LICSANDRU ŞI LICSANDRA
Toma îşi trânti furios pălăria de pământ, Când n-are omul noroc, n-are şi pace.
Vrând să ocolească Hanul Golescu pe după biserica Sf. Ilie şi s-o ia spre Sf. Nicolae din Ţigănie, prin dosul Mitropoliei, într-o înghesuială de care, căruţe şi brişti, cuii|| e mai întotdeauna în preajma podului de piatră, peste gârlă^ se pomeni cu carul sucit dintr-o izbitură, de mai-mai să-L arunce şi pe el în şanţul drumului. O braşoveancă mare cât H hardughie, vrând să facă loc în grabă unei dxoaşte boiereşti, care venea în goana celor patru cai, îi izbi fundul carului şi-i rupse o roată dinapoi. Să-1 iei de gât? Pe cine să-1 id de gât? Droaşca nu se mai vedea. Omul cu braşoveancă f Tot el înjurase şi trecuse mai departe, că el avea roţile bin| legate cu fier.
Toma se scarpină în cap, judecă mai de-aproape pagubJ şi-şi zise că oleacă de noroc tot a avut. Până la Damian nil era mai departe decât la două-trei zvârlituri de băţ, cât e dfl la Mitropolie până în Dealul Filaretului, şi încă o ţâră dW noroc mai avea, că se găsea tocmai în Ţigănie, unde ave* prieteni care să-i dreagă pe loc carul. ^
După ce boierul Medelioglu fusese îngropat, clironomii lui nu mai voiseră să ţină în casă pe nimeni din nearhul celui care zdrobise ţeasta boierului. Se chibzuii^ă câtva timp şi căzură la învoială între ei să-i dăruiască pe toţi cinci (erau nevasta lui Filaret Mustea, Chiriac, feciorul cel mare al lui Filaret, care ave^ acum aproape treizeci de ani, şi apoi feciorul cel mare al acestuia, care avea şi el doisprezece ani şi învăţa tocmai acum meşteşugul potcovitului şi al legatului In fier, şi încă doi băieţi mici, dănciuci, în picioarele goale
I
I j li
Ble f ea burţile mari). Mitropolia, deşi ţiganii ei nu erau robi
Ipl cu aceia ai boiejilor, îi primise pe loc. cum să nu-i fcească? Şi îi băgă în ţigănia ei, unde avea tot felul de bane cu foaie, menghine, nicovale şi alte unelte p^nt^u tul carelor, potcovitul cailor, şi alte nevoi ale curţii ^opolitane. Dar, din păcate, Chiriac, prietenul lui Toma, ase să dreagă nişte g^vrlnri d/- fi' r In r-iniil^^- S.rp'-j tcul lui alt meşter.
Pentru o căciulă de mălai, un ţigan bătrân, în zdrenâr barbă sură, ţepoasă, îi spuse că face roata pe loc, cu h ^, „bună de fier, până într-un ceas. mai ales dacă Toma şi o mână de brinză lângă mălai. Pandurul se învoi, timp CC aştepta, sc gândi să sc repeadă până acasă, ca să ori sacul cu mălai, ori putina de brânză, dar văzând Utda de puiadei care dădeau târcoale carului, se gândi că c ui cuminte să aştepte pe loc.
trecui. Mitru stătuse vreo lună în odaia închiriată lingă biserica Dobrotesei: pc uimă îşi zise că nu c bine isipească banii şi se holăiise să-şi clădească o casula a pentru fetiţă şi nevastă. La asta il îndemna cu stăruinţă ^Licsandru Hergă.
ÍMă Mitrule, mă. acolo la mine, subi DCÍÍIUI Filaix^ e zaiul pă pămâiit, mă. îţi dau ^. i ţie cinci-şasc piăjini, imica toată, mi-oi plăti tu datoria cu ţâriita, când te-oi ni. Tare o place Licsandra mea pă Gherghina ta i^i ar fi roasă să stea alături, da. că pă druuiurile astea dintre Ü nu prea sunt vecine. O casă, mă. o faci cu nimica toată. l'r^ mai ajut şi io, o să pună mâna. ^i aÂM Inb-iri di n'> f: i ipă mine m-au ajutai la mult<.
Licsandru Hergă era de felul lui dintr-uii sat dc pi-ngă Giurgiu. Ai lui avuseseră de furc; i mereu cu cetele le-turci care ieşeau pe neaşteptate, din fosta i? iia, după radă. Cu vreo cincispivzece ani mai inainto, pe când el. ^i l'4ată-său şi ceilalţi doi fraţi mai mari erau la cimp. o nia de başbuzuci intraseră după jaf în sat şi adunaseră i a|} Seră ei că le trebuie, dar mai ales C („pile şi ne炙e tinere, '.: i la casă. Ar fi vrut să adune şi vite, dar erau ia ir f a vni (
Ct”l>U păduii, la pa. ^uiii. Dc obicti, i'viinenii fug* uj, Uit, numai să-şi scape vintn dar acum era ^ Hr t Oprea Hetga îşi luă cei feciori, dintre cu ind
Ma cel mai mic, că n-avea doiât cincUprezcce ani, i”i c4 topoare şi cuţite, care Io asciuutfrA cum putură subt ni puse pe umăr, >t se întoarse tn sat sft-şi scape cele d iLtc bruma lor de avere
— Io, povestea Licsandiu nu crarâi uiil Oa vouuc Lii acuma, cfl eram un copilandiu. Da* tăicuţa şl fraţii crrz cfl mi întreceau atunci, „n” h^ n-'f rn un lat dă palmfl.
Ascullălurii se minunau, şi p*^ dt < nt fiindcă Lkrsa 11„!”. ^ i„ra un mum „>m, bfllan an plAv glumind un juncan In braţe.
— şi rum vă spun, ne întoarcem In sat prăpădi MA, spuse taica, ni* vhm s&*i luăm Iu i^amin di, cum ne-au U
;”ui sa nc ujjLi lunua: iâ T ijumt. Tra. seia lo^i iataganele, dar In jurul ct ^u.ai 1: erau dăcât cinci-ţase, căci ceilalţi Im ziseră.s. după pradfl. S-apropie laica da calu c< n; i şi se roafik; ceauşu 'T ^nhuă şi-l loveşte CU latu săb. a rMm n<ni>A, pină s. 1 iarăşi sabia, Uica l-a sflltat cu # n *>ea l-a Izbit dfl pimiânt cifl crex cfl a ph-sni 1 nu s*a mul sculat dfl) c ne aştepttt 3
II fost p Unui dintre ei a apuc^^
I-a impu^ takă-miu, dar cel
UkfCh im oiuudt. Ai noştri, din, a: >iaa pfl u. i„a Hoi, au început sA răcnea. – uM” şi topoart ¦ '^lUnl şl a^ au pus pfl qoanl ' ^ ¦ fl (tyfiX. cinciz„^cl. dfl n-au m. ii avt# u^ci am văzut cfl turcU „tiu fi dă f 1 D'ipă mor^tt. vj tAirutulMl. noi ne-am impr&ştiat pfl und„ n prM! *U acolo. Ruporile „-au tras wşn j>, a dt-nchis o mflcelArie.
d laUJi, iar io am dat cu ochii dfl Lto” saiHira ania, aiu i i testre bflrăganu cât U vedcl^?! e. m Invflţai Uiuâclrea pieilor la D”>brovlcl.
liau. ^anul d*' care vorbea Licsandru Herga era UktijI p- ' dt-cit un b”ăgan, era mai mult o rlpfl H ^ să tracta c au s.
! M4 f
Ui
I f i
/îrnea Dealu Filaretului şi avea poate pali u: -eci-cmcizeci prăjini. An cu an, voinicul acesta sădise ba ici un zar-ba dincolo un gutui. Unde era povârnişul mai moale se nseseră şi destui butuci de vie, din care să soaţă omul butoi de vin cam în fiecare toamnă. Căsuţa, dujă odăi, tindă între ele, iar în faţă cu prispă, era cara baţi. ă şi. perişul trebuia reparat în fiece an, că-1 cam zburau furiile din olane. Era la drum, spre uliţa căreia ii zi'c<-Î. – şte. uliţa dintre vii; ducea de la fintâna lui Cantacuzino, deai, către viile Mitropoliei şi alo Băicoknilor, unde se ^. şi vestita crâşma a lui Tache Sbanghiul. Uliţa nu cu-r dea decât câteva case ascunse subt duzi şi cireşi; nu se a vedeau de la drum că gardurile viilor erau întărite cu fisuri de porumbe negre şi curpeni.
Licsandru avea dreptate. Uneori, spre seară, când pri-¦ i de aici, din deal, Bucureştii, cu sutele lui de turle de mnci, iar ochii îţi lunecau până departe, în vale, spre ul-Bânesei şi al Herăstrăului, şi când înv-^ – ' r. -^^ i şi Grozăveşti soarele apunea rc. şu, a^-i. gi care-i întocmeau un s ' coadă, de p. sandru '-rn r-hiar cn ^-r,. pe pămân^ şi t> setea a. a se. a fi în^i^i – dra, femeia lui cea voinică şi i a oamenilor obişnuiţi, ca un Adam şi o i i, aţi anume unul pentru altul, cu: ă ea, deşi era tot atât de băh „i părul c: staniu şi greu t ui.
După ce au adunat tot ce Ir e: scă, căsuţa lui Mitru a fost Î -at nu numai el cu soţia lui lică la mi; ^
: t un popă CUrUbLLc.'. uv.
