, care dădeau în schimbul unor alte bilete, cu tâlc anumit, armele pecare (nmienii lor Ic păstrau la ei acasă. „Dă, te rog, aducătorului un ghiudem şi doi cârnaţi'„, scria în bilet şi aducătorul pleca pe ferite, cu o puşcă şi două pistoale. Noaptea s-au lipit afişe pe uliţe, ceea ce nu era greu, dat fiind că oraşul nu era luminat decât cu câteva zeci de felinare cu luminări de seu şi numai pe Podu Mogoşoaiei. Treceau din casă în casă petiţii, semnate de fruntaşii mahalalelor şi conţinând, ca şi afişele, tot felul de cereri, dintre care unele erau cuprinse şi în proiectul de Constituţie din Proclamaţia de la Islaz,

* într-adevăr, paginile memorialistice dedicate de Ion Ghica în Amintiri din pribegia după 1848 momentului revoluţionar au neîn-doioase virtuţi artistice, scriitorul amintindu-şi cu destula exactitate unele amănunte, ca plecarea sa în misiune diplomatică la Constan-tinopol la începutul lunii iunie, întâlnirile cu generalii Aupick şi de Nicol etc., înmânarea scrisorii doctorului Mandi, trimisul special al lui Lamartine în Ţara Românească, poetul fiind atunci ministru de externe preocupat de situaţia internă în Principat, Roman:; ierul nostru, ca şi în alte cazuri, a căutat să respecte cu stricteţe adevărul istoric^, împrumutând de la Ion Ghica în cazul acesta numai detaliul anccdoUc (n. ed. J.

lin r i lesei

Bibe

Unit lui pe di revo cei

I Fierberea populaţiei era atât de mare, încât vodă Bibescu i nevoit să renunţe la execuţia lui lani Cârnu, cel care în-fo clipă de deznădejde, văzând cum este sabotată dreptatea i' Divan, spintecase cu şişul pe calemgiul Giani. Venind Upă uciderea postelnicului Medelioglu de către fierarul lustea, care răzbvmase moartea fiului său. înlâmplarea spori ^nirea spre luptă a straturilor populare.

^Ceea ce a îngreunat şi mai mult posibilităţile de apărare lui Bibescu a fost că toată lumea vorbea de faţă despre

Îoluţie. Mai ales de când, după luarea Tuileriilor şi izgo-? a lui Ludovic Filip, mişcarea revoluţionai'ă cuprinsese oape întreaga Europă apuseană. Ion Maiorescu, profesorul rdelean de la Craiova, întorcându-se dintr-o călătorie şi enind să-1 vadă pe Aaron Florian, prietenul său, povestise u multă înflăcărare ce văzuse, de pildă, la Viena şi de ase-I^Kii la Dresda, unde printre cei care luptau pe baricade ^ găsea şi un tânăr muzician, Wagner. De altfel, în Princi-aie, revoluţia ar fiizbucnit şi mai devreme, dacă n-ar fi

Ît amânată, la cererea poetului Lamartine, ministrul de lerne al Republicii Franceze de la 1848, şi care trimitea bă consulului său de aci să nu înceapă nimic până la irea doctorului Mandl, emisarul său.

iA fost mare discuţie dacă n-ar fi mai bine, acum când ¦ştia că vodă Bibescu cunoaşte mişcarea în pregătire, să te ceară amical să adere şi el la Constituţie, primind să i se fjeze mâna doar aşa. de formă, cum socoteau unii membri, Frăţiei*Era şi părerea lui Eliade, întreţinută în mintea poetului hiar de marele agă lancu Mânu, ca şi de marele vornic Vilara, unul dintre intimii domnitorului. Nicolae Go-escu credea că n-ar fi rău să i se treacă pe subt nas lui iâibescu ideea că ar putea fi viitorul rege al unor Principate Qnite. Acelaşi lucru i se propusese de altfel, mai demult, şi ui Mihail Sturdza din Moldova, ceea ce nu-1 împiedicase ->r acesta ca, după ce-şi asigurase preţioasa persoană, barica- du-se într-o cazarmă, să trimită apoi să-i aresteze pe toţi evoluţionarii în plină şedinţă, să-i bată cu sălbăticie şi pe: ei mai mulţi dintre ei sări azvârle afară din ţară.

Sântre timp, o parte din membrii Frăţiei*' se întâlnesc 1 nou, de data asta la Ştefan Golescu acasă – fiindcă el ivea şi câteva odăi pentru el singur, în oraş – unde Eliade iduse b lungă proclamaţie scrisă de el, căci se socotea redac-

¦Ar torul indicat al revoluţiei, prin calitatea lui de poet plin de inspiraţie şi dornic să împace toată lumea, cerând, cum zicea el, ca, să se dea la toţi, dar fără ca să se ia de la nimeni„, ori că revoluţia trebuie să fie în folosul tuturor şi în paguba nimănui”. şi aşa mai departe.

I s-a spus că proclamaţia i^evoluţionară a şi fost scrisă, la cererea Comitetului, de către Bălcescu şi că nu se mai poate reveni asupra ei. ^ A stăruit şi i s-a citit şi lui această scurtă proclamaţie. La articolul privitor la eliberarea şi împroprietărirea clăcaşilor, Eliade a protestat:

— Nc vom pierde prietenia negustorilor, care mai toţi sunt iubitori de proprietate, mulţi fiind proprietari de moşii. Vom întărită apoi pe toţi marii boieri şi chiar puterile protectoare. Trebuie să punem în fruntea proclamaţiei: Respect la proprietate. Respect la persoane.”

Bălcescu, susţinut de Arăpilă, a fost de neînduplecat. f – Nu facem revoluţia ca să fim pe placul boierilor, care şi aşa ne vor urî şi vor căuta să ne lovească. Negustorii vor fi altăuri de noi, căci şi ei au interes să se desfiinţeze rangurile şi privilegiile boiereşti, să fie mai multă libertate, ca omenii de la ţară să fie liberi, să poată veni să lucreze în fabrici şi în manufacturi.

