ÎN JOS DE RADU-VODA

iinclcă Ion Ghica plecase la Iaşi, unde făcea – la „Aca* lia” de acolo – un curs de inginerie şi fiindcă Tell era mult pe Dunăre, unde-i era batalionul, Bălcescu rămase,

0 bucată de vreme, singurul mernbru al „Frăţiei” în u'eşti. şi se simţea oarecum descur? ijat. Apoi îşi spuse acă se sperie că e singur, niciodată „Frăţia” n-o să iasă baginile de hârtie ale statutului, rupte şi acelea.

|jară de cei patru fraţi Goleşti, Ştefan, Nicolae, Radu şi! andru (poreclit cum se ştie şi Albu, ca să fie deosebit u^u-său Alexandru Golescu, negru – Arăpilă), fură aduşi: ea vreme în „Frăţia” şi câţiva dascăli ardeleni, de la a Sf. Sava şi încă vreo doi de la Schewitz, ^ între care ite Sever, '-^ Multă bucurie le făcu şi adeziunea poetului üineanu, tot din acest timp, ca şi a lui Cezar Boli iac. [ai intrară, ceva mai târziu, un însemnat număr dc oii-unii foşti colegi ai lui Bălcescu şi alţii colegi cu Tell,

1 maiorul Voinescu II, maiorul Costache Filipescu, loco-iţii Fărcăşanu, Cristophi, Pleşoianu, Scrurie şi alţii.

>ar cu aceasta Bălcescu nu fu mulţumit. Simţea adânc ia unei legături cu straturile adinei ale poporului şi de se oprea tot mai deseori la Vadu Rău. Făcu, de ascîntovărăşit de Boliiac, vreo câteva călătorii de-a Iun-i dc-a latul ţării. Pe de o parte, era în căutare de docu-c istorice şi de copii manuscrise după cronicari, pe de parte, se trudea să cunoască mai de aproape starea ţă-nii şi nevoile câăcaşilor.

Pension pentru fiii de boier, deschis la Bucureşti de profesorul ntoniu Schewitz (1815-1870) (n. ed.).

loan Axente Sever (1821-190t5), profesor, participant la revoluţia i4tí în Ţara Românească §1 Transilvania fn. ed.).

— Tito, asta nu-i dc ajuns, ii spuse el soră-sii, intr-' do vară, la sfârşitul cinei. Trebuie să cunoaştem cât de cl pe muncitorii de la oraşe, trebuie să ne legăm cu ei, lămurim, să chemăm Ia noi câţiva fruntaşi de inimă şi minaţi din sinul lor. M-am gândit să începem cu Damij băiatul Iui Toma Pandurul. îmi pare foarte inimos şi desc^ la minte. Ştie şi carte. Prin el am putea să răzbatem prir. cailele din Tăbăcari şi din Scaune. Cu asemenea oameni s făcut lucruri însemnate în Revoluţia franceză. Erau la Pc două cartiere, St. Marceaux şi St. Antoine, cu meşteri şi cal care însemnau acolo cam acelaşi lucru cu ceea ce sunt tab şi măcelaiii aceştia aci.

Ţâţa fu şi ea de aceeaşi părere şi inlr-o zi, când Toma. după obiceiul lui s-o întrebe de sănătate pe serdăreasa. fu îndemnat să-l aducă în aceeaşi săptămână pe Damian. are ceva de vorbit cu el. Mai târziu, profesorii ardelenH împrieteniră şi cu alţii.

Ideea de a cerceta tăbăcăria lui Dobrovici fusese a Tif care se sfătuise cu Luxită, căci între timp deveniseră amân-| două prietene, iniţiate în secretele „Frăţiei' şi toţi trei ptj seseră la cale vizita la tăbăcăria de subt dealul Radu-Voi unde lucra Damian. Câştigaseră de partea lor şi pe a trrr femeie, care participa mai de departe la activitatea,. Frăţit. pe Ana Ipătescu. al cărei soţ, Nicolae Ipătescu, ca şi Grigor] Ipătescu, fusese adus în societate de colonelul Nicolae Gl Icscu, fostul aghiotant al lui vodă Ghica. Câteşitrele se sfă-tuâseră cu Axente Sever, care primise mai demult, după ct izbutise încercarea cu Damian, însărcinarea să ia legătur: prin acesta cu cât mai mulţi lucrători tabaci. Aveau acolo m <j, vup al, Frăţiei^' de opt calfe, şi între ei şi un meşter.

O careta a Goleştilor îi duse pe toţi, în două râaduri, pi la poalele colinei râpoase, pe care era mânăstirea Radu-V şi, lipită cu ea, bisericuţa lui Bucur, cu turla ei ca o ciupe Bineînţeles, pregătiseră, pentru orice întâmplare, şi o b explicaţie. Era o vizită de curiozitate, cerută de cuco Ctno doreau să-şi cumpere câte o malotea de la faimosul nai' Uobroiei. Voiau să-şi aleagă din prăvălia lui, pe d cuvânt vestită şi departe de graniţele ţării, şi anume de la fabrică, a: ^a cum se zicea de la o vreme. De o I de zile, Dobi'ovici, care era starostele blănariloi. era fcr m

: u ic m 'er

* libo i lin i: i-p vlecat cu piroscaful pe Dunăre la Viena, ca să se întâlnească colo cu marele negustor Constantin Pop de la Sibiu, d'^ios-ut şi acesta în întreaga Europă, şi care avea o sucursaiă a gsei lui în oraşul împărătesc.

n>îicolae Golescu, Nicolae şi Ana Ipătescu aşteptau îm-treună cu Axente Sever de o jumătate de ora să se întoarcă ar careta cu care urma să vină acum Bălcescu. Ţâţa şi Lu-ica Florescu. Era o zi călduroasă de vară, spre asfinţitul oarelui, şi toţi laolaltă coborâră acum, ocolind mânăstirea,) ina la malul gârlei, care aci se îngustează şi se adânceşte ocmai din cauza colinei, dar numaidecât se lărgeşte din nou, esfirându-se pe prundiş. Soarele cădea departe dincolo, peste moi şi peste oraş, din care nu se vedeau decât turle de bâse-ici scăldate în asfinţit şi ici-colo acoperişuri de tablă, care cânteiau printre copacii atât de mulţi, că păreau – aşa, vanti de departe – deşi ca o pădure. Peste gârlă, în faţa bise-icuţei lui Bucur, era o moară de cărămidă a cărei roată se ivârtea cu vuiet. Un lung şir de plopi, drepţi ca nişte fuse erzi şi foarte înalţi, străjuiau în spatele ei malul rupt în rgilă ici-colo. în stânga mânăstirii, spre malul gârlei, doi abaci duceau pe umeri atârnate de o pi'ăjinâ lungă, piei rude, pe care ei le priviră curioşi, urmărind cum le leagă nele de altele, cum le bagă în apă, unde mai erau şi altele, în ajun.

— Sunteţi de la Dobrovici? întrebă Ipătescu, dornic să o lămurească mai curând.

— Aş! Ce vorbiţi dumneavoastră? Aia e tăbăcărie lai-e, noi lucrăm într-o maghemiiţă. Jupânu nu are decât nsprezece calfe cu ucenici cu tot. Eh. Dobrovici ăla e boier lare. Ala are ca la două sute de lucrători şi ucenici. Dacă ăwiuceţî acolo, o să vedeţi.

¦Ana Ipătescu se uita cu milă la oamenii aceştia, siliţi să ia ¦Draţe pieile murdare, încă pline de sânge, cu resturi de Wne pe ele. Erau pc marginea apei, dar se simţea un miros reu.

Şi cât tirnp le lăsaţi în apă?

— Apăi, o zi, două. pe urmă le luăm iar sus, la curăţit.

Şi oamenii, în cămăşi murdare, zdrenţuite şi în izmene,) borâră în grabă.

opri deasupra râpei lângă chiliile care-şi prelungeau zidurile Icproase, învălmăşite pe povârnişul lutos.

Nu puteau trece cu careta pe subt mânăstire, deoarece pe poalele colinei coborau, până în apă, două garduri ale une^ case mici cu acoperiş de tablă, care era pe costişe, întrei rainăstire şi gârlă. Lucrătorii îi sfătuiră să trimeată trăsura* să înconjoare mânăstirea cu turlele ei pe sus, pe după chiliile călugărilor şi dascălilor, iar ei să meargă cu piciorul, pe dincolo de căsuţă, apoi să coboare pe prundiş, că acum cu sccet se poate trece. Tăbăcăria lui Dobrovici e după cotul apei., uite, i se vede acoperişul printre frasinii ăia.

După ce îocolit pe sus căsuţa cu prispă, au cobor*' pe un fel de podişca, un soi de ponton al mânăstirii, la cai-era trasă o luntre ce rămăsese acum afară, pe prundişul seca'., şi pc urmă urcară din nou pe uliţă, care ducea, după cât se vede, spre Filaret. Pe dreapta dădură, sus, de nişte uluci ascuţite, înalte de-un stânjen. O portiţă în dreapta şi o poartă mare în mijloc, cu cele două canaturi, date acum în lături^ duceau în curtea tăbăcăriei lui Dobrovici. Amândouă erau păzite de arnăuţi cu cite două pistoale la brâu. Vreo treî* perechi de lucrătoiu, în picioarele goale, murdari, în zdrcnţ-aproape, aşteptau să li se arunce dintr-un car piei crude c care p (U'neau, fiecare la un capăt al prăjinei sprijinite p< umori, spre gârlă.

Curtea era imensă ca un bărăgan şi chiar acum, într-c vară secetoasă, e plină de baUoa'.e. De jur împrejur, ni io. – de gard, sunt şoproane şi magazii cu cite o jumătate de cat deasupra. în dreapta, la umbra unui uriaş plop alb cu coroană stufoasă, o cărăruie podită cu cărămizi duce zece paşi de la portiţă ia intrarea prăvăliei cu marfă gata de vânzare, unde cei sosiţi au şi intrat, speriindu-1 pe tejghetar, care nu mai văzuse, se pare, asemenea musafiri acolo, căci boierilor de obicei li se aducea marfa acasă.

Bălcescu şi Axente Sever au rămas în curtea cea mare cit un maidan, cu magazii lungi pc trei laturi, în loc de gard.

Prăvălia e întunecoasă; un clopot atârnat de un arc dca-w supra este izbit de uşa care se deschide, încât cei dinlăuntru, chiar dacă sunt după pereţii de blănuri atârnate, ştiu că a intrat cineva. E şi o tejghea de brad, înnegrit de vreme, pc care sunt bătuţi în cuie bani de argint şi de aramă. Fără Îndoială, bani de saltea de când s-a clădit tăbăcăria, ori o parte din ca. Nu e lumină deloc, căci fereastra este astupată şi ca cu un paravan de blănuri spânzurate.

Axente Sever părea că-1 cunoaşte pe feciorul lui Dobrovici, care e acum lângă carul din dreptul magaziei de piei crude, căci se îndrepta întâns spre el. Acesta e oarecum stingherit că-1 găsesc nişte muşterii, pe care el îi credea neapărat evghenicoşi, în papuci, în nădragi lungi de moluur şi în că-maşe de pânză cu râuri de arnici roşu. Dar munca-i muncă. Treaba lui este acum să vadă cum se descarcă pieile crude, să le treacă în catastif la numele măcelarului care le-a trimis. Cu oarecare şiretenie, arătând interes pentru munca de tăbăcărie, după ce şi-au dat bună ziua, Axente Sever, care nici el nu avea mai mult de douăzeci şi trei de ani, i-a sugerat tî-|Mrului să-i poftească pe musafiri să viziteze cu de-amănun-W fabrica. Profesorul ardelean ţinea stăruitor ca lucrătorii, adepţi ai. Frăţiei”, adică Damian şi soţii lui, să-i vadă pe aceşti buni prieteni şi fraţi ai lor şi să-şi dea seama că ei „a să le cunoască mai de aproape truda. Cu acest prilej ălcescu află că tânărul care nu împlinise douăzeci şi unu de ^mi se numea Pană, Pană Dobrovici.

În prăvălia întunecoasă şi plină de miros de cojoace şi ¦ănuri, cele trei tinere femei cerură să li se arate blăni de lastrahan, despre care aflaseră în oraş că au fost aduse din ^udul Rusiei. Ştirea era adevărată, fusese adus un rând d*. ini, dar se vânduse tot şi se aştepta altul. în schimb, erai Ani de samur, de cozi de vidră, de caconi alb, de dihoi i-im care însă ele nu doreau să cumpere.

Între timp, Luxită îi făcea semn Ţiţei că-i vine rău din oricina mirosului greu, înăbuşitor din prăvălie. Ieşiră deci oate trele în curte, nu fără să observe în treacăt, jos lângă jgheaua cu bani bătuţi pe ea, un hârdăiaş cu trei sticle de campanie puse la gheaţă. Erau aduse de la gheţăria acope-ită cu stuf din grădina fabricii, unde tânărul Pană Dobro-vâci le ţinea subt lacăt, fără ştirea tatălui său. Când fiul tabă '. rului le văzu pe cele trei femei tinere ieşind din prăvălie,. anaso încremenit şi fu gata să-i vie rău. Fiind intrat cu: atastiful în magazie, tocmai când musafâjii păşeau pe poartă, >e ele nu le văzuse venind. Se fistici cu totul, se înroşi ca rac, se bâlbâi vrând să întrebe, vrând să explice. vrând. „ i el nu mai ştiu ce. Se simţi nenorocit în papuci, în nă iragi grosolani de mohair şi în cămaşă de pânză cusută cu îuri de arnici, în fata acestor femei tinere şi subţiri, care oate aveau rochii de mătase, văratc<: e, cu talie lungă, strânse >e corp, terminate pc şold în unghi, de la care începeau fusr-ele învoalte. Ţâţa şi Luxită aveau rochii verzui, iar Ana

Ipătescu era în tafta sinilie. Pe cap purtau pălării de col (V) rea rochiei, cu fundul pe coc şi deschise mult în faţă, legat* cu panglici pe subt bărbie. Ele priveau surprinse, nepricepin de ce acest tânăr, despre care aflaseră de la tejghetar c^ fiul stăpânului tăbăcăriei, e atât de emoţionat. Pană Dobrovici avea mâinile prea scurte şi nu ştia i-să facă cu ele, mai ales că de statură era cam scund şi des tul de grăsuţ, chiar cu oarecare burticică. Cu pantaloni lăsaţi prea jos şi în papuci, părea şi mai scurt. Dar capul era frumos ca al unui actor de prime roluri, cu trăsătui foarte regulate, cu ochii mari ca prunele verzi. Până la urm se văzu că zăpăceala lui venea din disperarea că e văzu aşa. Tinerele femei îşi zâmbiră una alteia, căci întâmplareu li se părea destul de caraghioasă.

— Acesta este unul dintie cuceritorii Bucureştilor,. lion”, ie spuse în şoaptă Ţâţa Bălcescu, înainte ca e] < ajungă chiar lângă el.

— îl cunoşti? fu curioasă să ştie Luxită.

— Oarecum. numai din vedere. coleg şi prii^ten Barbu. Am să vă spun mai pe urmă, sfârşi ea, căci se apropiaseră de carul încărcat pină în vârf cu piei crude de bou.

Numai azi tânărul Dobrovici se simţi atât de nenorocit în nădragi grosolani şi în papuci, în curtea fabricii. Do obicei se fălea cu acest lucru şi el, şi tată-său, mai ales, care. s< uita lung, cu mândrie, după acest fiu, când îl vedea atât d tinăr, ţinând fabrica în mâna lui viguroasă, necruţător cu oamenii, priceput în meserie, gi'ijuliu să nu se facă nicB o risipă. '

Tot atât de fericit asculta Dobrovici şi ceea ce i se spune, despre viaţa de noapte pe care o ducea fiu-său. întovărăşit cu unii feciori de boieri, în frac fără cusur, parfumat, el petrecea nopţi întregi cu femeile de viaţă uşoară, anum* cele mai scumpe, alergând cu caleaşca din bal în bal, fără sa joace însă cărţi, ori făcând chefuri de care vorbea tot oraşul socoteala plătind-o el singur, pentru toţi, totdeauna.

Dobrovici îi dădea oricâţi bani cerea, fiindcă băiatul lui' era în stare, chiar dacă petrcoerea dura până la ziuă, s. alerge în caleaşca acasă, să se dezbrace de frac, să bage capul într-un lighean cu apă rece, ca să se dezmeticească şi apoi. îmbrăcat în nădragi şi în papuci, să alerge la fabrică. S* vedea pe el însuşi în acest fecior şi era mulţumit că se ţinea cu sfinţenie de vorba lui: Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă„ cer.” co _n să spună că, dacă este cineva în orele cuvenite

I iu pe bii fei [îl!

cir mi jU] Dl

II

I ¦ alj t (> ( ir ^i

Cl C ( ton sa tr ia er F im la datorie. pr*atc face în restul timpului cc vrea. Pe de altă

Irte, lovara: NIa lui fiu-său cu feciorii celor din piotipendada şi numai la petrecere, dwsebita lui ti* la femeile bitoare de lux, il măgulea nespus, căci eia u bună faimă ntru pro. speritatea lui negustorească. Toate astea le ştia bine Pană Dobrovici. dar astăzi, văzându-le pe cele trei

Îei frumoase în lochii uşoare de vară, fu nenorocit şi nuci ştia de ce. Cum ar fi putui, de altfel, să bănuiasc; va înverşunata lui vanitate? Se inclina respectuos şi eu fisticii, el. atât de stăpân pe sine însuşi în orice împre-ire. răspunse zâmbind, dar fără să ştie că zâmbeşte la pro icâi^a Iui Axente Sever ca să le arate musafirilor fabrica Ti chiaiel îtiaintc, crezând că ei vor să Ii sc arate uscâ-3 şi magazia de blănini scumpe.

— Nu. fu d (^ părere Bălcescu. vrem să vizităm toată ica, pas cu pas. Dacă se poate, începând di* la pieile crudt ^ la aigâseală. Să vedem cum se lucrează pieile.

În El nu mai avu ce să zică şi cu gesturi destul dv cara-^îoasc* de, om de lum*^”, ciivv uită că e în nădragi şi papuci i pofti după el.

Trecură deci spre latura din stânga a cui'tii. unde li sr-iiâtâ mai întâi o magazie dc paiantă, spartă pe ici. pe colo. ie se vedeau crăcile din ziditură şi acoperită cu şindrilă;) uli'edâ. cai'c era magazia de piei crude. Cinci-şase luciă-lori alegeau şi duceau în spati^ piei, printr-o uşă largă, în ^opronul care era lot p (^ niaiginea ciu'tii. lipii de magazie, înăuntru. cei veniţi fi'ră trăsniţi de o duhoare rlnc^dă şi v'ăzurâ între alti cinci flăcăi, plini toii de mi/; >â udă şi de ¦iângc, pe Damian cu un catastif în mină. Flăcăul se opii sfios A râmase tăcut, fără să le dea măcar bună ziua. Nu avu urajul. credea că nu e cuviincios, căci boierii nu îngăduiau elor din tagmele de jos. să le dea buna ziua, ca nişte adevărate cuntiştinţe. Ţăranii şi muncitorii în i^vnevr aveau dreptul liumai să sc^ încovoaie, să dea negi-eşit bună ziua, dai; iiUiiiiid. şaru mina” aplecaţi până la pământ. Chiar negus-oriloi* nu le era îngăduit. să dea bună ziua adresat cu un on personal, ci liumai să salute anonim, fâiâ sa aibă aerul că {¦Iută cunoştinţe. Bălcescu se apropie de Damian şi. din-r-o mişcaic pornită din inima, vru să-i dea mina. Dar s<-nfiorâ şi râma. ^^e cu mina întinsă, căci mâinile lui Damian ^u toi atil de murdare de mizLjă şi dv sin^e ca şi obrajii. iPkrâul se feri grăbii, ca un lepios. De altfel, fn magazie. nix) sul de putreziciune şi borhot eia atil dc* paiiuiizalor de greţos şi locul era atât de mocirlos, încât găsiră că e mal bine să iasă. Lipită cu magazia de piei crude era magazia de cenuşare, urfie intrară unul după altul. Nu făcură decât câţiva paşi înăuntru, căci nu mai puteau merge din pricina băltoacelor, dar simţiră că se înăbuşe într-o duhoare de talpă nelucrată şi de scârnă de câine. Văzură pe două rânduri vreo douăsprezece gropi, largi de doi-trei paşi la gură şi pline toate cu zeamă de var. într-un colţ, pe nişte mese acoperite cu tablă, câţiva oameni, parcă şi mai zdrenţăroşi decât cei din magazii, rădeau pieile vâscoase, gelatinoase, le curăţau de resturile de carne şi le frecau cu scârnă de câine. Gropile acestea nu erau însă gropi, ci nişte butoaie mari îngropate, şi în fiecare erau puse piei la murat.

Luxită se apropie de Ţâţă, palidă, cu buzele dintr-o dată uscate.

— Simt că-mi vine rău, duhoarea asta m-a năucit, mi-a înnegrit creierul, ameţesc, hai afară!

Era un miros cu care nu te puteai obişnui treptat, aşa cum se întâmplă de obicei cu mirosurile, ci tocmai din pricină că era un amestec de putoare de iuţeală de amoniac şi de carne stricată, soiurile de duhoare, care rămâneau deosebite, se întreceau între ele şi le-^imţeai pe rând, înti^-o creştere greţoasă, înverşunată, de care pentru unii nu era scăpare decât în leşin.

Dar în afară de Luxită toţi se ţineau încă tari.

În colţ, patru oameni se trudeau din răsputeri să scoată dintr-o groapă piei năclăite, cu părul de pe ele pe jumătate desprins, grozav de grele, din pricină că erau ude. Erau toţi cu picioarele goale, negre şi crăpate, în băltoaca făcută din scurgerile de pe piei. Bălcescu se gândi cutremurat că trebuie să le ardă şi propria lor piele în această zeamă', care ii stropea şi se scurgea pe ei.

Femeile, ca să nu se m. urdărească, rămăseseră cam în prag, şi tânărul Dobrovici se înfiinţase lângă ele. Un lucrător se apropie de el, cu o înfăţişare de câine bătut.

— Jupâne, mi-e nevasta bolnavă şi mă duc cu ea mâine dimineaţă la sfântu maslu. Mă lăsaţi?

Dobrovici fu nenorocit când auzi că i se spune „jupâne” faţă de tinerele femei şi mormăi ceva neînţeles.

Văzând-o pe Luxită albă ca varul, cu ochii parcă daţi peste cap, Ţâţa o scoase numaidecât în curte, unde ceru să i se aducă un scaun. Veni după ele şi Dobrovici, care alergă şi aduse un scaun ţărănesc, din prăvălie.

I

I

SI

I

Nicolae Golescu şi Grigore Ipătescu ieşiră şi ei afară peste câtva timp, năuciţi de duhoarea umedă, dar Ana Ipătescu se încrâncenă să rămâie. Voia să vadă tot.

În mijlocul magaziei, Bălcescu şi Axente dădură de nişte căiămizi aruncate ici-colo pe jos şi, sărind de pe una pe alta, se putură apropia de masa acoperită cu tablă, pe care se rădcau şi se frecau pieile, subt supravegherea untii ins înalt şi spătos, ca de treizeci de ani; avea un cap mare, dar ca de copil, cu mustaţa lui bălaie. La el, la acest uriaş Licsandru Hergă, cel care rupsese între degetele lui mâna vătafului bătăuş al lui Băl-Ceaurescu, venise fugar din sat, ' la câtva timp după aceea, Tudose, ca să devie ucenic de tăbă-car şi cu nume nou, Damian. Plăvanului îi plăcuse băiatul care se înfipsese în vătaful cu gârbaci şi-1 primi bucuro: -ajutându-1 să ajungă calfă. Şi acum, deşi devenise meştei, rămăsese săritor şi prietenos. Din când în când se repezea să dea ajutor şi la scosul pieilor. Scotea singur câte două. Vizitatorii au aflat pe urmă că e adept al „Frăţiei”, deşi nu avea încredere în nici un soi de boieri.

Trecând pe lângă lucrătorii care se opinteau, se trudeau îndoiţi de şale şi tot scăpau din mână pieile vâscoase şi ude pe care voiau să 1(^. scoată şi iarăşi le apucau, Axente Sever făcu semn unuia ^ntre ei, căruia cămaşa sfâşiată lăsa să i s-vadă braţul sub^l^re, dar vânos, chiar muşchiulos. Era un băr bat înaâî, ^pş^ avea un cap mai mult oacheş, cam lung, cu trăsături regulate, dar cu ochii duşi în fundul orbitelor, deşi acestea erau mari, ca şi gura lui, de altfel. Când flăcăul se apropie de Axente, acesta îi şopti lui Bălcescu:

— E un om de nădejde al nostru. îl cheamă Dumitrache Stoica. Ai lui îi zic Mitru.

Tabacul auzi explicaţia tânărului dascăl şi zâmbi.

— Domnule, puteţi vorbi tare. Toţi pă cai^e-i vedeţi aic; sunt oameni d-ai noştri, vă puteţi bizui pă ei ca şi pă mine.

— Câte ore lucraţi pe zi? întrebă Bălcescu, respirând greu, pe unul scurt, bălan şi vânjos.

— Mai puţin ca ăia dă sus. şi arată ceva ca un pod sau ca un cat pieziş al magaziei. Venim dimineaţa, când să luminează dă ziuă şi când să înnoptează putem lăsa lucrul. La prânz/avem o jumătate dă ceas să mâncăm.

Bălcescu făcu socoteala în gând că oamenii aceştia muncesc în duhoarea asta râncedă, luptând cu pieile vâscoase, mai mult de douăsprezece ore pe zi.

— Şi cât o puteţi duce aşa? ^ _, _^_ _

— Mult nu; în meseria asta nu să trăieşte mult, din pricina sărăturii şi a umezelii, răspunse un alt bărbat toi înalt şi bălan, dar cu faţa puhavă de putreziciunea dinăuntru pe care află că-1 cheamă Fănică Teică.

Mâinile şi picioarele tuturor lucrătorilor erau umflate, iai Teică şi le arătă pe ale lui, cu nodurile lor îngroşate.

— Ne prăpădeşte răceala care ni se bagă în oase! Bălcescu simţea că duhoarea l-a răzbit şi pe el, că i-a pătruns nu numai în plămâni, ci şi în ochi, în toată pielea, ca şi în haine şi că numai o voinţă crâncenă îl mai ţinea în picioare. Se întoarse cu o nesfârşită tristeţe spre Axente Sever.

— Nu mi-am închipuit niciodată că se poate trăi în ast-'fel de destrămare a vieţii.

Se uita cu o milă înduioşată la un lucrător mai bătrân, mustăcios, cu obrajii scofâlciţi, cu fruntea încreţită.

— E greu cu duhoarea asta, prietene, ce zici?

Felul acesta de a vorbi ar fi părut nefiresc lucrătorilor, dar cunoscându-l pe Axente de la,. Frăţia”', cel întrebat îşi spuse că ăştia oricum nu sunt boieri ca alţi boieri şi răs-pimse. zâmbind amar, cu oarecare şiretenie:

— Ce să facem? Luptăm şi noi cum putem, şi făcu cu ochiul, scoţând o sticlă de rachiu verde de izmă de subi masă. Da' aci nu bem, că duhoarea asta îi strică gustu. Ieşim în grădină, lângă umblătoare, că acolo aeru e mai curat şi mai poate răsufla omu.

— Totul e să te gândeşti la altceva, adaose, clătinând amar din cap, Fănică Teică.

, Să nu mai vezi. să nu mai gândeşti. îşi zise în gând Bălcescu, învins în toată fiinţa lui. Să nu mai vezi. să nu mai gândeşti', îşi repetă năuc. Dădu turbvirat bună ziua şi se întoarse spre uşă, întovărăşit de Axente Sever. După ce trecură băltoacele, dascălul cel osos şi înalt de la Sf. Sava îi spuse cu un tâlc îndurerat, pentru că-i ghicise gândurile:

— Cei mai mulţi dintre ei au copii, muncesc pentru copii. N-au încotro, trebuie să muncească.

— N-am bănuit niciodată că unii oameni sunt siliţi să câştige astfel pâinea copiilor lor. Acum înţeleg ce e munca silnică. Ce se poate clădi, frate Axente, pe asemenea temelie de suferinţe şi de nedreptăţi? Unii dau tot şi nu li se dă nimic, alţii nu dau nimic şi tocmai lor li se dă tot. Atâta aş dori, să facem un stat românesc adevărat, al poporului! Dar cum?

1 re

Musai, frate Bălcescule, să facem un stat românesc.

Bine. Vom face un stat românesc, dar de nu va a¦fcmelie sănătoasă, dacă va fi numai sus arătos, îl vor ntă-mă jos apele propriei ticăloşii şi atunci palatele cu s; ' le e lux se vor prăbuşi subt greutatea neomeniei. pos-jyi-n ele.

ŞpA.şteptându-i pe cei dinăuntru, musafirii care ieşiseră în urte stăteau dc vorbă pe scaune fără spătar, aduse din pră-âlie şi puse la umbra marelui plop alb dc la intrare, cu 'Unchiul gros şi găunos, cu scoarţa crăpată, să vâri palma iLuxiţa se simţea mai bine. Avusese la ca o sticluţă, cât ucă de cristal, plină cu săruri de camfor şi parfum. O nea necontenit la nas. începuse chiar să zâmbească. O în-iKlea faptul că tânărul Dobrovici. ducându-se în prăvălie i arate unui om pirpiriu şi zdrenţăros ce scaune să aducă, pofitase de cele câteva clipe libere să-şi îndrepte câilionţii l „ă-i lustruiască, udându-i cu apă, şi acum se întorcea parcă ^ sigur de el.

