BONIFACIU

Bălcescu veni acasă pe la zece seara. în timp ce-şi lăsa acferlanul şi pălări'ă în mica marcliiză-verandă, fu înlâm-nat de Ţâţă, care-1 aştepta, ca în fiecare seară, anume ca i-l vadă ea mâncând căci doctorul Gronau îi spusese că nu-lai o masă hrănitoare şi îmbelşugată îl poate păstra în viaţă, m foarte intrigată şi îl vesti degi^abă:

W_ Ai o scrisoare cu adresa în ungureşte, de la Buda-3sta.

Bălcescu tresări. Inima-i bătea ca niciodată până acum. itrebă atât de pripit unde e scrisoarea, încât Ţâţa deveni şi lai curioasă. Scrisoarea era alături de cele două ouă fierte de friptura de pui rece de pe tava aşternută cu şervet alb pusă pe lunga lui masă de lucru. O desfăcu, dar nu pri-jpu nimic. Era de la început până la sfârşit scrisă în unguLji doar o dată întâlni numele Bălcescu, spre sfâi'şitul ei. Ce e? întrebă sora neliniştită. Ţâţa, 'nu ştiu ungureşte decât Keleti Ujsâg şi tocmai avintele acestea lipsesc din scrisoarea asta. Trebuie să caut lâine pe cineva să mi-o tălmăcească.

Încerca să-şi astâmpere curiozitatea, dar el însuşi deve-ea din ce în ce mai înciudat pe acest mod de a i se scrie.) esigur că Luxită îl vesteşte că a născut. Va fi având un ăiat cumva? Ori fetiţă? Deşi îşi spunea că paternitatea este entru el o fericire îndepărtată, nereală, totuşi ar fi vrut eapărat să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. Se sili să pară joiştit. încercă să mănânce şi ciocăni încet un ou.

I^iţa îl mai întrebă despre ce s-a discutat la „Frăţia”, acă mâine este cumva liber, ca să meargă la unchiul lor la ie. I-a poftit la masa de seai^ă şi le trimite o trăsură. Dar >rice spunea, gândul îi fugea într-altă parte; de altfel, şi din „

V răspunsurile lui se vcdoa că tla rândul lui, cu gândul aiurea. Dar aşa, de pe drumurile aslea ale incertitudinii şi ale întrebărilor, Bălcescu reveni într-o clipă încremenit, şi faţa îi căpătă o paloare pământie. Parcă i se înfipse un cuţit în inimă. Dacă ea a murit din naştere şi îi scrie despre asta altcineva, o mină străină şi milostivă? Gândul îi fu cu neputinţă de îndurat; se ridică scurt de la masă. Ţâţa, care îl spiona neliniştită, înregistra în propria ei făptură, ca un seismograf de o nesfârşită sensibilitate, toată brusca lui emoţie, deşi pentru ea era fără obiect.

— Nicule, ce e? Şi-i prinse mâna cu adâncă duioşie.

— Nimic, Ţâţa, fii bună, lasă-mă te rog singur, lasă-mă cu gânclurile mele. nici eu nu ştiu nimic.

Înţelese din privirea lui arzătoare, din vorbele lui cu un accent de deznădejde, că trebuie să-â lase singur.

Timp de o oră întreagă se plimbă prin casă frământat de c (^le mai mistuitoare întrebări. Gândul că a putut să moară Luxită îl înnebunea. Niciodată nu a iubit-o atât cât o iubea în clipele astea, când era pierdută pentru el. O descoperea ^ de la clipă la clipă şi o înţelegea, cum nu o cunoscuse şi nu o înţelesese în curgerea anilor. Era atâta generozitate, atât elan al dăruii'ii în făptura asta mlădioasă şi sprintenă, neaşteptată în reacţiile ei, care uneori era stinsă şi aproape urâta când era bolnavă, ori nu ţinea ea să fie frumoasă, dar care era plină de farmec şi de strălucire atunci când vroia ea – femeia asta care întorcea sporită bucuria ce i se da, ca o oglindă de cristal pur, care răsfrânge înzecit lumina dăruită. Avea acum treizeci şi doi de ani şi uneori era abătută, istovită de griji, bolnavă, dar în aceeaşi clipă, dacă afla faptul de care era însetată inima ei, înflorea ca o adolescentă, privită de un salon întreg. Ar putea oare pieri, ca să nu mai fie niciodată, aşa cum nu mai sunt frunzele din alt an?