' ^at penti'v ' ¦ j Şi w ciiiua, dar tinda. ¦a o ^ – r^'„' al., ie, L. –. ocă odaia r^^Tiin-: a r^cstM^ rV> pus un pat mare, dorr d
/eau grădină mai deloc, căci în c i mai mu.lt 6 ruptură de deal şi – scobiseră şi ei luând şi piiUc pentru casă. Aveau totuşi un nuc şi cinci zarzări cu C: de n r ninica şi apoi. cil dt cU. puseiâ pe mucliiile râpei vreo doi butfli de viicu care să facii boltă pentru umbră. f
În magazia de lemne şi de unelte de toi soiul aşe'zaseră o plită că să gătească acolo Gherghina, vara, afară, mai Is aer. Nu erau nici departe de tăbăcărie, unde mergea el li luciu, dar erau pe deal ş^i deci feriţi de revărsările gârld
Când Damian văzu că-i gata căsuţa lui Mitru, puţin-cam sirinibă. dar altfel bine proptită în pământ. se îmbolnăvi de doi inţa d (^ a-şi face şi el unala fel. Se gândea că după oe l-(î slobo/i pe taică-său, să aibă unde să-1 ducă, unde să-^ pcli'eaca omul băliincţole. Paigă pe Hergă să-i vândă şi lui uâi pc Uc do subt râpă. din. bărăgan'„. Socotea că până la toamM toi o Să-şi poală dura măcar o odaie, cum o fi, iar până atund| îşi pusese un pat do lemn pe prispa lui Miiru. Când plouai fugia în magazie. Pină în toamnă. Toma îşi tot făcea druir Cu caiul spro Bucureşti, aducând de la Vadul Râu. când Crengi lungi şi tinere, pentru gardul pereţilor, când căpriori cu bârno. Nerăbdător. Damian începuse să închidă cu pan ograda şi să-şi potrivească şi oleacă de grădină din dm duzi, un niâr şi vro („ doi gutui tineri, crescuţi parcă unii dinU-allul. ¦
Roata lui Toma nu a fost reparată, cum se lăudase mq| terul. înti-un ceas. nici în două. ci abia către seară. Şi stw pâjiul oi nu se plăti numai cu o căciulă de mălai şi cu vU pumn do brinză. ci şi cu o stacană de rachiu, ca să ardf mai bino foalele. – 1
Aşa că ajunse acasă, subt deal. târziu. când căaoa şoM rolo înapoi, dincolo de Cotroceni. O găsi pe Licsandra Horgă plângând. Era ziua ei, că împlinise douăzeci şi doi ăt ani. şi gătiso mâncare bună, poftind la masă în aşteptare” bărbaţilor pe Gherghina cu Tincuţa. fetiţa ei, dar cu toat^^ că erii aproape nouă seara, bărbaţii încă nu veneau.
Zadarnic încerca s-o împace Gherghina, că iar so minia.
— J ^>ar7. – o fucu do masă*. şi iar începea să plângă. Eja do felului cam copilăroasă. îi vestise din vreme şi pe Chioşc cimp^-ierul, clu'mat totdeauna când meşterul tabac _a sa potroacă, I
(p&nţaios, cu nădragii ptticiţi şi cămaşa ferfeniţă, Chio: ^/eâ o asemenea înfăţişare care le făcea să te gândeşti iij a ţap bolnav. Era bătrân şi nu mai vedea. de un ochi, auzu^ iJLăbise de lot, nu mai ştia decât cinlece uitate, din. vre-lea când auzea el bine, cântece bălrâneşti. unde era vorbt HJuptele cu turcii la Brăila, la Giurgiu, la Cerneţi c Si^antoglu. Cu cântece^de felul acesta nu prea era în-
| [it de cei tineri, care mureau după cântecele de lume loraş. amoraş, vede-ie-aş călugăraş. – şi altele. Dc andru. cu plo. -^ra r] ^ viiVno-ă -'7, l-^vr fi nscultat ^oa' >aptea.
Nu erau de vină ei că întârzâasei'ă. ^Avuseseră mult ó cru. Deşi începuseră ziua de la cinci dimineaţa şi nu L odiniseră decât o jumătate de ceas la prânz, abia către pt seara isprăviseră.
Fusese o zi dogoritoare, pieile puţeau mai rău ca stârvi Ie. Dobrovici stătuse pe capul lor şi nu-i lăsase să plec ina ce nu socotise el că ar fi timpul. O vină totuşi aveai acâ e vorba de viiiă, numai fiindcă după aceea ascultaseră ndemnul lui Hergă, care-i'târâse la gârlă.
— Hai, mă, să ne scăldăm, să mai uităm, să mai iase uhoarea asta din noi. Blestemată meserie. N-ar mai avea nişte în mormânt Custură, că el m-a făcut tabac.
— Hei, tu îţi scoţi mai bine pâinea, că eşti meşter şi eştj ine plătit, spuse Mitru care încerca să ia mâzga de pe el c^ alma. Nu te lasă jupânul să pleci. îmi scot şi îo pâinea. lai neagră, dar mi-o scot. Şi-o scoate şi Damian ăsta., a' ce să zicem dă ceilalţi, ăi mai mulţi? îi mănâncă putre-ciunea în fabrica asta şi dân ce câştigă nici. nu pot da di iâncare ac^să. îşi ţin copiii flămânzi. Ar trebui. să vorbinr j jupânu.
— Ce să vorbeşti, mă Mivrule? Nu mai tot îndruga şi tv rostii. Ăştia nu ascultă dă vorbă. Ăştia ascultă numai de ^ta.'Uite, vezi tu? Şi arătă un pumn ca un baros bălan, ă-i dai la cap cu ciocanu.
Erau numai în cămăşi, izmene şi papuci. îşi* spălară cum utură cămăşile şi izmenele. Le stoarseră şi le întinseră în oiană, spre soarele ce apunea. Apoi se bălăcu^ă în apă p ngă sălciile de pe malul celălalt, unde pra şuvoiul adânc
Dâmboviţa, pe vremea aceea, era un râu cu ochiuri de vârtej, cu şuvoaie, xm râu pe care-1 puteau trece numai cei ce ştiau să înoate bine.
În apă, pe când plutea spre sălciile de pe partea cealaltă, Damian se. pomeni cu un băieţandru care înota de zor după el.
— Nene Damiane. nene Damiane!
— Ce-i, mă, cu tine, mă ţâncule?
Era un prieten tânăr de tot, care se supăra când i se spunea ţânc. Şi tocmai dinadins, ca să-1 necăjească, numai aşa îi spunea Damian.
— Nene Damiane, vii mâine cu zmeul pe maidan? Vino, zău, că vine şi Biolaru, umblă după încurcat şi ne ia la toţi zmeiele cu zmeul lui. Zău, vino, nene Damiane, că mâine-i sărbătoare.
— Bine. mă, viu. şi Damian dispăru subt apa cam pă-mântie când o priveai, dar destul de limpede şi răcoritoare când o luai în palmă.
Avea şi el o slăbiciune de flăcău. îi plăceau zmeiele. Avea unul, cât o uşă. Păpuşa de sfoară o ţinea pe un soi de scri-pete. In fiece sărbătoare, după-amiaza, înconjurat de copii şi de golanii de pe câmpia Filaretului, îşi înălţa zmeul, cunoscut de zece mahalale. Că avea şi un obicei care cam supăra pe mulţi. După ce îl înălţa şi făcea poliţia zmeielor pe câmpie, se ducea cu el acasă, urcând dealul. Lega sfoara cea groasă de streaşină şi îl lăsa aşa în văzduh, de nu se mai vedea, dar se auzea două-trei ceasuri seara. Vâjâitoarea era atât de puternică, încât nu lăsa lumea să adoarmă în trei mahalale.
Trupul musculos de uriaş al lui Hergă, orice făcea el, toi ieşea din apă. Oiicât de răcoritoare era spre seară gâila, tot nu reuşi să-i învioreze. Erau prea cătrăniţi de duhoarea pieilor. Se frecau tăcuţi, cu cenuşă din fabrică şi cu mâl nisipos din fundul apei, căci nu aveau săpun.
În deal, zăluda de Licsandra, zor-nevoâe că ea ştie unde întârzie ei. La cârciumă! Ştia ea o cârciumă lângă grădina Belluini, unde cântă o ţigancă; şi nu şi nu că ea se duce să-i caute acolo.
uli ti tn; cu
Plăpândă şi cuminte, Glierghina încercă s-o împace.
— Sunt oameni trudiţi, nu le arde dă asta, soro; or să e. Au poate dă lucru. şi se duse la şipot să adiică o căl-lire de apă.
Toma încercă şi el s-o domolească pe Licsandra, dar 'ilana era ca o juncană înfuriată, gata să împungă; n-as-lilta de nimic.
— Să-mi facă el una ca asta dă ziua mea? îi sparg capu într-o mică adâncitură de râpă, izvora un fir de apă, pe [ire Licsandru îl prinsese într-un şipot de lemn. Fiindcă fiii apei era prea subţire, puseseră dedesubt o putină ca să se liune, şi-aşa putina era mereu plină cu apă. Dar acum ne-'asta lui Mitru veni cu căldarea goală; din pricina arşiţei de Ieste zi, firul secase. Se amărî că trebuia să se ducă tocmai i fântina cea mare, turcească, şi-i venea greu să urce. (Fântâna lin Dealul Filaretului nu mai era cea veche, turcească, ci una ouă, ca un chioşc cu coloane mari; veneavt aici sacalele boiereşti de departe, să ia apă bună, de băut, dar lumea din jiahala se ţinea tot de vechiul nume.)
Pornise devale, luând pe umeri cobiliţa cu două căldări, înd se auzi strigată din urmă: ¦- Unde te duci, fă? '
— Să aduc oleacă dă apă. că n-ai bea bărbatu şi le-iţa la noapie.
— Lasă, fă, că-ţi aduc io. că te dăşală căldarea asta, îi puse L'csandra cu milă, ajungând-o din urmă. îi trase cobiliţa din mână, înşfăcase şi o doniţă de-a ei în – ^-^Ită m! nă.
— Păi; ţi-o fi şi ţie'greu, Licsandro, spi; doindu~se 'jherghina şi-i dădu cobiliţa.
Un zâmbet îndoi gura cărnoasă a LicsanUrei
— Mi-e greu, fă! Tu nu vezi ce şale am i. u şi-şi l; u palnjele şalele mari, de juncană.