9bar tocmai intraiă po poartă doi târgoveţi, încălţaţi cu heţe groase, purtând cioai^eci albi, cărnăşi cu mânecilc largi Ibe, pieptare negre. Păreau să fie fraţi. Trecură pe lângă lusafiri. Clopotul de la intrarea prăvăliei sună ca o talangă vaci. Câteva clipe după aceea, veni tejghetarul cel cu i smolită, sprânccnat şi cam bondoc.

— Jupâne. au venit oamenii ăia dă la Buzău. Ce facem? l^ană Dobrovici se simţi nenorocit; îi venea să-l ucidă acest tejghetar, care nu simţise că nu ci^a clipa poti-ivitâ spună,. jupâne”.

— Ce vi'ei, mă? Ce tot vrei?

Tejghetarul, ncpricepând de ce o nnnios. rămasi' năuc. luă parcă lunecând:

— Dar. păi. ne trebuie cheia dă la magazie, că ăştia lai dau două mii la cojoace peste ce-au dat ieri.

Pană se căută întărâtat în buzunare şi, negăsind cc căuta, ' îndreptă mânios, îndârjit, spre prăvălie.

— Ţâţa, nu ştiu care din noi două e vina acestui exces găteală la acest june berbec în papuci şi cu puţină burtă.) Use cu şiretenie fiica vornicului lordache Florescu şi ochii ei ^ pisică scânteiau maliţios.

— îmi pare lău, dar trebuie să-ţi spun că. pentru min< loe tot ce face. răspunse Ţâţa moale, liniştit, uimindu-i p*

— Aaa.,. aflăm lucruri noi, glumi Nicolae Golescu, apro-pimdu-şi scaunul.

— Acest tânăr Dobrovici, lămuri Ţâţa, este coleg de şcoală şi prieten la toartă cu frati-miu Barbu. împreună cu al treilea coleg al lor, un oarecare Medelioglu, care a împlinit ieri douăzeci de ani, îşi pierd nopţile cutreierând toate balurile mascate din Bucureşti. De altfel, în fiecare după-a miază, toţi trei, răsturnaţi pe perne, în caleaşca luxoasă a Iul Dobrovici, sunt nelipsiţi de la plimbările de la Herăstrău şi de la Băneasa, convinşi că nu le poate rezista nici o femeie, căci fetele tinere nu-i interesează. Cheltuiesc sume mari de bani, fiindcă, după cum vedeţi, tată-su pare foarte bogat Are şi câtex^a moşii. Se cred toţi trei, lionii” Bucureştilor şi sunt nebuni după conchiste.

— Lion”, ăsta? Aşa bondoc? E prea caraghios, Tito., Cu toate că are un cap destul de frumos. de berbec, dar frumos. Oricum, soro, lion'?

— Face mare lux cu îmbi'ăcămintea. L-am văzut S vreo câteva ori, că lucram în grădină. Veneau să-l ia cu caleaşca, de acasă, pe Barbu. Dobrovici ăsta sta în colţul drept al trăsurii, cu pumnul strâns subt bărbie, ca să i st vadă inelele cu rubine şi briliante de pe degete. Aţi obser vat cite inele şi ce mari le are? Poartă o pelerină enormă de damasc nesjru, ca de cărvunar, pusă pe umărul fracului cenuşiu. Cilindrul sur şi păros, pus pe ureche, îl face, crede irezistibil. E drept că, aşezat, pare mai înalt decât în picioar după cum vedeţi, are picioarele prea scurte, dar are talie oarecum obişnuită. Nu i se vede subt pelerină nici burta. Sunt femei, se pare, care umblă înverşunate după banii lui

— Dar nu ne-aţi spus, mademoiseUe Biilcescu, ce face să credeţi că sunteţi chiar dumneavoastră obiectul oma-||ife îşi în at

I giului deosebit al acestui „lion” cu picioare scurte? V spus-o cumva

— A, nu, asta nu. Nu i-aş fi îngăduit-o niciodată. De ah fel, de vreo şase luni, nici nu mai vine pe la noi, fiind maică-mea e furioasă pe aceşti prieteni ai lui Barbu, desp care vorbeşte cu dezgust ca de nişte stricaţi şi-i e frică nu i-1 strice şi pe băiatul ei. Dar ştiu, fiindcă mi-a spus râzând, în glumă, Barbu într-o zi când eu îmi cam băteam joc de toţi: „Tito, tu ştii că nefericitul acesta este îndrăgos-lup, avf

Cl sil

I

Pă L

Sil tit de tine M-a pufnit râsul, căci mi s-a părut ridicol ca. aşa urâtă cum sunt, să se îndrăgostească cineva de mim, Da, onorabilă soră, mi-a spus Barbu, e îndrtigostit do tinţ'^^^ m mi. tii une că ai cea mai mică mână şi cel mai mic picior din icureşti.” Ce să spun, m-a pufnit râsul.

Nicolae Golescu ridică din umeri, clătinând dân cap.

— Mărturisesc că „lionul” acesta nu este lipsit de spirit observaţie, desluşi el, cu un surâs care ar fi vrut să fie, în ul lui, un compliment adresat Ţiţei.

— Ah, frumoasă consolare. Când eşti urâtă. să ţi se uie că ai „piciorul şi mâinile mici”, murmură ea ca sar-sm.

Atunci, Luxită Florescu se supără de-a binelea. Dragostea ntâi o face pe Ţâţa să se îndoiască de ea cu totul, căci ita fată nu-şi putea desluşi altfel de ce fusese părăsită.

— Ascultă, Tito, cine ţi-a spus ţie că eşti urâtă? Eu îţi că, dacă aş fi bă'fbat, m-aş îndrăgosti de tine.

Nicolae Golescu ar fi vrut să protesteze şi el, dar fu njenit. Fata asta era atât de serioasă, încât protestarea lui fi părut un compliment ocazional obicinuit, şi astfel ea ir fi crezut în sinceritatea lui, pe când el ştia că Luxiţ< ea dreptate. Simţea însă că ar fi fost necesare unele lămu-i mai din adânc şi i se păreau că n-ar fi potrivite acum, a sigur că în anumite clipe Sevastiţa era o frumuseţe anie, aşa cum şi fratele ei uneori, cu ochii lui uşor oblici, zâmbetul schiţat numai în colţul gurii, era turburător penfemei. Aveau amândoi în ei un soi de prezenţă dinlăuntru, o fereastră, dinapoia căreia, privind de după dantela perei, se ghiceşte cineva.

Vocea lui Bălcescu, lipsită de forţă, voalată şi în acelaşi ip plină de intensitate, de acea intensitate care se simţea tot corpul lui, în mişcările lui extrem de vii, şi pe care fără chemare să judece oamenii o taxau” de nervozitate, ivea şi ea. Mai mult decât asemănarea fizică, ea avea la cu el astfel de reacţii psihologice, de răsfrângeri şi de sibilitate morală. Era în ei o prezenţă permanentă af: r-tă în loc, în timp şi, mai târziu, în istorie. Nicolae Golescu gândi cu precizie aceste lucruri, dar le simţi de-a dreptul. Dă un răstimp de tăcere gravă, boţindu-şi figura lui roş-ă, de ofiţer şi poet romantic, îi spuse, nesigur totuşi:

— Aveţi multă, foarte multă personalitate, domnişoară cescu.

Singura schimbare pe care o făcu în formularea asia ică fiind aceea de a-şi da seama că e nepotrivit să-i spună, madcmoiscllc Bălcescu”, cum ii spuneau şi cei din jurui ei, dc obicei.

Prin curte treceau în timpul acesta mici gi upuri d* lucrători în zdrenţe murdare, robotind la un (le cojoace întinse la soare, cărând cu cotigele, dv la magazie, saci ci coajă de stejar sau var. Veni pe portiţă şi o ceată de ţi gănci cu coşuri şi doniţe sparte, care cu marfa lor adunat; luară drumul ştiut al magaziei de cenuşare, din care acun tocmai ieşeau Bălcescu, Axente Sever, Ana şi Nicolae Ipătescu.

Bălcescu o văzu pe Luxită la umbră, lingă poartă şi. li niştit, îşi spuse că, nu a fost nimic grav. Vru să intre îi magazia următoare, care nu era, de fapt, decât un compai ţiment al acestei lungi clădiri joase, deşi avea deasupra ui cat scund, care mergea de-a lungul pe troi laturi ale curţii Nicolae Ipătescu renunţă să meargă mai departe, în schim' Ana Ipătescu stărui să intre şi ea, Ţâţa. de la portiţa de subl plopul cel mare, făcu semn că vrea să fie aşteptată.

— Vreau neapăi-at să văd şi eu, Nicule.

— Lucicăi îi e mai bine?

— Da, însă nu ar mai putea încerca din nou. Abia intraseră în această a doua magazie^ şi fură ajunşi (fl tânărul Dobnwici, care stărui să le dea desluşiri trebuinl cioase. căci voia să fie mereu aproape de Ţâţă.

— Aci se face tăbăcirea pieilor. Vedeţi, în dubele aceste pătrate – şi arătă altt^ gi*^pi. vreo patruzeci, cv_ mai mir' decât cele din magazia cealaltă, pline cu zeamă finilă rl coajă de stejar – se ţin pieile cam trei-patru săptămâni.

Se aflau în încăperea aceea vreo douăzeci de bărbaţi în zdrenţe,. nemincaţi'„ parcă, dealtminteri era de neînchipuit că se mai poate mânca după ce ai stal o jumătate de zi în putoartva asta, care te face să tr simţi un stârv în des-compimere; aduceau piei sau le trăgeau din gropi. S” istoveau parcă măcinaţi Incvi. înti-un trup fără reflexe. Pieile purtate în spinare, trântite în dube sau scoas (cu fiertura scurgându-s („ de pe ele pe zdrenţele şi pe trupurile oamenilot erau ca ispăşirea unui păcat istoric, care dura de la naşten până la mormânt.

În magazia uimătoari', cea mai lun^a, cu zidul de paianta găurită, de puteai să bagi mina prin gardul lui şi pe unde pătrundea iarna suflul îuf^helat al viscolului, vyixu alt (^ puţuri de lemn îngropate, mai mici decât celr duble, dar mult mai numeroase, ca nişte ochi otiăviţi ai pământului, unele hngă lir sa ele. Şi aici, oamenii în zdrenţe murdare trudeau până la ovire în jurul lor. ca nişte umbre de pe alt tărâm.

— Aci, în putinele astea trebuie să stea pieile ca la trei li, uneori şi mai mult. Aci se pune aşa: o piele, un strat coajă măcinată, altă piele, alt strat de coajă de stejar mă-rată, până se'umple. După fiecare trei luni se schimbă. Aşa lucrul durează aci cam un an şi jumătate. Mai vreţi să ^rgeţi sus. la masa de piatră, unde se calcă pieile cu fierul

Pană Dobrovici ar fi vrut să răscumpere, prin compe-sa, papucii şi cămaşa ţărănească de pe el, dar meşterul igaziei îl amărî din nou.

— Jupâne, avem prea puţină coajă. Nu e bine să facem înomie la coajă.

Ţâţa il văzu pe fratele ei pământiu la faţă, cu ceva nesi-r în privire, parcă ar fi fost beat. Se gândi la plămânii slăbiţi.

— Nicule, eşti obosit, să mergem.

— Nu se poate, Tito. Trebuie să văd tot. cu ochii mei. 'i n-am ştiut până acum cum trăiesc oamenii aceştia, noi.

fericiţi de afară.

Şi vorbea încet, deşi erau amândoi înainte aproape singuri.

— E adevărat, e uşor să fii fericit afară, Nicule, când ştii cum trăiesc oamenii aceştia. Nu, nu voi mai spun”.

viaţa mea că mi-e prea cald şi că mă simt prost, în trăsura i acasă. îmi voi aminti de ce am văzut astăzi şi îmi va fi iine de mine.

— Cu asta nu sc îndreaptă nimic, Tito, Trebuie să facem 'a, ceva ca să nu mai fie ceea ce este.

Feciorul jupânului, jupân el însuşi încă de pe acum, sc ibi să-i ajungă şi să le treacă înainte, urcând la catul dc isupra. pe o scară de lemn cu şase trepte. îngustă şi ^aptă ca o scară de pisică. Ducea la pod – la catul de – şi cu greu urcară toţi. Podul era tot atâta de lung magazia de jos, dar atât de scund, că de-abia se putea sta picioare, şi era plin dc mese cu material pe ele.

— Aci se lucrează pielea până se face subţire şi frumoasă, să poată, fi purtată de lumea aristocrată. Pe dumnealui il ^amă Schwartz şi e zurichterul nostru, l-am adus do la iga, din Austria., Gufc Tag, Herr Schwartz', spuse el, ca irate că ştie nemţeşte.

Zurichterul. uscat la faţă, dar cu mustăţi grt) ase şi lungi două cozi de veveriţă, mormăi încruntat ceva de neînţeles itrci ei… ¦, _, _.

K- ¦ r

S-au întors apoi în curte, din nou.

— Acolo ce e? întrebă Bălcescu, după ce mai răsufli puţin, şi arătă magazia care forma latura din fund a curţii acesteia mari cât un obor.

— Acolo se lucrează blănurile de purtat. Se spală şi dc întâi şi pe urmă se pun la dube, dar nu cu fiertură de coajă, ci cu straturi de piatră acră. O piele, un strat de piatră acrii şi aşa mai departe. Pe urmă se scot, se rad şi se curăţă ai nişte cuţite care taie ca briciul. După aceea se pun la us-cătoare.

— Şi pe urmă, glumi Axente Sever, imitându-1 pe, Jion' a se vând boierilor şi boieroaicelor, ca să se grozăvească cu ele.

— încă nu. să vedeţi dumneavoastră, spuse acesta rezervat. Pe urmă începe lucrul cel mai migălos: curăţirea şi lustruirea părului, pieptănatul lui de firele proaste, îngrijirea cu tot felul de leacuri. Aci avem noi cei mai mulţi oameni, peste o sută.

— De ce atât de mulţi?

— Păi, nu facem numai blănuri pentru boieri, ci şi rai) şi mii de căciuli, de cojoace şi de scurteici pentru târgoveţi şi pentru ţărani. Trimitem chervane lă toate bâlciurile din ţară. „

— Şi câţi lucrători aveţi cu toţii? întrebă Ţâţa.

— E greu de spus, uneori mai mult ca două sute, alteori 'di puţin. Când aveam zor mare chemăm şi din afară.

— Şi când nu mai aveţi zor, îi goniţi? glumi rece Axentt Sever, ai cărui ochi duşi în fundul capului păreau totuşi că ard.

Dascălul de la Sfântu Sava era un bărbat înalt, slab şi osos, dar foarte voinic, cu o barbă cam rară, castanie.

— Cum o să-i ţinem dacă nu avem de lucru? întrebe uimit, ca un adevărat jupân, feciorul lui Dobrovici.

— Dar ei ce mănâncă. dacă îi goniţi de aci? întrebe Ţâţa mirată.

— Păi să păstreze din ceea ce câştigă acum. să le ajungă Da' vezi că sunt risipitori. Toţi sunt nişte beţivi, dau totuJ pe băutură. D-aia sunt în halul ăsta.

— O fi făcând asta ca să mai uite, ca să nu înnebunească spuse Ana Ipătescu. Ea se gândi cu dezgust la sticlele dt şampanie zărite în prăvălie şi se întrebă dacă acest Pana Dobrivici e un dobitoc mincinos, ori numai un dobitoc cart nu-şi dădea seama de ce face şi vede. ^

Erau acum toţi în curte; începuse să se răcorească puţin, i soarele scăpătase cazând dincolo de zare, dar ei nu simJu nici o deosebire între aerul curat de afară şi duhoarea de ^c rânced dinlăuntru, căci ea îî urmărea prinsă dc hai-e, de trupul lor.

Ce e în magaziile celelalte? Cele din fundul curţii?

ij cescu voia să ştie toate.

— Păi. acolo dorm vreo patruze-ci dc ucenici. şi unii rători care n-au casă în afară.

— Acolo dorm ucenicii? Hai să vedem! îi îndemnă arăt Bălcescu pe ceilalţi.

Pană Dobrovici încremeni într-un soi de spaimă.

— Ce să vedeţi? Un pat mare de scânduri, cât ţine maia, acoperit cu rogojini pe care dorm patruzeci-cincizeci oameni, după îm. prejurări. Mutra lui devenise mai acră când simţise că musafirii ăştia ţin mai mult partea lucră-Jor decât apreciază cheagul şi puterea lui de bogătaş. Io, şi arătă spre colţ, e magazia cu cele de trebuinţă la l^âcărie: coajă de stejar, var, piatră acră, cuţite, cuie, cio-e, lemne de lucru şi altele. Şi aici, în dreapta, spre pră-e, este magazia cu marfa gata, pe care aţi văzut-o. Acum altă lume umblă forfota prin curte, de la o maga-la alta. Vin vreo patru perechi purtând prăjini groase umeri; de prăjini spânzură pieile scoase din Dâmboviţa, t dintre cele ce au stat, se vede, o zi, două, în apă.

Toate tăbăcăriile au nevoie de apă, de aceea se fac p în d d d4 su: m malurile râurilor, rosti Pană Dobrovici ca un om care a să înveţe şi pe alţii.

— De aceea nu este bine să locuieşti pe malul unui xiu din jos de tăbăcărie, băgă de seamă puţin acru şi ca? Ti; oaptă Axente Sever. Te otrăveşti cu resturile şi mirosul a tăbăcăriile cele mari.

Erau acum tot lângă intrarea prăvăliei, când observă că cei arnăuţi închid porţile grele după ieşirea căruţelor cu fă.

— Parcă este o închisoarej^ observă Luxită.

— Am fost de-am cercetat Telega şi Ocnele Mari, i-am at pe osândiţii din ocna cea mare, cei care au tâlhărit şi auucâs. spuse Bălcescu. Viaţa lor nu e însă mai ticăloasă t a oamenilor acestora care muncesc pentru o pâine şi t storşi ca nişte robi egipteni.

— Apoi, câtă deznădejde şi câtă ură s-au adunat în ini-} acestor oameni va fi destul ca să-l dea peste cap pe Bibescu, cu toii ai Iui. Atâta minie e în oamenii aceştia, ci sunt convins că vor deveni de fier când va fi nevoie, mart dascftiul cel tânăr şi osos. cu fruntea boltită peste „Krhii itK tunzi.

B; V' M. care trecuse doi paşi mai înai” t. ^ > acum I.1. toţi.

— Dacă ştiinţa nu găseşte leac acestei istoviri neomeneşti dacă nu aro mijloacele să uşureze truda celor ce munc-atimci nii-e silă de această ştiinţă. Adevăraţii binefficălrt ai irii sunt acei oameni de ştiinţa care ajută pe omt mu. IL.; >r să se elibereze treptat din sclavia muncii fizice. Iţ ' poate. Trebuie să vie odatu şi ziua când acestf” nv sănătoase şi dispreţuite vor fi (^xecutate de maşini.

— Dar pină alimci? Şi apoi, dacă maşinile cad toate u mina bogătaşilor? mirii din nou Axente Sever.

Nicolae Ipătescu văzu că se scoate apu din puţul dil mijlocul curţii şi ceru un pahar, căci de un ceas suferai ¦. sete.

— Da. numaidecât! Pană. strigă la un băiat hmg şi dfr şirat: Ia vino Încoace după mine. (Jiţă Şt porniră amindci spre prăvălie. 1

Ana Ipătescu îşi certă bărbatul: 1

— Cum vvvi să bei din apa asta? Nu vezi ce mocirlăl în jurul ei? Trebuie să miroasă şi ea urât. j

Fixiorul tăbăcarului sv Întoarse urmai de Gâţa, cam aduc (*a în bi-ate hÂT'dăiaşul cu trei sticlo de ^'ampanio |>U^ la gheată.

— Vt^di^ţi. apa nu e pii^a bună la noi. Vreţi mai biM un pî; har de şampanie fi anţuzească de ia gheaţă? J

Şi luând distins, cu două degete, paharul. îl vui m hm uaiaş să-l clutească. I

Tf) ţi îl priviră cu oarecaie suipiindercv f

— Aşteptai pe cin („va? îl intM^bă Nicr>fao G („Iesa surâzând.

Pana Dobrovici păru puţin încurcat.

— Nu, dar vedeţi, apa, aci la noi, e cam salcie. Şi urmă cel mai bun leac împotriva mircKsului ăsta grru e un pahar de şampanie. Avem gheţăria în spate, în grâdi

Clătise, ţinut mereu între două degete, vârându-1 în L.aaş. paharul luat de la Nicolae Ipătescu. il umplus* nou şi-l întinse Luxiţei Florescu.

— Vă! og luaţi un pahar, doamna. E şampanie franţlf* zeascâ. de cea mai bună calitate, rece ca gheaţa.

40ft hâi într-adevăr, în pahar juca vâu, cu spuma ei răcoritoare, lăutura atât de uşoară. Luxită ar fi băut. dar i s-a părut î paharul trebuie să miroasă a cojoc vechi şi rânced. |

Urcau acum pe costişa de lângă mânăstire, tocmai când un ălugăraş în sutană cafenie bătea toaca de vecernie, umblând:) rin curtea presărată cu morminte şi cruci. Pe câmpia pe care; lu ajuns apoi sunt numeroase căsuţe, cu câte o odaie şi tindă, ^ „ri cu câte două odăi, cu curţi cu gard de uluci, fără iarbă^ i fără flori, numai cu câte vm dud în bătătura de noroi us-1 at sau vreun corcoduş aproape sălbatic. Chiar în vară, uliţai nahalalei acesteia a tabacilor păstrează pe de lături, într-o] rământare de lut. făgaşul capricios al roţilor, din zilele del tue, când noroaiele trebuie să fie până la genunchi şi când; se poate umbla de la o casă la alta decât cu cizme, cinei e are. şi de nu, în picioarele goale. Numai în mijloc glodul e^ ărâmiţat în ţarina care pare o cenuşă gălbuie.:

Lângă nişte uluci cu o laviţă la poartă, câţiva copilaşi, j: are nu aveau decât cămăşuţa de pânză pe trupurile goale,; e jucau în ţărâna pe care o aduceau din mijlocul umblat al' iliţei şi o făceau moşoroaâe, cum s-ar fi jucat cu nisip. Aici' ^a atât de groasă căptuşeala de ţărână a drumului, că intrau: oatele trăsurii de o palmă. O băltoacă acoperită cu o ver-' leaţă putredă, care se pare că nu se usca niciodată, era la; ioi paşi de uluci. în. şanţ. Dintre copii, o fetiţă de patru ani, ai ochii mari şi trăsăturile drepte, nespus de, fenieie mică”, ilabă de tot, se ascunsese sfioasă după gard şi apoi, urcâniu-se pe o portiţă, o învârtea în ţiţâni de câte ori era într'^') ată câte ceva. Luxită, înainte de a se sui în caretă, se) prise atrasă de farmecul ei.

— Cum te cheamă, fetiţo?

— Ţţţ.

— Ce e tatăl tău, fetiţo?

Mai învâili puţin portiţa, speriată, şi apoi răspunse as-i: unzându-şi faţa într-o parte: '

— Tabac.: Ţâţa, care se oprise şi ea, îşi aminti brusc.;

— Are trăsăturile lui Dumitrache Stoica, tabacul ăla; nalt, care spunea Axente că e la, Frăţie”. Întrebă curioasă:; pi cum îl cheamă pe tatăl tău, fetiţo?;

Iar întârzie mult până să răspundă. i în genere, e greu de spus aşa, din prima clipă, când sea-! nană copiii cu părinţii lor, în afară de împrejurarea când. ¦ i părinţii au vreo trăsătură caricaturală, care apare încă din piimii ani, ca, de pilda, nasul prea mare, bărbia prea lată ori prea ascuţită şi altele, între părinţi şi copii cu trăsături regulate e greu de făcut vreo comparaţie, în afară de coloarea ochilor şi a părului, în Dar fetiţa lui Mitru, înăltuţă, cu faţa lungă, cu fruntea înaltă, cu ochii mari, nasul drept, cu gura cu buze subţiri. – drepte şi ele, semăna cu el. Frumuseţea lui era o frumuseţe -% uscată la chip, frumuseţea ei era o miniatură de o nesfir-^ită ^ delicateţă, dar tot atât de istovită de lipsuri.

O mângâiară, îi dădură bani să-şi cumpere bomboane, p>e care ea nu vru să-i ia, şi Luxită îi puse pe laviţă. Apoi ele se urcară în careta care porni la pas, ca să nu stârnească prafuL Bărbaţii urmară pe jos., INTRE GABROVENI ŞI I. IPSCANI

Hanul Gabrovenilor e plin de lume care aşteaptă plim-^ bându-se prin curtea cea mare. în dreapta şi în stânga, după ce ai trecut prin gangul de la intrare, afumat de la un focj mai vechi, sunt aripile cu un cat ale hanului. De fiecare” I parte, odăile, cu numere, dau pe pridvorul care merge de-a lungul şi e închis cu geamlâc albastru; sunt şi dedesubt odăi.; dar mai proaste, care dau de-a di^eptul în curte. Aci stau* mai mult slugile şi sunt de asemeni bucătăriile şi magaziile. jE murdar totul şi miroase urât. Curtea a fost pietruită cu pietriş de râu, dar s-a stricat. Lăturile de la bucătărie se ai^uncă, chiar din prag, în bătătură. în fund sunt grajdurile^

Intrând prin gangul hotelului. Zinca fu bucuroasă că n-a întârziat. Trebuie să vie Ţâţa şi Nicu de la Braşov. Au fost să |se odihnească o lună, la ape, la Tuşnad. Au scris că vin azij

Aşteaptă şi alte cucoane, unele îmbrăcate luxoscu rochii cu zeci de volane, cum e nebunia modei acum, cu umbreluţie „şiorate, întovărăşite de ofiţeri şi de felurite cunoştinţe. Aş-| teaptă de asemenea femei gospodine, tineri sclivisiţi, cu pălării tari, înalte, păroase, care învârtesc în mână bastoaane 'negre cu minere de argint. Aşteaptă mai ales străinii. neraţi, unguri, din jurul consulatelor. Azi, marţi, e zi de sosire a I”Carului iute”', care a plecat de ieri dimineaţă de la BraşojvJ IE legătura de două ori pe săptămână a ţării cu străinătateaj Imai mult chiar decât pe la Giurgiu (pe unde se mai duc mai ales cei care călătoresc cu piroscafele spre Istambul ori lai Viena). într-un grup de ziarişti de la Buharester-Zeitiing şi ie la Vestitorul romanesc, care pândesc cu nerăbdare sosirea, iziarelor de la Braşov, Eufrosina Băl-Ceaurescu, într-o rochie albă de in, cu garnituri de nurcă la gât şi la poale, cu pălăria răsfrânta în sus deasupra frunţii ei netede ca petalele dei nufăr, răspunde surâzând silit întrebărilor şi glumelor de toţi

411 soiul. Din când în când se apropie de ea, beat, cu ochii îm-paienjăniţi de firişoare sângerii, cu gura strâmbă de mânie,! fostul praporgic Fanache Băl-Ceaurescu, acum scos din armată. Poa>'tă un frac cenuşiu, cu care se vede că a dormii îmbrăcat.

— Hă, crezi că nu. ştiu. îl aştepţi pe neamţul tău. Mă. am să vă arăt eu la amândoi.

Ea, care de două luni de zile nu-i mai îngăduie să mai vie pe la ea şi nici nu-i mai vorbeşte, îi întoarce acum mânioasă spatele şi trece în stânga jurnalistului neam.ţ. Dar el se ţinc^ după ea. De două luni, Frosy est (^ văzută de dimineaţă până noaptea târziu, în două din cele şapte zile ale săp-tămânii, cu inginerul austriac Langdorf, care conduce lucră-g rile şoselei Câmpina-Predeal. E un bărbat ro. şcovan, voinic,! cu mustaţa groasă ca vrabia şi aurie. Are bani m. ulţi şi jâ' place viaţa din Bucureşti. E vesel şi ştie să cânte la pian. în căsuţa din curtea grajdurilor este mare petrecere în zilelel când el e la Bucureşti. Toată trupa de teatru, colegii şi colegele Eufrosinei mănâncă şi beau, cânta şi joacă, cu o voie bună boemă, căci, neamtur' e un băiat dv viaţă, căruia ii place să vadă lume tânără şi veselă în jur. Nu i-a plăcut însă căsuţa aceea scundă, unde, de câteva ori int rând seara, s-a plesnit cu capul de pragul de sus şi i-a propus fetei să se mute, dar Eufrosina nici nu vrea să audă de asta. Din1r-un sălbati* orgoliu, moştenit de la maică-sa, este l_ hotărâtă să nu facă două lucruri: mai întâi să nu se mute, să rămână mai departe în căsuţa asta, mărturie a umilinl (Moi' îndurate, şi în al doilea rând, să nu ceară niciodată nimănui nim^c, primind însă tot ceea ce i se dă, dacă i se dă făiă ca ea să ceară.