Privea mereu scrisoarea de pe masă, ţintuit de cuvintele ei neînţelese. îşi aduse aminte că şi Luxită se aştepta la o naştere grea, căci un doctor îi spusese că întâia naştere la treizeci şi mai bine de ani este totdeauna legată de mari primejdii. Ştia şi le-a înfruntat. Era în ea o sete nepotolită de a fi mamă, ar fi înfruntat pentru asta şi certitudinea morţii.

Recitea cuvintele ungureşti care nu-i spuneau nimic, absolut nimic, deşi în ele era taina cea mare a vieţii lui.

Nu mai putea fi vorba de somn, de aşteptat până a doua ii, căci până în zori era o veşnicie. Dar nu putea nici săîn^.

i ui e, el îw loa ch l p l-onif

I leagă unde ar putea găsi chiar în noaptea asta pe cineva re să ştie ungureşte, pe cineva pe care ar putea să-1 scoale miezul nopţii. începu să-şi cerceteze în minte şirul sluji-ai^elor şi al meseriaşilor unguri cunoscuţi, care ai* putea să-i Imăcească scrisoarea. Nu găsi nimic. Se trânti în fotoliul rde, hotărât să doarmă îmbrăcat, dacă va putea cumva >rmi, şi stinse lumina. De afară intră pe fereastra desclaisă ipaia molatecă a lunii, umplând încăperea de arabescuri albe, ^gre.

Dintr-o dată tresări, uimit că nu se gândise de la început el.,. Rosenthal! Ştie că e un hoinar fără leac şi că noap-a nu-1 găseşti niciodată acasă, însă îl va căuta în tot Bucu-¦ştii. A şi pornit. Dar în uşă întâlni pe Ţâţa, care nici ea nu atea să doarmă din pricina scrisorii şi care îl pândea ne-liştită.

— Ţâţa, mă duc la Rosenthal! Să-mi citească scrisoarea liar în noaptea asta. Nu mai pot.

Îşi puse macferlanul, îşi luă pălăria rotundă şi tare şi ieşi portiţă, pe lângă bolta de viţă. Soră-sa se întreba şi mai liniştită ce putea să aştepte el, ce puteau să aducă ac (4e ndmu ungureşti. de ce a simţit nevoia să plece chiar japtea în căutare.

Nu 1-a găsit pe Rosenthal acasă, dar 1-a găsit la Rosetti, ade într-un chioşc îmbrăcat în iederă mai erau şi alţi pri-eni şi prietene de-ai lor. El le cântă din vioară, sulot lu-lina lunii. Bălcescu le-a spus limpede ce vrea. Să i se ci-ască numaidecât o scrisoare. Cei de faţă au înţeles, şi ei oi au intrat în casă. La lumina unui sfeşnic, Rosentlial a iceput să citească numai pentru el mai întâi. Bălcescu aş-pta de paxxă ei'a ţinut într-o gheai^ă. O glieară care, spre îrşit, în clipa când subt mustaţa mică a lui Rosenthal apăru n zâmbet, începu să-şi slăbească strânsoarea. Fără să-i mai 'aducă, pictorul îl luă în braţe, strângându-1 plin de căldură.

— Nicule, eşti tată. Unguroaica ta ţi-a făcut un băiat, cheamă Bonifaciu. *

* Din legătura sentimentală a Alexandi'inei (Lucica, Luxită) Florescu (1814-1899) cu N. Bălcescu a rezultat un băiat, botezat onifaciu, viitorul scriitor Bonifaciu Florescu ^14 V 1848-18 XII 1099). ascut într-un sanatoriu la Budapesta. Marele agă lordache Florescu, itreaga familie Florescu vor ascunde existenţa copilului nelegitim, i^cunoscut însă de toţi Bălceştii. Totuşi, în 1858, Luxită şi-a adoptat ul natural, ocupându-se îndeaproape de creşterea şi instruirea lui iotodică în Franţa, unde a urmat după cursurile renumitului liceu liouis le Grand'* şi Facultatea de litere din Rennes (n. ed.).

— Şi ea? întrebă Bălcescu, încă neliniştit.

— Cred că e bine. N-ai^ fi scris o scrisoare atât de năzdrăvană dacă ar fi ceva rău.

— Năzdrăvană? Cum asta?