Eliade pare foarte încurcat. Vanitatea lui de poet se simte jignită.

— Atunci de ce m-aţi mai primit între dumneavoastră, dacă nu aveţi nevoie de condeiul meu? Am lucrat cinci zile la această proclamaţie, şi acum uite.

Ştefan Golcscu, gazda, cere să se mai citească o dată proclamaţia lui Eliade şi se constată că ar putea fi primită ca o introducere la punctele redactate de Bălcescu, puncte care conţineau sâmburele adevăratei revoluţii, aşa cum dorea istoricul şi prietenii săi.

Eliade, bucuros că i s-a primit colaborarea, a reunţat la opoziţia pe care o făcea la punctele eliberării clăcaşilor, spu-nându-şi că până la urmă Adunarea Constituantă va avea rolul să decidă ea. S-a hotărât ca totul să se tipărească în tipografia lui Eliade de la Obor, iar exemplarele scoase să fie ascunse numaidecât după aceea într-o claie de fân, în via lui Pavlicioni. S-a mai adus la cunoştinţa celor de faţă o discuţie care a avut loc la palat, cu puţin mai înainte.

lancu Mânu a venit cu propunerea să fie ai'estaţi trei inşi: Costache Rosetti, Grigore Scarlat Grădişteanu şi Ion

Dar logofătul bisericesc, Costache Cornescu. s-a să spună că era de prisos să-1 aresteze pe nepotul său căci nu mai putea fi primejdios, fiind gata să plece; is. Atunci un alt mădular al sfatului domnesc, Grigore şteanu, zise că el nu admite excepţie, şi că ori să se îze, câtetrei, ori niciunuL căci altfel, dacă e să se facă lari, atunci va cere şi el excepţie pentru nepotul său re Scarlat Grădişteanu. Până la urmă s-au amânat toate lările.

i; ăpilă a atras luarea-aminte a celor de faţă că jocul a pe muchie de cuţit al celor două tabere, care se spionau deau că se cunosc, cai-e ştiau că e „ceva” şi într-o parte la dar nu ştiau precis ce anume, ducea la o paralizare lunii, favorabilă în cele din urmă celui mai şiret, care Iputut să fie vodă Bibescu.

i sfâi\u351? itul acestei şedinţe agitate a venit Rosetticare tl: iase, şi a adus la cunoştniţă celor de faţă că a sosit doc-rJ Mandl, care aduce o scrisoare adresată chiar lui, lui Dj: ti. S-a dat citire scrisorii, în care ministrul de externe antei, invocând conjunctura politică, pretindea ca revo-ţl să se facă numai după o prealabilă înţelegere şi apro-ni a Porţii. ^ A fost o mare deziluzie. Bălcescu a trântit s o pernă pe podea.

IRevoluţie cu voia sultanului? Iată ce sprijin, şi apăsă iilLStic cuvântul, ni se oferă din afară.

Într-un pasaj din Scrisoarea a XXVJZ-a, Ion Ghica se referă irijm impersonal la această împrejurare: „Puţine zile după inte-glâa noastră cu Eliad şi întoarcerea lui Tell la Giurgiu, a sosit'ân u|: eşti doctorul Mandl, trimisul lui Lamartine; instrucţiunile ce acea erau consemnate în portofoliul său, scrise chiar de mâna lui ai rtine, adresate lui C. A. Rosetti şi lui Ion Ghica. Ele prescriau a I nu facem nici o mişcare până nu ne vom înţelege mai întâi cu uJ nul otoman, şi că generalul Aupick, noul ambasador al Repu-lil la Constantinopol, avea instrucţiuni speciale de a înlesni tri-liJ ui nostru relaţiile cu Poarta” (Scrisori către V. Alecsandri, dinouă, Socec, 1887, p. 714-715). în comentariul său la Proclamaţia e I 2848, G. Zâne, care face trimiteri la ediţia scrierilor lui C.- hâcă ite la Editura Minerva (1914-1915), e pe deplin convingător în ndcarea sa de a fixa momentul în evoluţia evenimentelor. „Ion 1 – apreciază G. Zâne – pleacă la Constantinopol la 3 sau lie. Ziua de 17/29 mai indicată de el ca fiind data îmbarcării la Brăila nu este exactă (Amintiri, p. 6; Scrisori, III, p. 238). al reiese destul de clar din datarea scrisorii de recomandaţie: ai generalul Aupick, pe care o obţinuse la Bucureşti înainte de a

Eliade, susţinut de Kretzulescu. a fost de part. totuşi nu trebuie rupt orice contact cu Poarta şi că ar bine dacă mişcarea revoluţionară ar avea acolo un a împuternicit de ei şi care să devie un fel de trimis dipl tic, în caz de reuşită a revoluţiei.

Cei de faţă au înţeles din asta că ar fi dorinţa lui E ca el însuşi să fie asemenea agent. Dar nu. Eliade d-hotărât că nu poate primi asta în nici un caz. Şi pixia urmă se văzu că ideea îndiăşi il îngrozea.

— Sunt om mai în vârstă ca dumneavoastră. Am la grea. care ar rămâne pe drumuri în caz că mi s-ar întâm ceva acolo. Ar fi mai bine să meargă un tânăr. fără fa gi^ea ca mine. de pildă, fratele Ion Ghica, care ^tie bine turceşte. ^ fl