Când se întoarse cu căldările în cobiliţa şi cu doniţa dix} nana plină, din pricina greutăţii trebuise să urce alergând cu. ^i mărunţi, dar când le lăsă jos, îşi regăsi zâmbetul m^are 4 bun.
— Na, fă, apă,.
— Da' repede ai venit -?! se miră Toma*
\par
— Era lume dâstulă, da m-am dus la şipotu cailor teptau alţii şi acolo, Nişte flăcăi ziceau să aştept şi io, da când m-am proptit cu căldările rn ei. Ce, mă? Să aştept ' Să aştepte tat-tu şi mă-ta „ S-au mai înghesuit ei în mme, da' mi-au făcut loc.
Oamenii nu puteau imiizia pină sa se usuce cămăşile, aţa că după ce le văzură zbicite cât de cât în adierea răcoroasă a serii, zoriţi şi de toaca de vecernie a mâiMstirii se îmbrăcară cu rufele jilave şi o pornii? – n^^- c^^ă rx-i^y^nionli. lncr, mtati şi zdrobiţi de oboseală
Licsandra îi întimpină strigând ca o nebună, iar ochii ^ mari. verzi ca frunza, înotau în lacrimi.
— Acum veniţi? Pă unde aţi umblat? Să vă fie ruşine Asta-i masă? Umblaţi telelei şi noi aici ne uscară aştt J tându-vă.
Licsandru se strimoâ ia ea.
— Muncesc, nu fi proastă. Şi. mai bate cap, că dăstul ne-a bătut Dumneze. -: * pune
UI amara.
Dar _iUlCd:? i oaicina licv a: >^ct j-i-m: >c i.; npăcă. AV
— Da' viaţa mea nu e amară? Asta-i mâncare? s-a, ars dă tot. ->^- ^tigaia „a ^ n^^-* în curte.
Cătrănit cum era. Licsar-^ apucă pe nevastâ-^ coada groasă, împletită şi ră^. la ceafă şi o suci cu cao: ¦ spre el. Ea lăsă tigaia jos, începu să se zbuciume, dar c coteală. că o durea. încercă să-l lovească cu picioartuc ci goale, cu pulpe voinice, ii trase la întâmplare câtăva pum* i zdraveni, dar omul arata că nici nu se sinchiseşte. Părea de se speriară şi ceilalţi, auzind cum îi pârâie oasele, t lăsă moale şi biruită în braţele lui, să-şi lipească musti; vrabia de buzele ei
Lângă gura pivniţei, auoi uii ^i^iai, uia a. jiciiiul p. airiţ, ţesut la război, dia fâşii subţiri şi lungi de p adunate la întâmplare şi strânse pe gheme, neme de.
PT? ţo) rra pusă o masa palmă, cu trei pi-
) are Stăteau toţi în jurul ei, cu picioarele încrucişai e: >ma. Damian, Mitru, Chiose. Licsandru, soacră-sa. o băi rină: t parcă se ascundea ca >ă nu s* scă p^^ nimeni şi re murea de fericii^e văzându-şi copin, i-ar fi privii tn, Lia. Printre ei se învârtea fetiţa Cele două, femei lin lisera că ele niănincă mai pe urr*„: Ml', -) df 1' 1- f^v' ^^”iVN-bina Ct.
Mitru se cam sfiau 1P 1^
— Hi m^d.
^yvr^ plinA.
E drepi
— Z] c”VIN ->a şi 1 n e loc. Luau toţi v ^ u borş de caracudei cu sfoara. Dam.
Îndemnă 1 de zor. cit H spuse Dan
(AIRI; ca noi mai avem verzi de îa de Licsandru, t cu apă, ca la câiciu-idra aduse tig. ni mai uşor. ca^i: I iză şi se dădea mai la
Băuin – Să ti
Ut
— ica bcazula dc um.: >ultano.
IVICTICA Domnului. că sunt) s şi p-al dumitale. toţii.
u ţi'pe ţol şi Chiose a , din gură. Erau tânpe care el, bătrân şi
^a cânte. îi zicea n'- < ^ ce ea banii de c-… bosit. le CÂNTĂ cu un alean venii de depaile. Se mai cânta icâ pt' emoa aceta, în tot lungul Dunării, cântecul lui orbea, schimbai dilăutari şi câniâreţi diipă loc şi după felul LI'căruia. Mai alc^ Chiose nu le prea ţinea minte pe toate şi ^ cam mcurca uneori; glasul ii era puţin cam i-ăguşit, dar olboi teori suna ca un ban dc aramă. îşi umflă acum cimpoiul, cu Cclc trei ţurloaie ale lui. apoi lăsă să-şi tremure singur suflul uşor, în timp ce el zicea din giu^ă, domol ca un izvor, cu ochii lăcrămoşi:
^ Face-oi, puică, cum mă-nveţi.
Face-oi luntre şi lopeţi. Să despic Dunărea-n-două Când o ieşi luna nouă. Să merg la Giurgiu din vale, Să m-agăţ dă istamboale. Să cumpăr fără parale. Ca să cumpăr cu toptanu” în mână cu îartaganu. Sa mă duc la cafenea, /Unde beau turcii cafea, Să-ţi aduc şi mahmudele. Ca să scăpăm de belele. Aur să-ţi aduc cât vrei, Şi-o pereche dă cercei, Să trăim trei zile-n baltă, Să văd apa cum te scaldă.
Licsandru. care asculta mâncând cireşe, împinse deoparte, cu un fel de înciudare, strachiiia mare cât o căldare şi stiigâ la Chiose:
— Mă. lasă-1 dracului p-ăsta. Zi-1 p-ăla cu Corbea. Cum bea o duşcă de vin mai mult, Licsandru cădea într-o jale întări tată
Chiose nu răspundea niciodată nimic, trăgea şi el o duşcă din ploscă şi zicea aşa cum i se cerea, cu glasul adine, dar cam şters şi puţin t^ăguşit:
Zace Corbea la-nchisoare
Dă trei ani lipsit dă soare.
Dă soare şi dă fetiţe
Care-i dădeau lui guriţe.
Zace-acuma fără pat
În oraş la Ţarigrad.
Că mulţi turci a mai scurtat, sâi csan: isc
Ba da Ccip, ba di' picure, Să nu ticcu dure re.
Oliliu. mic-a dai să mor Cu buUjcu dă picior. Să plătesc până la sfanţ Cu gâtu legat în lanţ.
Când eram dă sapie ani Luam miei dă la ciobani Fără plată, fără bani. Când eram dă optsprezece Cercam vinii dacă-i rece, Pivniţa dă-i răcoroasă, Crâşmăriţa dă-i frumoat>ă. Când a麥 vi*o doojdoi Băteam noaptea la ciocoi Ba în poartă, ba în eeai”rtj Nu mişca ciocoiu neam.
Trimisei vorbă în. sat PrinJr-un om pă înserat, Puică. – aşteptă-mă că viu, D-am o vorbă c-un zapciu. Dă mi-o fi anu mai bun. Am să viu cam dă Crăciun. Dă nu viu pân' la Florii, Atunci, puicuţă, să ştii C-om rămas prin buruieni. Să-mi faci slujbe şi pomeni.
Când veniră turcii în sat, Le dădui zer şi păsat. Le vorbii cu iaartaganu Să mai vie şi la anu.
'sandru asculta stând culcat pe spate. Se gândea la taicăis cu pistolul de turc, la surorile lui. Nevastă-sa lungită
^poiL'. >1 pu.sr. V capul pL pltplUi iui. Awca OQirtjiJ i şi laţi. gura cărnoasă şi doi ochi mari ce păreau n*: ^gri, lună. îşi aninase-n urechi cercei de cireşe pietroase, cua^ pî„uoşi îi erau şi sinii mari, care Împungeau cămaşa de ^ff| n”^pâ. îndoise un picior, iar celălalt, cu coapsa plină, se vedea gol şi voinic pină deasupra genunchiului. Gherghina o cuprinsese în braţe pe fetiţa care adormise culcată lângă ea.
Toma Panduru ¦ i ^-Ti^. amint. 7- Siseşi' ^ BăUes+i F' '„'1 * ain<; o ^ urrî.
UI Ve
! o ir
IXTilA BATMI ORNICULl'I I1848 ic două zile, Bălcescu şi Arăpilă, într-un grup de stu-¦i români amestecaţi cu studenţi francezi de la politehnică; au de colo până colo, pe străzile Parisului, oriunde X că s-ar fi ridicat baricade. E o zi plăcută de februarkv de câtva timp s-a arătat soarele din nou, după săptămâni urnită.
— Alecule, trăim zile istorrce. Trebuie să le vedem, cu ochii noştri. Numai aşa putem să ne închipuim mai jrit ce a fost în trecut. Era copleşit de însemnătatea molului revolujâbnar. Şi el şr Arăpilă se simţeau cutremuraţi zodia istoriei.
sunt toţi cuprinşi dc valurile niuiuiiui în piaţa: ordiei şi strigă laolaltă cu ceilalţi: Vive la reforme l. A Gutzot ^ Populaţia Parisului cere cu ener*gie reforma cimentară şi înlocuirea primului-ministru reacţionaial lui Ludovic Filip. Cineva propune să se îndrepte toţi spre). era Deputaţilor. Dar podul de sus de pe Sena e barat n pluton din garda immicâpală. O căruţă e împinsă înacordonul este rupt, şi poporul a năvălit în sala depu-or, unde aplaudă declaraţiile îndârjite ale opoziţiei.
ina seara, Parisul e plin de baricade. Coloane tot mai leroase vin din cartierele muncitoreşti spre centru. doua zi, către seară, 1^ douăzeci şi trei februarie. Băl-u şi Arăpilă, care n-au dormit întreaga noapte, văd lume i'imădită în faţa Ministeiodui Afacerilor Streine, pe Bouie-i des Capucines. Se agită frenetic pălăriile, se strigă ici antidânastice. Un colonel care apare în faţa mr-u-^ifes-
^ François Pierre Guillaume Gj. iizot (1787-1874), om de stat şt ic francez, ministru sub Lu^gWC FiUp. A condus politica inter; iâ sterna a Franţei din 1840 pihu Ia revoluţia din februarie iU-k9 tanţâjor este huiduit făi'â cruţare. Dinţi^-o dată, fără nici o somaţie, trupa descarcă aiTnele. Un strigăt de groază sfâşie văzduhul. Toţi fug din toate părţile, înipiedicindu-se unM de alui. Bălcescu şi Arăpilă au izbutit să se adăposteasd Într-un gang a cărui poaină a fost sfâiâmată. Pe pavajul şti ăzii au rămas poate o sută de cadavre şi răniţi: Bălcescu priveşte înfiorat şi gândurile lui cheamă zilele revoluţiei de la 1739. Coloana împrăştiată se întoarce peste un ceas dia nou. Aduce în frunte vreo câteva cotigi. Muncitori cu hainei* sfâşiate, prin care li se văd braţele înnegrite şi muşchialoasd urcă în cotigi o parte din cadavre^i pe răniţi. Colonelul vi: vat a dispărut.