Inginerul neamţ a adus. într-o zi de luni, trei meşteri unguri de la Comarnic şi a mai angajat vreo zece inşi de aci din Bucureşti şi într-o săptămână aceştia au pus în spatele căsuţei un alt zid, la vreo doi metri şi jumătate. I-a explicat fetei că asta apără de viscol şi crivăţ iarna. în modul acesta. odaia de la faţă a căpătat în fund o odaie de spălat şi de ţinut rufăria; tinda s-a lungit cu doi metri şi jumătate, iar odaia din dreapta, unde locuiesc bătrânele, a căpătat în dreptul ei o bucătărie, la care se intră şi prin fundul tindei şi din curte. A mai pus, de asemeni, duşumea de lemn la toate încăperile locuite. Deşi din faţă casa e tot atât de joasă şi de dăi-ăpănată, înăuntru e însă acum mult mai încăpătoare. A sfătuit-o pe Frosy să angajeze şi un paznic arnăut, care

412 ijllujească şi la masă, căci femeia tinriră care ^ijută p. trine la bucătărie, la vacă şi la păsări, nu poate dovedi

Ee aud zurgălăii şi Zinca scoboară din poştalion, ca să fie aidecât lângă cei ce vor sosi. S-a ascuns în poştalion, în Lrte departe, ca să nu fie nevoită să se întâlnească cu 'Usinica. Tremură toată la gândul că Nicu şi cu această fată (iirăbălată vor fi peste câteva clipe faţa-n faţă. Ah. dc-1 s-ar mai întâlni niciodată. Trăsura Eilwangen-uocoleşte în goană pe subt gang. un fel de butcă închisă, care are şi o bancă afară. în spale cupclei. şi una în faţa ei. Aci stau cei care prcfeiă să lătorească în aer liber, dacă au cu cc se acoperi când plouă, u cei ce nu găsesc loc înăuntru. Bagajele pline de praf irnă în toate părţile, unde pot, unele deasupra. Călătoria grozav ^ de obositoare, dar este cea mai rapidă şi mai ief-lă. în direcţia Braşovului. în străinătate. Dintr-o privire. Zinca a înţeles că Nicu şi Ţâţa nu sunt trăsură. îi pare nesfârşit de rău şi sc îndreaptă iar spi-c ştalion, parcă mai obosită. Dar pe de altă parte. îşi spune e mai bine că Nicu şi făptura aceea nu s-au întâlnit. Inginerul Langdorf de pe capră, de alături de surugiu, a izut-o pe Frusinica şi o strigă vesel. Pe capră este singurul c care-i place, căci, cât e de mare, s-ar chinui greu. ghe-uindu-sc inăunlru. îşi opreşte totdeauna locul acesta chiai' când trece Eilwagen-în sus, la ducere. A coborât jovial şi sc îmbrăţişează cu Eufrosina; ea îl ia) oi la braţ şi amândoi se îndreaptă spre birja care aşteaptă fundul curţii şi care-1 va duce pe el spre hotelul dc p (aiul Dâmboviţei. Neubauer. Birjarul ia valiza pe care o noştea de luni de zile, căci şi birjarul c acelaşi. Fanache Băl-Ceaurescu s-a aşezat în calea lor, cu ochii rcă bătuţi.

— Dă-i drumul, ncamţulc, şi vrea să pună mâna p aţul femeii.

Ea îşi smuceşte mâna. El o face curva şi o înjură ca la zarmă. Neamiul nu pricepe, dar vede faţa ei care păleşl (dă brânci beţivului, vrând să treacă împreună cu Frusinica ainte. Fanache a căzut jos. şi aşa din genunchi a scos stolul de la spate (căci teaca de piele era deschisă) şi a tras onţul nu l-a lovit pe neamţ în cap, aşa cum ochise el, ci unai în umărul stâng. Neamţul nici n-a ştiut că e împuşcat.

^ în ediţia 1953. greşeală de tipar: grozavă'- (n. ed.).

\par

L-a prins cu dreapta de gât şi l-a dat cu capul de peretele gangului până i-a plesnit ţeasta. In zilele care au urmat, consulul Austriei a cerut ca descendentul Băl-Ceaureştilor să fie arestat pentru încercare de asasinare, dar nu a fos* greu să se arate că rana la cap a fostului ofiţer e mult mai gravă decât muşcătura glontelui din umărul neamţului, căci câteva zile Fanache a fost între viaţă şi moarte. A scăpat în cele din urmă, iar inginerul a fost sfătuit de consul să nu mai calce în Bucureşti, căci de la boierii români te poţi a:? tepta la orice.

De la Breaza, Langdorf a scris Eufrosinei o scrisoare cordială şi veselă, arătându-i că nu are nimic la umăr, că peste o lună sfârşeşte co are de lucru la şosea şi că pleacă la Viena, definitiv, unde o aşteaptă să vmă negreşit, căci cu o voce c a ei va cuceri orice capitală apuseană. (I se pare chiar şi lui că exagerează întrucâtva, şi a fost cel dintâi surprins cân Eufrosâna – Dăscălescu mai târziu – a devenit peste vredi zece ani o stea cniropeană.)

N-a mai fost supărată în nici un fel tânără actriţă nici po feciorul Ceaurescului. îi rămăsese omului mâna dreaptă paralizată şi vorbea greu.

În poştalionul ei, Zinca îngheţase. Auzise detunătura pistolului şi văzuse cum Langdorf îl zdrobeşte de zid pe Fanache Ceaurescu. „Ah, ce năpârca a ieşit din fata asta!” Tremura toată de-a binelea. începu să-şi facă cruci grăbite. „Doamne. Dumnezeule, bine că nu i-ai adus astăzi!” Se gândi cu spaimă la noaptea nemaipomenită când se iscă pe lume făptura acestei fete. primejdioase ca o iasmă. Iar îşi face cruci. „Copil al păcatului. Dacă l-ar feri Maica Domnului pe Nicu de ea!” Vine spre ea un băiat gros într-un surtuc plin de praf, c plin de praf şi pe faţa bălană cu barbă mică.

— Mă cunoaşteţi, stimată doamnă, sunt profesorul Lau-rian. Am sosit acum cu Eilwangen-uL Vă aduc o scrisoare de la fratele Bălcescu. N-a putut veni azi. Vine abia marţea viitoare. Are de lucru, de copiat nişte documente do la fratele Bariţiu, la Braşov. Tot caută într-o taşcă de hârtii şi ziare. Uitaţi-vă, asta o scrisoarea.

O vede năucită pe Zinca şi întreabă, întinzând barba tunsă scurt ca un cioc:

— V-a speriat împuşcătura?

Utea abia poate bolborosi:

— Fata asta.

El înţelege că serdăresei îi e teamă că a fost rănită lata

Irea s-o liniştească.

— Asemenea femei frumoase, stimată doamnă, trec prin e fără să le atingă nimic. Ca salamandra, stimată doamnr^. arg trece prin foc fără să se ardă. ca salamandra. _ wtam la patru luni după întâmplarca de mai sus, ieşind din brăria lui Danielopolu, care era peste drum de spitalul Colţii, iălcescu şi profesorul de la Sfântu Sava, Laurian, se priviră ncurcaţi.

— Ce facem? Pe cc tipărim revista?

Plănuiau să scoată împreună o publicaţie căreia îi şi h (*-ărâseră titlul: Magazin istoric pentru Dacia, în care să se ipărească numai articole istorice şi mai ales tot materialul nedit, adunat în cursul câtorva decenii şi care ajunsese n mâna lor: izvoade, letopiseţe şi orice soi de diplome i documente istorice. Un popor nu poate fiinţa ca na-iune, socoteau ei, dacă nu ţine socoteală dc trecutul lui, ca a-şi poată întări conştiinţa istorică, ca să poată trage în-ăţăminte pentru viitor. Pentru renaşterea lui – socoteau ¦i – poporul român arc nevoie de acest magazin istoric, şi Iacă statul sau cei care au posibilităţi materiale nu sc gln-lesc să-l înfăptuiască, îşi vor lua ei inima în dinţi şi vor ncerca, aşa, fără mijloace, să-l dea cât de curând la iveală

Din păcate, librarul Danielopolu, la care erau convinşi că 'or găsi puţin sprijin, nici nu vroia să audă de această pu->licaţie şi nici macai^ nu-şi lua sarcina să aducă din străină-ate, cu plata cuvenită, hârtia dc care aveau ei nevoie.

— Hai la frate-său, spuse hotărât profesorul Laurian vl-am cunoscut cu el po când era student în Germania. îi spu-lem despre ce este vorba şi ne aduce el hârtie, măcar pentru mul întâi.

Ip. Prăvălia, Universală”' a lui Nicolae Danielopolu este pe L, ipscani, peste drum de hanul lui Şerban-Vodă, la doi paşi ie biserica Zlătarilor, lângă cazinoul comercianţilor şi prin-re marile prăvălii do pe această uliţă, care înseamnă juma-; ate din negoţul bucurcştean. Hotărându-se să se facă negustor, tânărul doctor în litere de la Lipsea, pătimaş cărturar,: raducător din mai multe limbi streine, îi pusese vechii prăvălii, îngustă la intrare dar lungă ca o mav tdă c

— zid, cu vitrine mari, trase înăuntru, nu împinse în ata>'ă, î stradă, ca tarabele celorlalţi. Făcuse în faţa ei şi un fel dl^* trotuar”, ca sa se poată opri lumea în voie, ispitită de măriu furile de lux arătate. Când ca student pleca din tăia la UnilA versitatea din Lipsea, Danielopolu, unchiul iui Eliade, călSl^^^ torea, fireşte, cu chervanele pe care marii lipscani bucurt^tefl le trimiteau în fiece an, ori la doi ani, la marele târg german Şi când se întorcea, la fel. Asta i-a deschis pi^fta şi a deprinal astfel iţele negoţului, trăgând cu ochiul la tejghea şi cu ure-M chile la ceea ce spuneau cumpărătorii. Avea acum în colţul|id din spatele tejghetarului o masă la care lucra tradncândl* mai ales din greceşte. ^ rLM

Era tare muieratic, şi când întia vreo femeie frumoasă iqljl prăvălie, trecea el în locul vin/ătorului, întrebând-o, cu 4|a întorsătură de madrigal comercial, cc doreşte să cumpfu*e. l|, Acum stătea la masa lui. cu cei doi, p (^ care îi poftise s (stea jos, pe scaune.

Bălcescu îl lămm-i pe larg despre rostul revistei. El as-^ uită. rotind ochii mici dar frumoşi. în toate părţiUaten^ ^ iMne intra. Cerea lămuriri amănunţite.

— Vrem să apară patru tomuri pe an. Dacă nu se va putea, vom publica numai două tomiu'i gi-oase, unul primăvara şi altul toamna. Cam două sute de pagini un tom.

— Da. da. foarte bine, îngână negustorul. Era nevoit de o astfel de publicaţie. în Gc^imania asemcmea magazin* istorâce. dar se întrerupe şi rămâne nemişcat.

Cei doi îi uimăresc privirea încordată şi văd că ea. >. oprit asupra Eufrosint4 Băl-Ceaurescu, care a intrat în prăvălie cu pas vioi, jucându-şi volanele albe peste rochia verdtv Danielopolu îşi lasă muşteriii şi se duce înaintea ei. îi sărută mina, şi ea surâde cu o încântare teatrală, ca şi când ai spune: Ah! nu ştiam că sunteţi aci. Vai, ce surpriză plăcută. *' în realitate, Frosy nu intra în această prăvălie universală t. t'cit la orele la care ştia că-1 găseşte pe Danielopolu la masa din dosul tejghetarului. Nu numai că el personal îi arăta cea mai bună marfă, pe care o păstra. se, zicea el, pentru ea, la li) c ascuns, dar ii şi lăsa dân preţ. Nu mult, tocmai cât era partea lui de câştig. Era negustor cu piincipii serioase. Dacă s-ar fi luat după îndemnul inimii şi al gustului său, în câteva Juni nu i-ar fi rămas nimic din prăvălie. De aceea, făcuse aşa ca toate cunoştinţele lui frumoase să ştie că nimic nu se dă.

41tj

1 marfă, cadou după simpatiile negustorului, ori pe datorie, cea daruri în mod demon. strativ numeroaselor femei ele-i||e, pe care le cunoştea mai dc-aproape, cumpărând pen-Me mărfuri din alic prăvălii, arătând că-i vine mai uşor ttecât să ia de pe raft şi să spună, de câte ori o cumpără-m prietenă zicea: Ah! ce frumoasă e mătasea asta, pă-că e prea scumpă*'., N-are-a face, luaţi-o totuşi, v-o fac ¦^dou.” Ţinea să ştie că în prăvălia lui e negustor, nu i de lume, nici curtenitor filotim. Să o întâmpine pe Eu->şina Băl-Ceaurescu îi făcea însă cu atât mai mult plăcere, cât aflase din primul ceas că ea nu cere şi nici nu primeşte louri atât de uşor. Cere numai să i se dea lucru bun şi cu lucerea de preţ cuvenită unui muşteriu statornic. Danie-) olu ştia, de altfel, că nici ceea ce pierdea din cauza ei nu i cu adevărat pierdut. De cum vedea oprită cabrioleta, cu doi armăsari albi focoşi, pe care tot Bucureştii o cunoştea, nea începea să dea năvală înăuntru, ca să spuie apoi şi cercurile prieteneşti: Ah! pe cine credeţi că am văzut ăzi în prăvăria lui Danielopolu? închipuiţi-vă, chiar pt frosina Ceaurescu. *, Vai. Cum arăta? E tot atât de imoasă ca la teatru

Acum, cu suinsul ei devenit profesional, ca! 1 poaită de l^până colo. A văzut o pendulă frumoasă, susţinută de un linie de bronz aurit şi se bucură teatral. Se întoarce spre e rafturi.

IAh, ai adus iar apă de colonia de cea adevărată? Da, ur, două flacoane mari. Asta ce e? Ah. Lămpi cu 1 rectificat. Dă-mi-o pe cea mai mare. Şi brocartul a. Vai, lasă-mi-1 mai ieftin, ca să-l pot cumpăra. Subt o vitrină de sticlă e un serviciu de masă de porţelan life) s, „Săbii albastre”.

— Vai, ce frumos e. Păcat că n-am bani să-l cumpăi L, Musiu Danielopolu, eşti bun să mi-1 pui deoparte?

Desigur, mademoiselle Ceauresco. Băiete, du-1 la ma-zie înapoi.

Ah! şi asta ce mai e? A trecut aproape o jumătate de ceas. Billcescu şi Laurian d că au fost uitaţi.

— Frate Bălcescule, nu trebuie să te superi. Acesta e inielopolu. Când vede o femeie frumoasă nu mai e dc făcut ' Un om îânro oameni, voi. i nimic cu el. Altfel, e un om de ispra_259? Nu vorbeşte dccâll despre revoluţie. Toată ziua. Venim altă dată.

La ieşire văd lume adunată în jurul cabrioletei negre, nişte straşnici armăsari albi. Cel din stânga, care are o paâ^ roşcată în frunte, îşi joacă nervos coama lungă legată panglicuţe şi bate cu copita caldarâmul. Celălalt e parcă, mai liniştit. Arnăutul Eufrosinei ţine strâns hăţurile, care au catarame mari de argint ca şi zăbalele. Pina acum o lună; | echipajul era al tunarului Pană Dobrovici. O cunoscuse Frosy prin Barbu care, fără ştirea alor săi, se ducea des la căsuţa din curtea grajdurilor. Toată vara se putea vedeai alergând în trap sălbatic pe şoseaua Kisseleff, spre capătid unde era rondul de întoarcere şi de odihnă, această cabrioletl nou-nouţă. La început mâna Pană Dobrovici, îmbătat dl elanul cailor şi invidiat de întregul Bucureşti pentru făptu aurie în rochie vaporoasă de lângă el. Peste vreo două 1 conducea Frosy, cu ochii măriţi, puţin palidă, cu gura nuoasă uşor încordată, ţinând cu minuta ei întoarsă hăţur^ roşii cu catarame de argint. Stătea cuminte alături, tot atf de mândru, feciorul marelui tăbăcar pe care toate femeile 3 privesc acum cu înţeles, li sporise omului preţul pe piaţa sentimentală. într-o dimineaţă, plictisită că nu i-a venit cabrioleta la timp, căci avea cumpărături de făcut, Eufrosina s-a supărat şi a trimis-o înapoi viitorului proprietar de tăb carie, spunându-i vizitiului să nu-1 mai prindă pe acolo, ni pe el, nici pe stăpânu-său. Câteva zile, Pană Dobrovici crezut că e o glumă, pe urmă, văzând că echipajul trimis diâ nou tot nu e primit, s-a supărat el. Peste încă o săptămână, la o nouă încercare, a început să fie îngrijorat. Căutând s-o vadă şi să-i explice ce, a fost, nici n-a mai fost primit în căsuţa scundă de către arnăut. Timp de o lună apoi, ornai] a fost bolnav de dragoste. Era o prăbuşire şi ca un gol de moarte în jurul lui. Era în stare să f^că orice numai să-l mai creadă încă lumea bărbatul pi-eferat de Eufrosina Băl-Ceaurescu. I-a trimis până la urmă o scrisoare, cer: ndu-i iertare şi dăruindu-i ei cabrioleta şi armăsarii, pentru ca să nu mai fie nevoită să aştepte. A trimis şi meşterii să-i repare o parte din grajd.

Cu gi'eu şi-au făcut Bălcescu şi Laurian loc prin îmbul-zeala obicinuită de bilei a uliţei înguste^ ca J^aţejaliţele ne^ laici a

A slorcşli aJc BucureştiJor, asurzitoare de larma trăsurilor tot soiul şi a caretelor încărcate, înghesuindu-se într-o orânduială nemaipomenită, toate vrând să treacă în acelaşi l^p, căci vizitiii se îndărătniceau şi se suduiau mânioşi unii alţii.

— Vom putea nni îndrepta vreodată asemenea năravuri asemenea stare de lucruri, frate Bălcescule?

— Da., cu timpul. când un om cn Dnn^*' lopolu va pricepe datorii are faţă de poporul ăsla.

nonitri xi SUNT iioMANr

Ţoala iai'na lui 1844 şi primăvara lui 1845 a fost pen: BălceiBCu o epocă de muncă înfxngurată. Pină la urmă, el Laurian au izbutit să „asigure şi tiparul şi hârtia necesa celor câteva tomuri în care avea să apară Magazimi istt pcvtrn Dacia. Multă lume socotea întreprinderea plină M riscuri, aventuroasă. O publicaţie exclusiv istorică părea ei neputinţă să găsească numărul de cititori cu plată, necesari pentru a-i asigura apariţia, în 1845, în Ţara Româneasrl Cei doi redactori sunt însă optimişti. Se bizuie pe cel pi o mie de abonamente cu plată. Au publicat un. prospect au cerut sprijin publicaţiilor din Bucureşti, Ardeal şi Iaşi cai'e anunţă că primesc abonamente pentru colecţia bucJ it. şteană. Mari sunt greutăţile cu tiparul. Nu se găseai destule litere în tipografii, nici din alfabetul cirilic, nici dim cel latin, cu care se tipăresc alte lucrări. Până la urmă se hotărăsc să publice Magazinu cu literă amestecată.

Toată toamna lui 1844 şi toată primăvara lui 1845 a lucrat Bălcescu ca un zănatic pentru această publicaţie al cărei rost i se păreii măreţ. întreaga odaie e plină de teancuri de foi. de tot soiul. Sofaua din dreapta a devenit acum un soi dc masă pe caic sunt cronici, documente, articole şi apoi co-i-ectui'i de tot felul. E plănuit ca întâiul tom. să cuprincUi în afară de vreo două sule cincizeci de pagini cu documente şi o seiie de aiiicole scrise de redactori. In afară dv Cuvântul

I

* Estt' vorba dc tt'„<„^P*-'<-'t ponlTLi Maoti-iniil istariv]. ap;'irul în I Curierul romanesc^ XVII 9 ianuarie UUo. şi în Finiui pentru luiule, ¦ inimă şi literatura, nr. 3. 1U45. p. 3; {-35, proiect redactat, lâră ÎHP tloiala. de N. Uaiceseu (cL N. Bălcescu. Opere, tomul I. partea a IlHI, ediţie critică de G. Zâne. Editura Fundaţia pentru literatură ţ^i arti, 1940. p 186-187) (n. ed.)

I eliminar despi^e izvoarele istoriei românilor, Bălcescu va ai scrie incă cinci articole. ^ f) e oboseală şi de febră e mai tot timpul bolnav. Vremea mult noroasă şi umedă îl necăjeşte rău. Acum stă lungit sofaua din stânga, bolnav, şi dictează Ţiţei ultimul articol. &melnicid Ion Cantacuzino. Fără sprijinvd de toată ziua. sperat parcă, al surorii lui, care a copiat tot timpul, a lunat, a controlat datele, nu s-ar fi descurcat niciodată. imeni afară de ea nu mai are voie să intre în această odaie 3 lucru.

I'iţa este foarte îngrijorată de starea sănătăţii lui. Ochiul; ent de soră îl urmăreşte zi cu zi, pândind cu nr^linişte iele boalei.

— Te rog, te rog. Nicolache, nu te scula. Scriu eu tot ce şti. Tu bea-ţi ceaiul, că eşti răcit rău. Azi-noapte şi cu mama te-am auzit tuşind de la noi din cameră. De aceea te Ldoapă azi cu sirop de pătlagină.

Bălcescu tocmai voise să se dea jos din pat, dar acum. în „îrşit ascultător, rămâne pe loc.

— Tito, articolul acesta trebuie să apară neapărat în itâiul număr al Magazinului, Şi cum ea dă din cap înţele-itoare, el îi porurtceşte: Scrie! şi vocea se împleteşte hozntă cu gândul care se caută fără echivoc.

^încât pentru aristocraţia noastră, noi care studiem de ita vreme istoria patriei noastre, suntem convinşi mai mult ţjjft oricare că egoismului, mârşăvâei, ambiţiei şi laşităţii ci, ira a fost datoare toate suferinţele sale.' mAi scris?

Ip'ata a scris; dar la sfârşit întreabă:

^ Cele cinci articole din Magazinul istoric pentru Dacia, tomul I, 45, sunt: Românii şi janarioţii, p. 115-121; loan Tâutul, mare gojăt al Moldaviei, p. 135-137; Logofătul Miron Costin, istoricul oldavieL p. 138-143; Spătarul loan Cantacuzino, p. 187-205 şi istelnicul Constantin Cantacuzino, p. 300-393. Toate au fost grupate secţiunea a IV-a, Disertoriul istoric, inaugurată de Cuvânt preli-inariu despre izvoarele istoriei românilor, p. 1-14, urmat de Discurs troductiv la istoria românilor de A. Tr. Laurian (n. ed.).

Textul exact din articolul apărut în Magazin istoric, încheie >ncluziv un paragraf şi este: „încât pentru aristocraţia noastră, noi ri studiem de atâta vreme Istoria patriii noastre suntem convmşi ai mult ca orişicare, că egoismului, mârşăviei. ambiţiii şi laşităţii, ţeara a fost datoare toate suferinţele sale” (n. ed.).

— Nicule, n-ai fost oare prea rău cu boierimea noastră I Bălcescu, furios, sare de pe sofa, îmbrăcat într-un soi de anteriu vişiniu drept haină de casă, şi umblă întărâtat prin odaie.

— Am fost rău cu ei? Şi râde sarcastic. Ţâţa, ei au fost răi cu ţara asta, cu poporul ăsta. Au fost josnici şi ticăloşi.

Ea U întrerupe, sfioasă:

— Dar sunt şi ei români, nu?

Bălcescu, care se plimba acum fierbând prin odaie, izbucneşte:

— Boieini nu sunt romani. Boierii sunt boieri. şi pe urmă îşi reia gândul, într-o frază moale, îndurerată, întoarsa în el însuşi. Ţâţa, alta ar fi fost soarta acestui popor dacă, a~ar fi ^fost boierimea noastră atât de ticăloasă şi lacomă!

ţel jbii ect wm oai ar. n s a fom

: om? ah ţian

Cl ne rie ire. isz

) artţ n ti ului 'evo!

ex (laral

) ilet leinc o ŞEDINŢA LITFRAUA

La una dintre şedinţele literare de miercuri seara, care e ţineau la Voinescu II, în afară de buşelile şi de trânteâile bicinuite (cele mai multe stârnite de Bălcescu), ca şi de xrturile întâmplătoarc, sc hotărî ca membrii societăţii să ozeze câtorva tineri pictori, dintre care Negulici ^ – acum jarte cunoscut şi preţuit – era chiar membru al Frăţiei”, ir Rosenthal ^ şi Iscovcscu ^ aderenţi ai ei sentimentali. Deci, 1 seara asta, după ce Bălcescu citise un articol care trebuia i agară în tomul al doilea din Magazin istoric – căci întâiul >m apăruse încă din iulie, salutat de toată intelectualitatea >mânească – Negulici, îndârjit şi autoritar, îl pusese să joace ¦ih cu Voinescu II, ca să stea astfel cuminţi şi să-i îacci ţî-ărului istoric măcar schiţa în cărbune, în timp ce Rosenthal creiona pe maioiIn timp ce se făceau schiţele, îl ascultau cu emoţie şi cu ncsfirşita curiozitate pe Voinescu II, căci acesta fiind foarte rieten cu marele boier Cornescu (pe vremea aceea, un fel de irector al teatrului), care-1 adusese în Bucureşti pe Fran/¦iszt putuse să asiste la concertul pe care marele pianist ' Ion ia r ici (1812-1851), pictor, gazetar şi traducător, a din 1848 în Ţara Românească, deţinând scurtă

Pmpul Guvernului provizoriu, funcţia de administrator al: irin Prahofn. ed.).

^ C. DuJii^'l Ro. senthal (1820-1851). pictor &>¦ factură romantica, evoiuţionar paşoptist (n. ed.).

^ Barbu îscovescu (1816-1854), picLur, remarcabil purtreLi.:! par-cipant la revoluţia din 1848 în Ţara Româneasca. Plecând de la ravuri de epocă, Barbu îscovescu, la îndemnul lui Nicolae Bălcesi executat portretele unor domnitori români, printre care Matei B^-irab şi Mihai Viteazul (n. ed.).

Franz Liszt a dat primul concert la Bucureşti în seara zilei de Ji decembrie 184G pe scena teatrului „Momolo”. Deşi preţul u! v fmt a fost foarte mai'e, aşa reiese din presa timpului, sala s-a dove ^. eâncăpatoare, cum remarca între aHii şi Cezar Boiliac, în articolul m 423 îl dăduse în sala., Mumolo”, în ajun. Niciunul dintre tinerii aceştia de i'aţă n-ar fi avut atâţia bani ca să cumpere vreunui dintre cele tr'n sute de bilete, câte îngăduia sala. Voinescu II le spunea caufusese programul şi lor le lăsa gura apă: fantezii din Lucia de Lamermoor. din Norma şi din Puritanii, Tarantella de Rossini, o mazurcă de Chopin şi Invitaţie la vals de Weber. Povestea cum a fost Lâszt acoperit de flori, cum o fată tânără i-a dat un trandafir şi i-a sărutat mâna.

Pe urmă, Bolintineanu avu o idee care înflăcăra adunarea poetică. Cei doi fraţi Cătina, parcă gemeni, cu obrajii lor lungi, cărnoşi, şi cu cei doi fraţi parcă gemeni şi ei, Floreştii, întunecaţi şi sprâncenaţi, să dea o reprezentaţie de. giret.

— Girid, mă turcule, îl îndreptă Negulici, furios că acuma nimeni nu va mai poza din pricina jocului.

Giridul era un soi de luptă în doi, între călăreţi: avea loc de obicei fie pe câmpia Colentinei, fie pe aceea de subi său apărut în Vestitorul românesc. Sala de teatru „Momolo” se construise în 1833 şi o găsim descrisa astfel de Dimitrie C. Ollănescu (1ÂÂ40-1908), fiul lui Constantin Ollănescu. unul din animatorii Şcolii Filarmonice„', care ca elev făcuse parte din trupa lui Aristia: „Sala teatrului, clădit de Ieronim Momolo, pe locul unde fusese Diorama în 1812 (la intersecţia Quinet, n. n,), pe locul lui lordache Slătineanu (care la 1797 tradusese din greceşte în româneşte întâia piesă de teatru, editată în Sibiu, tiparul lui Martin Hochmeister, numită Achileos la Skiro) era din z\u225? de paianta cu moloz şi căptuşită pe dinafară şi pe dinăuntru cu. scânduri. Sala, mai mult lungă decât largă joasă în tavan, avea un rând de loji, despărţite între ele cu un. stâlj de lemn, pe care era aşezată o lampă, 15 rânduri de bănci de lemn învelite cu chembrică formând cele trei staluri, o galere în fund de şapte trepte cu laviţe goale de lemn. Lângă scenă o loje domnească foarte mică, peste drum trei canapele pentru Curte.

Iluminaţiunoa se făcea cu lămpi cu ulei de răpită şi luminări de seu; în loja domnească, făcută în 1834. ardeay luminări de ceară albă.'

Reţinând amănunte din Curierul romanesc şi Cantor de avis asupra hibridităţii interiorului sălii în primii ani. Dimitrie Ollănescu continuă: Tot mobilierul sălii, precum şi decorurile scenei, erau proprietatea dii^ctorului Müller, care, neavând fonduri, le făcuse parte din subscrituri de abonament, parte pe credit, parte din ajutorul ce-i deteră ruşH şi guvernul romanesc. în loji, boierii trimiteau mobilele de-acasă. covoare, scaune, oglinzi, aşa că era mare deosebire întn ele şi restul sălii. în orchestră erau 36 de locuri pentru muzicanţi. Candelabni în mijlocul sălii nu exista, mai târziu se aninară câteva lămpi, căci era prea întuneric. între staluri, pe la uşile laterale de sub loji, erau Uicuri de stat în picioare, pe care le ocupau elevii Şcolii Filarm^nice„^^ sau cei de la Sf. Sava. Scena era destul de mare, dar era săracă în decoruri şi primitiv făcută*' (cf. D. C. Ollănescu. Teatrul la romănL Bucureşti. 1893). Printr-o serie de donaţii, în câţiva an: sala „Momolo* a devenit cu mult mai aspectuoasa (n. ed.).

a.

lin I: r cel

: u Filaretului. Luptătorii aruncau unul într-altul în fuga lui cu nişte ciomege de alun şi se apărau cu paveze de i. La brâu aveau alt ciomag cu cârlig. Şiretenia şi măiestria îlui. foarte unnăi'it de sute, chiai* de mii de oamenL era rtai ca fiecare călăreţ să ridice de jos. în goana calului, dul – adică ciomagul – ca să poată lovi iaimai repede t ct lălăit. Din pricină că se înt im plase mvilte nenorociri? i*asiă luptă, jocul era acum oprit de Agie. în odaia scundă iarte mai^, cu sofale, covoaie şi j>erne. lupta era insa mai inox'ată.