S-a aprobat acest lucru. Ideea agenţilor reprezdT fiind găsită bună, s-a hotărât ca Ion Maiorescu să me la Frankfurt, unde era dieta Imperiului german, iar Al Golescu Arăpilă la Viena după ce va fi trecut mai întS prin Ardeal – să facă legătura cu fruntaşii românilor de peste munţi. Nimeni nu şi-a dat seama că, în modul acesta, Comitetul executiv al „Frăţiei” era descompletat prin plecarea Ghica şi Arăpilă, ceea ce mai târziu avea să fie mult regreţi pleca de la dr. Mandi, având adta de 14 iunie 1848 ^2 i (Amintiri, p. 8, nota 1; Scrisori p. 239-400). cât şi din raportul p care-1 trimite el însuşi din Constantinopol, Ministerului de Afaoii Externe din Bucureşti, de unde se vede că a sosit la Constantinop„ între 8 şi 9 iunie stil vechi (Anul 1848, I. p. 601 şi urm.)”. Şi în cott>; tinuare, editorul conchide: ^stfel discuţiile referitoare la proclamad au trebuit să aibă loc între 9-10 aprilie şi 2-3 iunie. Probabil că au avut loc în cursul lunif mai, şi anume în prima sa jumătate; deoarece se ştie că la 17 mai colaborarea cu Eliade era stabilit*^ planul de acţiune fixat. Scrisoarea de plenipotenţă dată lui Ghica, precum şi instrucţiunile respective sunt datate 17 mai, fiind semnatftjj de Eliade (Anul 1842, I, p. 398-400) '^ (cf. N. Bălcescu. Opere, partea a Il-a, ediţie critică de G. Zâne, Editura Fundaţiilor re^l 1940, p. 273-274) (n. ed.).

* Reproducem un pasaj din amintirile lui Ion Ghica (ScrUoarm a XXVII-a. ed. cit.), sperăm elocvent pentru modalitatea de fructificare a detaliului de către Camil Petrescu:Ca să urmăm poveţelflT lui Lamai'tine, am hotărât să trimitem pe unul din noi la Ţarigrai şi alegerea comitetului a fost unanimă pentru Eliad: dar, făcându-i-se cunoscută dispoziţiunea ce se luase, Eliad a declinat, obiectând ci era susţiitor al numeroasei sale familii, care, de i s-ar întâmpla vreo nenorocire la Ţarigrad. ar rămânea pieritoare de foame” (n, edX că álcescu, care, amintindu-şi seara aceasta, va găsi le a procedat de la început cu o subţire şiretenie. * timp ce aveau loc alâtea şedinţe secrete, în acest) ut de iunie ploios, poporul fierbea. Se mai aflase ca în oraş numeroase cazuri de holeră, a treia epidemie i apariţia boalei în Principate, întâia epidemie fiind 831. Erau în Bucureşti vreo patru sute cincizeci de

Iri, alte sute mai în fiece oraş de pe Dunăi^e. Unele uliţe seră închise cu coi^doane de dorobanţi şi multă lume sea îngrozită oraşul, căci în apa cu oţet şi în usturoiul Hiandat de medici era slabă nădejde.

„odă şi protipendada se plimbau însă fără nici o grije, i, în trăsuri deschise şi carete, pe noua şosea tăiata ^ pădurea preschimbată în grădină de la Fintâna lui rogheni spre Mogoşoaia şi Băneasa. Ca să se deschidă mai iicest loc de plimbare, se dăduse poruncă să se dărâme ra căsuţe şi moara de vânt de la capul Podului Mogo-¦i. Apoi Bibescu adusese un grădinar specialist, pe Mayer, aranjase, de altfel, şi aléele laterale, şi grădina locului Dura, care se numea acum grădina Cişmigiului, după Tj ele celui care avea în grija lui cişmelele din grădină, de la ţptul fântânelor'. Noul drum spre Ploieşti se numise, la

După eşuarea i'evoluţiei, în corespondenţa cu prietenii devotaţi naşi devotaţi idealurilor sale, N. Bălcescu îşi dezvăluie în repetata iri dezamăgirea faţă de atitudinea lui Eliade. La 8 martie 1849; o scrisoare trimisa din Constantinopol. N. Bălcescu îl prevenea pe r. Golescu: „Scoateţi-vă dar din idee temerile născocite numai: iiad, ca Câmpineanu intrighează. De se va face cineva doiTiH alegere, apoi fără îndoială că va li Cantacuzino, pe care-1 vor i. De va fi alegere, apoi noi vom alege pe care om vrea. Eliad U s-au purtat tare mişăleşte şi în vremea revoluţiei şi după aceea, i, căruia îi lipseşte tot felul de capacitate de om dc stat, cu 4||le lui d-o parte, cu pretenţiile Iui învederate Ia doninie, au erit frumoasa noastră revoluţie de o coloră ridiculă. Aceea ce ează orice frumoasă cauză* (N. Bălcescu, Corespondenţă, ed. cit., tEL Aflat în exil la Paris, N. Bălcescu îi răspunde (4 martie lu. lO) A. G. Golescu pe larg. în câteva pagini memorabile, că ciază prematură elaborarea unei istorii a revoluţiei de la 1848, copul ei fundamental. Unirea Principatelor şi independenţa na-ilă. Iată cum îl caracterizează pe Ion Heliade Piâdulescu: Jl que de coeur et d'aspiration généreuse; ii est trop preoccupo a personnalité, ei son esprit est tres éiroit poitr concevoir grande-t” (idem, p. 279). Despre poziţia lui Heliade şi legătura acestuia ronstantinopolul, N. Bălcescu îşi aminteşte o împrejurare grăi-e tot în scrisoarea către A. G. Golescu din 8 martie 1849. pe carsi m elucida în comentariul final (n. cd.).

6üS propunoica lui Bibescu, Şoseaua Kisseleff, şi numirea as; fusese numaidecât primită cu plăcere de întreaga populat într-atu de bune erau amintirile poporului despre înţel administraţie a acestui om do ininiă.

Dar dacă veneau unii gură-cască ca să vadă luni? iruri de echipaje albastre şi galbene, cu roţile cu spl roşii şi cu arnăuţi la spate, în care se lăfăiau frumoi şi urâtele protipendadei şi chiar şi celelalte, mulţimea mare petrecea prin grădinile de la margine, iar tinereW| mai mult pe maidane.