A doua zi, cei doi prieteni, amestecaţi în grupul politeli-1 nieienilor, au stat tot timpul pironiţi de grilajul de fior. inai) şi subţii^e. din faţa Carrousel-ului, asediat de mulţime. De data asta, trupele intimidate se mulţumesc să stea pe loc, ba unele regimente ţin ţevile armelor întoarse spre pămini arai ind că în nici un caz nu vor mai trage în popor. Pari^” întreg fierbe ca-un cazan.
Pe la ora unsprezece încep să se audă focuri p. u. ILC înspre Palais Royal, palatul regal. Bălcescu şi ArăpVia ar viea să meargă şi ei acolo, dar politehnicienii spun că tré buie să rămâie toţi pe loc, aci, în piaţa CaiTousel-ului. 9 vede că sunt şi unele lucruri stabilite din vreme. Pest* câtva timp dinspre Ţuilerii apar câteva landouri regale goale. 8e află că Ludovic Filip a abdicat şi că aşteaptă^t. şurile, ca să plece in. Anglia.
— Mulţimea atacă landourile. Un lacheu e ucis. câţiva cai cad împuşcaţi. Se dă foc trasurilor flăcări puternice se ridică spre cer. Acum se cară mobilu dia
Palais Royal şi focul spoi^eşte necontenit. Fumul îi' int 'estanţi, noroc că în mare parte e împins d rii şi spre Luvru. Amândouă palatele se văd ha^i e limbi de flăcări şi nori de fum, ca într-u: t^.: ^. tcat care le sporeşte măreţia.
Garda naţională, care a trecut de azi-uun: rie<*; a ue mulţimii, atacă acum Tuileriilo ^ ' hnici (*
Bălcescu şi Ai^ăpilă, trecând de ^. ^. w de'ux^.
Înait. pătrund în urma gărzii în palat. Au a^^^^ tronului. Pe ferestrele sparte pătrund ele afe.
Împinse de vântul umed al zilei ceţoase de febru.
Ui ni ta
În sala cea aurită, mulţimea s-a oprit. Câţiva se aşează să 3 odihnească – unul chiar pe tronul regal. Se produce învălmăşeală. Şi alţii vor să se aşeze în glumă pe tronul „ll. Un student bătrân, cu figura tăiată parca în lemn, usca bustul regelui, care so face ţăndări şi cade.
— La moarte, în efigie! strigă cel ce a tras.
Încep să sară ţăndurite şi ferestrele, draperiile mari de floarea sângelui sunt sfâşiate. Acum, un grup îşi împarte, a amintire, catifeaua roşie a tronului. Arăpilă şi Bălcescu) tind şi ei mâna şi smulg un petec de catifea din ce rămlne pe Iţul aurit.
— Pentru Vasile Alecsandri, lămureşte bucuros fostul mcâr. Va muri de ciudă că n-a fost şi el aci.
Chiaide a doua zi după aceste întâmplări, în timp ce ^arisul mai fierbea încă, Bălcescu îşi relua locul său în sălile ocumentelor şi a manuscriselor de la Biblioteca Naţională.) colea prin curtea cu havuz şi cu statuia lui Carol al V-lea i urca scara, în clădirea cu aspect aproape dărăpănat, spre da de lectură. La etaj, printr-o odaie îngustă, trecea la epartamentlil manuscriselor, cu săli – acestea luminoase – are dădeau unele într-altele şi, o dală aşezat în faţa teancu-ilor de in-folii, îşi scotea caietele şi începea să ia note.
La sediul Asociaţiei Studenţilor Români de la Paiis, în iscuţiile care aveau loc acum zi de zi, unii erau de părere ă se întoarcă neînLirziat cu toţii în ţară, pentru ca să facă şi i acolo ceea ce văzuseră că au făcut parizienii^Jn aceste zile e februarie* Bălcescu rămase neclintit la punctul lui de edere. O revoluţie nu se importă. O revoluţie nu izbucneşte umai pentru că se găsesc câţiva amatori cax'C-şi simt vână r conducători de popoare. O revoluţie izbucneşte numai lunci când procesul pregătitor s-a încheiat şi când poporul. ^i alege siiigur şi în mod firesc pe conducători dintre cei ce e pun în slujba lui.
Se cunootea că un popor este gata do revoluţie – spunea 1 – după modul în care reacţionează la anumite fapte şi itâmplari. Asemenea fapte şi întâmf) lări nu numai că se seamănă cu jocul unui capac deasupra unui caz^rx care fierbe clocotitor, dar au ele însele, odată ivite, şi puterea de a fluenţa la rândul lor poporul, de a-i descătuşa şi înzeci mânia. „Când aceste semne lipsesc, şi în ţară la noi lipsesc – zicea el – înseamnă că încă nu a sosit clipa revoluţiei.
Îi lăsa pe „agitatori” să discute zi şi noapte şi îşi? iduna mai departe fişe în caietele cai„'„ îngrămădeau în geamantanul din camera mobilată.
Prin martie, cu cinci-şase volume desfăcute în iată iui, Bălcescu lua note de zor. TocTmai când era mai concentrat asupra unui gi^os in-folio, îi şopti cineva în ureche, aproap^î şuierat:
— Nicule. vino repede. * Hai la Tortoni să stăm de vorb Am primit o scrisoare nemaipomenită din ţară.
E Arăpilă, cu faţa lui neagră, aprinsă de urcaiuj i ale al scărilor.
A închis cărţile, a făcui un ^^IÍÍVÍ I^Í\u205? UÚÍJÍÍ axu. aifi at abil şi au pornit grăbiţi spre m^ea cafenea de pe btdevard
Dar mai întâi Bălcescu vrea să se abată pe la ghişeul, luj pTDstal, ca să vadă dacă nu are cumva scrisori, căci nu a ma^ trecut pe'acolo de câteva zile. Nu mai are răbdare şi. rh^ar sus, pe imperiala omnibusului, citeşte scrisoarea prim Arăpilă de la Bariţâu. Este o corespondenţă venită din Bucureşti, pe care directorul gazetei de la Braşov s-a grăbit trjmeată în copie prietenului său Alecu Golescu încă înaini; ca ea să apară în ziar, căci vrea să profite de un, Eüwci>gen' care pleacă spre Sibiu şi să i-o rxr^rdier*^ cât rpai r^r^
Bălcescu cit'^? ^: e. uluit:,. Ieri pe la ll'/o ceasuri înaintea prânzului s-a întâmi.: o catastrofă care nu s-a mai auzit niciodată pe pământu! acosta. Un. locuitor de aici, grec de felul lui', cu numele lani. meşteşugul lui ceaprazar, iar alţii îi dzic şi lani Cârnu purtând o judecată de clironomie părintească pe la tribun^ lurile de aicia, după cum dzic 4 ani, şi nefiind nicăiiv,. ascultat, a dat mai multe jălbi Mărâei-Sale lui Vodă, can jălbi de şi se îndorsa către Departamentul Dreptăţii, totuşi sărmanul om nu-şi capeta dreptate, ci toate plângerile lui s* amistuie la dele. Intrând omul în disperaţie, a hotărât să moară decât să trăiască mai mult, însă pină a muri să omoare po toţi acei ciocoi, pe care avea el presupus că au înecat dreptul. S-a înarmat cu un iatagan, un cuţit lung turcesc, a p f m
Ci
I
I
I mai înlii în Departamentul Dî^eptâţii (ce stă Înaintea |i I col mare al tuturor Divanurilor judecătoreşti), iaid în cănlălarie unde lucra Dl. Costache Giani, şefiri ei, şi arătându-i tacrirul (acesta este ce arată pricina pe t), a început a da cu ascuţişul iataganului în DL Giani, ^ şedea pe scaun, la masa unde scrie, şi-i despărţia masa, vindu-1 de vreo două ori peste cap, dzic că ar fi tăiată: ^hea şi în cap rane adânci, însă nu de moarte: sărind do-iunţii, ar fi lovit şi pe tinerul Cernăvodeanul Ln umer sau Bă, după aceasta pe dorobanţi. însă cu acea iuţeală, că ¦ştia ar fi ckdzul. Disperatul ar fi scăpat din canţelaria Itertamentului şi s-ar fi suit pe scări ca să intre în maltiâ pan, unde erau toţi boierii adunaţi şi judecau. Alţii dzic că fi suit numai treptele cele dintâi, şi doi dorobanţi nu fi lăsat. Aşa el a măcelărit şi pe aceştia şi a fugit în. tea bisericii Doamnei Bălaşii. de unde s-a dat prins. Am ^ ca să intru în Curtea Divanului, ca să cercetez mai de jToape, dar nu era cu putinţă de mulţimea norodului şi de ulţimea săniilor boierasci ce cura ca ploaia din toate părţile,? rodul l-a vedzut când i-au adus din curtea bisericii, că se lâjB, să nu-1 chinuiască, ci pe loc să-1 omoare, că el n-a găsit i^btate pe pământ.