3ei doi Caana erau caii, cci doi Floieşu erau căjăii^iu, iar oc de girid îşi zvârleau în cap unii altora câte o pernă, ^are U^ebuiau s-o ridice de jos. rămânând mereu calare, ul era nespus şi fiecai'e luptător avea galeria lui. Lupi a în toi când Cezai„ Bolliac, care întâiziase. intră aducând ylun bărbat tânăicam de vâreta lor, căci mai toţi aveau Je douăzeci şi doi şi ţi-eizeci de ani în afaiă de cei doi eşti. cai^e erau minori. Slab de tot, înalt şi taie mă: >liniu aţă. cu o mustaţă mică, moale, noul-venit avea ochii i prea moi, cu albul lor prea mâie. La subsioara aducea fel de pungă mai^e de muşama neagră, din care. după şteptă încurcat să se sfii^ească cu înti-ebai*ile cercetătoaiv iriviiile iscoditoare ale celor de faţă, scoase o vioară: *^pe vişinie. Bolliac, cu barba lui pătrată şi zburlită, i^-|dea pentru bărbatifl sfios la toate întiebăiile puse de dţi. Aflară că este un elev, cam în văi”stă, al marclui onist Wiest că el, Bolliac, l-a auzit cântând din vioară l. nezeieşte şi că a hotăiât să-l aducă la seratele lor, ca j. u mai fie nevoiţi să*l roage atât de mult pe Rosenthal, e se lăsa întotdeauna atât de gieu când era rugat să cânte. ioaiă şi prefera de obicei şedinţele de poză, tocmai |ici când doreau şi ei putină muzică, ll chema, pe tinăr/!

iliniu. Bănică Mustea şi nu făcu mofturi când fu înfăţişa: de faţă nu-şi prea ai”ătaseră entuziasmul, reluând lupta *toidul, înti^eruptă, dar după o jumătate de ceas, înti-lde linişte, negi'iciosul Bănică, îndenmat de Bolliac. se un teanc de note. tot din pungă, şi îi întrebă dacă SC ceva anume din ce a adus el. Făcură ochii mari. Wach-n şi Wiest mai aveau încă în oi^chestra lor muzicanţi care

Ludovic Wiest (1819-1S89>, profesor de î la Cocferx-aiorui Bucureşti.

I nu cunoşteau notele, ba însuşi Anton Pann nu le folo decât pe cele psalticheşti, deci musafirul lor nu era chiar lăutar. iar când acesta, pe vioara lui cam tare, le cântă Capricio per violino solo de Paganini, rămaseră înmărmui Cerură altul şi pe urmă atul dintre celebrii capriccio – pia de încercare la vioară – dar Bănică mărturisi că nu le noaste pe toate cele douăzeci şi patru, că nu le are note că nici Wiest însuşi, de la care el şi le-a copiat pe ace nu le are pe toate.

Trebui să se anunţe sfârşitul şedinţei, căci era apro miezul nopţii, şi atunci luă cuvântul Dimitrie Florescu, c era feciorul marelui vornic lordache Florescu şi anunţa Floreştii au hotărât să găzduiască, a doua zi de Anul nou, ad| peste douăsprezece zile, o mare soarea artistică a, Asocia literare', în casa părintească din mahalaua Scorţarului.

Entuziasmat, Bolintineanu trânti o perină în capul t| rului, oacheşului şi sprâncenatului crainic al acestei v Fireşte că tot atât de tânărul, oacheşul şi sprâncenatul Costa Florescu sări în apărarea fratelui său, înfundând faţa agif sivului poet cu altă perină, luată de pe sofaua cea m Ba, Costache Florescu ^ îl trinaise pe neastâmpăratul poet strigăte batjocoritoare.: „la cafenea, la cafenea!'*

Era o aluzie, mereu reluată, la obiceiul lui Dimitrie ll lintineanu de a petrece ore întregi într-o prăpădită de caferiT turcească de pe malul Dâmboviţei, dincolo de Hanul Roşu, c avea în faţă, peste gârlă, biserica Doamna Bălaşa, Cafene era deci în buza gârlei, alături de alle căsuţe, pe malul lu întărit cu salcâmi şi cu două rânduri de bulumaci groşi şi p unul lângă altul, pe ici, pe colo mai strâmbi, mai suciţi. R cinilc salcâmilor ieşite din râpă, ca nişte funii, alcătuiau ajutorul câtorva pietre un fol de trepte, pe care ai c coborau la apă şi pe prundiş. înăuntru, o vatră cu m cenuşă, în care sfârâiau mereu mici ibrice de alamă cu cafi care era adusă apoi în filigene, alături, m. uşteriilor chirc cu picioarele subt ei, jos, pe un fel de covor fără C' ^ Le aduceau fireşte şi ciubuce, dar mai ales narghile] fierbeau pe loc şi în jurul cărora bătrânii, în şalvari şi c bane în cap, luÂnd în gură măturile cu guguştiuc la ca trăgeau încet cu ochii pe jumătate închişi. într-un colţ doar o masă rotundă, scundă ca de o palmă, la care, aşezi şi el turceşte, Bolintineanu îşi scria versurile. Prieteni^'

^ In ediţia 1953: Filipescu*' ^n. ed.).

¦cn l i li li l (a

U w a t

IC

¦: a

: au că la aceasta se reduce tot „turcismur' lui. Vara însă. ^au şi ei, mai toţi, căci atunci când căldurile lui cuptor i de nesuferit, prundişul era plin de lume, care se scălda) imboviţa răcoritoare. Cum apa izbea chiar în malul de cafenea şi cum începea de aci în jos să se adune şuvoiul ru cele trei mori ale Mitropoliei, acolo era şi locul cel adânc, deci acolo erau în îmbulzeală şi multe femei tinere,. după obiceiul timpului, nu se sfiau să arate la scăldat, Dtul, ce frumoase fiice au Bucureştii. Atunci muşteriii nu stăteau niciunul în cafenea, ci subt salcâm afară, iar în 1 măsuţei joase, cu filigenele de cafea pe ea, nu era numai ntineanu, ci şi alţi scriitori, iar dintre pictori nu lipsea Negulici, nici Rosenthal, nici Iscovescu şi mai niciunul re pictorii străini călători pe aici, care au lăsat schiţe de tat ale Dâmboviţei, cu căruţele pline de mahalagii veniţi e scalde, cu podiştile, morile şi sacagiii ei, cu cârdurile; iste şi raţe pornite la plimbare, cu porcii şi bivolii to-; i în apă.

3clliac îi certă pe toţi, îi sili să se domolească privindu-i antat prin ochelari şi le ceru celor doi secretari, Voi-u II şi Bălcescu, să alcătuiască pe loc programul artistic, ^estei soarele, aşa cum era regula societăţii, răbărâră în jurul mesei lungi, care fusese scoasă din mij-l odăii pentru girid şi, peste capul lui Bălcescu, se scriau,. tergeau şi iar se scriau numele acelor ce aveau să î. scă.” xosetti spuse că admite pe Bolintineanu cu condiţia să nu '. scă iar O fată tânără pe patnl 7norţii şi îl r-ugă cu o falsă re şi duioşie, s-o ierte,. sărmana, să-şi dea duhul în „. Bolintineanu spuse că e de aceeaşi părere, cu condiţia ici Berlicoco să nu-şi citească faimoasa lui elegie amo-ă. şi începu să declame, cu intenţia de parodie, finalul i

Dar cu toată, însă, muâta-ţi necredinţă, Iniraa-mi tot bate oricând te-oi vedea.; înger eşti în ochii-mi, sfânta mult fiinţă. Astfel e amorul, nu e vina mea!

Peati-u. această poezie a lui Const. Kosetti a fost uaa dintre mai citite şi mai cântate – pe la mijlocul veacului trecut, o criem aci, m notă, în îiatregime:

A cui e vina

Tu-mi ziceai odată cum că pân' la moarte Draé^oştea ta toată mie-mi vei păstra;

Costache Rosetti, indignat de atâta lipsă de înţeleg pentru opera sa capitală, declară că nu va citi poezia lui numai dacă vorniceasa Ghica nu va mai cânta „pentru a suta oară”, fals, pretindea cl, aria din Lucia de Lamermoot Costache Florescu fu poftit să renvmţe la vorniceasa. în schimb, fu primită cu entuziasm propunerea ca Eufrosina Ceaurescu să cânte şi să declame. Costache Aristia, care stătea lungit pe sofa alături de Costache Bălcescu, tresar^ uşor înfiorat, auzind numele actriţei. Rana îî era aproape închisă, dar numai numele ei şoptit şi tot îl înfiora.

Pictorul Negulici, care avea o asemănare izbitoare ca fizic cu Bănică, numai că era mult mai robust, propuse ca musa

M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate, Astfel merge lumea, nu e vina ta.

Tu-mi ziceai odată; ah! al meu iubite, Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da; Toate sunt uitate, toate sunt pierdute, Astfel este veacul, nu e vina ta.

Când vărsai, ştii. lacrimi, şi-n genunchi la mine îmi ziceai: „o, draga, nu te voi uita!” Mă uitaşi îndată, mort fui pentru tine; Astfel ţi-este sexul, nu e vina ta.

Când te-aveam în braţe, buza ta cea dulce Roua fericirii oe a mea lăsa; Dar acum otrava şi venin mi-aduce, Astfel ţi-este sexul, nu e vina ta.

Aurul şi slava îţi goni amorul Şi-ţi văzui credinţa, că în vânt zbura, Ţi-ai închis şi rana, îţi pieri şi dorul, Astfel ţi-este sexul, nu e vina ta.

Cinste şi iubire, dragoste, credinţă, Ieri jurai tu mie, azi, cui s-o-ntâmpla; Nu cunoşti iubire, nu simţi pocăinţa, Astfel ţi-este sexul, nu e vina ta.

Dar cu toată însă, multa-ţi necredinţă. Inima-mi tot bate oricând te-oi vedea: înger eşti în ochij-meî, sfântă mult fiinţă, Astfel c amorul, nu e vina ta at3 cei Til Bo mi del iptt) lec f e ¦ugi eţ eşti

¦; ca

1 U) i du astă-seară să fio rugat sa ctnU şi cl la această ită, de a doua zi de Anul nou. Dar acesta, cu un. soi dc xraie.

|C („SCU.

|Tinărul palid răspunse printi-un nu. şoptit.

Bolliac declară că are să-l convingă (*1, şi il luă pe Bănică mină, i (\u351? ind cu el în tindă. Acolo află că postelnicul lelioglu nu-i dă voie să iasă seara, că poarta e păzită ptea de arnăuţi care nu lasă pe nimeni să iasă. Astă-seară lecat boierul pe tr („i zile la vânătoare şi vătaful curţii. o om de omenie, l-a lăsat să iasă pentru trei ceasuri, lugă tremurând pc domnul Bolliac să nu spuie la nimeni l („ ţigan rob, căci nici la lecţie nu ştie nimeni, nici chiar ¦strul Wiest.

Hâolliac – căruia de indignare ii tremura barba ca. stanic Jăli'ată şi-i cădeau ochelarii de pe nas – se gândi că lancu ^lăiescu ar putea obţine ca vioristul să fie liber a doua zi dinou; cine ştie, l-ar putea face pe Medelioglu să lip-n. că iară. şi în noaptea ac (va din Bucureşti.

¦Yiră să aibă un răspuns adevărat de la Bănică. Bolliac liBntă triunifălor că l-a convins şi că Bănică va cânta, lălccscu rugă anume pe Grigore Alexandrescu. caie statuată seara. lungit pe sofa, să declame Satira duliului nf, care-1 incinta şi pc care poetul o tot modifica ncmul-ii dc ceea CC realiza, însă care plăcea tuturor celor., se-1„ diii acest grup literar. Cei. nescrioşi” erau Bolintineanu. aiit iat după fcnu'ile frumoase, improviza în fiecare B^ă citc trei-patru. dedicaţii'*, madrigaluri (invidâo. şii Ic dlarau improvizate de acasă) şi Berlicoco, socotit neserios f illcă de la declaraţiile cele mai sentimentale trecea dintr-o dl la glume năzdrăvane şi răutăcioase.

e i

1'/Í;” A evi e vina a fost inclusa în volumul Ceasurile cíe nfniire ale lui C, A. Kosctii (1843), Bucureşti. Tip. Valbaum. at de I. Heliadc Rădulescu în Curierul de ariibele sexe, IV, 1842- p. 2(>6 (n. ed.).

Se propuse să se joace un act din Bntanicus în traducerea lui Grigore Alexandrescu, dar nu mai era timp pentru asta, Cei doi fraţi Cătina, * care stau parcă încruntaţi într-un c<A fură poftiţi să citească şi ei ceva, ca să fie nume noi f program, dar cel mai mare se scuză arătând că încă nu w nimic gata şi nici nu mai are timp să pregătească vreo poeztt soareaua urmând să aibă loc peste douăsprezece zile.

Când totuşi programul fu încheiat, se ridică şedinţa toţi se sculară să plece, căutându-şi în tinda casei, zgomotos paltoanele şi legăturile de gât, căci afară era ger. Pe drum, mai mult alunecau; locuinţa lui Voinescu, largă, dar joasă acoperită cu olane, era pe un fel de dâmb, acum. troienit dc zăpadă, pe care poteca strâmbă se făcuse lunecoasă ca ua derdeluş.

Ajunşi pe Podu Târgului din Afară, după ce un gi'up | despărţise şi o luase^spre podul de piatră, ca să treacă gârk cei rămaşi, răzbiţi de ger, pj'imiră propunerea lui Bolini neanu şi intrară într-o simigerie, ca să-şi umple buzunar„ cu covrigi şi să meargă apoi la cafeneaua turcească de lânş Hanul Roşu al Goleştâlor. Când însă sâmigiul deschise u| cuptorului, să tragă tava de covrigi, năvăli în prăvălie m miros ispititor de dovleac copt şi văzură pe subt arcul negn din fund, luminat de flăcări, zeci de jumătăţi şi sferturi dt| dovleac, portocalii, rumenite, din care ieşeau aburi cu mireasmă plăcută. Nu mai plecară şi aşteptară să fie dovleacul pe lopata simigiului. Acuşica. Acuşica.”, lăm rea acesta, bucuros de deverul însemnat care se vedea. toţi pereţii prăvăliei şi spânzurate deasupra tejghelei, era căptuşită cu tablă plumburie, atârnau zeci şi zeci şu-aguri îndoite de covrigi pe sfoară, unii groşi şi răsucâ alţii subţiri, unii cu şofran, alţii cu simit ori susan, dacă m cu sare. Era zor mare, căci peste dotiă zile era seara (| Moş Ajun, când umblă copiii cu colindul după covrigi şi nud

Costache şi Nicu aveau cale lungă până la mahalaua Visarionului, şi după ce luară un şir întreg de covrigi CB susan, să-i ducă acasă calzi, spre bucuria îndeosebi a Tiţdi se urcară într-o sanie de noapte, mai sărăcăcioasă, cu tălpik

* loan şi Constantin Cătina. loan Cătina (1828-1351), foai cunoscut de paşopti. şti, este autorul volumelor Poezii, Bucureşti, 18 tip. Rosetti” şi Winterhalder şi al unui alt volum de versuri. publi< în 1847 (n. ed.).

i lâla

Im.

tir' nor ştei km.

i de íé li limn, pe „ eS/rH laviţă fnjcfasti cri aştmiuta o pAturé a care erau fnhAmaţl dfM cai bătrâni, unul mai înalt decâl

It. Deşi era ijer, Bălcescu şi fratele aöu rămaserft pr ra din spate In picioare, înveliţi în surtucurile 1„ işul dormea acoperit de zăpada care scânteia i”ubt luna rătorii erau rari po uliţele înguste $i întortocheate, île mici păreau năruite subt căciulile lor albe df? i şi diafane, puseră de casa Corbenilor. trecuseră şi de biserica i^ri, închisă cu uşa grea din lemn. îngheţată parcă cu turlele ei subliii şi înalte. Zăpada scârţâia subt care aluneca într-o parte şi alta. Câţiva paşi mai încolo„ ncul Hanuliii lui Filaret, unde începuseră din vară să-^ „U Teatrul Naţional, în dreptul casei Torok, unde-clubul boierimii – căci al negustorilor, cazinoul, era prr| ¦ini – vizitiul trebui să oprească, fiindcă sărise şleaulj mjA cel mic. Ardeau în f. ^ta clubului două felinare, şi et Bdea să puie la loc şleaul îngheţat, în timp ce Bălceştii ¦seră şi piivcau devale, spre Cişmigiu, întinderea fără flni, parcă, a grădinilor şi caselor copleşite de zăpadă. m lumină aprinsă. Gerul era pătrunzător şi, în cerul înalt, Bri care alunecau prin faţa lunii aproape albe, mt pupiiau palide. Nu se auzea nici un zgomot. Era o mt dc mormânt. Doar din urmă, dinspre biserica Sărindari, ¦Ei un răpăit puternic de copite, sporit treptat. în dn^ul POteteleşanului apăru o sanie cu armăsari albi, care u pe lângă ei într-un trap năprasnic, dar, împotriva ob*-lui, fără zurgălăi. Avură totuşi timpul să vadă trântită în drept al săniei pe Frusinica. îmbrăcată într-o malotea nrie, cu capul înfăşurat într-un şal alb. Dispăru ca o asmă, dar se vede că i-a zărit şi ea, fiindcă după vreo % clipe, după câteva sute de paşi, sania se întoarse, şi ăsarii care zburdau opriră în dreptul lor. Costache alergă a, ca să-i sărute mina. Nicu veni şi el încet şi se înclină

Dacă vreţi sa ajungeţi raai repede, urcaţi-vă aci. ostache atât aştepta. Se sui în spatele săniei, în timp Ucu plătea şi dădea drumul săniei lor. Se întoarse şi se. lături de fratele său, pe laviţa de la spate, în picioare, burau şi respiraţia aproape îi ustura pe cei trei. Îşi fau obrajii înţepeniţi de nenumărate ace. Tipsia rece nii aluneca In slava cerului. Fiindcă numai Costache” care era în spatele ei, vorbea, în timp ce Nicu tăcea, privind îngândurat, ea îşi ridică ochii spre acesta, prinzându-i prW virea. Se simţi îndatorată să se lămurească.

— Nopţile astea de iarnă, cu lună, nu mă lasă să dorm. ^ Cutreier ca o nebună oraşul adormit, singură, în goana cailol ăştia albi., Vizitiul, în picioare, cu o şubă pe el, slăbi puţin hăţuril4 şi armăsarii albi îşi luară din nou goana lor lunatecă.

Nicu tăcea mereu, simţind-o. aproape şi totuşi ca pe o arătare.

Costache, ca să stea mai bine, puse şiragul de covrigi alături de ea, pe locul liber.

— Covrigi proaspeţi? strigă Frusinica bucuroasă. AhŞ Daţi-mi şi mie.

El îi făcu semn şi ea rupse grăbită unul din care muşcl lacomă.

Topit de amintire, Bălcescu se întreabă, întorcându-şl privirea înăuntru, care era adevărata Frusinica? Fetiţa de odinioară, care sărea într-un picior pe subt nuc, ori femeii asta care-şi plimba frumuseţea de iasmă într-un oraş ado^ mit, pustiu, în întinderea lunară cu stihiile ei albe şi re4 ca într-o nemărginire polară.?

În dreptul casei lor, ei coborâră. în timp ce-i întinde! mina lui Costache, ea îl privi lung pe Nicu. Apoi mâinile lor întârziară în strânsoare. Nu-şi spuseră la revedere. Cofr tache, vesel şi zgomotos, fără să observe nimic, îi ceru voie să vie s-o vadă la teatru, ispitit să-şi încerce norocul. Gândul că ar putea povesti în cercurile de tineret, în care se duca el, cum a vizitat-o în cabina ei de la teatru pe Eufrosina Băl-Ceaurescu îi dădea imbold cu tot dinadinsul să se dud s-o vadă şi era fericit că a obţinut aprobarea ei.

cu

DAR di: anvl voit în ziua dc Anul nou, toată lumea dormea tun în casa din mahalaua Visarionului, deşi ora era aproape unsprezece dimineaţa, căci în ajun petrecuseră cu toţii în casa unui unchi, Facă, pe care-1 mai chema şi Vasile. Fusese lume multă, numai neamuri, cu veselie gălăgioasă, cu sorcova pentru copii, cu danţ pentru tineret; fetele şi guvernantele cântaseră cu rândul la pianina dreaptă, cam dezacordată (dai principalul era că tactul era bătut cu putere şi chiar cu elan), iar masa fusese întinsă de pe la unsprezece jumătate seara, cu mare grije, să-i găsească pe toţi Anul nou cu paharul în mână, până la cinci dimineaţa, când cele trei sănii ale unchiului Facă duseseră pe rând toată lumea acasă.

Singura c^ire nu dormea acum era Zinca Bălcescu. Se deşteptase de la şase dimineaţa, fiindcă la orice oră se culca, se scula din pricina ficatului tot la ceasul şase dimineaţa. Mai rămăsese încă în pat, ca să n-o trezească pe Ţâţa, care dormea în patul de alături. Amândouă paturile erau de nuc, înguste şi cam înalte, şi se dormea pe ele mult mai prost decât pe sofalele vechi, dar acum era moda mobilelor Biedei-mayer.

Avea Zinca leacuri pentru toate, fel de fel de ceaiuri, buruieni adunate de pe valea Topologului, numai că durerile acestea de ficat sunt înşelătoare, ceea ce face bine azi, mâine poate să facă rău şi trebuie să ştii când să opreşli o băutură, ca să începi să iei alta. Se mai trezise şi bucătăreasa, care venise pe la nouă să aprindă focurile în sobe; slujnica cea tânără, Paraschiva, dormea şi ea azi mai mult.

— încet, încet, Stanco, să nu scoli copiii că s-au culcat târziu.

Şi Stanca, bătrâioara şi cam adusă din spate, puse lemn cu lemn pe duşumea, ca să nu huruie, şi apoi se duse să mai aducă un braţ. Afaiă era un ger cu adevărat ca de Bobotează, care făcea aerul ca sticla.

Zinca potrivi perina subt capul fetei care dormea cu faţa culcată pe mâna dreaptă. O privi lung, clătinând din cap, sfâşiată de o veche amărăciune., Dacă nu se va mărita nici anul acesta. Zinca nu apucă să-şi sfârşească gândul, că se-nfioră şi îşi spuse, topită de milă şi durere: Doamne, de va rămâne singură, ce va înţelege ea din viaţă.? îi mângâie obrazul încet, cu grije, să n-o deştepte. „Are anul acesta douăzeci şi patru de ani. Cele de o vârsta cu ea sunt măritate de zece-unsprezece ani, unele cu câte cinci-şase copii. E prost, nu e vorbă, şi obiceiul ăsta să măriţi o fată la treisprezece, la paisprezece ani, când e încă de tot crudă, dar asta e nebunia păriiiţilor care se grăbesc să scape de grije. ca să nu rămâie cu piatra în casă.” Num.ai ea, care a văzut atâtea mame de paisprezece ani, ştie cura le zdruncină sănătatea naşterile astea pripite, de rămân betege pentru toată viaţa.r. Sc întoarce în aşternutul care e prea cald pentru ficatul ei şi nu-şi poate alunga neliniştea. Doamne, au fost destui tineri care au întrebat-o pe Ţâţa ce gânduri are. De ce nu s-o fi măritând? De ce iese cu atâta silă la baluri şi la soarele?

Ce frumos a vălţuit azi-noapte cu verii ei! Atât de frumos îi stătea mai ales alături de Costache, înalt, în fracul negru, cu guler de catifea albastră, că toată lumea nu avea ochi decât pentru ei, şi când s-a sfârşit danţul au bă lut din palme.

Acum când doarm. e, faţa ei pare mai rotundă, nu mai e încruntată ca de obicei, de a rămas cu o cută între sprâncene. Deşi seamănă mult cu Costache, nu e, ca fată, atât de frumoasă cit e el, ca bărbat. Trăsăturile Bălceştilor stau bine bărbaţilor, dar sunt prea aspre pentru femei. Gura le e prea severă, ochii prea pironitori. Prea e mare depărtarea între pleoape şi sprâncene, de par toţi Bălceştii atât de stranii. Şj totuşi, Marghioala, care are faţa cam lungă şi uscată şi pleoapele de sus chiar prea late, s-a măritat înaintea Sevas-tiţei şi are acum casa ei, căminul ei, „ are copii, are un bărbat al ei.

Ţâţa a visat ceva; zâmbeşte şi se întoarce; acum părul îi cade pe faţă, căci nu vrea să şi-1 puie seara pe moaţe, ca Mai'ghioala. Doam.ne, cum va putea ea să rămână cândva, singură cuc, la Bălceşti? Ori în vreo odaie intunccaLă de mahala, dacă Bălceştii vor merge la nepoţi?

I

Zinca se ridică din pat şi se duce de îngenunche la icoana Maicii Donanuluî, aşezată în colţul dinspre răsărit, deasupra căreia arde zi şi noapte o candelă roşie, ferecată în argint, agăţată de un arc. „Anul acesta, Maică Preacurată. dă-i şi ei bucuria de a fi soţie. de a fi mamă. Ai milă de mine,.” şi se frânge în genunchi de durere.

Anul trecut a putut totuşi să facă pentru Sevastiţa ce n-a. putut face mai înainte şi ce n-ar fi nădăjduit niciodată. A fost un an tare bun la Bălceşti. A scos de pe fân aproape trei sute de galbeni, L-a vândut, chiar în ajunul Crăciunului^ unor proprietari de pe Vedea, căci acolo a fost astă-vară secetă. Şi de la prune a scos bani, cam două sute de galbeni. Are acum pentru Sevastiţa aproape opt sute de galbeni puşi deoparte, „Doamne, dacă ar fi anul acesta. până nu trece ea de douăzeci şi patru de ani. Până nu se înăspreşte la chip. /l

A venit femeia să mai aducă un braţ de lemne.

— Cucoană, ştiţi., coconaşul Nicoiache nu doarme Zinca întrebă speriată:

— Dar ce face? De ce nu doarm. e? E bolnav?

— Nu cred. Umblă prin casă. vorbeşte tare. şi apoi scrie la masăo î-am dus două ceaiuri. Stanca se*^îndreptă spre uşă, dar în prag se opreşte. Ştiţi că a venit şi ăsta an de la boierul ăla, cum îi zice. Mede. Mede.

— Medelioglu, Stanco?

— Da. dă la eL. aşa cum îi zice. E un băiat la bucătărie şi a adus într-un sac doi purcei. Vai, tare sunt frumoşi., dă soi cum nu să găsesc la noi, pă Argeş.

Zinca se bucură copilăreşte, înduioşată; ^uneori îi dau îacrim-ile când vede că se gândesc oamenii şi la ea. Aseară, înainte de a pleca de acasă, copiii toţi tăbărâseră cu boabe de grâu pe ea,., îi uraseră la mulţi ani şi-i dăduseră fiecare câte un dar. Ţâţa îi împletise în taină nişte mănuşi de lână de angora, pe care cususe apoi palme din piele de căprioară. Marghioala îi împletise şi-i adusese nişte târlici cu fir de lână bătut, tot aşa, întărite pe talpă cu piele, cusuţi la cizmar, că i? lrna cam trăgea de subt uşi. Costache îi cumpărase din leafa lui o frumuseţe de şal călduros de Buchara, cunxş văzuse el la o cucoană din protipendadă. Barbu. ei, Barbu, sfătuit de Nicoiache – crede ea – îi dăduse ochelarii să-i schimbe sticlele, căci văzuse el că ea ţine mereu Vestitorul la doi coţi când citeşte ziarul, seara. Se supărase de dimineaţă că a pierdut ochelarii – îi luase băiatul să le potrivească sticlele – dar fu nevoită să mărturisească, n-avea 'i incolrt), că acum poale cili foaia numai de la o jumătate dc cot. Nicolaclie nu putuse refuza plata unui mare logofăt, care tinca să arate în scris că are ighemonicon şi care-i mai dădea pe deasupra un vraf de cărţi şi hrisoave, aşa că-i cumpărase maică-sii de la Danielopolu o lampă cu picior înalt şi cu abajur de porţelan, care ardea cu gaz rectificat, adusă ^ de Ia Braşov, căci vedea seară de secară că luminarea de seu ori de seară, cu pilpâitul ei, supără ochii bătrânei tot mai mult. Ea plânsese de fericire şi, înainte chiar de plecare, voise să ducă lampa asta în odaia de musafiri (ea şi acum tot aşa îi zicea, deşi era odaia lui Nicolache); i se părea că el avea mai multă nevoie, fiindcă de multe ori citea şi scria toată noaptea. Dar văzu că îşi cumpărase una la fel şi pentru el.

Îi dădură iar lacrimile şi se închină.,. Mi-a dat Dumnezeu c (vp': buni.' Din pricina durerilor de ficat căpătase un mers parca fără sprijin, nesigur pe picioare.

Totuşi, puse cu plăcere târlicii cei noi, îmbrăcă un capot, peste el o scurteică de casă şi se duse la bucătrie să vadă darul pe care-1 primise de la nevasta postelnicului Medelioglu. în fiecare an îî trimitea de Anul nou câte un dar, de când o făcuse bine d” un soi de dambla, înţepându-i spinarea cu ace, cum aflase ea de la un băti-în hagiu, cu cai-e stătuse mult de vorbă despre leacurile arapilor din India. După înţepături o ţinea acoperită bine, punându-i cataplasme de fiertură dt mătrăi^ună. De şapte ori îi făcuse ai casei maslul. o duseseră şi o culcaseră la Sfânla Sfintelor, ca să treacă preotul post* ea cu Sf. Evanghelie, dar fusese de prisos. însă cu înţepăturile astea se făcuse bine. De atunci, de câte ori era cineva bolnav în casă, numai pe ea, pe serdăreasa, o chemau.