Bibescu, deşi încă nehotărât, crezând că-i poate încui mai bine pe revoluţionari făx'ă să-i sperie, îşi luă tot măsurile lui. suficiente – credea el – ca să înlăture fieri rea de suprafaţă a câtoiva tineri boieraşi exaltaţi, care vor să ţie s (^ama de ce se poate şi ce nu se poate, şi care, în dorinţa lor de a importa revoluţia, nu vor depăşi cuo credea el şi alţii vorbăria obişnuită. Acum însă Agia ei|| înştiinţată că nişte arme au fost adunate şi ascunse, dar ştia anume de unde au fost luate şi unde au fost duse. J

Asta ar fi mult mai grav. S-au hotărât deci úncele percM ziţii. Nicolao Golescu, aflând bănuiala şi de gândurile Agfl socoti că armele trebuiesc transportate, fără întârziere, m podul de fân al Ipăteştilor; avea motive puternice să cre<B că în primul rând cercetările se vor îndrepta într-acolo. Agia nu se înşelase decât în privinţa numelor de hoEa face într-adevăr o percheziţie, dar la Grigore Ipătescu, -” la Nicolao. Scotoceşte podul, pivniţa, grajdurile. Grigd|P Ipătescu, înainte de a fi arestat, are timp să şoptească unr slugi credincioase să fugă la celălalt Ipătescu.

— Spuno-i lui Nae să fugă şi să se ascundă rcpedei. Şi mai ales să facă tot ce ştie el că e de făcut. Spunfr; cum a căutat Agia aici.

Slujitorul credincios a făcut întocmai, şi Nicolau Ipaiesaj a avut timp să treacă pe la Axente Sever acasă. ArdeleaMJ acesta osos şi înalt, cu fruntea boltită şi ochii aprojjia* cu barba mare de jur împrejurul obrazului, ştie totdeauna să SI' descurce. Toţi au încredere în el şi ştiu că şi n (Mi o să ia repede măsuri, dar fără să se pripească. Gr-cea mare este că cele vreo patruzeci de puşti, ca şi num^ roasele pistoale de la Nicolao Ipătescu trebuiesc mutate.! plimbate pe uliţă, ziua-n amiaza mare, iar oraşul e cutreieiUl atrulc dc dorobanţi călări, întărâtaţi do mirosul de praf isca şi de revoluţia caro plutea în aer. ixente Sever şi-a chemat oamenii lui de încredere, pe ian Tabacu şi pe Mitru Tabacu, s-au sfătuit, au chibzuit, au hotărât să mute chiar în acea zi, până la prânz, toate ^le într-o magazie a fabricii, să le vâre subt pieile uscate, încă nelucrate.

'cntru rest, Damian şi-a luat totul asupra lui.

^e Podul Văcăreştilor merg spre Dobroteasa, spre maha-Tabacilor, două cotigi trase de câte o calfă voinică, mată între hulubele scurte, pe când de la spate împinge calfă. Se vede cât de colo că aceste două cotigi sunt 2 de piei nelucrate încă. Se strecoară fără grije printre căruţe, căleşti şi printre negustori cu marfă în spi-' de pe la Sf. Vineri. Adică nu chiar fără grije – uliţele a sunt întortocheate, nu se vede mai departe de două-treizeci de paşi, şi oriunde te poţi trezi nas în nas cu. caraulă de dorobanţi care poate ar vrea să vadă ce se la fundul cotigilor, subt pieile puse la vedere. De aceea lian şi Mitru urmăresc cu privirea un zmeu galben cu coaie roşii; zmeul merge la o bună. foarte bună depăr-|J înaintea lor. Mitru, care trage la întâia cotigă, între fi ibe, s-a oprit dintr-o dată, căci, sus, în tăria văzduhului, aul s-a oprit şi el. Vede că şi Damian se uită ţintă la u. Se privesc apoi unul pe altul, îngrijoraţi, ochind li|e să tragă şi cum să ascundă cotigile; dar – semn – zmeul porneşte iarăşi la drum, în slava cerului, lesc şi ei înainte. Când'să se apropie de o biserică, zmeul oprit. Face rotocoale. E primejdie. Ajutaţi de ceilalţi fraţi care împing din spate cotigile, Damian şi Mitru luc repede în dosul bisericii, la umbră, între oţetari ^, şi itind, chipurile să se odihnească, dar cu ochii la zmeu. [linca vede că dorobanţii călări, cu chipiile lor înalte, sunt hotărâţi dacă s-o ia pe Podu Văcăreşti, spre oraş, s-o ia de-a lungul gârlei spre Mitropolie. Joacă şi ea 'ul în loc până îi vine peste ochi, scăpând de subt bas=^ la albastră părul ca un caier de lână albă. Dar aşa ea; e şi mai bine cu coada ochiului.

ZI rr ti

* In ediţia 1953, greşeală de tipar: „oţelari*' (n. ed).

Damian tresare. Zmeul galben cu rotocoale roşii trage mereu, aplecat, spre dreapta.

— Săi, Mitrule, că ptitem pleca, dorobanţii a J luat-o la dreapta.

Cotigile sunr ^cuast în drum pornesc mai dep^fftr Spre seară, armele erau ad! nc vârâte în magazia e^; tiiare, subt pieile de bou argăsite, dar nelucrate încă. l.

ar fi venit oamenii Agiei să k caute, i-ar fi trăsnit de uşă mirosul greu, care te lovea parcă în moalele capulu şi fără îndoială că s-ar fi lipsit să mai caute.