^Ku scriu d-voastre împrejurările, după cum Ic-am audzit |pj de la alţi prieteni şi cunoscuţi, însă aflându-le mai. nu voi lipsi mai în urmă a vi le face cunoscut. Alţii xigă: păcat că n-a omorât pe toţi tâlharii cu care este împă-^ logofeţia Dreptăţii şi Divanurile. Din dorobanţi aud V-s doi răniţi foarte rău Primiţi, vă rog. domnule, această veste, dimpreună cu rectul cu care me numesc al d-voastre plecat prir-icşi opinie
A: ce hotâiat dau asupia acestei catastrofe: Un a_ curajul a răzbuna nedi-eptăţile pătimite; un ifliân lasă ca să jupoaie ciocoiul 7 piei de pe spinare, după im aveam mii şi sute de pilde că unii saldaci s-aU văzut siliţi da reclamatine lor prin biserici la icoana MaU^u Domnului,
: a aprinde rogojini şi a arde din pricina ne-dreptăţilor
I
I1 e seas a
Mil
Il g
! luş
55^ i E iii
Iff?
ir Kii^
— De când vă caut! Vârnav a primit o scrisoare din lucun\u351? ti.: Un arnăut a vrut să omoaie tot Divanul apelativ.) e-abia l-au prins.
Arăpilă îi arătă scri.<^oarca. Bălcescu nu a mai scos o orbă. Doctorul sc uită la ei şi nn pHcrpr dr ce sunt aşa icuţi.
— Da' ce e cu voi, oarricni buni? Sunteţi supăraţi? Bălcescu îi zâmboşte obosit, ca să arate că nu e supărat, şi întoarce spre Arăpilă, şi spune cu privirea pierdută, esle capetele celorlalţi;
— iíe' V ~- r- – fr-
^ o s”
ASA LA MCOKAE GOLKSCU
De partea astălaltă a Dâmboviţei, cam din dreptul satului, 'otroceni şi până departe pa^drumul Târgoviştei, se află fai-loasa. grădină de la Belvedere a Goleştilor, mâi mult uri ring, întins pe mai bine de o sută de pogoane. Cei patru raţi, după ce au vândut statului prin 1835 casa de la Podu ilogoşoaiei, de lingă biserica lui Kretzulescu, pentru ca să se ţtjKi din ea palat domnesc de, ţeremonie”, au clădit aici, în Hlina de le Belvedere, locul casei bătrâneşti dărăpănate, Bare Tudor Vladimirescu închisese la 1821 pe boieri, pâs-HL ca ostateci, un fel de conac asemănător cu cel din Goleşti Bpe Argeş, unde ei locuiau iarna laolaltă cu mam^a lor.
^Casa de acum nu era'prea mare, dar era împodobită ca un astei; se înălţa în mijlocul crângului, pe ale cărui vaste) ajişti, mărginite cu zăvoaiele Dâmboviţei, urcau fără zgo-not caretele şi caleştile care veneau din Bucureşti pe Podu e Pământ, numit apoi şi Calea Belvedere, ce începea pe tunci din faţa bisericii şi Hanului Zlătarilor, i^n jurul conacului, grădina propriu-zisă era liiconjurata cu în gard viu de merişor şi cu ulmi tăiaţi ca pereţii, aşa cgm ăzuseră fraţii Goleşti la Schonbrunn, locuinţa împărătească e lingă Viena. Această grădină m.ai mică. în mijlocul căreia; e înălţa pe o movilă şi un fel de colonadă albă, o, Belvedeî> ntr-adevâr, era vestită în tot Bucureştii prin arborii'şi florile le soi străin aduse acolo. Paşiflori, forsythia, magnolia, ca-alpa cu frunzele late ca lipanul şi fructele ca nişte bast< ungi roşcova, tamarine şi soiuri mărunte, begonie^
? şinca lemţişor şi multe altele, îngrijite cu drago.s
—o. cu.
Căuzaşii aleseseră anume conacul de la Belvedere pentru V se întâlni acolo, în zilele de Paşti, căci pe faţă era vorba
^ numai de o v^izită obişnuită de sârbăton. când în mod firesc lumea se adună laolaltă.
iat (ns în ţară pe Dunăre, pe la Giurgiu, cu Arăpilă, nu cu multe zile înainte, Bălcescu. după ce meditase tot drumul asupra celor ce avea de făcut, purcese grabnic la reorganizarea şi reactivarea „Frăţiei”. Cu o zi înainte se alesese Comitetul executiv de trei, cu putere hotărâtoare, compus din Bălcescu, Ion Ghica şi Alecu Golescu Negru (Arăpilă), Unmează ca astă-seară, a treia zi de Paşti. ^ în douăsprezece april, Bălcescu să citească textul proclamaţiei ce se va da către ţară, cel mult în două săptăniâni. aşa cum s-a hulărit. şi aceasta va fi clipa izbucnirii revoluţiei.,. Sunt de faţă cei patru fi'aţi Goleşti, _259? rul lor Golescu Arăpilă, Bol-liac, Costache Rosetti, maiorul Voinescu. Dumitru şi I<„a Brălianu. căpitanul Teologu, Costache Kretzulescu şi naratorul dlmai târziu, Ion Ghica, toţi fruntaşi ai Frăţiei”. Bălcescu încă nu sosise: gazda, Nicolae Golescu. trimisese o caleaşca ca să-1 aducă, pentru că din mahalaua Visarionulin pu-iă aici e o cale lungă, pe uliţe întortocheate şi încâlcite în aşteptare, unii s-au lungit pe sofalele îmbrăcate în brocart roşu cu aur, 'alţii fac grupuri de câte doi-trei, iar prin faţa lor sc plimbă slujitori în straie albe, găietănate cu negru, şi le înfăţişează tăvi de argint cu ouă roşii, cozonac, frip-tură'de miel, cafele şi vin.
Între Rosetti, Ion Ghica şi Cezar Bolliac, s-a încins o vio discuţie în faţa portretului lui Nicolae Golescu, isprăvit do curând şi aşezat acum într-un colt al salonului pe un şevalet Rosetti prieten şi mare admirator al lui Rosenthal, autorul potretului, laudă cu pasiune expresia blinda şi căldura coloritului. Gazda e înfăţişată în costum de vânătoare. Poartă peste îmbrăcămintea de vânătoare un spenţer de pânză, dar i se vede ţeapăn gulerul alb scrobit şi cravata lată pe care Ghica nu le găseşte potrivite la îmbrăcămintea de vânătoare. Peste spenţer are o tolbă de piele pentru vânat, pare-se, şi tocul unui pistol, de asemenea o cartuşieră. în picioare poarta un fel de carâmbi de stofă, lungi până peste genunchi, ca
^ In aiiul 1848, Pastele a fost, în zilele de U, 12/13 aprilie Deci ^îtrtcl calendaristic. Comitetul executiv al. Frăţiei”* s-a întrumt marţi, 13 aprilie, la câteva zxle după revenirea lui Bălcescu în BucureşU> unde se înapoiase de la Giurgiu, probabil spre sfârşitul primei săptâ-tnâni din aprilie. La Giurgiu avusese discuţii cu Christian Tell. Amintiri, însemnări şi documente în legătură cu acest moment premergător declanşării revoluţiei vor fi reproduce omontaciilo asupra întregii trilogii (n. ed.).
otfoiiî, şi încheiaţi cu nasturi. în mina stingă ţine ţeava mgă a puştii sprijinite pe podea. Pălăria de vânătoare şi elerina sunt aruncate pe un fotoliu căptuşit şi îmbrăcat în celaşî brocart roşcat ca şi sofalele. Foarte vie e privirea repelicarului. – care-şi aţinteşte ochii în ochii stăpânului.
Se strâng iarăşi toţi, căci se discută aprins şi nu mai iau eama prepelicarului roşcat care se joacă voios prin casă u o pisică. Se vorbeşte despre arestări, despre planurile ui Bibescu. Se pare Qă Vilara-ca'şi lancu Mânu, deşi porniţi ăţiş de represiune, îi sfătuiseră totuşi pe revoluţionari – in-eobşte cunoscuţi de ei – să mai aştepte, să fie prudenţi: 1 felul acesta voiau adică să se arate prieteni ai mişcării, 'âţiva au criticat afişele revoluţionare lipite de vreo cât<. opţi pe uliţe. Erau echivoce.
Iată că a sosit Bălcescu, însoţit de Costache, şi numai-ecât şedinţa e deschisă. Proclamaţia redactată de Bălcescu c înadins scurtă şi răspicată. Fiecare, frază cuprinde o idee, un unct de reformă, anunţat limpede, ca să sune de-a lungul şi e-a latul ţării, ca o lovitură de tun. Bălcescu le citeşte rar. na după alta, şi ideile lui sunt primite cu hotărâre, fără nici dispuţie, căci au fost dezbătute încă din ajun.
1; Libertatea individuală, libertatea cugetării şi a timarului.
2. Desfiinţarea caf^iLuur a privilegiilor. -
3. împroprietărirea clăcaşilor cu despăgubirea proprie-irilor, şi alte optsprezece puncte.
OSmOVUL DIPER
Ca să ajungă la ostrovul Impcr, Hagi Curţi şi Dobrovici plecară împreună de la Sf. Gheoi'ghe vechi; trecură printre pielăriile şi curelăriile cu şei spânzurate la intrare şi uneori cu cai întregi, lucraţi dân piele păroasă, de păreau împăiaţi, apoi coborâră pe Podu Târgului din Afară. Trecură, fireşte, pe lângă biserica Olarilor, după care încep iar prăvăliile, mai aJrs cu marchitănie şi hpscănie. La capul Podului, la barieră, caleaşca lor se descurcă greu printre cârciumile pline toată ziua şi băcăniile care se ţin lanţ. Hagi Curţi opri în faţa unei olarii cu străchini şi urcioare şi a unei dogarii încărcate cii marfă: butoaie şi butoiaşe, doniţe, scaune şi mese nevopsite, mături şi împletituri albe de nuiele. Cumpărară lucruri de trebuinţă pei: itru moşie – se înţelege – ca să le trimită acasă. Se poticniră şi în faţa unei tinichigeriî cu găleţi spân-zurate afară, sobe, burlane, vedre şi tot soiul de căni de tinichea; şi de acolo aveau de cumpărat. State Dobrovici întârzie un timp în faţa câtorva mari prăvălii cu cojoace cumpărate de la eP; avea nişte socoteli cu negustorii de aici. în pragul mai tuturor prăvăliilor sunt musafiri care se tocmesc îndârjit, ba spun că se lipsesc de aşa marfă, şi chiar pleacă, se prefac că intră într-altă prăvălie, dar când înţeleg că negustorul nu mai poate lăsa din preţ, se întorc. Sunt aşa de multe prăvălii de acelaşi soi, aşezate unele lângă altele, şi atât se aseamănă între ele, cu marfa lor atârnata ori scoasă pe tarabe şi galantare până în uliţă, încât cumpărătorul se zăpăceşte şi nu mai ştie bine în care prăvălie a fost. Nu se descurcă decât când ajunge în încăperea scundă şi întunecoasă unde jupânul stă la tejghea în papuci şi cu fes pe cap.