Erau închişi în magazia de lemne doi godaci lungi şi albi de tot, laţi în spate, cu părul rar, dar mătăsos, cu urechi blegi şi fălci mari, cu ritul ca o perniţă trandafirie. Flăcăul cai'c adusese sacul în spinare. înalt, slab, cu faţa măslinie, înfăşurat într-o scurtă peticită şi încălţat cu nişte cizm^ groase la Tel, de pelticite, îi spusese că a zis cocoana să nu-i taie, ci să-i păstreze dă pi'ăsilă, că d-aia i-a trimis o pereche.

Dar aici în bucătărie o mai aşteptă şi altă bucurie. Vorniceasa Zinca Golescu. pe cai'c o cunoştea numai prin copiii ei, dar n-o văzuse niciodată. îi trimisese patru ghivece cu un soi rar dc indruşaim, adus pentru ea anume dc la Adrâanopol. Indruşaimul acesta înflorea şi iarna, dacă era ţinut la lumină şi căldură, iar florile. în umbreluţe de tulpine subţiri, erau

* lxediţia 1953, greşeală de tipar: „adus*' (n. edJ.

436 le coloare aproape vişinie. „E foarte bun de pus iarna la! 'erestre, pe mese, ori de atârnat de tavan', se gândi Zinca. | Vara, e minunat pentru cerdac. Găsi între flori şi un bilet: j, De la o Zoe pentru altă Zoe. Anul nou cu noroc.' Ştia căi îinca Golescu iubeşte nespus florile, că a reparai de curândi conacul de la Goleşti şi că a făcut acolo o grădină cu soiurij rare, aproape tot atât de frumoase ca aceea de la BelvedereJ jnde se ducea tot Bucureştiul să vadă florile Goleştilor. 1

Se auzi dintr-o dată o talangă sunând dârz la uşă şi după: _^a plesnete năprasnice de bici, întovărăşite de chiote şi lăulelr ca şi de mugete grozave. Copiii se treziră din somn. d alergară la ferestrele de la uliţă. Ca să vadă colindul, | 2inca venise şi ea, cam greoaie la cincizeci şi ceva de ani, ar după ea bucătăreasa şi Paraschiva.

Era acum ceva temeinic, nu ca, pluguleţele* acelea fără Dlug de-aseară, când doi-trei băieţi pocnesc din bici, şi unulj >ună un clopoţel, spunând grăbit ceva ce nu „e înţelege.!

Apăruseră pe la ferestre şi vecinii, I

Se oprise în faţa casei lor, în zăpadă, un plug mare de! emn, dar cu cuţitul de fier, tras de şase boi plăvani, cu coar-i iele poleite cu hârtie aurie, roşie şi verde. înapoia plugului,; 3US pe o săniuţă, în care era înfipt şi un brad mic împodobit.; tra. un butoiaş, care în loc de capac ^ avea o piele de tobă bine ntinsă. Ieşeau din ea câteva fire de mătase. Un flăcău, pur-^ tând peste zăbun cămaşă de pânză lungă, cu rluri dc arnici i oşu, care-i ajungeau aproape până la opinci, în care băgase: Deste obiele două perechi de ciorapi de lână, trăgea de fire cu ' iscusinţa şi asta făcea ca buhaiul să scoată acele mugete; grozave.: împrăştiaţi de-a latul uliţei, în zăpadă, în jurul plugului!} i al buhaiului, încă vreo şase-şapte flăcăi, purtând la fel^ peste sumane şi zăbune cama: >i lungi, ţărăneşti, cu râuri de arnici roşu, hăuleau şi pocneau fără încetare din bicele cu j: odiriştea scurtă ca de gârbaci, dar cu şfichiul de mătase: egat de frânghii noi, lungi de patru-cinci coţi. Cel de la uşă, i zare suna întruna talanga de oi, răcnea ceva cu bădiţa] rraian, care s-a sculat mai an”, ceva care, acum din pricina i vuietului, nu sc mai putea înţelege.

Atunci Bălcescu îl văzu din nou pe flăcăul pe care-1 ză- ^ rise de dimineaţă, cu un sac în spate, căutând ceva şi până a urmă intrase, învineţit de ger şi rebegit, în curte. I se în ediţia 1953, greşeală de tipar: „copac” (n. ed.).

il păruse şi atunci că l-a mai întâlnit undeva. Acum îl văzu însa bine, cu sacul gol în mână, şi în cap cu o şapcă trasă zdravăn, dar tot fără să-i acopere urechile învineţite de ger. Aştepta sa sfârşească plesnetele de bici, ca să poată pleca şi el. Dar Nicu ştia acum de unde-1 cunoştea şi trimise repede să-l cheme înăuntru, chiar prin faţă.

Nepricepând despre ce este vorba, omul intră speriat, îr timp ce Paraschiva punea trei sfanţihi în căciula unui flăcău, care arunca dintr-o traistă boabe de grâu peste ferestre, peste casă. Acesta puse apoi bucuros gologanii în punga de meşină, pc care o ţinea aninată de gât.

— Ascultă, dumneata eşti Bănică? Ai cântat miercuri '. cara la prietenul m, cu Voinescu. nu? întrebă gi ăbit Bălcescv:

Omul cu ochii miuu, negri, înconjuraţi cu mult alb, fugata să cadă jos.

— Eşti bolnav, ce e cu dumneata?

Îl aşeză pe scaun, ceru să i se aducă un ceai cald. Ş ostfel află ce era viaţa lui Bănică Mustea în acest mijlo; rio veac romantic şi generos.

Ai lui se treziseră robi la postelnicul Medelioglu de 1 Vadu Râu, care-i cumpărase de când se vânduse la sultan mezat averea Dudcscului. Tatăl lui era cu fierăria şi potcovă-ria curţii, mamă-sa avea în seamă păsările, iar două surori erau slujnice sus în casă. Un unchi era lăutar, iar fcciore' acestuia ţambalagiu. Boierul Medelioglu iubea nespus cinteci: de lăută şi punea totdeauna să-i cânte lăutari la masă. De mi; Bănică prinsese ceva din meşteşugul unchiului său, iar d când a fost să aibă vreo şaisprezece ani, Medelioglu nu se m; -putea lipsi de el. îl cereau şi prietenii lui uneori, dar el nu prea da, căci acum Bănică rămăsese singur la vioară, unchiu Stanila căpătase un reumatism la mâini şi nu mai putea înd<. degetele pe coarde, de aceea încercă să se facă muscalagii* Dar şi cu naiul mergea destul de greu, iar până la urm: rămăsese să cânte numai din gui'ă, căci ştia o scamă de cin tece de inimă albastră. într-o seară, prin mai, când boieru era la moşie. Bănică a fost dus de vătaful curţii, un transilvănean, trocar cum se zicea, la sala Slătineanu, unde l-a auzit cântând pe V/iest şi orchestra lui., A venit acasă, în odaia lungă, joasă, cu pereţii coşcovoţi, ale cărei uşi dau de-a dreptul în curte lângă puţ, în mocirlă, care nu se mai usucă niciodată, decât când e ger iarna, şi în seara aceea n-a lăsa. nici un rob să doarmă. Cânta ca înnebunit tot ceea ce păstraoc în ureche.

I

Vătaful a stat toată noaptea acolo, iar după ce li s-a stricat omnu], chiar şi ceilalţi robi au ascultat răpiţi ceea ce scotea lin coardele viorii Bănică.

A doua zi, vătaful loachim l-a luat în grădină; s-au Iun-it împreună pe iarba şi loachim i-a spus o părere a lui.

— Mă Bănică. tu trebuie să mergi să înveţi neam+^-'l la, la Wiest, până i-oi fura meşteşugul.,.

— Nene loachime, nu pricep.

— îţi spun eu. Ai să te duci să spui că vrei să înveţi şi. upă câte ştiu eu, el o să te ia de işcolar, că am întrebat eu, am aflat eu că el are o işcoală. şi caută băieţi cu dar la întat.

— Dar, nene loachime, cum o să plec io dă ia curte V) acă o să afle boieru? Mă sfărâmă în picioare.

— N-o să afle, măre băiete. că nu t-ei duce să înveţi ecât când nu este el în Bucureşti. Şi apoi şi dacă află după e oi învăţa tu. mai curând va fi să se bucure. Se laudă el cum cu tine pe la prietenii lui, da' ce-o să fie mai târziu înd o să furi ştiinţa lui Wiest?

Bănică s-a uitat cu silă la hanţele lui peticite, zdrenţuite.

— Zău, nene loachime, ce-mi spui dumneata o fi poate u putinţă în Transilvania, acolo la Sibiu, dă unde eşti dum-eata, dar p-aci e greu.

Nu fi prost! Ai să mergi cu mine să-ţi faci nişte traâe mai acătării – că ştiu că ai ceva bani adunaţi din şişuri. Le laşi, când or fi gata, la un prieten al meu, dă WSte munţi, om cu minte dreaptiĂ. Când pleci la şcoală. te uci şi te îm/oraci la el. Tot la el te întorci şi te dezbraci, i iei ţoalele şi vii acasă.

Până la urmă aşa a făcut.

Luni întregi, cât boierul era la moşie, arnăutul de la oarţa îl lăsa să iasă, fiindcă spunea loachim că Bănică e imis să stea lângă gardul grădinii de la Giafer şi să asculte lutării vestiţi, ca să înveţe cântece noi pentru boier.

Dar la şcoala lui Wiest nimeni nu ştie nici azi că Bănică ţigan rob. Ar muri de ruşine ca adineaori dacă ar afla jmva ceilalţi şcolari ai lui Wiest că el ii freacă boierului icioarele dimineaţa, îi ţine ligheanul, îl bărbăiereşte şi face alte treburi de slugă în odaie şi de ciubucciu.

— A aflat Medelioglu că acum cânţi după noie?

— încă nu.

rŞi ee ai de gând să faci?

— Mă răscumpăr, sau dacă nu, mă spânzur într-o noapte In grajd.

Balc (^scu se supără de-a binelea.

— Nu vorbi prostii, lasă spânzurătoarea. Trebuie să te elibei'ezi. Trebuie să găsim noi douăzeci de galbeni cu care să te poţi răscumpăra. Am cu un plan. Trebuie să vii să cânţi mâine scară la Asociaţia literară'*. După asta vom aduna acolo banii care ne ti'cbuie.

— Cu douăzeci de galbeni nu pot fi răscumpărat. Boieru nici nu vrea să audă. I-a dat marele logofăt Bălăceanu o sută dc galbeni pentru mine. într-o seară când ei jucau carii. şi când ni-a luat pă mine şi pă văru Ristache, ţambalagiu. cu el.

Bălcescu încremeni.

— Nu le-a dat pe o sută de galbeni? Dar asta c o sumă, nu glumă, cumperi. dar se întrerupse, căci simţi că orict c („mparatie ar fi fost penibilă. îi place lui atât de mult muzica?

— Muzica, ciubucul şi vinul. Stă după masă într-un scaun mare, cu o tipsie dinainte, pă care e cafea, un ciubuc şi sticla de vin. Stă singur aşa, şi noi îi cântăm un ceas, două, până îl fură somnu şi se duce să se culce.

— Auzisem că-i o fiară. E cel mai ticălos dintre pro-() i-ietai'ii de moşii. Cum mai arată ca înfăţişare?

— Io. ştiu? Cum să vă spun? Este mic, osos, uscat şi la Irup, şi la faţă. nu are decât piele galbenă pă el. Arc nişte ochi ca ai mei, şi nasul lung, cu o mustaţă în-Ktarsă ca o lipitoare în ^jos. E ras la tâmple şi la ceafă.

Bălcc^scu zâmbi. Acum îşi aduse aminte unde l-a cunoscut pc Medelioglu, cu vr (*o cinci ani mai înainte: la conacul hâi Raletu.

— Am inlelcs. Va fi gieu. Dai* trebuie să i/butim.,. Ti'cbuic să cânţi mâine seară la Asociaţia literară*'.

— Nu pol. nu vreau să afle nimeni ca sunt rob.

— T.a-^ă prostiile astea, Bănică. şi deodată se întoaisc spr<' el. Ce-ar fi dacă ai fugi. Bănică?

Vioi'istul clătina din cap cu amărăciune şi spaimă.

— Unde să fug? E greu să scapi dă boierul ăsta. Au tugil unii oameni ai lui în munţi şi tot i-a aflat. Pă * urmă şi-au scuipat plămânâi.

— Şt iu eu pc cineva care a fugit de pe moşia lui. Dar, în sfârşit. e altceva. Ascultă. şi Bălcescu sc opri din plim-

^ în ediţia 1953: „pe”. Corectat după manuscris ^n. ed.).

d iPi 'ă, lin

I

44ft a lui agitată. Vri cânta miinc scară. la soarea. iar o nu va şti nimeni decât ce vei vrea dumneata să se Stai jos şi bea-ţi ceaiul, că se răceşte. Ia şi din co70-il ăla.

— Dai' cum o să lipsesc din cinie mâine seară?

— Ai să vezi cum. dar bea-ţi ceaiul.

bălcescu ieşi şi se întoarse întovărăşit de maică-sa. Bănică disperat în picioare, se înecă vorbind cu gura plină şi mna!”^ apoi de ruşine că a v^ărsat ceaşca de ceai. Mnă la urmă a rămas că serdăreasa va cere pentru mâine ă, de la nevasta lui Medelioglu, să i-1 trimită pe Bănică ntc la ea acasă. Apcn se va face cum e mai bine.

o SOAKl ARTISTICA

Cnsa vornicului lordache Florescu era ftntlte euă M

] nsuPodului Mogoşoaiei. lingă bisericuţa Sftntu Spiiidon J pe Malul Dâmboviţei, care se găsea însă pe atunci de par^ astălaltă, căci în spatele casei banului Ghica, g! rla/iun mare ocol în jos, spre miazăzi, tocmai printre biseric şmânăstirpri Antim. Era o casă veche bătrâneascA, cu pH niţele c amida boltită, de rezistase zeci de ani iureşuH apelor de primăvară mânioase, mai ales cu ajutorul i trr rânduri de bulumaci groşi cât omul, ca malul cer^ mai ridicat, deasupra sporit cu totul cu aiLc vreo treizeci de proptele, fagi întregi curăţaţi de ramuri şi cojiţi. In cutull acund, deasupra, era un mare număr dc odăi, nu numai fjentru cei zece copii ai marelui vornic, dar şi pentru musA* firi, căci era una dintre casele cele mai ospitaliere din l'. ucti vti. Aproape toţi Floreştii moşteniseră chipul m cvnm lat, cu capul mic şi sprânccnat al vornicului, pe un git lunga iar trupul îl aveau înalt şi şui; şi totuşi erau foarte căutaţi del ^ >ată lumea ca oameni de viaţă.

Pe Podu Mogoşoaiei, în pioţfl, cu valtu. p 9| urgălăi, cu cai purtând U. ^ i. m frunte şi minaţi m birjarul care stătea în picioare, veneau cei patru Bflt<„^' ti cu şi Sevastiţa pe scaunul aşternut cu blană vopsită > Costache şi Barbu în spatele lor, în {ne lavi', i u înapoi, cum era obiceiul pentru tineret. După ' i de hanul şi prăvălile bisericii Zlătarilor şi de cele uc ia oiw”u loan cel Mare – era cam p* ' îi um – fuseseră nevoiţi să le oprească în dreptul fostului. al lui Constantin – Con. staih lin Brancoveanu – unde, pe maidanul În7at>czit, se afla acua un circ mare. Era ceasul la care b*' aeau la reprezcop taţii în sănii, de pe toate uliţ* ca ţi gloata, a* ista bineînţeles pe jos. Săniile se iiuui. uncie Intr-altelc de

Ui

Pi

Ct în C P cm n ti

Si d n

3 lai putea niciuna să treacă, nici să lase loc unui vicleim^ icle, irozi, soldaţi, ciobani, îngeri, care se încurcau printre De atâta umblet, se zobise zăpada şi se făcuse pulbere să, fumuiue, toată. Aşteptând, văzură de aci, devale, pe d gârlei îngheţate tun, aprins, în faţa casei FloreştiJor. foel mare la care se încălzeau vizitiii şi maslagiii. Oamenii eseră laviţe lungi şi tari de la bucătărie, beau ţuică fiartă Aneau să le cânte copiii cu steaua. Flăcările mari arătau strele casei luminate de ele şi, ca zugrăvită pe un perete ara focului cu sfinţii pe ea, toată bisericuţa Sfântul Spi-n din malul apei. Săniile de casă aşteptau trase pe danul din faţă şi caii acoperiţi cu cergi ronţăiau grăunţe, ja scară, Bălceştii dădură drumul săniei de birje, cum se î, şi urcară cele câteva trepte ale cerdacului, unde-i pta o slugă de curte cu o sarică miţoasă şi pâslari: sluga le hise uşa cea mare.

>e ştia, fireşte, că nu e un mare bal, că e doar o soarea neretului iubitor de literatură, de muzică şi danţ, gata plaude şi poeziile patriotice citite de Bolliac şi de Grigore candrescu.

3e obicei, atunci când era vorba de prim.it un oaspe mai de ă, să zicem vreunul dintre mari boieri reformişti (Ion pineanu, de pildă), la intrarea saloanelor unde aveau >oarelele Asociaţiei literare'^ cum se numea acum socie-a de curând constituită, se afla chiar preşedintele lancu ărescu, iar pentru oaspeţi obicinuiţi, numai unul dintre abrii comitetului, dar totdeauna având alături şi pe stă-i casei sau altă reprezentantă a neamţului ei. Nicu Băl-u fu foarte surprins când de data aceasta văzu că sunt npinaţi de cei doi fraţi, care păreau gemeni, Dimitrie şi Lache, în fracuri tutunii fără cusur, avlnd însă alături nu uxiţa Florescu, ci pe vioaia Ana Ipătescu, despre care e drept, că împreună cu Lucica şi Sevastiţa era a treia eie iniţiată în secretele „Frăţiei”, datorită m^ai ales grijei purta colonelul Nicolae Golescu, cel ce avea o încredere iărginită în ea şi o socotea ca pe o rudă a sa, încredin-u-i multe secrete politice.

3ala în care intraseră era numai un fel de anticameră. a nului cel mare şi avea numaidecât, în stânga, odaia celor fraţi, Costache şi Dimitrie, pe când ceilalţi copii ai vor-ilui îşi aveau odăile lor în partea dinspre g%'lă, unde casa avea, deasupra malului, un cat puternic proptit; catul ^ta fusese adăiigat acolo în fund, cu timpul, nurnai pentru i aio

I de nee ad copii, care lot sporiseră la număr. Sala de la intraredeal de înaltă, dar. ca tot restul casei, cam prea veche, netape ei doar zugrăvită cu mari buchete de flori, pictate d' foarte palide, în mijlocul unor mari chenare aurii, ci dorise Luţa. al cărei cuvânt ei'a lege în casă. Şpur. râzând că zugrăveala e mult mai UŞOÎ* de curăţat decât tape: Două oglinzi mari cu ramele în acolată de fiecare latură I aurite îşi făceau faţă. m. ultiplicând la nesfârşit pe cei care iscoteau hainele groase de pe ei, ca să rămână îmbrăcaţi serată. Şi aci era o înnoire cerută de Luxită şi ştiută toţi prietenii, şi anume că nu mai era nevoie să răm întreaga seară toţi slujitorii musafirilor într-o odaie de d. subi, ca să le păzească hainele gi^oase, de obicei foa scumpe. Doi oameni de casă, supravegheaţi de vătaful cu! luau acum hainele boierilor şi le duceau cu grije în odţ^ băieţilor, unde le puneau pe paturi, pe scaune, pe masa lucru chiar. Slujitorii aceştia erau acum deprinşi cu aseme rânduială şi se dusese pomina că nu fac nici o încurcătură pot să dea. în orice clipă, orice haină care li se cere.

Cei patru îşi lăsară deci vestmintele şi Costache Bălce<î (1i apăru în saloti, înalt şi subţire, într-un frac negru, cu gc dc catifea albastră, cu un jabot de mătase alb-albăstrui în de guler şi cravată de o eleganţă care făcuse să i se dea la o vreme, intre fete, numele de,. prince noir'„ – după Y fusese un timp. baronul – poreclă de care el auzise şi „4 foarte mândru In sinea lui. Unii îl bănuiau că la serate măreşte cu picături de arsenic ochii negri, şi aşa mari. Îşi mingâia uşor cu palma bărbuţa stibţire ca. şi, cu Sevastiţa la braţ, ea în rochie de tafta albastru-(căci se socotea la douăzeci şi patru de ani fată bătrână) E făcu în sală o intrare foarte observată de toată lumea. Bar^ n-avca încă. frac, ci numai un fel de redingotă, despre caá numai el ştia că este a lui Costache, bine transformată de ^ croitor neamţ de lângă metohul Episcopiei. De altfel şi él ei aproape tot atât de înalt ca şi Costache, dar spre deosebirea acesta, aproape blond şi cu ochii mici subt fruntea mail boltită, şi obrajii parcă de două ori mai înalţi decât ar fi foş firesc, incit umerii lor cădeau prea jos şi când slăbeau era prea vădiţi, arătându-i nasul prea mare. ¦

Bălcescu il întrebă puţin mirat pe Dimitrie, care luase #1 biaţ pe Barbu, tmde e Luxită, iar acesta îl lămuri că csli| 5US, în iatacul ei, puţin cam bolnavă, că nu se poate duş auzise Şl eri la serate î§i işa destul dc ca un chenar bastru-indufc de

I z

¦n

E a S (

E

I'll i i n eni s-o vadă, fiindcă doctoi-ul Gronau (doctorul la modă) lă voie.

Era destul de neliniştit, când Ana Ipătescu se apropie de el aându-i braţul, trecură prin cele două saloane care dădeau 1 într-altul şi erau acum pline de tineret, Când ajimseră ostul pridvor lung cit casa, închis acum cu un geamlâc ca Hlerâe cu faţa spre gârlă, îi spuse în şoaptă să se urce la Luxită, căci ea îl aşteaptă.

Jn covor lung printre nişte hârdaie verzi cu leandri şi a|ii sterpi, de-a lungul peretelui acoperit de litografii, ducea ' scară de lemn, boită în roşu, la iatacul de sus. Un sluji-de casă îşi făcea de lucru acolo, având cuvânt ca din inca doctorului neamţ să nu lase pe nimeni să treacă departe.

3 găsi în iatacul ei. culcată pe patul cu baldachin dc-ase verde deasupra, sprijinit de coloanele răsucite de I de nuc, bine lustruit. Era într-un capot de mătase de rcjarea sidefului, peste care avea un fol de jachetă lungă de tea verzuie, tivită cu o blană subţire de oposum. Câte zulufi în stânga şi în dreapta îi făceau faţa mai mică. ic|ntuindu-i sprâncenele prea negi'e, cam depărtate, dar ea îmi surâzătoare şi chipul ei îi păru nespus de graţios, aşa ţâţa pe pat.

— Ce-i asta? Eşti bolnavă? întrebă el neliniştit, înainte r de a-î da bună ziua.

Sa nu-i răspunse, ci rămânând culcată, îşi ţinti asupra privirea, cu un surâs plin de taină.

Lucico. reluă el tot mai neliniştit, eşti într-adevăr tavă?

5a zâmbea mereu, cu ochii pironiţi asupra lui. Părea că i să-i ascundă ceva.

— Nu pot să-ţi spun.

5e sperie şi mai rău de acest i'ăspuns şi atunci tânără şi lesa femeie ii făcu semn, cu degetele moi ca un surâs, să propie, şi-i spuse ceva încetişor la ureche. 1^1 rămase încremenit şi o flacără îi trecu prin ochii mari:; oii oblici, peste obrajii negricioşi.

— yn-ai ce face, va trebui să mă iei de nevastă. ^oarte tulburat, se plimba încet prin iatac, netezindu-şi) almelc tâmplele care-i zvâcneau, pletele mici de diacon, arse peste urechi. Nu putea vorbi, se gândea atât de con-rat, de parcă ar fi fost într-altă lume. şi reveni când ea îl întrebă, surâzătoare: li bl

Vi st.

Şl

— Nu te bucuri?

Atunci el veni lingă pat, ii luă muşoară în mina fierbinte şi-i spuse cu o voce gi'avă, înfrigurată:

— Ţi-am vorbit cu sinceritate, Lucico, Tu nu înţe că eu sunt un om bolnav, că eu nu am dreptul să am o fea totdeauna lingă mine, fără ca viaţa ei să nu fie în primejdu. Mama nu ştie că şi eu sunt bolnav, de aceea îmi vorb deschis. Ei bine, ea socoate din experienţa ei doftoricea eă această boală se ia.

— Puţin îmi pasă. şi mâna ei uşoară îl strânse tare sili să se aprpoie şi mai mult, îl sili să îngenunche lângă p apoi îşi apropie gura de buzele lui şi-1 sărută apăsat.

Dar el era tot îndepărtat, tot în lumea lui dc gând şi după un timp îi spuse adânc îndurerat:

— Dar copilul? Eu nu voi avea curajul să-l ţin lân^ mine, să îmbrăţişez făptura aceea mică şi nevinovată, aja cum aş dori din toată fiinţa mea.

— Cred că nu e tocmai adevărat ce spui tu. dar.

si tră ni-1 dea Dumnezeu şi vom face aşa cum e datoria noas să facem.

Vorbea înţelept. Avea acum treizeci de ani şi o dorir^ fără margini de a fi mamă.

Bălcescu rămase îndelung pe gânduri, pe mica treai. de la picioarele patului. Apoi reluă ca un obsedat:

— Viaţa mea este hotărâtă. şi fiecare ceas al ei treb folosit cu scumpătate. Trebuie să ştim să jertfim tot ce duce pe calea acelei idei care ne călăuzcşV^. *tot ce ne po face într-o clipă oarecare să şovăim. Zâmbi, privind-o cu nesfârşita dragoste, şi adăugă; De pildă, ca acum.

— Dacă tu socoti că aşa ţi-c scris. că asta e soarta t eu nu te pot împiedica.

— Nu aşa mi-e scris, Lucico. (De când se simte mai le de cn. îi spune de preferinţă, numai el, Lucica.) Soarta i o soartă pe care mi-am ales-o eu singur, în deplină Iii: tate, înainte chiar de a fi bolnav. Apoi se ridică dintr-o da hotărât, duse mâna nervoasă peste fruntea prea înaltă, cam prea modelată, ca şi când ar fi risipit un vis şi continuă. Să ajuţi milioane de robi trudiţi, să fii părtaş la ridicarefe lor la o viaţă nouă, omenească, liberă este o datorie de care eu de acum încolo nu mă pot sustrage orice as fac şi drept să-ţi spun, când sunt singur cu mine însumi, mi pare că e o soartă cu care mă împac, nu fără un soi d”. circ, din adine.

V

Gl g a li r ir & ti îr It' ri d p n

Ea înţelese şi-i vorbi cu o cinstită hotărâre:

— Eu nu te voi împiedica niciodată de la ceea ce tu >ţi că e datoria vieţii tale. Voi căuta să-rni fac totuşi a alături de tine, în uinbra ta. iar de la aceast^v, tu nu poţi împiedica.

Au rămas amândoi mull timp tăcuţi, tresărind doar când i Ipătescu intră ca să anunţe foarte turburată:

— A venit.

Luxită se întunecă puţin.

— Cine i-a ieşit înainte?

— lancu Văcărescu şi cu mi^'^. pe umiă s-n adunat ca în jurul lui.

— Acum'ce face?

— Stă într-un colţ al salonului cu lire şi harfe de vorbă ancu Câmpineanu.

Salonul cu lire şi harfe era întâiul dintre saloane.

Puţin iritat că se vorbeşte fără să i se spuie do-r* d-'p^: l pre ceva care probabil il interesează, întreabă:

— Cine a venit, despre cine c vorba?

— Cantacuzino, Costache Cantacuzino îi spuse în grabă iţa, cerându-şi parcă iertare că a întârziat să-i spuâia. Bălcescu fu într-adevăr uimit, îl ştia plecat de multă ne din ţară, după ce fusese în conflict cu Alexandru ca, pentru că acesta îl înlocuise din toate slujbele. Intri-} şi el ca să-1^ scoată din domnie, şi, adăugind la multe ^ pricini între care şi votul potrivnic politicii lui la cel al mării Obşteşti, izbutise; dar când avu loc alegerea de la? itul anului 1842, Costache Cantacuzino nu înti'uni decât număr ridicol de voturi. De supărare, vesti că el nu mai lâne în ţara asta nerecunoscătoare, că se duce să trăiască trăinătate, mai ales la Constantinopol, unde cam pregătea m şi căderea lui Gheorghe Bibescu, norocosul cu o sută zeci şi unu de voturi, de la alegerea care-1 umilise pe el îşi atât de mult. Ceruse lui lancu Văcărescu, spre umiii^ea iror, să fie primit la soareaua literară de astă-seară. Spre nştea. multora. Cel mai neliniştit fu colonelul Nicolae eseu, care, aflând de această vizită, anunţase de pe la IZ pe Luxită, prin Ana Ipătescu, să-i înlesnească chiar stă-seară o şedinţă de comitet a, Frăţiei”.^

^ Constantin (Costache) Cantacuzixno (1793-1877), unul dir 'i boieri cu vederi profund retrograde, aspirant îa scaunul dom: 'arii Româneşti. Caimacam după căderea Guvernului provizoriu 1848 (n. ed.).

— Acum inţologi, domnule Bălcescu, de ce Luxită e4| bolnavă şi nu are voie nimeVii să urce aici sus?! 1 intrebll rtzind Ana.

Se hotărî ca Ana Ipătescu să vestească pe fraţii Goleştt pe Arăpilă, pc Boiliac, pe Tell şi pe Axente Sever, de indaf ce vor sosi, să urce pe scara din dos sus la iatac, pentru t consfătuire, aşa cum, de fapt, se mai întâmplase şi altădată numai că atunci, tot în vremea unei serate, şedinţa „Fiăţilf avu loc în pivniţa boltită şi întunecoasă, cu ieşiri sccri§ spre zăvoaiele gârlei.