Căuzaşii au hotărât să ţină o şedinţă sâmbăta seara, „3iti cel mare, în grădina din Dealu Filaretului. Pentru ni bună regulă, se hotărâse ca revoluţia să izbucnească „Enai multe părţi odată şi mai ales ca fruntaşii, ştiuţi iqţn şi urmăriţi cu stăruinţă de Agie, să se împrăştie în cât multe puncte, ca să nu poată ghici Bibescu de unde-i i^eni lovitura cea mare şi să nu ştie cum să-şi organizeze rărea. Aşa gândea Nicolae Bălcescu. Fusese însărcinat împreună cu căpitanul Teologu şi cu pictorul Negulici, neargă la Telega şi să-1 întâlnească acolo pe locotenentul rtophi, afiliat Frăţiei„; locotenentul se pregătea să^ I la Bucureşti în fruntea companiei de soldaţi pe care landa, dar şi a vreo câtorva. sute de ciocănaşi, harnici voinici muncitori liberi din salină. Nădejdea lor era ajungă în aceeaşi zi la Ploieşti, unde existau câteva-lufacturi de luminări, de clopote şi cele mai mari dogarii ţară, deci unde-şi puteau spori numărul, mai ales că-ustorimea era de partea nevoluţionarilor. Ştefan Golescu, Radu Golescu, Alecu Golescu Arăpilă, „reună cu Eliade, aveau să întâlnească la Islaz pe Tell >amenii din batalionul său şi pe Pleşoianu cu o companie iouă sute cincizeci de oameni din batalionul din Oltenia ştia avuseseră din vreme consfătuiil cu preotul Radu Şl că din Celei, în ostrovul înţesat de sălcii şi cu multe o^be pe grindul din faţa Islazului. încă de anul trecut^ odul din colţul acesta de ţară, de pe moşia Brâncoveni”. Gvestei dintâi a Băbescului, fusese gata să pornească spre rureşti, cu alai de răzmeriţă Numai cu greu s-au domolit atunci sătenii. Mai fierbeau încă. Aici voiau revoluţionat! să deie izbitura de nădejde, căci aci erau siguri totodati şkde sprijinul oştirii. La Bucureşti urma să rămână Nicolac Golescu, Alecu Golescu (Albu), Costache Rosetti, Costache Bălcescu, Ion Brătianu şi mai ales cel mai de nădejde decât toţi, Axente Sever, care avea în mână pe tabaci, cum şi calfele măcelarilor din uliţa Scaunelor de lângă biserica Batistei, îndeosebi pe cei de la vărsarea Bucurcştloarei iXL Dâmboviţa. |

Se va vedea că lucrurile au mers aşa, dar nu tocmaj aşa. Căpitanul Teologu şi pictorul Negulici au fost arestaţ| înainte chiar de această şedinţă decisivă, ultima, caM trebuia să fie sâmbătă seara şi care urma să înceapă, împoi triva obiceiului, abia după miezul nopţii, şedinţă la cam Bălcescu şi Arăpilă, din Comitetul executiv, acum cini Ghica era plecat, urmau să nmtf^ nltim^lp Hicpn-yiţn

Ştefan Golescu se uită îngrijorat la ceasul său turceij do buzunar, mare cât o farfurioară de dulceaţă şi cu orela însemnate cu minuscule triunghiuri negre. A întârziat desj tul de mult, căci a vrut sa fie sigur de un lucru bfmuit |i pentru asta a pândit de pe prispa unei cafenele pline râşnitori şi arnăuţi. Pe Podu Beilâcului a văzut în ce^' din urmă o droşcă cu opt cai poştă, cu felinarele aprinse; a putut desluşi înăuntru uniforma colonelului Bibescu, vărul şi aghiotantul domnitorului. Aşadar, era adevărată informaţia care i-a venit pe la asfinţitul soarelui. Colonelul Bibescu se duce să-1 aresteze pe Tell la Giurgiu. Ocoleşte şi el la dreapta, pe o uliţă de luminări, cam prin faţa mnrit biserici Sf. Spiridon şi apoi începe să urce Dealu Filart

Pare să fi trecut mult de miezul nopţii întunecoase şi umede. Frunzişurile stinse îl stropesc cu apă; a plouat întruna până acum. Zoreşte ca să le ducă vestea şi celorlalţi, căci întreg planul poate fi răsturnat dacă nu iau măsuri. Pe drumeagul dintre arini, soci şi călini, care duce la cramă, nu e nimeni. E şi târziu. Luna apare şi iar dispare printre norii pufoşi şi nestatornici. Muşteriii nu s-au mai aiătâL istă-seară din pricina ploii şi chiar dacă vor fi fost, au >lecat de mult. Ocoleşte din nou la dreapta. lată-i! Cei 'ăutaţi de el stau în chioşcul abia luminat.

— Dreptate şi Frăţie”. Dar o voce spartă tună în spatele lui.

— Stai! Mâinile sus!

IrFără să-şi dea seama, a ridicat mâinile. Din spate, două; heare îl pipăie, îi iau revolverul. Abia atunci întoarce capul pvede doi dorobanţi care-i ţin baionetele în coastă! E rhbrâncit în chioşc.

— Treci şi tu acolo. ibLa masa lor de totdeauna, fraţii cauzaşi sunt abătuţi

Jm tot, deşi altfel parcă ai^ sta în plină şedinţă. Nu sunt numai doi dorobailţi ascunşi în curticică. Sunt patru. Vu armele îndreptate pe furiş asupra celor din chioşc.

— îi mai ţinem mult aici? întreabă unul dintre ei.

— Hei, până când s-or aduna toţi şoarecii în capcană. 'grije dă ei dom' căpitan Costache, îi numără care: um vine. S-a ascuns în şanţ cu oamenii lui.

Cei din chioşc au nişte mutre de înmormântare. Singuri Bălcescu şi Arăpilă sunt încruntaţi, într-un fel de tăcere semeaţă, vrând parcă să dea curaj şi celorlalţi. Nicolae olescu întreabă în şoaptă pe frate-său, Ştefan, care s-a dumirit până la urmă:

— Pe cine băn. uieşti tu că ne-a vândut? Tel?

Ştefan răspunde în şoaptă, dar ca să audă toţi. Crede ă a pornit un-ordin general de arestări de la lancu Manu. trecut vărul lui Bibescu în droaşcă spre Giurgiu, tocmai: a să-] aresteze pe Teii. Deci nu poate fi vorba de acesta.

Intră Dobrovici cu pasul greu, cu anteriul măturând iarba. Zâmbeşte subt mustaţa groasă, dar nici el nu apucă să termine salutul: Dreptate, Frăţie”, că e oprit cu o ^oce de tunet, scotocit subt anteriu, subt giubea şi apoi^ aăucit, e împins în chioşc.

Poetul Cătina, cu mutra lui de, lion”, fiu de cafegiu de pe Podu Mogoşoaiei, îi spune amărât, în stilul său, lui Hagi Curţi, cunoscut al casei lor, mare iubitor de soiuri alese le cafea:

— Cc zici, Hagiule? Ce zici, tocmai în ultimul ceas, în ceasul suprem!