În timpul acesta, cei de afară, privind prin fereastra joasă, îi văzuseră îmbrăţâşându-se şi erau tare curioşi să ştie ce veste atât de frumoasă putuse primi Bălcescu. îi strigară să vie în chioşc. Bălcescu însă nu se lăsă până ce Rosenthal nu-i tradusese scrisoarea cuvânt cu cuvânt.

Era o scrisoare exuberantă, ca un strigăt de triumf şi veselă ca o glumă, căci Luxită se apucase să imagineze o întreagă poveste care-i dădea şi lui o poftă nebună de râs. Că mama ei, profesoara, care a vrut s-o gonească de acasă pentru păcatul ei, când a văzut pe micul Bonifaciu, într-o clipă s-a îndrăgostit de el. A declarat că seamănă cu un frate al ei, pe care 1-a iubit. Că au băut toţi şampanie. Că ea se simte foarte bine şi că-1 iubeşte mai mult ca oricând. Ar vrea să vie la Bucureşti, dar maică-sa i-a spus că nu dă ea copilul să plece pe drum, să se îmbolnă, vească, cine ştie, lezus Măria! Că n-are decât să vină el, păcătosul de bărbat, la Budapesta. ori dacă ea nu s-a săturat de el, să se ducă ea la Bucureşti, dar copilul nu-l va da. Că-i va găsi ea o doică şi-1 va creşte singură. Scrisoarea încheia spunând că ea s-a hotărât şi chiar aşa va face. Va veni adică la Bucureşti, singură. „Fată smintită de optsprezece ani”, ar fi spus bătrâna mania.

Rosenthal îl mai îmbrăţişa încă o dată şi veniră amândoi, nespus de veseli acum, în chioşcul luminat de lună. Cei de faţă stăruiau toţi să afle despre ce e vorba. Mai ales o cârnă. care se ghicea, în lumina dulce a lunii, drept o fire foartt^ sentimentală, zgândărea mereu curiozitatea celorlalţi.

— Nicule, la urma urmelor, de ce să nu le spunem? fu de părere prietenul, strunind din nou viora.

Vru să zică hotărât: Nu. dar pe urmă îl fulgeră uşor un gând. Rămase tăcut, zâmbându*şi lui însuşi, clătinând din cap, căci acum pricepu de ce i-a scris Luxită aşa. şi de ct a pus să fie tălmăcită scrisoarea în ungureşte, numai în ungureşte. De ce improvizase o asemenea poveste. Vrea ea, anume, ca scrisoarea să fie arătată la toată lumea. Avea ea socotelile ei. îşi surâdea mereu lui însuşi, Foaiie bine, va face aşa cum doreşte ea.

— Spune-le tu J

I be

( ă el t ă „el

C in, a?

m. se ivu loscnthal nu aşteptă să i se spuic încă o dată.

— Nicu are un băiat,. I 1-a născut o unguroaică) a Buda-a. îl cheamă Bonifaciu.

: ostache Rosetti, care se du. sese în iatac să fie lingă ia lui când alăptează fetiţa şi se întorcea, auzi din prag >a dată de Rosenthal. întinse braţele înflăcărat către eseu.

— Frate, vino să t (^ îmbrăţişez. Ai un băiat. Un viitor batant pentru cauza poporului. Mă emoţionează grozav ul că poate Bonifaciu al tău este născut în aceeaşi zi cu a men. Ah, aceştia sunt copiii libertăţii. frate. Ei sunt e omenirii celei noi.

) e un an de zile, Rosetti se însurase cu Măria Grant. pe o iubea de îndelungată vrem (^ I se născuse de câteva

0 fetiţă, pe care el, asociind-o de la naştere cu revoluţia sta să izbucnească, o b<2ţezase, plin de înflăcărare, Liate'şî-i prescurtară numele în Liby.

/eselia fu dintr-un salt sporită şi-1 îmbrăţişară pe. Se întoarse acasă absent, îndepărtat, ca şi cum ar fi un vin bun. Se simţea fericit. Totul i se părea limpede şor. Când vru să întoarcă cheia în broască, uşa verandei eschise singură. Ţâţa îl aştepta. Faţa 'tm descompusă elinişte.