Nu era vorba propriu-zis de un comitet, căci statut^ nu putuseră fi respectate întocmai, ci de un nucleu dintş membrii Frăţiei*' care aveau îndeosebi încredere unii ÎS tr-alţii.

Jos, lumea aproape se îmbulzea. Aproape că se umplusei| cele două saloane foarte vaste, zugrăvite tot cu apă, oé primul salon, cel mare, având pe pereţi, în chenare mari i pătrate, cu laturi aurii tot în acolada, lire mari şi harll aurii şi ele. pe când al doilea salon avea în mijlocul chenarete câte un mare scut alămiu de subt care ieşeau snopuri de suH|l îji spade. Erau făcute după acelaşi canon şi de acelaşi meşti care zugrăvise şi casa unchiului Manolache Florescu, de lingi 1 Cişmigiu. De tavan era spânzurat un policandru cu zece braţi^l şi de fiecare braţ atârnau un fel de ciucuri dé stras alb, cap străluceau, răsfrângând flăcările luminărilor de sperman Două oglinzi mari cu ramă îngustă înmulţeau lumin făcându-le scânteietoare.

Pregătirile erau sfârşite şi era gata să se înceapă p^'^ gramul artistic. Toate jilţurile, un fel de., empire'*, cu spa destul de înalt, capitonate cu pluş albăstrui, fuseseră-ocu şi se mai aduseseră multe scaune de teluri diferite din încăperi. O canapea dreaptă şi Iată ca un divan, cu spata| înalt, fusese rezervată, într-o parte, pentru poetul preşedirtB lancu Văcărescu şi pentru musafirii neobicinuiţi, Costadi Cantacuzino şi Ion Câmpineanu. Cel care vestea producţş ce urma era tânărul Costache Florescu, şi el apăru acum dW uşa dinspre galeria-cerdac, întovărăşit de Grigore Alexanr drescu. Acesta îşi rezemă un cot de pianul din stânga şi aşteptă surâzând, puţin iionic. prezentarea mţeil

I

I

— strălucitul nostru poet Grigore Alexandrescu ne va i Satiră duhului meu.

Se auziră unele aplauze şi o voce din fund strigă:

— Vrem să auzim Ucigaşul fără voie, înalt, cu faţa mare, smeadă, frumoasă, cu fruntea lată, plete romantice întoarse ca la diaconi, cum era moda, şi ochii depărtaţi, cu un statornic zâmbet ironic subt mustaţa Lcă, mătăsoasă, poetul citi cu oarecare indiferenţă, parcă sent şi totuşi cu o vervă neaşteptată de la o privire atât melancolică, vreo câteva fragmente din Satira duhlui meu:

— Dar ţi-am spus, coconită, că eu, din întâmplare, Nici bine, nici nebine nu poci să fac cercare; Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute. Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute.

— Nebun cine te-a crede, vrei să te rugăm poate; Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate.

Se auziră în amândouă saloanele hohote de râs scurte şi urmure vesele. Poetul zâmbi cu gândul aiurea, îşi mângâie i un deget mustaţa şi continuă simplu, fără să joace ori declame:

Dar cărţile cu mine e greu să se împace Mai lesne pot a spune hoţiile urmate La zece tribunaluri subt nume de dreptate; Mai lesne poci să număr pe degetele mele Câţi sfinţi avem pe lună şi câte versuri rele Decât să bag în seamă, ce carte nu e dată.

Din nou câteva cucoane chicotesc vesele, deşi satira para lume scrisă pentru multe dintre ele.

Râd văzându-te singur şi într-un colţ deoparte, Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte. Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună. Dacă vreo coconită frumoasă, dulce, bună, Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne pofteşte, Un om tnire oameni, voi. I f

Ne ia la joc, greşala-i îndată şi-o plăteşte: Rar să se afle damă de mijloc aşa tare Ca să n-o fac să cază la cea dintâi mişcare. Asta iţi e talentul şi darurile tale!

Aci nu mai putu continua, pentru că larma şi veselia umplură amândouă saloanele. Spuse cu atâta limpezime fraza, că mulţi îl şi văzură pe poet căzând cu dama în braţe pe pode^'-

I se ceru apoi cu aplauze stăruitoare să declame Ucigaşul fără voie, dar spuse că el e cam firav şi nu are forţa dramatică de trebuinţă, totuşi e gata, dacă le face plăcere, să citească Boul şi viţelul, o fabulă nevinovată, pe care o spuse apoi cu aceeaşi iscusită distilare a ironiei. Fu iar aplaudat, fireşte.

În schimb. Cezar Boiliac, eu faţa lui pătrată din pricina bărbii hirsute, cu ochii apropiaţi, rotunzi, iscoditori chiar prin ochelari, subt strânsura frunţii vaste, cu jacheta lui destul de mototolită, veni cu pas hotărât, nu se rezemă de pian cum era obiceiul şi anunţă puternic: Clăcaşii, ^ Era o poezie începută de curând, după sfatul lui Bălcescu, dar pe care nu o socotea însă sfârşâtâ. Ţinu totuşi s-o spuie, ca să audă cei de faţă şi alt sunet de cobză, cum zicea el.

Oh! legaţi pentru vecie De pământul unde stăm, Plătim veşnică chirie Şi pe apa care bem. Nu avem nimic al nostru; Tot în preajmă e străin! Venim z'upţi din lucrul vostru Şi dăm peste-al lipsei chin.

Ca un dobitoc de muncă, Ca copacul roditor.

Ca păşunea dintr-o luncă

Voi priviţi pe muncitor.

El şi fiii, şi soţie, Boul, vaca şi viţei, Toţi sunt zestre şi moşie:

Robi ai muncii, robi ai ei.

tuş rziu Lim air D tma ^chi roc hi. bi. ¦5te Irai D.ulu ta lii

C i-şi nt ersi T: oziti ini

^ Titlul poeziei la apariţie a fost Clăcaşul (n. ed.).

450 y-1.

I

Sunteţi veseli când ne vindeţi In arcndil la cochinţi î Camăt pe muncă prindeţi Pruncilor de la părinţi î Bătrân. văduvă, copilul Munca-lc vă sunt datori; Şi sudoarea lor, suspinul V-aprind setea de comori.

Fu foarte aplaudat, căci în felul lui tineretul acesta era uşi un tineret plin de inimă şi progresist, chiar dacă mai ziu, la vârsta când se dezvoltă instinctul de proprietate, m băga de seamă ironic Bălcescu, avea să urmeze în cea mare parte legea intereselor lui.

După ce aplauzele se potoliră, Costache Florescu păşi în ma unei destul de voluminoase boieroaice, îmbrăcată într-o hie foarte largă, întinsă jos pe cercuri nevăzute de sârmă, rochie de coloarea prunei coapte, deloc urâtă şi care lăsa derii tuturor nişte umeri rotunzi, cam prea plini, dar ^ DÎ. După ea venea, subţire şi juvenil, cu sprâncenele groase ste ochi, Dimitrie Florescu, care se aşeză la pian, un: rard” negru cu coadă, adus în Bucureşti de curând, dăruit i Dimitrie de tatăl său, marele vornic, la terminarea Cole-ului şi după sfatul lui Aristia, care vedea în tânărul acesta i talent muzical de mare viitor. Acum profesorul, în colţul ' lângă fereastră, tresări de plăcere, văzându-1, aşezat, plim-ndu-şi mâinile pe clape.

Costache Florescu era voios, căci nu se lăsase până ce i-şi înscrisese în program voluminoasa lui simpatie, silin-i-l pe fratele său să o acompanieze. Vesti:

— Vorniceasa Ghica, rugată stăruitor de noi, va binevoi ne cânte o romanţă compusă de Dimitrie Florescu, pe arsuri ale marelui poet Alecsandri.

Tineretul întâmpină cu aplauze şi strigăte vesele pe com-) zitor şi pe interpreta sa, bucuroşi poate că nu le cântă aria n Lucia de Lamermoor.

— îm. i pare rău că gazda noastră, Luxită Florescu, este) lnavă în iatacul ei şi nu poate să ne asculte, cuvântă vor-ceasa. Dar.

1 In ediţia 1953, greşeală de tipar: de” (n. ed.).

acultâm noL. cântă. ascultăm noi, sc astăruitoare şi gălăgioase voci tinere, pe când Aristia fâci „^omne lui Cezar Boiliac, pe furiş, că ar vrea să-i spuie cev. Cântecul plăcu, şi el vestea pe acel care avea să compuie bucata cea mai cântată a Bucureştilor In vremea aceea, tot pe versuri de Alecsandri, cunoscuta Steluţa: „Tu care eşti pierdută în neagra vecinicie”.

În timpul acesta, în iatacul de sus urcaseră, neobser u355? l de cei de jos, Nicolae Golescu, Ştefan Golescu, Arăpilă, Vo: nescu II, Boiliac şi, spre surprinderea lui Bălcescu, Ion Ghica, venit în sfârşit de la Iaşi, unde era reţinut de lecţiile de inginerie pe care le dădea ca profesor la Academia de acola

Fireşte că întâiul lucru pe care-1 discutară fu prezenta Iul Constantin Cantacuzino în ţară – şi mai ales la aceasti serată – cum şi consecinţele ei pentru „Asociaţie”.

— Dacă intrigantul acesta s-a întors, fu de părere Boiliac este că se simte tare. Cu siguranţă că la Ţcirigrad n-a stal cu mâinile încrucişate.

— Eşti sigur că a fost tot timpul la Ţarigrad? îl într^. jpse Ştefan Golescu. Mulţi cred că în timpul acesta a fos; la una dintre moşiile lui din Teleorman. Unii cred că a fosf la Braşov şi la Viena, Dar Ion Ghica era mai bine informat, căci mai totde: una cei dintr-o capitală ştiau mai bine ce se întâmplă i cealaltă. Cantacuzino fusese de vreo două ori în ţară, treburi pe la moşiile lui, dar stătuse cea mai mare parte di timp la Constantinopol. Avea mari şanse acuxru cu cade hâi Reşid-Paşa, * care nu-1 putea suferi, să fie ajutat de noul mare vizir.

— In orice caz, spuse Ghica, este foarte neplăcut lucru că s-a poftit la această soarea. Vodă Bibescu, şi aşa pornit împotriva societăţii, va fi foarte supărat, probabil. Cantacuzino poate veni^să vadă care e atmosfera în ţară, dar lancu Văcărescu rău a făcut că n-a fost mai cu luare-aminte n I a găsit un mod oarecare spre a nu-1 primi.

Bălcescu fu insă de părere că nimeni nu poate fi refuzat dacă îşi arată dorinţa de a asista la asemenea petrecere nevi novată. Tocmai pentru anumite motive care privesc „Frăţia trebuie păstrat caracterul deschis al reuniunilor „Asociaţii Bterare”.

teşid-Paşa (1S03^1858), mare vizir, om poliUc otoman, de muiUf ort ministru al afacerilor externe, {participant la Cooierinţ^ la Balta Liman A avut legături cu Ion Ghica (n. ed. J.

I

UI

Şi pe urmă, crede lancu Ghica în mod seiios că pe ibescu îl nelinişteşte mai mult Constantin Cantacuzino decât >n Câmpineanu, de pildă, care e totuşi obişnuit la aceste carele? Şi, deşi ştia că are să-l supere pe bunul ^^ku prieten meu Ghica, de vreme ce acesta era nepotul lui Cin. pineanu, l continuă, zeflemitor. Adevărul este că zelul marilor oieri pentru ridicarea culturală a poporului român este Hjlgur sincer, dar nu e lipsit de anumite dedesubturi. De 3 a făcut tot ce a putut Alexandru Ghica numai ca să ducă i desfiinţarea „Filarmonicei”', care se manifestase cu atâta icces în 1834? De ce a băgat intrigi între Eliade şi Câmpi-jeanu? Fiindcă i se părea – şi poate pe drept cuvânt – că m Câmpineanu îşi sporise prin „Filarmonică”, prin intelec-lali mai ales, popularitatea şi deci şi sorţii de a-i lua locul Alexandru Ghica. De ce Bibescu, la rândul său, a dus la desfiinţarea „Filarmonicei' abia reînfiinţată făcând să |a i se mai dea sala de la „Momolo„ şi anunţând că face el nouă asociaţie teatrală cu Aristia, care e, mi se pare, jos i salon şi care ştie cit preţuiesc făgăduielile domneşti, căci acum e mereu purtat pe drumuri? Sunt deci de părere i DU trebuie să luăm în seamă toate toanele şi ifosele cul-lirale ale foştilor, actualilor şi viitorilor domnitori. Adevă-|ita ridicare în învăţătură a neamului presupune mai întâi iberarea din acea sclavie care este claca ticăloasă, care enţine poporul român în rătăcirile întunericului. Nu este ne pe de altă parte, vă repet, că atunci când avem Frăţia”, ide. suntem numai noi între noi, să facem din „Asociaţia erară” un club închis, căci atunci într-adevăr ar da de inuit.

Veni de jos Sevastiţa. Era trimisă de Ana şi aduse o veste ^aşteptată.

— Marele agă halea, lancu Manu, a venit să asiste şi el i soarea. A vrut să întrerupă cântecul când a venit el, dar făcut semn să nu se deranjeze nimeni, să continue vorni-asa să cânte – tocmai cânta aria din Lucia de Lamermoor – nă la capăt şi s-a mulţumit să se aşeze pe un scaun igă uşă.

Asta puse vârf la toate. Omul care veghea la siguranţa gâmului venise el însuşi la această nevinovată soarea.

— E limpede că e trimis de Bibescu, care prin oamenii ia aflat, desigur, că se află aci Costache Cantacuzino. Nu ai vorbesc de Ion Câmpineanu, fu de părere Ion Voi-îSCU II.

— Câtă vreme sunt toţi treî jos acolo, nu e nicî o primejdie pentru noi, căută să-l liniştească Bălcescu, glumind.

Nicolae Golescu era însă şi el neliniştit. Adunaseră cei de la Frăţia' un număr destul de mare de arme de tot soiul la el la Belvedere, profitând de reputaţia lui de mare vânător. Dar ca să nu bată la ochi, dacă ar păstra în casă aproape treizeci de puşti şi vreo cincizeci de pistoale, în cele din urmă hotărâseră să ascundă o parte din ele într-un pod cu fân, cam părăsit, la Ana Ipătescu acasă, loc oricum puţin supravegheat.

— Totuşi, încheie el, vizita asta a lui lancu Mânu nu-mi place.

— N-ar trebui să vă fie atât de mult teamă de el. Se pretinde progresist şi prieten al scriitorilor şi pictorilor, l-a cerut lui Rosenthal să-i picteze întreaga familie. Ar fi putut veni aci din simpla plăcere de a asculta declamaţii şi muzică, fu de părere Ştefan Golescu.

Bălescu se înfurie de-a binelea:

— Că el vrea să se ia bine cu cercurile progresiste, care pregătesc revoluţia, este foarte firesc, căci îşi păstrează astfel omul dreptul de a coti în clipa potrivită, aşa cum va sufla vântul. Dar ca noi să nu vedem primejdia unei apropieri prea mari de acest om ar fi o greşală de neiertat. în ceea ce priveşte armele, cred că ar trebui să cerem părerea fratelui Axente Sever, care ştie poate mai bine ce e de făcut şi are, printre tabacii lui, oameni care pot să ducă la îndeplinire o hotărâre, pe care am putea-o lua în această privinţă.

Fratele Axente Sever, profesorul ardelean, înalt, osos, eu frunte goală şi boUtă deasupra unor ochi duşi în fundul capului, cu o barbă castanie destul de mare, care-i lăsa afară o parte din obrajii uscaţi şi bărbia în faţă, era înfăşurat într-un surtuc negru, strimt, şi avea mai curând o înfăţişare de ascet.

— Apoi, fraţilor, eu gândesc că nu e bine să purtăm armele de ici-colo, aşa cum ni sg năzare nouă că ar fi careva primejdie. Că atunci ajungem să le schimbăm locul în fiecare zi şi pare-mi-se că astfel nu facem decât tocmai să sporim primejdia. Cată să le lăsăm deci unde sunt şi numai dacă se. întâmplă ceva că e musai să le mutăm, atunci om aviza, eu cu feciorii mei tăbăci, că cum îi mai bine să facem. Acum e bine totuşi că ştim din vreme şi ne-om pregăti şi noi.

Şi ceilalţi gâsiiă că părerea profesorului de la Sf. Sava jhibzuilă. Aveau incrc^deie în el. pentru ca il ştiau nespus serios, deşi vorbea greu: d<ir el n-avea încredere în nitochii lui sfredeleau, bănuitori, pe toată lumea şi de l conlucrarea cu el era destul de grea. Nu se înţelegea cu Bălcescu şi numai uneori cu Nicolae Golescu. care, icum, era şeful lui direct în ierarhia., Frăţiei'.

Între timp, jos, în saloanele ticsite de lume. fu o nouă rburare. Eufrosina Băl-Ceaurescu venea însoţită de aghio-ntul lui vodă, faimosul colonel Dăscălescu. Era o mică trerupcre şi ea întrebă cu o prefăcută spaimă dacă n-a îrziat (căci înadins întârziase). Fu asigurată de cei care cuscră cerc în jurul ei că e în partea a doua a programului.

Cei care fuseseră în iatac apărură treptat şi cu mare ije, jos, în cele două saloane, intrând pe uşi diferite. Băl-scu veni prin odaia băieţilor şi păru deci că a venit de la trare, de afară. Nu fu zărit de cei de pe marea canapea Dastră şi nici de ceilalţi, căci îl priveau toţi, ascultând cu are-aminte, pe Bolintineanu, care declama cu patos O fată lără pe paiid viorţii. Când cei de faţă văzuseră că Bolin-leanu nu apare încă, se temuseră că se va fi ascuns, cum ora obiceiul, şi-1 căutaseră îndârjiţi. Poetul fusese descoperit tr-nn jilţ în odaia băieţilor şi chemat, cu aplauze care nu ai încetau, să declame bucata favorită a sexului frumos.

care mai toate fetele o ştiau, de trei ani încoace, pe din-ară. Ceea ce el primi, după alt răsfăţ, căci îi plăcea să fie sfăţat de femei. Avea faţa destul de lată şi fruntea bom-ită şi prelungită mult prin chelie. Mustaţa mică, mătăsoasă, 'ca parcă subt ea un soi de sedila, pusă de buza de jos, o aj”isă muscă. Era ceva molatic în toată făptura lui, foarte aţioasă, şi îndeosebi avea o dulceaţă feminină în ochii cu pleoape moi şi catifelate. Chiar acum când se în-unta, încrucişându-şi puţin privirea fără să-şi dea seama ca să fie, chipurile, mai dramatic – nu izbutea să alunge ^ pe figura lui acea graţie răsfăţată.

Bolliac se apropie de Bălcescu, care era secretarul, Aso-atiei', ca şi Voinescu II, şi-i spuse că înainte ca Bănică cânte, el ar vrea să citească o poezie pe care a compus-o liar atunci când a aflat că vioristul totuşi va cânta. Vreo teva strofe numai. Bălcescu le găsi într-adevăr foarte

455 l' potrivite, dar fu de părere să le citească după ce Bănică va fi cântat.

Acum apăru, prin uşa care ducea în pridvor, Costache Florescu, urmat de Eufrosina Băl-Ceaurescu şi de un tânăr înalt cu pârul pe spate ca nişte plete, mai mult negricios. Crainicului îi veni nespus de greu să facă să înceteze aplau zele, ca să anunţe cine va urma, Când se potoliră, se anunţă o scenă dintr-un vodevil franţuzesc, pe care ei îl jucau şi la teatru. Aristia, în colţul în care se retrăsese, se întrista auzind ce vor arăta cei doi. Era o scenetă banală, mai mult sau mai puţin vioaie, dar căreia Eufrosina îi dădea, e drept, un farmec nespus. La sfârşit cântă ea singură un fel de cuplet, care de doi ani era fredonat cu un fel de patimă de tinerele demoazele din lumea bună. Dimitrie Florescu apăruse neobservat şi fericit la pian şi o acompania.

Devenise neasemănat de frumoasă, acum, când împlinise de curând douăzeci de ani. Din i^ochia de catifea subţire, neagră, mult decoltată, lăsând umerii rotunji şi albi, de altfel se albise şi la faţă de se dusese vestea că face băi cu lapte de măgăriţă, creştea un trup zvelt, cu ceva marmorean în el. Era o rochie strânsă pe talie, cu prelungiri ascuţite spre şoldurile tari şi înguste, de unde se revărsa învoaltă, până la pământ. Părul ei ca de aur era întors în sus cu sprijinul unui conci încrustat cu mărgăritare. Cu fiecare pas, rochia ei largă, pe cercuri, sălta uşor într-un joc plin de graţie, plimbându-i mersul sprinten. Ana Ipătescu aplaudă stăruitor şi, vrăjită, parcă, de atât aur şi alb de trandafir, de ochii viorii, se întoarse spre Ţâţa.

— Spune, Tito, nu ţi se pare că are ceva dintr-un heruvim?

Ţâţa era şi ea turburată de atâta frumuseţe. Ceea ce nu înţelegea era cum putuse deveni atât de albă, căci până la cincisprezece ani părea mai mult smeadă.

Eufrosina, răspunzând aplauzelor stăruitoare, începu un nou cântec cu vocea ei fragedă, plăpândă, pură şi turburător de limpede.

Avea o frunte delicată şi netedă ca marmora. Ochii, de un albstru nepământesc, în formă de migdală, cu gene negre lungi, străluceau subt sprâncenele subţiri, parcă aduse din condei. Obrajii gingaş modelaţi aveau unduiri de crin. Nasul delicat şi semeţ îşi fremăta aripioarele nărilor, uşor înfiorate. Zâmbea tot timpul, ca să arate parcă tuturor, că deşi c

S' s buzele cărnoase şi moi, gura îi e foarte vie. Lucru rar

Jvremea aceea, avea toţi dinţii şi încă albi ca un miez de eş al buzelor roşii.

— Tito, are întocmai aceeaşi rochie ca şi tine, numai a ta este de tafta albastră şi a ei de catifea neagră, spuse nou Ana Ipătescu vecinei ei.

Ţâţa băgase şi ea de seamă asemănarea şi-şi aminti că ăţaseră amândouă să croiască, de când îşi făceau şorţuri ^ochii de in, în grădină, subt nuc, când aveau paisprezece. I se mai ceru din nou Eufrosinei alte cântece. Ea făcH m să se facă linişte şi spuse cu ochii calzi:

— Dacă maestrul Aristia, pe care-1 văd în jilţul acela, Lat de bun să mă acompanieze la pian, voi cânta şi altceva, rog să-l rugaţi şi dumneavoastră. îl arătă în colţul unde. Cei de faţă începură să-l aplaude şi el se ridică turburat otul, surprins.

Nu mai vorbeau de doi ani, de când se supăraseră. în seara asta, el o privea mereu, îndurerat, ca pe un vis, ca pe o ciré pierdută pentru totdeauna. Când o văzuse intrând, acel frumos aghiotant domnesc, simţise un cuţit în inimă, ^erea amorţise, dar cuţitul rămăsese acolo. Deşi îşi jurase lu-i va mai vorbi niciodată, acum gestul ei drăguţ îl în-ise încă o dată. Omul care luptase în rândul eteriştilor, ¦iţi în acel măcel cumplit de la Drăgăşani, nu putu să nă nu. Zâmbi cu frumoasa lui faţă de actor obosit, ochii i i se luminară trist şi, cu acel mers bărbătesc şi nepă-) r, care plăcea atât de mult pe scenă, porni spre pian. Mai cântară încă vreo trei-patru cântece, răspunseră furii de aplauze, apoi ea îl luă de braţ şi-1 duse într-un colţ, le li se făcu loc pe o canapea.

— Şi aghiotantul tău?

— Lasă că e bine unde e. Ai^e destule cunoştinţe aci. Au stat de vorbă acolo multă vreme. Aristia se chinuia anoarte să ghicească adevăratele ei sentimente, dar oricât experimentat era la vârsta lui, nu putu să vadă adevărul; ingăşâa ei şireată.

Bănică aştepta cu vioara în mână în galeria cu geamlâc,: ă uşă. Tremura tot şi îşi muşca buzele. Avea să cânte i acompaniament, căci nimeni nu ştia să descifreze la ere notele noi şi nici nu fusese timp de repetiţie, îl rugase L pe Dimitrie Florescu să steie la pian şi să-i dea din când înd pe la.

Intra, cel dintâi, flăcâiandiul negricios, cu sprâncene negre, tari, r. mestecate parcă, pleoapa de sus fiind dusă în adânc cu genele; puse pe un trepied notele copiate cu grije de Bănică şi cusute într-un caiet gros. Apoi anunţă:

— Veţi auzi acum un extraordinar violonist, elev maestrului Wiest; ne cântă un capriccio per violino solo de Paganini.

Fură aplauze bucruoase, zgomotoase. Dimitrie se dădu într-o parte, rămânând să întoarcă foile. Bănică, într-un surtuc negru. – legat la gât cu o cravată de mătase, cu pantalonii de coloare fumurie, aştepta lângă trepied. Lupta să-şi biruie tremuratul mâinii. Era palid ca de ceară, cu ochii, în albul lor mult, tot atât de negri ca şi părul. Avea mâna cu degeţel”| subţiri, nervoase şi neobicinuit de lungi, crispate pe arcuş. Nu putea începe şi. în saloane, întârzierea lui produse o liJ nişte îngheţată. Apoi îşi muşcă buzele aproape fumurii şi elţ| strânse pumnul pe gâtul viorii şi începu.

Într-adevăr era ceva văzut şi auzit întâia oară la Bucu-I resti. încălecarea frământată, perlată, a sunetelor ca într-uni joc nebunesc de rândunici bete de lumină, în jurul unui brad la începutul dimineţii, tăia răsuflarea ascultătorilor. Când cântecul părea că şi-a terminat creşterea şi se pierde, jocul nebunesc al sunetelor în cascadă sporea iarăşi mai tare.

A trebuit să cânte cinci-şase dintre aceste faimoase capricii. Se ridicau toţi în picioare şi-i cereau alte bucăţii altele. Când totuşi sfârşi şi dispăru – împreună cu Dini trie – pc uşa care ducea la galeria cu geamlâc, apăru Boiliac întrerupând cu greu aplauzele.

— Scumpi prieteni şi prietene, vă cer îngăduinţa să l| cite.sc o poezie compusă de mine chiar astă-seară, când al aflat că acest artist, pe care-1 cunosc de mai multă vreme, va cânta aci, în faţa dumneavoastră.

I s-a răspuns cu aplauze. Şi-a potrivit nervos ochelarii şi a citit cu o căldură şi o sinceritate aproape brutală:

Cânta cel născut din mamă sclavă. Flăcări el în piepturi ne strecoară, Cândă cel născut din mamă sclavă, Pe noi toţi să ne-aridice în slavă.

În genunchi el stă şi cântă, Arta lui zic toţi că este sfântă, Mina lui, întocma Pa. ^anini.

Dar picioarele le sfâşie spinii.

Când ne vrăjeşte, zicem, ce sublim.

Dar cit suferă noi nu simţim.

Îl lăsăm zdrobit de lanţ, îl păzim cu dorobanţ.

Voi numiţi asta dreptate? Şi mai spuneţi, om cu om e frate Pentru zece, cinspre galbeni Ţineţi în robie ochi de oameni?

Fraţilor, că totuşi suntem fraţi, Este ceasul: nu mai pregetaţi. Veniţi lanţurile a-i desface, în robie el a nu mai zace, Veniţi toţi să ne unim, Pe artistul rob să-l slobozim.

Încă mai erau toţi subt vraja capriciilor lui Paganini când na bărbătească a lui Bolliac se adaose şi ea ultimului vers, î r-un îndemn din inimă. Aplaudară mult şi cu o căldură f tin obişnuită. El le făcu semn să se oprească şi apoi con-t uă:

— Uitaţi-vă despre ce e vorba. Acest mare violonist e ţigan rob, spre ruşinea veacului nostru. Noi îi putem libertatea cea fără de seamă dacă îl vom răscumpăra, ietenul Nicolae Bălcescu şi cu mine vă propunem să sub-ieţi toţi câte puţin, cât vă lasă inima, iar cei care aveţi şi li puţin, cât puteţi. Stăpânul acestui rob cere trei sute de Ibeni. Să-i adunăm, dar, fireşte, nu toţi astăseară.

— Cât ai spui? întrebă Câmpineanu, căci temându-se ca na să nu-i sperie, Bolliac se cam bâlbâise.

— Trei sute de galbeni.

Costache Filipescu, care era acum lângă Bălcescu şi Ţâţa, ăţişă nedumerirea tuturor când îşi arătă uimirea.

— Trei sute de galbeni? Dar un rob se vinde cu cincîezece-douăzeci de galbeni.

— După câte ştiu, spuse poetul patriot, suma aceasta de aăzeci de galbeni i-a oferit-o artistul însuşi, dar stăpânul nici n-a vrut să audă. Un prieten al boierului, care ar fi să aibĂ tn casa liii un asemenea viorist, a oferit o de galbeni. Atunci boierul a cerut trei sute.

A urmat o lungi ticere, flecare ocolea privirea celull neindr&znind să ^uni cel dintâi un cuvânt care putea să nepotrivit; şi fiecăruia ti era teamă ca Boiliac să nu i sc^ aeze lui de-a dreptul.

Atunci, de pe canapeaua albastră, a ridicat uşor a acoperită de mâneca largă a binişului mătăsos pină la inel mari încărcate cu smaralde şi briliante Costache Cantacuz

— Să fie de la mine cincizeci de galbeni. Suma păru foarte mare, depăşind chiar subscripţ anuale ale societăţii, care nu treceau de zece-douăzeci galbeni de persoana, şi deodată începură aplauzele. Când a potoliră, lumea îşi îndreptă ochii spre ceilalţi musafiri di seamă şi lancu Mânu se simţi îndatorat să vestească cu ui zâmbet care ascundea supărarea de a fi prins în situaţia î risipească banii:

— Fie şi de la mine treizeci de galbeni, şi se aşeză te picior peste picior, întinzând şl mai mult pantalonii cenu|| legaţi cu bentiţă subt pantof, căci de la o vreme se imbrIŞ nemţeşte.