Dar se aud paşi din nou. Din spatele gheţăriei a apărut în uniformă, cu chipiul negru cât un işlic, dar cu stea în frunte, cu o pelerină de ploaie pe el, Dincă Bălăşoiu. I se strigă puternic să stea. Se opreşte brusc. Se întoarce. Pelerina i-a căzut de pe umeri. Apar epoleţii de aur şi ceaprazurile de mătase aurie, cu furajera de adjutant arcuită pe piept. Dorobanţii şovăie o clipă, dar îndată el începe să răcnească la ei din toate puterile:

— De ce sunteţi numai patru dorobanţi aici, mă? Câţi inşi a dat ordin măria-sa să fie aici? Dorobanţii îl privesc uimiţi, încremeniţi, nu ştiu să răspundă. Dar Dincă răspunde tot el: Opt. Unde sunt ceilalţi patru?

— Să vedeţi. se bâlbâie unul din dorobanţi, mustăcios şi stacojiu.

— Ce să văd, mă? Unde-i căpitanul Costache? Unde-i Chiorul? urlă Dincă mereu furios.

— Jos în şanţ, lângă podeţ. Aţi trecut pe lângă el Dincă se plimbă fierbând în sus şi în jos.

— Să vie Chiorul numaidecât aici.

Cei din chioşc se privesc uluiţi. Aşadar, trădătorul e Dincă. N-ar fi putut crede asta nimeni. niciodată, odată cu capul.

Îi arată pe cei din chioşc, încremeniţi.

— Cum vrei, mă, să păziţi pe tâlharii aceştia numai cu patru oameni?

— Ceilalţi păzesc în tufiş şi în şanţ, la pod, cu dom'câpi-tan Costache.

Dincă se uită mereu încruntat la cei din chioşc, care sunt buimăciţi. Nu vorbeşte, strigă, clocotind de mânie.

— Şi pe cei închişi în beci cine-i păzeşte? Voi doi mergeţi cu mine la beci. Tu te ddci să-1 chemi aici pe căpitanul Costache Chiorul. Dar pleci numai după ce vin eu de la beci. Ai înţeles? Voi, hai cu mine.

Ii lasă să treacă înainte pe cei doi, spre pridvorul casei, ^] ponducându-i spre beci.

— înţeles, să trăiţi!

În timp ce arestaţii din chioşc îl privesc mereu uluiţi. I vineţi de supărare, văzând că tocmai Dincă e cel ce i-a

I trădat, ofiţerul se întoarce de la beci şi se adresează poruncitor dorobanţului mustăcios.

mAcum du-te şi spune-1 lui Costache să vână numai-Wcit aici, că-1 cheamă aghiotantul măriei-sale. Să veniţi lumaidecât.

— Venim numaidecât.

Cătina se întoarce cu dezgust către Nicolae Golescu irăpilă.

— Aţi înţeles acum preţul trădării? L-a făcut aghiotant.

^Dincă, de îndată ce iese primul dorobanţ. îi pune celui

{las pistolul în tâmplă. Dă arma! Când acesta i-o dă, năuc, el strigă spre chioşc:

— Frate Serghiescule. ia arma asta. îmbracă vestonul pune-ţi capela. Ceea ce Serghiescu face numaidecât. L-a chemat pe, Naţionalu”, fiindcă i se potriveşte mai bine uniforma loboranţului mătăhălos.

fCei din chioşc se privesc năuci, cu zâmbetele strepezite, ar că nu mai pricep nimic.

— Acum. la beci şi cu ăsta. Să-i păzeşti cu grije.:) e strigă e împuşcat. Pleacă împreună cu Serghiescu, care-1 împinge pe_doro-banţ spre gârliciul care duce la beci, de unde Dincă revine singur cu cele două arme în mână şi cheamă din nou:

— Frate Cătina, frate Telegescu, luaţi armele astea ede. Ii aşează apoi, cu grabă, într-o parte şi alta, să nu fie prea văzuţi de cei ce intră, căci se aude un mot de paşi. Hai, acum, Ia pândă. să-1 prindem şi pe capiul Costache Chiorul.

Cei doi au luat locul dorobanţilor: stau la pândă cu

E'e întoarse spre chioşc, ca să-1 înşele pe căpitanul de la. După câteva cjipe de aşteptare se aude aproape pasul şi vocea dogită a lui Costache Chiorul. Puţin mu-at, puţin spei'iat că a stâi-nit mânia aghiotantului lui vodă, fitanul de dorobanţi calcă grăbit.

— Aghiotantul măriei-sale? Unde e, mă? Dincă sare dintr-o parte şi îi pune pistolul la tmiplă. în timp ce Cătina şi Telegescu se ocupă de celălalt dorobanţ.

Mâinile sus. Costache!

dezarmat scurt, apoi

Vânjeşte la el. batjocoritor, văzând că omul nu şi-a revenit. Ascultă, Costache. hrăpăreţ şi fricos ai fost toată viaţa, 'dar dacă devii din senin curajos, dacă strigi cumva, îţi zbor creierii. S-a întors către dorobanţ, îi scoate mundirul ¦şi chipiul şi după ce 1-a dezbrăcat cheamă pe Hagi Curţi r

— Ia arma asta, îmbracă mundirul şi chipiul şi hai cu mine la beci. în pragul cramei îi spune zarafului: Rămâneţi acolo până vă chemăm noi. Ţineţi-i trântiţi grămadă înăuntru, dar dacă fac zgomot, dacă încearcă ceva, împuşca-ţi-i fără milă.

Oamenii din chioşc răsuflă uşuraţi, parcă nu le vine să creadă în această norocoasă întâmplare. Admiraţia lor pentru 'prezenţa de spirit a lui Dincă e fără margini. N-au de unde să ştie că omul mai trecuse printr-o întâmplare cam la fel cu asta şi în mintea lui tiparul situaţiei exista de mult.