* In ediţia 1953, greşeală de tipar: „ei” (n. ed.).
I i und' arin
Au trecui greu şi au ajuns la Cimpu Moşilor, dar aci casca nu poate merge decât la pas. E puzderie de lume, tarabe lumărate, căci a început vestitul târg'din mai – târgul şilor, cel întemeiat încă de pe vremea lui Matei Basarab. trecut de oborul cât un bărăgan, care se întinde până la dina lui Eliade, plină acum de barăci şi circuri. Vroiau ieie pe lângă gardul întărit de duzi al grădinii, lăsând în iaptă drumul cel care prin Pantelimon şi Cernica rge spre Săruleşti şi de acolo peste bărăgan spre Urziceni, lila şi Galaţi.
Grădina lui Eliade era la început o livadă ca de vreo ci pogoane, cu poteci umbrite de duzi mari şi de corcoduşi, soci mulţi, ici şi colo cu liliac şi lămâiţa, cu câţiva tei. Aici ost construită peste un subsol o casă cu un cat, în care a; mutată mai târziu o parte din faimoasa tipografie – adusă la Mavrogheni – cum şi locuinţa poetului. E o larmă de surle, de tobe, de pocnete, de suigale. de tari, care te asurzeşte, căci e şi sâmbăta seara. Grădina cea mare, despărţită de casă, este închiriată în pul târgului, pe parcele, corturilor de circuri şi comedianţi^ ariilor cu danturi de ' măscărici şi cadâne”, care joacă eş şi desfrânat după muzica moale turcească, pe un soi de aă împodobită cu verdeaţă şi oglinzi. în grădină, e răcoare, ş|umpărătorii, după ce au stat în arşiţa târgului, vin aci să reacă. De mare folos i-a fost lui Eliade ajutorul în bani fătul pe care i l-a dat bancherul Pavlicioiiirîndemnându-1; umpere acest loc api^oape de via sa.
Vizititul se înşelă şi trecu mai departe, ţinând-o mereu drumul Pantelimonului, cu casele cu prispe înguste, lipite jos cu pământ, fără parmalâc, cu acoperişuri înalte de şin-a,.”destul de înghesuite unele într-altele: aşa. ajunseră î aproape de mânăstirea Mărcuţa, ctitorie a lui Ghica-lă. Ocolul nu era prea mare şi Dobrovici se supără dogi ba, căci toate uliţele care se despart pe stânga sunt dru-ri printre vii şi duc la lacul Fundeni, cu malurile lui niamurite din stufişurile de trestii şi cu ochiuri de apă, u| ori acoperite cu lintiţă şi frunze late ca lipanul, pe care^ m ca pe tipsii verzi nuferii albi cu inimă galbenă. Cam nijlocul lacului este un mic ostrov – cel gătit^t de ei – are se ajunge lunecând printre trestii şi cele gâteva sălcii, unde se plimbă şi raţele sălbatice, şi vidrele cp cap turtit: oada lopătoasă. Laşi luntrea şi calci pe pămârit sari|itos, arini, ulmi şi gherghini sălbatici plini de privighetori. în
5G9 mijloc este o poiană cu iarbă grasă şi înaltă. Propriei, ostrovului, bancherul Pavlicioni, este în ceartă cu Cantacu-zineştii, proprietarii satului Fundeni şi ctitorii bisericii î% acolo, fiindcă ol pretinde că ostrovul tine de via lui cumpărată de la Ghiculeşti şi care mei'ge din spatele grădxru. Eliade. până în apa lacului. Un drum fără case pe d^^ lăvurf duce tot printre vii, de la grădina lui Eliade până la lac. şi este numit între Ziduri”, din pricină că se înfundă intri nişte ruine de pe malul apei. Acesta era drumul pe catt vroiau să meargă ei. Deocamdată ostrovul nu e de nici folos nimănui şi slujeşte numai şerpilor de apă şi vidi^i ca să vâneze peşti, ca şi mărginaşilor, care vin să se sca1(ît vara, în zilele de sărbătoare, şi apoi să treacă apa cu luni şi să mănânce haiduceşte pe iarbă. verde, după ee unii pescuit ziua întreagă, fiecare după norocul lui.
Aici, în ostrovul Impcr, bancherul, proprietarul de valii şi de vii, arendaşul de moşii Pavlicioni a poftit a^ seară la o masă mare pe fruntaşii negoţului, încât nu; l| seşte nci un staroste de breaslă din Bucureşti. E un hkrl înalt, cu nas puternic, cu ochi mari, negri. Poartă o mus stufoasă, retezată scurt, deasupra unei guri roşii ca femeie. Tot ca de femeie i-s şi obrajii mari, albi. în afară Eliade şi Danielopolu. numai el, dintre cei ce vor fi de f. e îmbrăcat după moda Apusului, în redingotă cenuşie. P: de altfel, şi mai tânăr decât e cu adevăraj; Toţi, măguliţi această poftire, au răspuns că vor veni cu mare bucu: Până să se adune musafirii care, de la conacul din vie pî aci vor avea de trecut numai un braţ îngust al lacului. Pa cioni a luat pe Hagi Curţi, giuvaergiul şi zaraful vestit, ^ preunâ cu Dobrovici, starostele tăbăcarilor, la o plimb într-o barcă cu trei vâslaşi. Barca e destul de încăpătoare are o găteală de-caic turcesc, cu perne multe pe laviţe. ^ umbrar roşu de pânză. Se aud şi lăutarii de pe insulă cânţi|^ încă de pe acum Din sinul mamei mele de Anton Pann. înc malul împădurit al ostrovului rămâne în umbra serii; se ¦ acum căsuţele de la Fundeni şi moara. Mai sus, biserica spătarului Cantacuzino.
— Straşnică plimbare! în oraş e o zăpuşeală de nu răsufla. Dc mult n-a mai fost atât de cald în mai. Am san fac şi eu o asemenea barcă, se lăfăieşte bucuj'os Hagi Cui*
— Nu penti'u plimbaiv v-am luat cu barca, niăi oam* buni, ci pentru că tn-bTiic să vorbim noi intrr noi cova mai taină. înainte de venirea celorlalţi.
Hagi Curtí face un semn, arată întrebător sprt visla>i.
— Ăştia 7
— Nu ştiu romănc-ştc. Suni albanezi pcntiu vie. Acum n adus.
— Spune, la ce tc gândeşti anume? vrea să ştu aiul Răspunsul cade hotărât, fără întirzicre:
— Să facem gja ca revoluţia care o veni să nu ni scape mână. şi lui Pavlicioni îi scapără ochii.
Starostele tal? ăparilor nu prea pricepe şi. mirat, sc uită să ă ce ă înţeleg Hagi Cu/li. Vedd că nici acesta n-a intcles
0 lupinj.
f ukv ce putem face noi? nişte negustori? îv. ^) i ^^k jixiji şi ridică braţul cu mâneca largă a giubclei ca t* edunjerirei hp de om cu glagore şi picioarele pe pănunt.
— Noi trebuie să conducem revoluţia, că de nu, e rău, de lot. DaQă trece de boieri, sc înloarce împotriva nPavlţcipni stă rezemat în fundul bărcii, pe perne, iji/edin ciubuc> Cei doi se miiă. căci li se pa: 'î- – - it
1 ar putea conduce revoluţia.
— Dar ce pulem face noi, omuk'? Noi n-avem darul d-a sui mulţimii. Noi nu suntem vorbitorL şi Haci Curii ia lor cu privirea din nou pe prietenul său t; ce spune bancherul le dă ameţeală.
— Nu spune prostii. Hagiule! Nu ăia care vorbesc. >i dau mână conduc revoluţiile.
Dobrovici e însă de pi iui liagi Curii, dt care se ijină cu încredere negu^iui cască, căci de am ' zile n'ovici e obişnuit să ceară sfatul giuacrgiului
— Nu zău. cum am putea conduce revoluţi. Ii negustori?
Bancherul si; şul ridică mâinile, scos din sărite, rl naidecit, spunându-şi că trebuie să aibă răbdare cu. iiea oameni, reia cu o linişte chibzui'.
— Cine credeţi voi că di^ce, undo vrea el. barca asia „l” ia care dau din mâini? Nu. Uitaţi-vă aci. Lc arată în ' lui cârma, ale cărei sfori le ţine el acum în mina
— Ii vedeţi oi pe ăştia trei care vâslesc? Ei ştiu că mer^ <' monră. că aşa le-am spus la plecare şi trag într-nolo
Coi doi pri^'^şc şi se minunează când văd că barca decKliitâ oşte puttrnic ta stâAga, sprt atul de pc mal.
— Cu cât mai tare dau vâslaşii din mâini, cu atât mai mult şi mai repede se îndepărtează de ţinta la care vor ei al meargă.
Dobrovici ai* vrea să vadă încă o dată minunea.