Alte aplauze. Când lancu Văcărescu se ridică, certnd să Mff înscris şi el cu cincizeci de galbeni, fu o voie bună înlăcrima în cele două saloane, căci şi cei din salonul scuturilor nm îngrămădiţi în uşă. Cei doi fraţi Golescu, care mai rămăsesil tn sală, subscriseră flecare câte treizeci de galbeni.

— Dacă lucrurile merg aşa, apoi încă o soarea ca aceaito şi vom avea banii de trebuinţă ca să zdrobim lanţurile acesM strălucit artist, lămuri emoţionat Boiliac. 1

S-a ridicat Ion Câmpineanu, care, mângâindu-şl retJ barba mică şi frângându-şi cu mina reverul stâng al fracul! cenuşiu, Într-un gest obişnuit Ia tribuna Obşteştel AdunM unde fusese atât de ascultat, vorbi domol, cu o voce muzicalB

— E ruşinea noastră, a tuturor, că o sclavie demnă J epocile cele mai întunecate ale istoriei mai dăinuie la m şi azi.

Şi continuă, în cuvinte destul de meşteşugite, o ade^ rată cuvântare, de altfel frumoasă, dar Bălcescu se întrs|l dacă nu vorbeşte atât de mult tocmai ca să nu subscrie niniU ori prea puţin.

— Şi pentru ca să nu Întârziem nici un ceas mai muB clipa când acest artist, care v-a vrăjit cu arcuşul Iul, vt

¦ iţea răsufla în libertate la fel cu noi toţi, vă rog să-mi daţi „ie să subscriu eu restul sumei de care este nevoie. Bolliac încremeni şi abia putut să întrebe:

— Subscrieţi. subscrieţi o sută zece galbeni?

— Dacă atât mai lipseşte, atunci subscriu o sută zece itlbeni ^

Bolliac ar fi vrut să mulţumească, dar se iscă un ropot î aplauze atât de îndârjite, încât rămase cu fraza începută, lancu Manu şopti maliţios lui Constantin Cantacuzmo: IPrinţule, s-a dus iar domnia. şi-i surise arătând npede că el a înţeles sensul întrecerii dintre cei doi rivali, şopti la ureche, stăruind răutăcios: Ăştia de aici vor nple într-o săptămână Bucureştii, iar într-o lună ţara în-Bagă cu întâmplarea de astă-seară. Nu ai ce face. Costache Cantacuzino îşi mângâie barba iritat şi-i şopti ierat:

— Nu-1 vor puterile protectoare, mă. Degeaba se pră-deşte cu fii^ea. Apoi îşi băgă mâna dreaptă, cu inele. lite, între inimă şi şalul persan cu care era încins peste teriul cu flori de aur.

Se vesti curând că subscrierea va urma, pentru ca să se ată cumpăra şi o vioară potrivită pentru asemenea ar-t. Se vor aşeza foi de hârtie şi toc cu cerneală pe o mă-ta şi fiecare, dacă doreşte, va trece şi va subscrie.

Cum se sfârşi programul, scaunele fură date la o parte un grup de fete zburdalnice înconjurară pe vorniceasa lică, rugând-o să cânte la pian, ca să danseze. Lăsându-se stul rugată, vorniceasa se aşeză totuşi la pian, plimbă loi mâinile pe clape, făcând ochii mici ca să pară visă-şi începu un valţ de Lanner, ^ pe care-1 cânta fredo-idu-1 în acelaşi timp. Grupul de ofiţeri, căci erau destui, stäche Filipescu, Deivos, Cristophi, Fărcăşanu şi alţii se alinară pe rând, zornăindu-şi pintenii, în faţa câte unei işcane care pândea clipa cu inima palpitând şi apoi se întau lunecând lin. Se dansa foarte depărtat unul de ul, schiţând mişcări de balans. Fetele, cu capul încadrat zulufi, uşor înclinat pe umăr, cu braţele tinere, goale,: entuau ritmul, legănându-se şi făcând să se legene şi ro-

* In ediţia 1953, greşit: „o sută şaizeci de galbeni” (n. ed.). 2 losef Lanner (1801-1348), compozitor austriac, autor a nu-roase valsuri, menuete, muzică de promenadă, gustate în epoca ed.).

chiile lor strânse subt sâni şi largi jos ca nişte clopote man de mătase, cu cercuri pe dedesubt de sârmă, aşa încât unele rnişcâri dezvăluiau pantalonii de batist alb, cu dantelă în-i creţită jos.

Alături de canapea se mai aduseră jilţuri în semicerc-ca musafirii de seamă să poată privi în voie şi nu fără o vădită piacer*^-„, de altfel. Fiecare pereche care trecea era măsurată cu privirea de aceşti de mult reputaţi cunoscători ai frumuseţii femeieşti. lancu Manu, spătos şi încă tânăr cu toţi cei patruzeci de ani ai lui, îşi mângâie uşor cu un deget mustaţa stufoasă retezată scurt şi aruncă priviri admirative spre o boieroaică tânără, cu cap mic de copil, dar tot atât de înaltă ca el şi robustă ca o lupoaică roşcată: boieroaica se legăna uşor danţând cu Voinescu 11. Era faimoasa Bălaşa Grădişteanu, o văduvă abia în vârslă de nouăsprezece ani. Cel poftit dintre ei (la al doilea valţ) fu însă lancu Văcărescu. Veni la el, surâzătoare, una dintre nepoatele lui, aceea pe care Bălcescu o cunoscuse la conacul lui Raletu şi care împreună cu prietenele ei se amuzau drăcoase să-l înveţe pe poet să danţeze danturile moderne., De obicei el se prefăcea că se lasă greu, că, nu face', sau aşa ceva, atunci ceilalţi dansatori se opreau şi ei şi aplaudau cu râsete prietenoase pe preşedintele lor, care mai era şi poetul iubit pe deasupra. Până la urma învăţase valţul destul de bine şi era, de altfel, singurul dintre poeţi care ştia să danţeze. Deşi avea aproape cincizeci şi cinci de ani şi era oarecum greoi la trup, lancu Văcărescu păstrase un fel de tinereţe care uimea. Avea şi el ochii mari ai Văcăreşti-lor, faţa lor cărnoasă cu trăsături limpezi şi hotărâte, zâmbetul din tot chipul, gustul pentru frumuseţea feminină, ceea ce răutăciosul epigramist Grigore Alexandrescu – care-1 iubea nespus de mult şi-1 necăjea şi în scris pe tema slăbiciunii lui pentru fete tinere – exprimă în diferite variante, dar lapidar: „Poetul lancu Văcărescu, bânecuvânta-tul muzelor şi binecuvântătorul muzelor nu mai în vârsta de şaptesprezece ani Ca mai toţi bărbaţii în această epocă de trecere, îşi tot căuta şi el un fel de barbă mai potrivită, căci mai fiecare, ca toţi purtătorii de barbă din lumea întreagă, încerca tot timpul, să-şi facă un cap”. Avusese când barbă mare, boierească, răsfirată, când o tunsese pătrată, când o subţiase în faţă şi-şi tunsese mustaţa. Acum o purta căzută în jurul bărbiei, ca poeţii romantici, uşor deosebită e mustaţa care era lăsată ceva mai plină.

Bălcescu şi Ţâţa, pe o canapea, la fel lucrată cu cea al-astră, dar cu catifeaua de culoarea vinului, priveau din nd în când la cei ce dănţuiau, deşi el ar fi vrut să fie din nu sus, aşa cum îi făgăduise Luxiţei. ca să joace şah cu olliac, ori chiar cu ea, care oricum nu mai putea veni acum!) S. Se iscă în saloane un soi de veselie şi Ţâţa văzu că imea râdea fără răutate de o pereche de dansatori cu totul 3potriviţi. O damă cam coaptă'^se lăsa dusă cu o mutră: ră de Grigore Alexaridrescu, pe care se vedea că nu-1 ituse refuza şi care, cu un zâmbet ironic în colţul gurii, /ea aerul să spuie: Acum după versurile mele despre mţ, aveţi şi prilejul unei demonstraţii”. Se vedea limpede iF tomnatica dănţuitoare era terorizată de gândul că ar. tea să cadă pe podeaua cernită cu un dansator aşa de uţin dibaci. De altfel, după câtva timp, ea mulţumi cava-rului ei şi se desprinse grabnic de el.

Costache pofti ceremonios pe Ţâţa; ea se ridică subţire de o nespusă eleganţă în rochia de tafta albastră, cu iler de dantelă albă şi tiv tot dc dantelă la mâneci. Nu mai „a să se îmbrace ca fetele, cu talia sus de tot, subt sâni, ivea un corsaj strâns pe corp, lung, terminat în unghi cuţit pe şolduri, de unde fusta se desfăşura largă până Ia Icâie. Femeile foarte împopoţonate, cum ei'a moda, cu fel lUfel de volane şi false croieli şi de colori foarte diferite, l'eau că rochia, de o singura coloare, şi aceea foarte închisă, a prea bătrânească şi nu-şi explicau de ce Tila place atât mult bărbaţilor, nrai aks că, în afară de faimosul ei pi->r mic, nu găseau la ea nimic deosebit. Cu mâna subţire or rezemată de braţul fratelui ei, tăcută, formau o pere-desăvârşită. Fala ei lungă şi Imipede era acum frumoasă, şi rece. Veniră fetele zglobii şi de dincolo ca să-i pri-ască., Veniţi să privim, ferelor. Le princc noir dănţu-; te cu sora lui”. Treptat, rămaseră ei singuri şi Văcărescu chemă să treacă şi prin celălalt salon al lirelor şi harpelor, să-i poată admira toată lumea.

Când el, înalt, în fracul negru cu guler de catifea albas-1. a dus-o la loc, au fost multe aplauze.

Din nou s-au perindat prin faţa ei, poftind-o mai ales 'eri cu uniformele strânse pe talie, scurte de tot, ca nişte icuri cu coada smulsă, cu epoleţi mari de aur; dar ea.

i

Il ^

II închisă în ea însăşi, îşi ceru scurt iertare, spunând că este. obosită.;

Grigore Alexandrescu, căiniia îi plăcea totuşi valţul, am simţea că-1 evită dănţuitoarele, îşi luă inima în dinţi şi ni] apropie de Ţâţă, cu surâsul lui obicinuit, ironic.

— Aveţi curajul să vedeţi cum se poate dansa prost cu mult talent?]

Ţâţa il privi lung. Nu-i plăcea acest perpetuu surâs iro”-nic, dar simţea că e la el o mască menită să-i ascundă timiditatea şi marea lui sensibilitate.

— De ce nu? şi se ridică, insă fără zâmbetul convea-j ţional al acestor formalităţL De ce nu? Poetul care a scriii Umbra lui Mircea la Cozia, Anul 1840 are dreptul să dăn-] ţu iască şi prost dacă vrea.

Grigore Alexandrescu se simţi măgulit şi, înainte de a-l^ cuprinde talia, se aplecă spre Bălcescu: '

— Fii cu luare-aminte şi gata să ne ridici, dacă voaij luneca pe duşumeaua asta lustruita. e

Atunci ea ii spuse cu oarecare severitate:

— N-ai să cazL O să am eu grije de asta. Dumneata^ gândeşte-te numai să nu mă calci prea rău pe pantofi cât se poate nu ridica tocurile de pe podeală şi lasă-te dui| de mine. Stai drept, nu te suci atât; fii cu luare-aminte W mina mea dreaptă, care iţi va apăsa braţul, ca să-ţi arate, când e nevoie, ritmul muzicii. Şi nu mai zâmbi ironic, e de prisos, n-are nici un rost!

Lumea îi privea la început surpi in^ă şi se aştepia la un fel de scenă de comedie, dar cei doi lunecau lin, şi Grigore^ Alexandrescu mai-mai sa se apropie, ca eleganţă acum, tot înalt şi el, de Costache, care nu era, de altfel, decât tot elevul desăvârşit al Ţiţei. Se alcătuise din nou o pereche potrivită şi admirată. Un soi de fericire se simţea pe chipul mare, cu fruntea vastă şi mustaţa fină, al poetului, cart! dănţuia parcă întâia dată. „Ar fi o pereche potrivită*, 9B] gândea în clipa asta şi Bălcescu, deşi îl cam irita felul permanent ironic al lui Grigore Alexandrescu în viaţa de toate; zilele. Pe de o parte îi plăcea că-1 vedea mereu nemulţumit; de cele ce se întâmplau în ţară, de moravurile boierimiii oriental feudale, de arivismul ciocoiesc, dar în acelaşi timp îşi dădea seania că această atitudine ironică, în care se refugia acest strălucit poet, era în acelaşi timp o fugă, o; teamă de a cerceta mai îndeaproape, de a merge curajos lâ cauzele adinei ale răului Daca în versuri ironia asta era U

I

I ocul ei, strecurată aproape în orice frază pe care o spunea, n viaţa de toate zilele, era iritantă. Devenise la el o a doua latură, încât uneori chiar când nu formula ceva de spirit. Iar prin simpla rezervă vădită în ochii mari şi vii, care irătau că ei nu participă la sensul celor spuse, sau prin umbetul care devenise puţin automat, anula orice gândire; erioasă. „Şi totuşi, se gândea Bălcescu, ar fi singurul soţ potrivit dacă Ţâţa l-ar primi de bărbat. Maica ar putea iormi în sfârşit liniştită şi poate că fata, atât de înăsprită; i autoritară cum a devenit în ultima vreme, l-ar sili şi pe îl să nu mai fugă de anumite răspunderi.”

— De ce nu-1 înveţi, stimată domnişoară, şi pe Nicu să

Îţeze, când eşti atât de meşteră?

— Nicu ştie să danţeze destul de bine.

— Nu l-am văzut parcă niciodată.

— Nu dănţuieşte, fiindcă. fiindcă el are altceva de 'acut în viaţă. Şi pe urmă. spune că nu-i place să fie privit ie alţii, ca la teatru. Dealtmintexn, de Anul nou, între ai: ioştri, a dănţuit toată noaptea.

Poetul se simţea foarte bine, dar una dintre răspunde-iie de care fugea era şi aceea de a-şi lua nevastă, aşa că rita nu avu prilejul să-i spună şi lui – fără îndoială – nu.

ICând vorniceasa se declară obosită – dar în realitate) lictisită de a tot cânta pentru alţii, căci ar fi vrut să dăn-uiască şi ea cu ofiţerii cei frumoşi, dacă nu cu pajul ei. tiut, Costache Florescu – se aduseră cafelele şi bomboa-lele pe tablale purtate de feciori în straie albe, găietănate. Uunci se împrăştiară toţi grupuri, grupuri şi începu larma: onversaţiilor şi a râsetelor zgomotoase.

I Trebuie să spunem răspicat că, în această, Asociaţie li-erară„ de cultură românească, mai nimeni nu vorbea în; eara asta româneşte. Noua, Asociaţie” vroia să arate că e otuşi o elită socială, ai cărei membri erau destul de bogaţi: a să poată călători în străinătate sau să-şi poată îngădui uxul unei guvernante scump plătite. Din această vi^eme |ncepe să se adauge totdeauna, la inventarul de zestre al mei „fete de familie”, specificarea stăruitoare că „vorbeşte ranţuzeşte”, ba chiar că în familia ei nu se vorbeşte decât ranţuzeşte, cu excepţia dispoziţiilor date personalului de serviciu. A fost totdeauna, de altfel, tendinţa claselor dominante să-şi créese şi un limbaj otrecum cifrat esoteric, adidi exclusiv pentru uzul membrilor săi şi! n acelaşi timp semn distinctiv al castei, între alte semne. Tot astfel, bunicii şi părinţii celor de azi învăţau cu mândrie greceşte ca să pară ighemonicoşi şi culţi. Totuşi este locul să se amintească aci că încercarea lui Bibescu de a înfiinţa un liceu de stat, al treilea liceu în Ţara Românească, acesta cu limba de predare franceza, şi propunerea ca la cursurile complimentare şi i^Kâcialc (adică începuturile universitare de la Sf. Sava) lünba de predare să fie tot cea franceză, ceea ce ar fi dus cu timpul la desfiinţarea Colegiilor de Ia Sfântu Sava şi dc la Craiova, n-a izbutit. N-a izbutit, căci a stârnit mânia unei părţi dintre intelectuali.

Din salonul scuturilor se aude dezlănţuirea unui hohot dt rts atât de puternic, încât şi Cffi din salonul lirelor ridică întrebător capetele, bănuind că acolo trebuie să se petreacă lucruri cu deosebire amuzante. Peste câteva clipe năvăli dincoace un grup tânăr, cu obrajii încălziţi de râs, şi una dintre fete, bălaie, cu un nas mic şi ochi albaştri, o nepoată a baş-boierului lordache Filipescu, se adresează de-a dreptul marelui agă Mânu, ciripind într-o franţuzească precipitată

— E adevărat monsieur, că a pălmuit-o Bibi^s. o” Elisa? că a târât-o de păr prin palat. din cauză că e amorezată de acel consul străin? E adevărat? Dumnt i trebuie să ştili – şi iar izbucniră toate şi toţi în hohotr de râs.

lancu Mânu era într-o siLua^ie iuarLe gmgaşâ. 1 se cerea – cu nevinovăţie, de altfel – tocmai Iui, ministrul poliţiei, să dea pe faţă taine din palatul domnitorului său, dar în acelaşi timp era încântat că era şi el acum interesant, în tr-un fel sau altul, pentru acest tineret care nu putea fi pedepsit (dar care, fie zis în treacăt, îşi dovedea astfel puterea corosivă, care în felul său slăbea zi de zi regimul.). /dat, surâzând şi abil, un răspuns în doi peri, dar nu scap uşor şi conversaţia deveni generală, avându-1 pe el – car venise totuşi aci să spioneze – drept motiv generator şi îm brăţişând, prin bârfeli elegante, nu numai viaţa particulară, dar şi cea politica a domnitorului.

Povestea nu era, de altfel, născocită. Bibescu se căsător îs„ cu Zoe Brancoveanu, care acum era închisă cu brutalitat” într-o casă de sănătate din Viena, pentru ca el să sc poat: căsători cu Marieica Văcărescu, femeia cea mai frumoasă Principatului (alături de Eufroa&na Ceaurescu). Cea mai mart

Kre felele lui Bibescu din întâia căsătorie, Elisa. ' era în-[oştită de unul dintre consulii străini şi toată lumea de; us a Bucureştilor nu vorbea decât despre asta. întrebările iilor erau toate periculoase pentiu marele agă. pentru că scotoceau toată viaţa intimă a lui Bibescu.

— Este adevărat, monsicur agă, că de ziua Sfintei Mării, i au venit unele boieroaice să sc închine doamnei de ziua ea, trântita pe divan, le-a trimis pantoful, strigând tare, îă audă toată lumea, ca ele să se închine pantofului, că pe îndestul au bârfit-o ani de zile?

¦ lancu Mânu zâmbi iarăşi, mărturisind că nu ştie nimic, |v că nu e cu neputinţă să fie aşa, căci se ştie în ce mod MU purtat boieroaicele faţă de înalta doamnă. ¦Adevărul era că a doua căsătorie a lui Bibescu apărea H>r mai mulţi ca o dovadă a imoralităţii păturii condu-Tăxoare şi constituise unul din scandalurile penibile ale epo-: ii. Fusese necesar mai întâi un dublu divorţ, Maricica Văcărescu fiind şi ea căsătorită cu marele spătar Costache Jhica, fratele fostului domnitor, cu care avea, la rândul ei, ot trei fete. A fost nevoie de compromisuri urâte, de mărtuisiri false, pentru ca după vreo trei ani, în timp ce Maricica ^^ăcărescu locuia cu vodă la palatul de subt dealul Mitropo-iei şi avea cu el primul copil (tot o fată), să se obţină de la patriarhul din Ţarigrad pronunţarea divorţului. încă şi mai penibilă era silnicia cu care Bibescu a stăruit să o închidă ¦) e Zoe, nevasta dintâi, în acea casă de sănătate de la Viena. iindcă numai aşa se putea căsători cu alta, păstrând totuşi mensa avere a femeii: cea mai mare avere din ţară, cu-M-inzând între altele şi palatul de la Mogoşoaia, şi 'moşia 3râncoveni, şi cea de la Breaza şi altele multe. fireşte, sub) retextul drepturilor lui, de organ tutelar al copiilor. A fost levoie, ca să se obţină şi cestălalt divorţ, care părea din ale-afară de imoral, să se puie în mişcare jumătate dân ^'plomaţia europeană a epocii. Bibescu ţinea cu orice preţ aibă şi averea nevestei dintâi şi frumuseţea într-adevăr apitoare a celei de-a doua. Nu l-a lăsat pe Sâthmary până înd nu a înregistrat pentru istorie, într-unui dintre cele mai abutite portrete ale acestuia, chipul de Ileana Cosânzeană al 'meii. Ovalul, desăvârşit, chipul delicat de coloarea chihlim-) arului, părul de aur roşcat, pieptănat cu cărare la mijloc. iadus, într-o parte şi alta, peste urechi, ochi mari de coloaV * De fapt, Elisa era una din fetele mijlocii ale domnitorului, aşa um însuşi Camil Petrescu aminteşte mai departe (n. ed.).

rea prunei verzi, nasul şi gura lucrate de natură cu o gâft-găş ie meticuloasa sunt într-adevăr tulburătoare. După ani de zile şi după o trudă îndârjită şi stăruitoare, care ar fi descurajat orice altă femeie, dar nu pe aceasta aurie porumbiţă cu gheare de uliu. cele două divorţuri fura, cu multă silă, pro-nimţate; atunci, cei doi îndrăgostiţi hotărâră o nuntă cv. m nu se mai văzuse în Ţara Românească. Mai întâi, el îi constitui o zestre de trei milioane cinci sute de mii de lei aur, ma: mult de jumătate din bugetul anual al Principatului, ca s-o mângâie că stătuse atâta timp închisa oarecum în casă. numai ca să evite ironiile lumii „bune*. Nunta avu loc la Focşani, naşi fiind Mihail Stürza şi Smaranda, soţia lui. A fost într-adevăr o nuntă ca în poveşti, cu parăzi militare, cu bubuituri de tun, cu iluminaţii şi praznice în toată ţara, cu alaiixri nesfârşite, deşi Făt-frumosul, care-şi făcuse cu ocazia asta cuşmă şi mantie voievodală în locul gugiumanului şi că-baniţei predecesorilor săi, era tatăl a cinci copii, iar Deanc Cosânzeana, mamă a trei fete, din primele lor căsătorii, iar acum, pe lingă o fata, copilul amândorura, era pe cale să le vie încă unul din aceasta nouă căsătorie, adică zece copii laolaltă.

Chiar dacă era invidiat de marele vornic Cantacuzino, care era amărât că él nu interesează pe nimeni şi e lăsat în pace ca o momâie indiferentă, marele agă Manu a-a şi destul de încurcat că aveau despre ce să ciripească în franţuzeşte fetişcanele de la soareaua literară şi că era silit sa dea atâter lămuriri, tocmai el caie din nesocotinţa se aventurase aci, nădăjdumd să afle ce ar fi fost de aflat.

Nici Cantacuzino şi nici Ion Câmpineanu nu pierdură prilejul să-i ceară noutăţi despre nemaipomenita afacere a falimentului Hagi Moscu, nu chiar de-a dreptul, ci mai mixl: prin aluzii, dar destul de acre. Ion Câmpineanu ar fi vrut să ştie, pe de altă parte, dacă „Filarmonica*^ va putea să-şi continue stăruinţa pentru construirea imui teatru naţional pe terenul Hanului lui Filaret, de cxirând cumpărat în acest scop, sau ce gânduri are în privinţa asta vodă. lancu Manu răspundea, surâzând, binevoitor şi cu ocoluri, dar ce gândea el în clipa asta avea să se vadă abia peste câtva timp: „Filarmonicaa fost ca şi desfiinţată şi în noua ei formă, deşi fusese şi el, lancu Manu, unul dintre iniţiatorii ei, iar, „Aso-ciaţia literară” a fost încorsetată cu nişte statute „drastice*, ca să se ştie cine răspunde când fetişcanele cu zulufi şi ro-

468 chii largi de mătase, încheiate subt sâni şi puse pe cercuri de. sârmă, ciripesc pe socoteala doamnei şi a domniţelor lui vodă.

ţ Se auzi o larmă haotică afară, strigăte puternice, şi unii slujitori năvăliră înăuntru, anunţând că vicleimul cu irozii vor neapărat să urce sus. Aga se înfurie şi vru să-şi arate jautoritatea, dar tineretul, în frunte cu Dimitrie şi Costache Florescu, stărui, bătând din palme, ca jocul să fie lăsat să între.

Da, să vie, dar numaî în sala de la intrare, ca să nu murdărească covoarele. Se vor deschide amândouă uşile şi i lumea va privi din saloane, ca la teatru, hotărî jupâneasa Dumitra, care alergase speriată de jos, de la bucătărie, şi de care, vrând-nevrând, trebuia să asculte toată lumea, căci era cunoscută pentru gura ei.

Nu încăpea însă tot vicleimul în tindă, altfel încăpătoare, pentru că era prea numeros. Se alcătuia dintr-un Irod în straie vopsite şi cu coroană poleită cu aur în cap, ofiţerul său îmbrăcat aproape la fel, dar fără coroană, trei magi îmbrăcaţi în cearceafuri şi turbane ca nişte beduini, îngerii, care la cearceafuri adăugaseră aripi de hârtie albastră întinse pe speteze, şi un număr mare de ciobani cu sarici pe ei; toţi purtau bâte noduroase de tufan, căci regula era ca orice vicleim să facă un fel de pustiu în faţa sa – aşa cum făcuse Irod omorând patruzeci de mii de prunci în noaptea nativităţii – şi deci trebuia nimicit în calea vicleimului orice jalt colind întâlnit; dacă nu apucau să intre, grabnic şi disperat, în vreo curte, copiii care colindau cu steaua se pomeneau aproape dezbrăcaţi, iar stelele erau sfărâmate; la fel trebuiau să se ascundă şi cei cu pluguşorul. Iar dacă întâmplarea aducea faţă în faţă două vicleimuri, care erau foarte numeroase şi nu se puteau ascunde pe loc, atunci era de ne-inlăturat o bătălie crâncenă cu capete sparte şi cotonogâre serioasă.

După ce se reprezenta noaptea de la Bethléem, drama-Itizată, trebuia să urmeze jocul păpuşarilor, dar aceştia fură opriţi foarte curând, căci făceau uneori abateri necuviincioase, ca şi vicleimul de altfel. Bolintineanu luă căciula din mâna unuia care vroia să umble prin salon, ca să adune gologani: cu o fată la braţ, dădu ocol încăperii, oprindu-se în faţa fiecăruia dintre invitaţi (Cantacuzino dădu un galben [împărătesc) şi apoi îi puse-n mână omului căciula plină de lei şi sfanţi. ^

Înainte de plecare, una din guvernantele franceze cânta la pian un cadril-lancier. Nimeni nu fu lăsat la o parte şi se formă un număr destul de mare de perechi, care se mişcau mai mult sau mai puţin după tactul bătut energic la pian. lancu Văcărescu era acum partenevul unei oacheşe micuţe, cu gura mare, cărnoasă şi roşie; păstra un zâmbet plin de şiretenie. lancu Manu nu putu danţa cu vulpoaica înaltă şi cu un cap de copil, cu acea Bălaşe pe care o admirase atât, căci ea era acum pereche cu Costache Bălcescu, dar fu încântat că nepoata baş-boierului Filipescu, cea bălaie şi cârnă, îl pofti la joc., Ion Câmpineanu avea alături una dintre cucoanele tinere şi era faţă în faţă cu Costache Filipescu şi o fată bălană cu chip dulceag de miel.

Eufrosina, care se despărţise dc Aristia, invitându-1 do altfel, destul de cald, ca să vie s-o mai vadă – căci aflase şi ea că Bibescu vrea să reorganizeze Filarmonica” în teatrul cel mare, după ce va fi construit, subt conducerea fostului actor – se pregătea să iasă pe uşă, când auzi invitaţia muzicală pentru cadril-lancier. Se întoarse către colonelul Dăs-călescu şi-i spuse să-şi caute o parteneră. Ea se salutase cu Ţâţa, care-i răspunsese destul de prietenos, şi acum se duse întâns spre colţul dinspre fereastră, unde erau cei doi po canapeaua albastră.

— Vreţi să dansaţi cu mine lancâer-ul, domnule Bălcescu? întrebă ea şi se înclină, aproape tremurând că va fi refuzată.

Tânărul istoric zâmbi surprins, încurcat de acest, domnule Bălcescu”, deşi înclinarea i se păru puţin ironică, apoi se ridică spunându-şi că un cadril e mai puţin spectacol ca alt danţ. Ţâţa fu aproape în aceeaşi clipă poftită de Grigore Alexandrescu.

În timp ce perechile îşi căutau locurile, lancu Manu, trecând pe lângă Eufrosina, zâmbind cu o oarecare răutate, ca şi când ar fi spus: Tocmai cu acesta ţi-ai găsit să dansezi când sunt atâţia ofiţeri frumoşi aci?” o întrebă în şoaptă:

— Dansezi cu domnul Bălcescu?

La care ea răspunse aproape şuierat, cu ochii vii:

— Da, lângă el mă simt mai deşteaptă; lângă el oamenii sunt mai deştepţi. Avea aerul să spună: Poţi să încerci şi dumneata”.

lancu Manu se încruntă, simţind usturimea răspunsului primit, iar Eufrosina, aşteptând semnalul muzicii, se apropie şi se sprijini puternic de braţul dansatorului ei.