— Fraţilor, cum ieşim de aici mai repede? se grăbeşte Kicolae Golescu, gata ca şi ceilalţi de plecare.

Dincă le-o ia înainte:

— Veniţi după mine prin gheţărie. Dar Bălcescu îl opreşte, cu o îndârjire stăpânită:

Fraţi cauzaşi, de ce să plecăm? Ştiţi că au fosl arestaţi pictorul Negulici şi căpitanul Teologu?” Că s-au făcut percheziţii pe la cei mai mulţi dintre noi.? Vilara şi aga lancu Manu au dat liste de cei care trebuie să fie arestaţi. De ce să plecăm de aci înainte de a lua vreo hotărâre? V-aţi gândit oare că aci este singurul loc unde poliţia nu ne mai caută în noaptea asta? Ştefan Golescu ridică din umeri.

Dar dacă e printre noi şi un alt trădător?

Bălcescu le vorbeşte cald şi hotărât, fiinţa lui întreagă a devenit de oţel.

— Nu mai are nici o însemnătate. Trebuie să proclamăm revoluţia acum, repede, în cel mult trei zile. Continuă, 'apoi, cu pumnii strânşi. Vă repet: întoarcere pentru noi hu mai este.

Arăpilă fierberea vinul de soi bun.

— Frate Bălcescule, bine ai grăit. Spune degrabă ce e de făcut.

ar în n

IŞtefan Golescu se opreşte, oricum, ceva mai liniştit.

— Deh. dacă punem strajă afară, am putea rămâne.

— Ce să facă straja afară? E mai rău. Dacă vine eva şi este oprit, se iscă zarvă mare şi vin toţi dorobanţii peste noi aici, îl întrerupse frate-său, nervos.

Sj^ Dincă face câţiva paşi, căutând, chibzuind. Cu zorzoanele etalice de pe el adună de la felinar bruma de lumina pe care o îngăduie noaptea.

În – Putem face altfel. LăsAm să intre pe oricine vine, mm făceau ei. Aci, îi punem puştile în piept. Va să zică întoarcem capcana. Frate Cătina, ieşiţi mai în faţă şi mdreptati armele spre noi, să vie cât mai încrezători. Puneţi felinarul, să se vadă că e şedinţă.

Ştefan Golescu e tot neliniştit.

— Bine. rămânem, dar atunci spune repede. >i se întoarce nervos spre Bălcescu. Simte nevoia să-i vadă faţa şi aduce lângă el, pe masă. felinarul din colţul chioşcului, unde era pitit în verdeaţă.

Bălcescu respiră adânc. Şi-a prins mâinile nervoase de reverul surtucului. Ochii lui negri au o concentrare de foc interior, iar lumina felinarului îi face să pară oblici. Vorbeşte cu glas foarte scăzut, sobru, dar se simte că el trăieşte răspunderea acestei clipe hotărâtoare pentru popor-^^l român. Numai paloarea şi aspectul vag osos al feţei mai arată ceva din suferinţele omului, mai amintesc că totuşi un rău necruţător îi mistuie sănătatea. Dar febra pe care o arată vocea lui nu e febra trupului, e febra minţii încordate într-un scop care depăşeşte ceasul şi locul.

— Planul pe care îl urzim de trei săptămâni. îl aplicăm numaidecât. Astă-seară e sâmbătă. cinci iunie. Mâine plecăm din Bucureşti, aşa cum s-a hotărât. Vă reamintesc pe scuit. Eu la Telega – acum fără Negulici şi fără Teologu^- la căpitanul Cristophi, să încerc să viu cu compania lui şi cu ciocănaşii spre Bucureşti. Maiorul Teli e plecat de trei zile do la Giurgiu şi aşteaptă un semn de la noi. Trebuie să fie acum pe undeva, pe la Turnu Măgurele, Nu mai poate fi arestat. Oricum, să plece mâine dimineaţă un om la el şi să-i spuie, dacă-1 mai găseşte, să se îndrepte mjmaidecit spre Islaz, unde ne aşteaptă căpitanul Pleşoianu

613 cu compania a treia din regimentul I. Dumneata, frate Ştefan, pleci mâine acolo cu Eliade, cu Alecu Golescu şi cu fratele Arăpilă. Fruntaşii cunoscuţi ai revoluţiei trebuie – aşa cum am hotărât – să se împrăştie în toată ţara^ ca să-1 zăpăcim pe Bibescu, să nu ştie unde e pregătit atacul; Marin Serghiescu şi Telegescu pleacă la Ocnele Mari.

— Unde e Proclamaţia? S-a tipărit? Trebuia să ne-o dai de joi, întrebă grăbit Ştefan Golescu.

— Joi a fost gata. I-am dat-o lui Eliade s-o tipărească în tipografia lui şi uite ce-a ieşit din ea.!

Scoale, fluturând nemulţumit, vreo zece foi cu procla- '^iaţia.

S-a rezemat apoi o clipă de stâlpul chioşcului. Parcă are o uşoară ameţeală. o clipă răsuflă cu greutate, îşi trece limba peste buzele uscate, dar îşi revine numaidecât.

— Reiau ideea. De la Celei vine popa Radu Şapcă. şi desigur cu mult popor după el. Totul este pi'egătit pentru plecarea voastră, cu Eliade şi Alecu Negru, frate Ştefane, dar trebuie să luaţi amănunte de la Rosetti, care nu a putut veni astă-seară,. Veţi pleca cu trăsura lui. La Bucureşti – şi cu un gest îl arată pe Nicolae Golescu – căutaţi pe Axente Sever, care nu a putut veni astă-seară nici el; veţi aştepta semnalul de la Islaz. (Axente Sever nu vrusese să vie, nu-î plăceau boierii, îi socotea pe unii dintre ei drept „ciocoi de Bucureşti”.)

Bălcescu e întrerupt de Arăpilă, cai'e dă lămuriri:

— Tabacii şi măcelarii lui Axente Sever fac pregătiri de atac; se vor aduna de cum or auzi clopotul Mitropoliei tras într-o dungă. Greutatea este că unele uliţe sunt închise din pricina holerei. Dar când or suna clopotele tuturor bisericilor, nu _mai şovăie nimeni. La clopotul Mitropoliei sunt două echipe de schimb. în caz că una e arestată, vine cealaltă.