— Ce-a fost, Nicule? Dar neliniştea i se topi ca o ză-

1 la sfârşitul lui martie, când văzu, după ce aprinse lu-^1 ^ figura lui fei'icită. Acum ardea de curiozitate femeiască,

1 se simţi obligat să-i spuie ceva. şi cum nu putea să o ta, decât tăcând, trecu şi el subt tăcere o parte din ade-îi spuse deci că la Paris a cunoscut o studentă ungu-: ă, de la Budapesta. Că are acum un băiat, Bonifaciu. dată faţa ei deveni palidă. Dar nu vorbi numaidecât. în-ă să plece cu tava spre uşă, se opri în loc, se înti^arse ' 1^1 şi-i spuse hotărât: r

C. A. Rosetti a cunoscut-o pe Maria Grant, sora lui Effingham it (1820-1892), în casa boierului Odobescu, unde era preceptoare pii. Statornică în iubirea ei pentru C, A. Rosetti, acesta se decide i mai mulţi ani pentru căsătoria care s-a oficiat în Anglia, la louth, către siirşitul lunii august 1847. Fiindcă ceremonialul ic evanghelic, C. A. Rosetti a repetat cununia apoi la Viena, viţ canoanelor ortodoxe şi având ca naşi pe fraţii Alexandru şi în Golescu (n. ed.).

I

— Nicule, luăm la noi. Vrem să ^cresc eti.

El bâlbâi încurcat tot felul de motive, care pină la urmă rezumară la stăruinţa acelei bunici imaginare de a-fi nepotul. Când se despărţiră” Ţâţa luă cu ea scrisoarea, s-ar fi bizuit pe o tehnică să afle ea adevărat, chiar dintr limbă din care nu ştia nici un cuvânt. A fost, bineinţele^| {de prisos, şi nici în viitor, niciodată, n-a putut scoate cuvânt mai mult de la el despre Bonifaciu, Nicule, să-1 luam la noi. Vreau s& ţi-1 cresc eti.

El bâlbâi încurcat tot fehd de motive, care până la urma se rezAiniară la stăruinţa acelei bunici imaginare de a-şi nep>otul. Când se despărţiră, Ţâţa luă cu ca scrisoarea, i s-ar fi bizuit pe o tehnică sa afle ea adevărat, chiar dintr-# limbă din care nu ştia nici un cuvânt. A fost, bmeinţele^ dc prisos, şi nici în viitor, niciodată, n-a putut scoale cuvânt mai mult de la el despre Bonifaciu.

I<; R>IMU DOXMVKli

Pe malul lacului celui mai limpede şi mai bun de scâl-câte face Colenlina, şi suni multe. Buftea. Herăstrău, Ipttoai Tei, Impcr. Fundeni, Cernica şi altele, grădina M toaxXc căutată de bucureşteni. Cu pajişti dulci, cu <1ghetori şi belşug de flori, aici luna mai o nespus de moaşă.

Pe o cărare largă ce mergea printre teii care stăteau să IWâti floare, chiar lingă palatul Doamnei – al doamnei lui Mre Ghica – se plimbă vorbind aprins Ion Ghica şi aae. Acesta e foaite agitat şi oai*ecum plângăreţ.

— Va să zică, voi vreţi să faceţi revoluţie fără mine?

— Domnule profesor, nu suntem „noi', ci este, aşa cum 'f%ă ştiţi, o societate întreagă, Frăţia'.

E cald, căci vara a venit dintr-o dată şi amândoi merg ¦teul descoperit, ţinându-şi în mână pălăriile tari şi inalto. Hiadc reia, îndurerat şi mânios:

— lancu Ghica, uită-te în ochii mei. Cei mai mulţi de frăţia'* voastră sunt foşti elevi de-ai mei, de la Sf. Sava. '^ă e ruşine vouă să faceţi revoluţie fără mine?

m Ghica e foarte mişcat, căci nu poate uita că Eliade este pă Gheorghe Lazăr – şi urmaş numaidecât al acestuia – îiul mare dascăl al neamului. Este autorul unei gramatici limbii româneşti, un creator deschizător de drumuri noi cultura românească. Este autorul Sburătorului, poezia pe 'e nimeni nu o poate uita. Este dascălul lor, al tuturor, Iţar dacă după 1828 el a renunţat să mai fie director al) alei şi sa ţie cursuri, ca să se poată ocupa de ziare, şi 21 nici el, nici Bălcescu nu l-au avut propriu-zis profedar niciodată, poate, cuvântul de dascăl nu a fost li potrivit decât adresat acestui om, care cu Dinicu Go-cu a înfiinţat, Societatea literară” în 1827, apoi cu Ion m a p „ S f 3 'S f 0' „ a 0

TU