— Tragi nevăzut de sforile astea şi baica merge unde vrei dumneata? şi când vede că Pavlicioni repetă trasul (k sforile cârmei, omul se scărpina mirat în cap. %
— Aşa trebuie să meargă şi revoluţia condusă de noi înţelegeţi? V-am chemat pe voi doi, fiindcă voi doi trebui să intraţi în guvern după ce vodă va fârăsturnat.
Acum mirarea lui Dobrovici nu mai are margini.
— Noi, miniştri? se bâlbâie el năucit şi uluit, cu mâinâf una într-alta.
— Da. şi Pavlicioni dă cu pumnul în laviţa bărcii.
Hagi Curţi s-a gândit o clipă, apoi răspunde cum cuvine, cu o hotărâre chibzuită, iscodindu-1 uşor cu privirea pe Dobrovici, ca să vadă dacă-1 urmează şi de data asta
— Frate Rudi; te-ăm ascultat de multe ori, o să te asi tăm şi acum.
Da, starostele e de aceeaşi părere, căci dă din cap tăcii| ca şi. când ar rumega ideea, dar, de fapt, se bizuie pe prjf ' nil său.
Apoi Pavlicioni le explică în amănunte ce au să facă a^„ seară, când va vorbi un musafir de scârnă, Eliade, pe CcUt; r”'- altfel, ei îl cunosc bine, căci au fost abonaţi la ziarele la îl bate la cap îndeosebi pe Dobrovici, pe care 11 vei totuşi mai moale.
— De ce să nu fii ministru dumneata, care ai o tăbăcâit i 'aproape două sute de meşteri, calfe şi ucenici? Duij neaţa care eşti starostele breslei dumitale?
Ar vrea, acum după ce i-a dăscălit cum trebuie, săfl întoarcă mai devreme pe ostrov, căci ţine să se ocup^^ însuşi de pregătirea ospăţuhii. E grozav de priceput şi are^ gust deosebit pentru bunătăţile mesei, deşi el însuşi fl mănâncă mai nimic. îi place să vadă pe alţii mâncând cvi rofti la masa lui şi să-i'ândemne necontenit: „Mai ia puţin. ' şi din asta. să vezi ce dulceaţă are pastrama a dc nu-i simţi sărătura. un pic, num.ai luî pic de la mine din vie, dar e dichisit după legea lui, îi^osaliot.”
Până să se aşeze la masă, câţiva arnăuţi găietăna fnră pistoalele obişnuite, se plimbă prirtrr rniT^pfiri cu ista 'C
1 cu
Llt a n ste
SOI
) te pă era ic [l'O
UI ap
CI
M de în ipoi to lal i m
CI d
P iti
U d ti re şi
P d
N P
CI fa n turi şi mezeluri, dar poftindu-i să vie şi la un butoi întors, al cărui fund e aşternută o faţă de masă şi pe caro se află lumărate alte mezelicuri: ghiudem, ficăţei şi chifteluţe jiţe de pasăre, măsline verzui, icre de ştiucă, pălămidă >tă, chefali cu ceapă şi obleţi în untdelemn, cu sare multă supra. Din acelaşi butoi, de la cep, se. scot ulcele do pelin nai din viile lui Pavlicioni. Alături e o tăviţă cu sticle de soiul, mastica de Chios tare şi dulceagă, ţuică bătrână de toi-de-Munte, rachiuii ungureşti de caise, votcă şi altele, limpul acesta focul dogoreşte pe o vatră mare un grătar sute de mititei pe el, dar – făcute anume, ca să se poată irti deasupra ei, pe jăratec de tei şi subt supravegherea ulie a gazdei – şi câteva. frigărui cu câte şase pui do mai,.'ând la alt soi de foc sfârâie dând miros plăcut alte frigărui, iţea de chebap.,. Din ăsta să gustaţi negreşit, că e făcut socoteală, aşa cum am văzut eu înti'-o vară la Damasc, că nai acolo chebapu, l e chebap.„ Au gustat din toate cu o tă do haiduci pântecoşi. S-au aşezat apoi la masă, pe oarele aşternute pe iarbă, stând cu picioarele strânse 't ei, căci mai toţi stânjeniţi de perine, le dăduseră în lături. Dă saramura de biban cu multă boia şi după marinata: rap lat în burtă, au venit fripturile. Dar cel mai mult” le cură parcă mieii care fuseseră puşi la foc hoţeşte, adică ¦opaţi în jăratic, în pielea lor până plesneau, şi erau unşi i cu tot felul de mirodenii.
Toţi mâncară cu poftă, după legea veacului, slujindu-se mai mulţi de degete, căci furculiţele puse alături ^ năs-xe destul de proaspătă pentru ei – îi cam încurcau. Dă ce băură câteva soiuri de vin, Pavlicioni, care nu băuse it ceaiuri toată seara şi care se pregătea să ţină o cuvân-î, făcu semn slujitorilor; aceştia strânseră toate paha-' de pe masă şi aduseră altele de cleştar subţire, înflorat, le formă nemaivăzută de către cei de fală. Din două ini largi, joase, pline cu gheaţă se iviră apoi zeci de sticle; ampanie, păstrate la început la gheţăria cea mare din vie, poi, aburite de răceală, aduse aci în butoaie tot cu gheaţă, toţi marii negustori băuseră până în această seară şam-ie, oricât erau de bogaţi. Deşi, după pacea de la Adria-ole, începuse să se aducă din Franţa multă şampanieşi de ă calitate, totuşi oamenilor, care luptaseră aprig ca să i averi mari, li se părea aceasta o frivolitate, un lux de igăduit când îl plăteau ei. Se revolta în el zgârcenia, duhul însuşi oai'e dusese Ik adunaiea averii atunci când era vu sa cumpere drăcie de asta franţuzească. Dai' astă-sear văzând-o jucând spumoasă şi aui4e în palmarele de cleşt găsiră că, rece şi pişcătoare, e tare bună şi nu aşteptau să fie rugaţi de Pavlicioni ca să' li se umple mereu pahai'ele.
Peste vreo două ceasuri, cu toată boai'ea răcoroasă a kn cuâui şi-a pădurii, se încălziseră de mâncare şi băutură a de mult, mai ales că şedeau cu picioarele subt ei, pe covoa incit lepădaseră giubelele şi rămaseră numai în anterii şi fâf-menele. Unii se ameţiseră de-a binelea, beau mereu şi c coteau ca fetişcanele la pişcătura rece a băuturii spumoa Tală insă că Pavlicioni se ridică în picioare, ţinând în mână pahar pe care ii va pune apoi jos, când se va incă^-^i =i, de focul oratoriei.
— Fraţi negustori,., v-am poftit aci la mine, in? ^. insulă.
O voce mucalită strigă din coada mesei.
— Fiindcă în oraş e holeră.
— Nu pentru asta, ci pentru că se petrec în lum^e lucu^ mari. De la un capăt la altul al Europei, totul se mişcă perj
: ertate. Fraţi negustori, în scurtă vreme şi noi ne v elibera de lanţurile sclaviei. Dar pentru asta trebuie să mişcăm şi noi. adică negustorimea.
— Şi cât mai repede, că dacă nu. ne-o iau înainte ne menii, şi e rău, întregi Hagi Curţi, care dovedea că pricep bine învăţătura prietenului său Rudi.
— La mine în tăbăcăiue, calfele şi ucenicii numai Oţ involuţie vorbesc, adaugă cu vocea lui groasă şi staroste” Dobrovici.
Se ridicd aiunci un bătrân cu mustaţa mare. albă, ^ bucuros ar fi purtat barbă dacă nu ar fi fost oprit de asta. căci, afară de nwii boieri, numai* clericii şi ţărarfi bătrâni aveau asemenea dî^ept. numai pentru ei nu era | oprelişte.
— Eu cied că Rudi ai^e dreptate. Trebuie să ne grâbin. Ce auz în fabrică şi în prăvăliile mele nu-mi place. ZQi”i crtd că le-a sosit ceasul. Vom păţi ce-au păţit cei din Fran: Aşa, vă spun să ştiţi că eu am trăit pe vremea aceea, ^ fugea lumea de acolo în toate părţile^ că la ei acasă se scaŞ dau în sânge.
— Ei bine, v-ani cJicinat aci. relua Pavlicioni. ca să nr f>aştom mai bine noi intre noi şi mai ales ca să cunoaştem otii pe cel caiX' va fi în fi'untea i-evolutici rf”nlânf^ştipe iele criiluirar şi dascăl al neamului, pe scumpul nostru Eliade. nainte ca să i'/bucnească aprobările zgftmotoa^e. îânai rli întregi cu căldură cele spuse.
— Ca proprietar al celei mai mari tipografii din Bucu-i. dumnealui e şi puţin negustor dc*-ai noştri.
jjjnii bat din palme, alţii strigă, se aude şi un intir/iat ' ' rim' Un nor a trecut peste lata lunii noi. fără s-o iiă umbri. Din ostrov nu se poate vedea spre oraş şi s* rtt aci ca apăraţi de Agie şi de doiobanti.
Eliade se ridică inlăciimat, tulburat.
— Oameni buni, eu nw sunt decâ' un smerii sei Ti'vi-ifia mea e.
Dar Hagi Curţi îl întrerupe iar, grăbit. încălzit de persp (nebănuite de el pină în seara asta.
— Eşti cel mai mare dintre noi. Ti'ebuic* să fii în IVunt (
— E prea mult penti'u modestele mele mijloace. Şi in-iVSQ spre cer un pi'ofil cezarian, corijat dc fiumoasele lui 'te cărunte şi de mustaţa mătăsoasă.
jPavlicioni, care tot vcabind se plimba, a venit acum ală-mjde Eliade.
— Cum vrei să lăsăm n. Aoluţia pe seama câtoi v. ^ ^uuj -^^'^i arhişti şi a unor neispi'ăviţi? Unde vom ajunge?
Toţi întăresc zgomotos. Se aud tot felul de apostrofe şi igăte. Nu vrem anarhie. Nu vrem sa ni 9e suio în cap sculţâi.”