Cătina se apropie un pas dc ei, cu arma sprijinită la subsioara.

— Eu am compus un., marş al revoluţiei” pe cart vreau să-1 citesc în piaţă, hx ziua proclamării Constituţiei. A lin buzunar o foaie de hinie şi citeşte repede, de nu fie opiit. Mai mult spune pe dinafară Ascultaţi i

Tara noastră e-n pâeire. Aste ziduri ^ palate. Unde rac mai fle păcate. Aideţi a le dărâma. N-auziţi în piaţă larma „ Daţi năvâlă-n raâini cu Ca s^cMaânlMicolae Golescu. care şi aşa ascultase neliniştit, întărâtat, întrerupe fcFl^te nu e timpul acuni de citit versuri, ina priveşte zăpăcit şi ruşinat în toate păitile. ct-rând parca ajutor.

tPlin de înţelegere, Bălcescu il bate pe umâi.

— Fbarte bine, frate Cătina,! 1 vei citL. Dar după ce nai întâi vei citi mim^iu-i. Proclamaţia, Ştefan Golescu îl vesteşte grijuliu, trccându-şi nervos peste parul cam prea ondulat. Nu te grăbi, căci nu se ştie încă în ce fel se termină asta. NtJt-i încă lucru sigw că revoluţia noastră nu va lî^^grumată în faşă, cum a fost cea din Moldova

Dobrovici anunţă, şi din partea luu vestea pe c, i aflat-o abia de curând

InAm auzit că acoio i-a aresiuit pe toţi inu-o suiguiâ K|>te^ la locul de adunare. Eu, drept să ă spun, nu sunt 9gur că-i voi mai vedea pe ai mei de-acasă. ^Costache Filipescu îşi netezeşte mustăţile, ne w*^

— Nici eu nu prea ăd cum vom ieşi de aci. AI^ ales dacă mai lungim şedinţa asta.! n orice caz. acasă eu m mă mai duc Îmi pierd urma. ¦ Ştefan Golescu vede lucrurile şi mai negru.

Dacă ne arestează pe noi, s-a sfii^it vrv”^! uţia.

a Toţi sunt acum iarăşi neliniştiţi iritaţi.

Bălcescu prinde cu pumntil colţul mesei căutând să s*^ fupinească: il domină o idee. In redingota ^ îngustă.

L1 pare într-adevăr mai înalt decât toţi cei de faţă, deşi nu e decât mijlociu de statură. Bărbuţa tunsă mult spre obraji şi potrivită pe buza de jos cu briciul dă feţii sale palide un chenar hotărât.

— Fraţi cauzaşi. eu nu mă tem de arestări. Nu mă mai tem nici macai' de trădări. Revoluţia este în mers, pornită fiind de la începutul istoriei româneşti. E fructul unei îndelungi transformări a stărilor de lucruri şi nimic nu o mai poate opri, deoarece azi nu mai este a noastră, adică a boierilor. un complot. ci este a poporului şi duce mai departe răscoala lui Tudor Vladimii'escu.

Un dorobanţ strigă de afară, cu nu glas răguşit, speriat:

— Domle căpitan. Domle căpitan Costache! Dobrovici tresare, speriat, la fel, dealtminteri cu toţi ceilalţi. îşi strânge giubeaua pe el, ca şi cum s-ar apăra.

— Hait. S-a sfârşit. Acum iar ne arestuieşte., Dincă a sărit într-o parte, a pândit o clipă şi, când dorobanţul a intrat gi'ăbit şi zăpăcit, i-a pus pistolul la tâmplă.

— Ce-i cu căpitanul Costache? Dorobanţul se împleticeşte surprins, năucit.

— Să vedeţi. Se bâlbâie şi arată un plic. Porunca asta de la Agie.

Dincă citeşte petecul de hârtie şi se întoarce tulburat spre cei din chioşc.

— L-au arestat pe Rosetti. Apoi arată beciul şi îî spune doboranţului; Hai, că te duc eu la căpitanul Costache. Iese cu el, după ce i-a luat arma, şi se întoarce după un timp singur.

Bălcescu, siârâzând în chenarul bărbii lui scăzute, st întoarce către ceilalţi, cărora le-a trecut spaima:

— Nu se ştie care dintre scântei va aprinde ţara, dar ţara nu aşteaptă decât o scânteie ca să ia foc. Cu cât treceam mai repede la fapte, cu atât e mai bine. Revoluţia nu mai e azi în pericol. Revoluţia nu mai poate fi trădată. E mai palid la faţă. Răsuflă cu oarecare greutate, se cunoaşte acum că sforţarea i-a tăiat respiraţia. Vreau să spun că, dacă vom fi trădaţi, vom fi eliberaţi neîntârziat de popor. De aceea nici nu mă sinchisesc de trădători. Revoluţia ar u fi trădată, dar numai dc noi, dacă îi vom trăda le. Asta e ceea ce aveam de spus.

1 plecat numaidecât apoi, după ce i-au chemat şl i de la gura beciului. Sunt patru inşi îmbrăcaţi cu vesşi capele de-ale dorobanţilor, cu armele pe umăr, îi escortează pe ceilalţi. Când ajung la podeţ, Dincă celor din şanţ să fie cu ocliii în patru, că mai sunt i arestaţi în beci.

SORIN MARCULESCU: CONSTANTA VT'T r. VNESCO

Apărut: I>W. Bun dr tipar: ZB.04J9Si^ Format: WSiXii, Caii tipo; JŢ_

Comanda nr. ţOOW ^; ombinatul poligrafic „Casa şan^ettPiaţa SdnlcU nr. l, Bucui^i. Republica socialista Romani”

Voi l-m Ler 86

CAMIL PETRESCU

UN OM ÎNTRE OAMENI

Vol. II

Ediţie îngrijită şi note de

LIVIU CĂLIN

CARTEA ROMÂNEASCA 1988