Eliade. aşteptând să se sfârşească strigătele, schimbă pii-i înduioşate cu Pavlicioni. apoi reia cu voce srmoră. plină hotărin-
— Aci suni alături de dumneavoastră. Am scris-o şi la zetă: urăsc tirania, mi-e frică de anarhie. Sunt aci amindoi' ichii mei. amândoi negustori şi cărturari. Danielopolii. Ei ă cunosc şi vă cunosc.
A fost un vuiet de aprobări, unii au încercat chiar să se tke în picioare. Chemat stăruitor să_ vorbească. Nicolae IŞelopolu le-a arătate ce „rolă” frumoasă este chemată] oact^ negustorimea. Vorbea eu uşurinţă şi se cam lăsa iMtat de cele ce spunea.
Petrecerea era în toiul ei, negustorimea se înfierbânt„ bine de tot aflând că rangurile şi lârivilegiilo boiereşti vor desfiinţate – oi-a ceea ce burghezia numea cu convinge, „egalitate^* – limbile se dezlogafă, fiecare lua cuvântul ş| făgăduia că „dă” pentru revoluţie atâtea calfe şi atâţia zilierL aniintind astfel de vestirile cu duh ale mesenilor, către naşţij ridicat în picioare la nunţile la care se făcea. masă cu dar* pentru ca să se scoată cheltuielile.
O seamă de oratori improvizaţi, în anterie, cu coacşiH roşii şi cu meşi galbeni în picioare, ţineau acum cuvântărf mai abitir ca apărătorii în faţa Divanului apelativ. Printit coi mai înflăcăraţi de ideea egalităţii cu boierii – căci nimeni nu vroia egalitate cu ţăranii şi muncitorii – era starost Dobrovici, care rostea întâiul său discurs în viaţă.
Nu mai ştia să sfârşească, nu nimerea nicidecum cuvântul de încheiere şi lungea astfel la nesfârşit, fără să ştie când se va putea opri. Pină la urmă făgădui şi el o sută de calfe. Dar abia se aşezase jos şi iată că un vătaf de curte veni să-i spuic ceva la ureche. într-o clipită i s-au dus aburii vinului şi ai succesului oratoric. Pare abătut. Pavlioioni, care a ba^'at de seamă întâmplarea, întreabă de la locul lui despre ce e vorba. Toţi întorc capetele într-acolo. Mai tuturor li s-a înmuit inima, să nu fie vreo veste proastă, vreo porun*. Agiei, vreun foc în mijlocul Bucureştilor, un foc dintre cele care nimicesc jumătate din oraş.
Dobrovici abia mai po. ate îngâna două cuvinte. Cin. lămureşte despre ce este vorba.
— A venit un slujitor de la boierul Alecu Vulpe. Spune că-1 cheamă boierul numaidecât, la el acasă, pe frate 1' Do-biovici. Zice că să vie redepe, că boi*! ii o furios.
Pavlicioni se ridică, indignat.
— Acum? Sâmbătă seara? Dar ce-i asta? SunVm gVo lui? Cum poate fi chemat astfel un mare negi ^: (-i dacă-i supărat boierul Vulpe? Nu te duce, frate 1 viei. Eşti tot atât de bogat ca şi el. La Viena şi Lipscp dumitale e aur, iai^ de Vulpe nu ştie nimeni.
Toată lumea strigă. „Nu te duce, jupâne. ai aşa de frumoase ca ale lui. Nu te duce, vere. Să ' ziua, ca oamenii, nu acum, la miezul nopţii. ţ'rimil că ijşti musafir. Că eşti la o masă cu prieteni.”
Dar lui Dobrovici i s-au tăiat picioarele. C] e pasă, ' căci nu e vorba de ei. Dar el ştie cum se erimea cu negustorii. Când era mare vornic, Alccv Vulpe cât pe-aci să-1 ţintuiascfi de o ureche la stâlp, în piaţa
Gheorghe, pentru că ieşise din prăvălia lui o piele scumpă, cam putredă, răscoaptă. Un negustor putea fi oricând mat la Agie, uns cu smoală şi plimbat aşa prin oraş, marfa legata de gât, dacă marfa acer<*r/^^'-n socotită Hr” cri proastă ori prea scumpă.
— Nu vă supăraţi, mă duc. Să vedem numai despre ce orba. Am caleaşca la conacul viei şi într-o jumătate de s sunt înapoi.
om Intre oameni, voi. I
NEGUSTORUL ŞI BOHIRIL
A trecut braţul dc apă cel mai adine şi mai îngust Fântânica, în barca cu cei trei arnăuţi şi apoi, luând în piept o potecă râpoasă, printre butucii de vie în floare, a ajuns la conac. Dar când să se suie în caleaşca, ia vizitiul de unde nu o. Pasămite vizitiii tuturor butcilor se adunaseră în f<^' şorul viei şi povesteau snoave, după ce mâncaseră şi ei fr. tură şi băuseră un pahar de vin, din porunca anume a 1 Pavlicioni. Starostele Dobrovici ardea de nerăbdare. I părut nemaipomenit că vizitiul nu-1 aşteaptă pe capră şi de cum îl văzu se răţoi la el, amarnic:
— Unde-mi stai, ticălosule? Nu ţi-am spus să aşu, totdeauna lângă cai?
La răspunsul învinuitului că s-a dus şi el să îmbuce cemânia marelui negustor n-a mai cunoscut margini. A luat biciuşca din toc şi a început să-i care cu ea. Cu faţa arsă de ph^snitura biciului, omul numai a scâşnit din dinţi, s-a urcat pe capră şi a pornit.
Ajuns la casa cea marc de pe Podu Mogoşoaiei, peş; t drum de biserica Sf. Nicolac Tabacu, Dobrovici a oprit caleaşca afară şi a fost dus de paznicul de noapte de la poartă, care văzuse caleaşca şi 1-a crezut boier, la uşa cea mare diţi faţă. A bătut tot paznicul acesta la uşă, iar un arnăut cu găiotanc a venit să-i deschidă, făcându-i apoi loc să intre, 1-a lreçut pe starostele tăbăcarilor prin două săli mici cu oglinzi vi laviţe de palisandru, unde acesta şi-a lăsat papucii şi giu-beaua, şi apoi 1-a dus în sala cea mare cu sacnacsiu, spro coltul uliţei.
Aici Alecu Vulpe împreună cu alţi boieri joacă ca de ol cei cărţi. Bineînţeles este de faţă şi Băl-Ceaurescu, acum i despărţit dc Eufrosina, care e deci şi ea. Inept, chinuit de t teta, care nu vrea să-i fie decât nepoată, a umplut-o de, l
57a erii. Se mulţumeşte deocamdată s-o ia cu el în toate păr-în fiece zi.
Când Vulpe îl văzu pe Dobrovici, se întrerupse din joc începu să strige furios:
— Pe unde ai intrat? Pe unde ai intrat, mă? Dobrovici se fâstâcise, ar vrea să spună ceva, i se îneacă rbele în gâtlej.
— Să vedeţi.
Vulpe, furios, nici n-a aşteptat răspunsul.
— Pe unde ai intrat, n-auzi? Se întoarce spre arnăut, gura pungă. Pe unde l-ai adus, mă vită? Sluga se bilbâie, speriată.
Prin faţă, am crezut că.
Vulpe se întoarse iar furios către Dobrovici:
— Mascara, intri într-o casă boierească prin faţă? – şi-i veste pe ceilalţi ca înmărmurit de o asemenea cutezanţă: oi se porneşte a urla către negustor: Afară! Ieşi afară. către slugă: Vită, adu-1 prin uşa din dos. Eufrosina, care stătea de vorbă, lungită pe sofa, cu Vul-chi şi cu colonelul Dăscălescu, se uita cu milă la tatăl lui nă; părea gata să-i spuie o vorbă marelui ban. Pe urmă răzgândi şi urmări cu privirile pe Dobrovici, care ieşi îm-! ticindu-se. Omul abia şi-a pus la nimereală anteriul şi ciz-iliţele de saftian. E dus prin curte către bucătării, intră r-un soi de tindă lungă, cu duşumea ceruită, ocoleşte la iaptă pe alta şi mai lungă, năucit de nu vede nimic, şi pe nă, pe uşa din fund, e scos iarăşi în odaia cea mare cu nacsiu.
Dar nimeni nu se mai uită la el. Aşteptă într-un colţ. la trei sferturi de ceas. Abia atunci marele ban îşi aminJte şi spune uneia din slugile care purtau tăvile cu gustări, i şi cafele pentru jucători să-i aducă blana de cacom alb. id sluga i-a pus-o dinainte, Vulpe îşi dezdoaie picioarele subt el, se ridică greoi, coboară de pe sofa şi vine ame-ţător spre Dobrovici.
— Ascultă, ce blană e asta? Ţi-ai bătut joc de mine? Ilpă ce îmbrăcă haina iar îi vorbeşte întărâtat, privindu-1 jf lios cu ochii fără gene, mici de ciudă. Vino aici. Ia uite n îmi vine gulerul.
— Vine bine, măria-ta, aşa trebuie să vie.
— Aşa trebuie să vie? Scârbă ce eşti! Cu mine vorbeşti aşa? Vrea să-1 lovească, dar oasele-i trosnesc şi mâna uscată nu-l ajunge.
Dobrovici se văicăreşte, nenorocit, cu capul lăsat smerii pe umărul sting.
— Miria-ta, o facem din nou dacă nu vă place. Sâni mina. nu vă supăraţi.
Dar Vulpe fierbe de mânie; gxira lui fără dinţi, ca o pungă, c albă de un soi de spumă uşoară.
— Ţi-ai bătut joc de mine, neruşinatule. Caută ceva, ţi parcă nu găseşte, apoi ia de pe masă o cutie de tabac goală şi o aruncă în blănar. Uite cum vorbeşte cu mine un fecior de măţar! Ascultă, dacă mâine când mă scol nu găsesc blana fără cusur, pun să te bată dinaintea bucătăriei.
Dobrovici iese, împleticindu-se ca beat, fără să poată şti dacă pare beat că a fost atât de umilit sau de bucurie pentru că a scăpat aşa uşor.