Înainte do plecare, una din guvernantele franceze cânta la pian un cădi il-lancier. Nimeni nu fu lăsat la o parte şi se formă un număr destul de mare de perechi, care se mişcau mai mult sau mai puţin după tactul bătut energic Ia pian. lancu Văcărescu era acum partenerul unei oacheşe micuţe, cu gura mare, cărnoasă şi roşie; păstra un zâmbet plin de şiretenie. lancu Manu nu putu danţa cu vulpoaica înaltă şi cu un cap de copil, cu acea Bălaşe pe care o admirase atât, căci ea era acum pereche cu Costache Bălcescu, dar fu încânlat că nepoata baş-boierului Filipescu, cea bălaie şi cârna, îl pofti la joc., Ion Câmpineanu avea alături una dintre cucoanele tinere şi era faţă în faţă cu Costache Filipescu i o fată bălană cu chip dulceag de miel.

Eufrosina, care se despărţise de Aristia, invitându-1 de altfel, destul dc cald, ca să vie s-o mai vadă – căci aflase şi ea că Bibescu vrea să reorganizeze Filarmonica” în teatrul cel mare, după ce va fi construit, subt conducerea fostului actor – se pregătea să iasă pe uşă, când auzi invitaţia muzicală pentru cadril-lancier. Se întoarse către colonelul Dăs-călescu şi-i spuse să-şi caute o parteneră. Ea se salutase ci. Ţâţa, care-i răspunsese destul de prietenos, şi acum se dus-întins spre colţul dinspre fereastră, unde erau cei doi p* canapeaua albastră.

— Vreţi să dansaţi cu mine lancier-ul, domnule Băl cescu? întrebă ca şi se înclină, aproape tremurând că va Ii ' fuzată.

Tânărul istoric zimbi surprins, încurcat de acest „domnul Bălcescu'*, deşi înclinarea i se păru puţin ironică, apoi s ridică spunându-şi că un cadril e mai puţin spectacol ca a: danţ. Ţâţa fu aproape în aceeaşi clipă poftită de Grigor Alexandrescu.

În timp ce perechile cauuu locunic, lancu Manu, tre-când pe lingă Eufrosina, zâmbind cu o oarecare răutate, ca şi când ar fi spus: „Tocmai cu acesta ţi-ai găsit să dansezi când sunt atâţia ofiţeri frumoşi aci?” o întrebă în şoaptă

— Dansezi cu domnul Bălcescu?

La care ea răspunse aproape şuierat, cu ochii vii:

— Da, lingă el mă simt mai deşteaptă; lângă el oameni sunt mai deştepţi. Avea aerul să spuni: „Poţi s& încerci şi dumneata'*.

lancu Manu se încrunta, smiţind usturmiea răspunsului primit, iar Eufrosina, aşteptând semnalul muzicii, se apropie şi se spi'iiiai puternic de braţul dansataiuiui ei.

I r§ Nu mai rămăseseră pc scaune decât, într-un colţ. o guvernantă obeză şi bătrână, cu obrajii stacojii şi cu ochelari, ca şi marele vornic Cantacuzino, care fu cuprins de spaimă la gândul că vreuna dintre fetele astea năzdrăvane l-ar putea tiili să danseze cu bătrâna caraghioasă. care a rămas fără cavaler. Ştia că a doua zi ar fi glumit răutăcios tot Bucureştii ăştia pe socoteala evgheniei lui împărătesc bizantine, îşi zise şi aşa că a călcat cu stângul. Ce planuri îşi făcuse venind aci şi care era rezultatul? Fusese convins că, de cum va intra pe uşă, va avea la picioarele lui această „Asociaţie literară”, unde ştie că se dospeşte popularitatea – fie ea şi restrânsă la o anumită lume – popularitate care, acum când se „alegeau”' din nou domnii, uşura urcarea pe scaunul ţării. Nu trebuia să cucerească decât câteva familii boiereşti | (^câteva zeci de mari negustori, căci aceştia alegeau pe cei vreo patruzeci de membri ai Adunării Obşteşti extraordinare (în cea ordinară nu erau negustori), care la rândul ei alegea pe vodă. Era un simulacru de alegere, dar Cantacuzino nu se putea lipsi de ea, deşi avea tot sprijinul de la Constanti-nopol, pentru că sprijinul acesta îi era necesar hospodarului, numai ca să nu fie scos de pe tron după ce fusese numit. Astfel izbutise el, în ultima vreme, să obţină făgăduieli serioase la Poartă că până în primăvară Bibescu va fi scos. îşi făcuse planul să devie preşedintele Asociaţiei”, pe care

Îea să o amăgească dăruindu-i o tipografie de care ştia că ea ea nevoie, întrucât aceşti intelectuali cu condei dirijau ea ce s-ar fi numit opinie publică. Acum îşi da seama că nu e nimic de făcut şi-1 birui amărăciunea.

\u355? f^ în timpul acesta se spuse una din puţinele fraze româneşti rostite la această serată. O spuse marele agă lancu Mânu, cu un straşnic iz boieresc, când trecu pe lângă lancu ^cărescu, în timpul danţului.

— Cantacuzino s-a întors. I s-a făcut de haleală. Ascul-tâ-mă pe mine, ăsta nu va fi niciodată boier halea.

În primul rând, descendentul lui Şaitanoglu este dezgustat de îmbrăcămintea de pe el, care i se arată acum nu ca un sprijin, ci ca o piedică în calea spre domnie. îşi frământa biirba mătăsoasă, îngrijită ca o comoară, cu piepteni bătuţi în briliante şi cu parfumuri. De fapt, era îmbrăcat nu fără tâlc, căci voia anume să amintească, prin splendoarea lui bizantină, de obârşia imperială a Cantacuzinilor. Capul îi era

Mlşanil tnlr-im şal de India ca un turban, prim tnt parte cu un smarald, care făcea singur cit douA mo^ii. Anteriul de pe el era dintr-o mătase de Damasc, bĂtuţi din On de colori înrudite, mult mai aurii, cu gftietane din fi de aur roţu |i peste el era încins cu alt şal, care ammtc de cel de la cap, dar avea şi mai multe flori de aur. Pest anteriu avea o feregea de stofă subţire de Veneţia, verdt, mlftdioasă ca mătasea, care era ceva mai scurtft ca anteriul şi cadra acopcrindu-i frumos genunchiul cu faldurile ei Peste feregea avea un biniş de atlaz argintiu, căptuşit c blană de zibelină albă. In picioare ciacşirii, ieşind de sub anteriu, înfăşuraţi de carâmbi de mătase – de tuzluci – în trau în cizmuliţc scurte, galbene, de saftian de Persia. Oricine şi-ar fi dat scama că îmbrăcămintea lui reprezenta, chiar fi fără giuvaericale, o avere întreagă, iar cu atât mai n se vădea averea acestuia, cu cât era sporită de cele patrt mari inele cu floare de briliante şi rubine care împodobea mâinile frumos aşezate, una întinsă pe spătarul, alta pe rr ginea ridicată a divanului. Era o îmbrăcăminte şi o bui. cu caro, fireşte, nu se putea dănţui între aceşti tineri nr ^ timpăraţi, alături de aceste fete care-i plăceau atât şi c cu rochiile lor Învoalte, făceau reverenţe dănţuitorilor dup m. Nu, o îmbrăcăminte ca a lui era bună pentru stat h jAlţ, nemişcat, ca să primeşti omagii în genunchi şi temenel de supunere. Fusese convins că aşa se va întâmpla, cCface toţi temenele, chiar şi fetele. Intrase asta în soc^^ –. lui. Şl în loc de asta, surprindea mai curând priviri compă tlmitor furişate şi zâmbete necuviincioase. Era limpede c mai nimeni dintre cei tineri nu-1 cunoştea, mai ales lipsise atâţia ani din ţară.

Crezu deodată că-i vine ameţeală. Bătrâna guvernantă i prinsese Intlmplător privirea şi, zlmbind, se sculase venind spre el.

Se întreba îngrozit ce vrea de la el şi ar fi vrut să s” desfacă podeaua, ceruită cu roşu, ca să-1 înghită.

— Mi se pare că vă plictisiţi grozav, ii spuse, in* franţuzească elveţiană, guvernanta, care era de puţină vrem* în ţară, şi se aşeză şi ea pe canapea. Ce vreţi? Asta est* soarta noastră, a bătrixiilor, la asemenea petreceri. Trebuit să f tim să ne resemnăm.

O fulgeră cu o privire ucigaşă şi o pofti apoi aspru fă se întoarcă numaidecât la locul ei, ceea ce făcu puţin aiurită, iQTU care atrase luarea-aminte a unui întreg grup de ănţuitori.

f|Descoperi cu înfiorare că e bătrân. Nu-i venea să creadă, cu socoteala în gând şi găsi că la patruzeci şi cinci de ani r trebui totuşi să fie mai tânăr decât Manu şi decât Câmpi-eanu, iar lancu Văcărescu trebu-e să aibă nouă sau zece ni – cel puţin – mai mult decât el. Ei dănţuiau şi glumeau I mijlocul unui tineret care scânteia de frumuseţe, iar el făcea canapeaua”, alături de o femeie bătrână. îl cuprinse ciudă aprigă pe barba asta măreaţă şi căruntă, care-i fu-^se până nu demult mândria vieţii şi strigătul triumfal al ărbăţiei lui. îşi dădu seama că nu numai nici o fată, dar ici o femeie tânără n-ar avea curajul să danţeze, în lume, a o asemenea barbă, fără să se simtă ridicolă şi nenorocită. i|) §ra cu neputinţă să admită că, de aci încolo, va putea fi iportat numai pentru numele şi averea lui şi numai pe 5cuns, că niciuna nu va fi mândră, până la nesocotinţă, ludându-se, ca până nu demult, că i-a plăcut lui.

Se făcu un fel de horă şi dănţuitoarele treceau împletind tmic şirul lor cu al bărbaţilor, care le conduceau elegant, nându-le ridicată mâna dreaptă. lancu Manu, fericit că jmsează, întâlnind privirea lui Cantacuzino, îi zâmbi com-latimitor.

Acum dănţuitoarele stăteau pe loc şi cavalerii se opreau faţa lor, făcându-le complimente. Mai ales ofiţerilor, în ainele lor turnate pe corp, cu epoleţii de aur şi fireturi, le ătea grozav de bine când, drepţi, înclinau uşor capul. iantacuzino se gândi că numai armata asta nouă, în uni-rme ruseşti, a stricat orânduirea „lucrurilor şi că, dacă va domn, nici el nu va putea face altfel, căci nu va putea „manda armata în anteriu şi caftan.

Kisseleff avusese dreptate acum vreo cincisprezece ani nd pusese pe spătarul Alexandru Ghica, şeful oştirii, să eacă în revistă armata, 'după întâiul ei an de existenţă, dar sfătuise să nu treacă pe dinaintea frontului cu barbă şi cu iteriu. Alexandru Ghica – s-a ştiut mai târziu – era grozit la gândul că va trebui să se îmbrace cu nişte pan-loni vizibili, care i se păreau caraghioşi, aşa strânşi pe cioare ca o altă piele. îşi făcuse uniforma, dar după ce o cercase umblând cu ea prin cameră, cu ochii în lacrimi, grozit, o lăsase la ruda sa – inspecţia era la Craiova – şi, exerciţiile de dimineaţă, luă parte cu o suită de ofiţeri mâni şi ruşi, el singur fiind în anteriu şi caftan. Şi-a dat

473 totuşi seama că nu merge, şi la banchetul de la prânz apăru cu oarecare întârziere, în uniforma armatei şi cu o bărbuţă ca un colier, cu mustăcioara tunsă în locul bărbii de boier halea.

În clipele acelea, Costache Cantacuzino luă o hotărâre deznădăjduită. îşi va da jos barba şi va chema chiar mâine pe croitorul de subt clubul de la casa Tchok. ca să-i facă în cel mult o săptămână, câteva costume nemţeşti. Uniforma o va încerca numai după ce va fi ales domn.

I

UN Ml/ANTROr MII OM

După CC sf'ii: frimasa, mai totdeauna numai cu gIBCI, căci nu-i plăceau musafirii în genere oamenii, po |ro nu-i căuta decât când îi veneau toane să joace cărţi, stelnicul Medelioglu se urca în sacnacsiu, se aşeza in-|-un jilţ scund şi larg. bine căptuşit, şi aştepta cu o mutră |ră, de parcă nu-i priise masa. Purtând anteriu roşu şi capot pambriu verde, în ale cărui mâneci largi ar fi putut intra ita făptura lui mică, osoasă şi uscată, boierul aştepta să I? Bănică, să-i aducă tipsia cu picior de mahon pe care ciubucul, cafeaua şi carafa cu vin. Ochii lui prea mari, gri şi cu albul lucios, erau parcă mereu înlăcrămaţi. Parcă.la durerea lumii era în el. Se purta ras la tâmple şi la ifă şi, cum pe de o parte ceea ce-i mai rămăsese era aco-lit de fesul cu funtă verde, cum pe de alta era spân şi f! ben ca şofranul, ochios, cu cap mic şi urechi mari, Selma cu acei căţeluşi galbeni fără nici un fir de păr pe ei, < înfăţişare bătrânicioasă, pe care-i ţin în mânecă unele oane, fiindcă sunt friguroşi şi tremură tot timpul. Avea, o mustaţă subţire, cam de un deget, lungă, întoarsă în i. lipita ca o scoabă neagră subt nas, peste gură.

După ce trase din ciubuc, să vadă dacă e bine aprins şi i lurnă în paharul subţire de cleştar un vin greu ca untde-l mul, făcu semn, cu mâna, lui Bănică. Nu-i plăcea să orbească; dar robul ştia ce doreşte stăpânul, aşa încât se. iiepărtă cu paşi de stafie, căci îl slujea pe boier umbhnd Oalţat numai în ciorapi de lână şi îmbrăcat într-un fel de x) t peticit, aruncat de acesta.

S-a întors cu vioara subt braţ, singur; la prânz cânta ă ţambalagiu. Aşteptă mult pina să-i facă boierul iarăşi semn să înceapă. Totdeauna aştepta, aşa, căci postel-ul, mereu îngândurat şi cu ochii lăcrămoşi rămaşi în gol, niciodată nu-i vorbea, ci numai făcea semne, ca să nu „ cheltuiască prea mult din făptura lui mică de şofran. De astă dată însă întrebă ceva fără să ridice vocea.

— Notele ţi le-ai adus?

Bănică începu să tremure şi i se înmuiară picioarele. Coborî câte cinci trepte spre sala lungă din dos, împleti-cindu-se.

Ţiganii ceilalţi, care n-aveau de lucru, stăteau întinşi pe patul de scânduri, lung cât toată odaia; aici dormeau ei de-a latul, pe rogojini. Bănică trase de dedesubt – căci se culca la mai^gine, la perete – o lădiţă mucegăită de umezeală, findcă odaia avea pe jos lipitură de lut şi bălegar, şi din ea scoase caietul de note.

Când se întoarse în sacnacsiu, Medelioglu întinse mâna moale şi uscată, în care robul îi puse, tăcut, caietul. Boierul frunzări caietul şi rămase uimit, căci se aştepta ca notele să fie în transcripţie psaltihică, aşa cum se notau pe atunci şi toate cântecele de lume, cum, de pildă, ştia că îşi scria compunerile atât de răspândite şi prietenul său Anton Pana După aceea făcu semn din nou, indicând notele. Bănică înţelese şi le puse pe tipsie, începând un capincio. Cânta prost, căci era absent,. se întreba tot timpul, tremurând, de unde ştia boierul că a învăţat notele. de la Wicst şi ce are de gând să facă.

Dar Medelioglu nu era nici măcar supărat, afară dacă, după firea lui posacă şi mereu întunecată, nu-i va fi căşunat pe toată omenirea.

Asculta aşa, de multă vreme, poate pustiu de gânduri, sorbind rareori din filigeană ori din paharul de cleştar şi trăgând din ciubuc, când i se spuse că doi boieri Goleşti şi alţi doi boieri tineri întreabă dacă primeşte musafiri. M

Se trezi din visătoria lui de parcă ar fi căzut în apă. w clipa dinţii vru să spună că nu primeşte pe nimeni, dar pe urmă îşi dădu seama că boierii Goleşti, poate pe deasupra chiar foştii aghiotanţi ai domnitorului, nu pot fi nici măcar lăsaţi să aştepte la uşă. Spuse deci să fie poftiţi înăuntru.

Ei salutară aproape milităreşte – Ştefan şi Nicolae Go-lescu, Nicolae Bălcescu şi Voinescu II – iar el răspunse ducând mina la inimă, la frunte şi la podea. îi pofti jos şi-1 trimise pe Bănică, arătându-i pe muteşte, să aducă vin, cafele şi ciubucuri.

— Boierule, începu Nicolae Golescu, noi venim din partea „Asociaţiei literare”, care este o societate pentru cinstiî scrisului românesc şi pentru învăţătura tineretului, ca

I-ţi facem o rugăminte ce, cunoscând inima dumitale cea nţitoare la tot ce e frumos, nu ne îndoim că va găsi pri-rea cuvenită. Cei patru erau toţi foarte tulburaţi, căci oarecum tră-au nădejdea că s-ar putea să aibă surpriza ca postelnicul I delioglu, aflând despre ce era vorba, să-1 elibereze pe

Inică fără nici o despăgubire. De aceea Nicolae Golescu aştepta, nădăjduind că omu-ul uscat şi galben le va veni întru întâmpinare la jumă-toa drumului, dar acesta rămase cu ochii lui prea mari şiioi pierduţi în nesfârşit.

— Vă rugăm anume să faceţi un act creştinesc şi să elî-aţi pe acest rob al dumneavoastră, care este un adevărat a ist, întrucât intenţia societăţii noastre este să-1 trimitem h Viena să^şi termine învăţătura şi să se facă acolo cu-n; cut, convinşi fiind că faima lui va aduce cinste ţării? istre.

I Aci, adânc tulburat, Nicolae Golescu se opri într-un gest 3 aşteptare şi îl privi stăruitor. La fel, ceilalţi trei îşi ¦ntiră privirea pe făptura mică din faţa lor.

După ce rămase încă multă vreme absent, ca şi când ar ost pe gânduri, Medelioglu răspunse încet şi scăzut:

— Nu-1 pot slobozi.

Urmă o tăcere îndelungată, în care timp postelnicul le piu el însuşi cu vin cele patru pahare de cleştai', dovadă 1; civilizaţie, căci obiceiul încă era să bea toată lumea din ^laşi pahar. Bălcescu descoperi cu uimire că rafturile ro-de de cărţi, care se vedeau în jurul sacnacsiului, nu erau tate ca în unele case boiereşti, ci erau cărţi adevărate, greceşte şi franţuzeşte. De altfel, pe o măsuţă erau verile lui Lamartine, cu zăloaga de m^ase cam pe la mijloc, însă le spusese de pe drum tovarăşilor săi că se înşeală pus atunci când trag nădejdea că acest Medelioglu îl va era pe Bănică fără plată. Ştia de la Toma Panduru – care ea din ce în ce mai des în casa din mahalaua Visario-ui, ca să se vaiete, plin de amărăciune, de felul crud şi 'menos în care omuleţul acesta, cu scoabă neagră deasu-gurii, se purta cu clăcaşii de pe moşia sa – că Mede-lu nu avea decât o singură moşie, dar mare, Vadu Rău. îşi amintea de asemenea de timpul când trecea spre Băl-i şi când se oprea totdeauna un ceas, două, ca_să pdih- „ pe genoascâ la Vadu Rău caii. Stătea atunci îndelung cu sătenii, care nu numai că nu-1 uitaseră, dar îl preţuiau ca pe un prieten al lor, deşi îl ştiau boier. Vorbeau cu el fără nici o stânjenire; îi spuseseră de nenumărate ori întâmplări din care ştia că omuleţul uscat şi spin, din faţa lui, era un fel de fiară, că era mai rău decât toţi ceilalţi proprietari din district, care de altfel numai buni nu erau. Damian, în tă-băcă^ia de pe gârlă Dâmboviţei, tremura şi acum la gândul că ar putea fi descoperit. Toate astea şi le amintea Băl-cescu încă mai pătrunzător acum.

— Boierule, avem o altă propunere, dacă aceasta nu va este pe plac. Asociaţia” noastră ar vrea să-1 răscumpere pe acest ţigan şi vă rugăm să ne spuneţi cât avem de phV*' pentiu el.

Vorbise astfel Voinescu II, cu mâinile amândouă nunchii lui mari.

Medelioglu reveni din ţinuturile pustii şi triste, în care^ călătoreau gândurile, şi spuse tot atât de încet şi de scu4 ca întâia dată:

— Nu e de vânzare.

Cei patru se priviră unii pe alţii, nedumeriţi, încurcaţi Bănică, la uşă, unde încremenise aşteptând, deoarece boiOTB nu-i făcuse semn să plece, căzu moale întii în genunchi, s^jj^ se răsuci în jurul lui, ca un sac golit.

Medelioglu bătu din palme fără nici o urmă dc compătimire şi, când apăru un arnăut, îi arătă uşor cu mâna pe cel căzut fără să spuie nimic. Acesta înţelese şi luă în br^ trupul lung, dar slăbit de boală, al ţiganului artist.

Voinescu II, jucându-şi degetele pe genunchi, stărui <fl voce lipsită de coloare, rece:

— Mi s-a spus că aţi cerut pentru el suma de trei s^ de galbeni. Vi se oferă acum această sumă.

— Arhonda, nu pot să primesc nici o sumă, fiindcă nfl pot slobozi. Nici eu nu pot trăi fără el.

Spusese acestea cu aceeaşi voce moale şi iar se depărtJ de ei. pe potecile pustiului din el.

Cei patru se priveau şi îşi vorbeau prin ridicări de umeri făcându-şi semne, căci gazda nu se uita la ei. Ştefan Golescu stărui de asemeni:

— Vă rugăm totuşi să vă gândiţi mai bine. E vorba de un ai'tist, poate de un mare artist.

I fAm ştiut de mult. înaintea dumneavoastră, acest lu-u. Şi tocmai de aceea vreau să-1 păstrez, tocmai de aceea i-l pot elibera. E, sigur, un mare artist.

¦ Atunci Bălcescu, nemaiputându-şi stăpâni dezgustul, se ¦lică în picioare; simţea nevoia să se mişte, să facă un gest, I – Dumneavoastră nu vă daţi seama că nu aveţi dreptul I înăbuşiţi un talent. să sechestraţi un artist. să vă bucu-1^ singur de arta lui, care este a poporului întreg?

I – Legea îmi dă acest drept. şi mi-1 apăr.

— O lege monstruoasă, care înjoseşte ideea de om.

¦ Ochii lui Bălcescu scăpărau, şi de enervare stâlcea uşor Hvintele.

I – N-amvfăcut-o eu, mormăi scurt postelnicul.

— Da, scrâşni din dinţi Bălcescu, au făcut-o alţii, alţii la

II cu dumneavoastră.

— N-am făcut-o eu, repetă mai moale Medelioglu şi raíase iar pe gânduri, cu ochii mari, cu urechile lungi şi ¦epte, cu mustaţa ca o scoabă peste gura uscată, ca un ¦ţel friguros cu botniţă.

¦ Tăcură şi ei înţelegând că nu mai e nimic de făcut şi

¦ ridicară să plece. Nicolae Golescu, sperând că s-ar putea m fie totuşi numai o încercare a postelnicului, ca să ridice ţ tul robului, luă pe frate-său deoparte şi-1 întrebă dacă fi de părere ca ei, cei doi Goleşti, să mai dea fiecare câte jiută de galbeni, ca să poată oferi un nou preţ lui Mede-glu, lucru pe care Ştefan îl încuviinţă.

— Boierule, îţi oferim cinci sute de galbeni pentru răs-mpărarea acestui rob.

Erau toţi emoţionaţi, căci era, pe timpul acela, o sumă isiderabilă.

Postelnicul rămase mult timp pe gânduri şi pe urmă spuse un surâs de mort:

— La vârsta mea nu am altă plăcere îngăduită decât asta. arătă tipsia cu cafele, vin şi ciubucuri. şi cântecul sublimi acestui rob. Nu mă pot lipsi de el.

Au înţeles că totul e de prisos şi au plecat. Medelioglu hemat pe loachim, vătaful curţii, şi pe arnăuţii de la poar-W pe cel de zi şi pe cel de noapte, şi le-a spus că Bănică n va mai ieşi niciodată pe poartă, că îi face pe ei răspunÍori de acest lucru. Să-1 mute din odaia robilor în una din iile din partea astălaltă a bucătăriei. Să-1 îmbrace cu an-iu nou, să-i cumpere papuci noi de meşină. Când pleacă el, boierul, dân Bucureşti, să ştie că unul dintre arnăuţi va veni după dânsul ca să stea cu ochii pe ţigan, căci îl va lua totdeauna şi pe Bănică la moşie.

loachim îşi luă inima în dinţi şi-i spuse cu o voce totuşi, sugrumată de teamă:

— Boierule, mi se pare că Bănică nu mai are mult de trăilk Medelioglu clătină din cap.

— Şi mie tot aşa mi se pare.

SPUE BUCUREŞTI CU CHEUVANELE

Trecură cu chervanele Tisa îngheţată şi se îndreptau acum fâţe Huedin. Aci fufa nevoiţi să aştepte câteva zile până să li lUpnute dricul chervanelor de pe roţi pe tălpoaie de sanie, ^'1 cu cât urcau spre ţară, cu atât iai^na era mai grea. Roţile. te le puseseră atârnate înapoi, parte le adunaseră într-un. xcrvan mai gol. Mergeau acum foarte uşor, caii călcau până tilouă poşte pe zi. Marfa pe Care o aduceau nu era prea a, pentru că era mai toată foarte scumpă la preţ, încăpând ăzi uşoare. Mai erau, fireşte, şi darurile pe care fiece chi-îgiu şi însoţitor de chervane le aducea în lădiţa lui proprie elor de acasă, copiilor mai ales, care-i aşteptau cu nerăb-lare de apt^oape şase luni^ visându-i în fiecare noapte.

După ce lăsară în urmă şi Clujul, când trecură Mureşul azura că nu e de glumit, că e o iarnă grea, satele erau tro-artite, lumea se închidea în ogrăzi înzăpezite.

După ce trecură şi Oltul, la Braşov trebuiră să aştepte lultă vreme înainte de a porni din nou spre Br.an; de Va-i^a Prahovei nu putea fi vorba, fiindcă în anul care venea u se ştia dacă va fi gata drumul început încă din vara lui atruzeci şi patru, iar trecătoarea de la Juvala era troienită reu, fiindcă. de mult nu mai căzuse atâta zăpadă, mai ales 1 februarie, când era nădejde să se sfârşească potopul iernii. | |ţ, Şi după ce aflară că drumul s-a deschis, trecerea fu oj „ea încercare, făcută cu mult curaj. Numai nişte chirigiii idrăzneţi şi încercaţi ca orzarii ăştia din Delea Veche au foşti i stare să treacă în trei zile, cu săniile încărcate, de la Bran”. Rucăr, de-a lungul Ghimbavului, pe lingă posada Dâm-:) vicioarei.

|*Aci s-au oprit, căci aveau nevoie de odihnă şi ei, şi caii, şi; tfel două züe nu dormiră toţi, ca de regulă, în chervane, rămâneau de pază numai câte un sfert din ei, cu rândul H

Un om între oameni, voi. I coîlalţi se culcau omeneşte prin casele Rucărului. case d: nte, curate ca paharul, făcute din lemn. V^^nea numaideci: aupă podul mic o că' 1 cu hi afumat şi păstrămi straşnică cu gust fra^icu. Şi nici vinul adus de la Vale.

— Mare nu era de lepădat, iar cit priveşte ţuica fiartă dreasă ci. dulce şi cu scorţişoară, nimic 6c ri^

Plecară din nou la dium emaţi, şi nădăjduinti dx data asta să-i prindă Mucenicii acasă, în Bucureşti. I; ei, iarna grea şi prelungită era cu folos, acum că trecuseră greul, căci numai dacă ar fi ţinut zăpada şi îngheţul cit mai mult, ar fi putut merge pe sănii pină în curtea Hanului Şerban-Vodă. unde erau aşteptaţi. Se grăbeau să ajungă la timp potrivit, înainte de Paşte, cu lin^^r-'mn nonf^ n^tm^-^tfi do negustorii subţiri ai Bucureştilor

Trecuseră Dâmboviţa, înainte de Dragoslavelc, pe gheaţă, o trecuseră din nou după aceea şi se îndreptau acum pe vâlci adâncă dintre Mateiaş şi Haruga, spre Stoeneşti. Cei caro urmau să fie de pază la noapte dormeau sau încercau să adoarmă pe ţoale şi perine în fundul chervanului, iar Mitru şi Damian rezemaţi de-a curmezişul lui, cam în faţă.

— Mă Mitrule, mie nu-mi plac oamenii ăştia care să tct ţin dă noi, d-alaltăseară, şi-i arătă doi călăreţi care mergeau în frunte, alături de înaintaşii întâiului chervan. Nu-mi plac. Să tot vâră în sufletul nostru.

Mitru ii măsura cu luare-aminte, dc.;„i cam ac^ailc. Unul dintre ei, care era atât de înalt că-i atârnau picioarel* mult subt burta calului mărunt de munte, purta o mustaţ. ciupită, iar celălalt era îndesat şi cu mustaţa plină; amindo; erau încălţaţi cu cizme şi pe umeri aveau epingele scinr, „ase. Se luaseră în vorbă cu chirigiii de la un ciocan d” luică.

— Voi să meargă oamenii cu noi puiu la Târgovişte şi le e urât singuri, cu drumu ăsta dă iarnă, răspunse Mitru; totuşi, îngrijorat, se întoarse şi-i mai măsură înc-o dată cu privirea pe cei doi, căci acum la cotitura drumului ii ved” n mm din faţă.

— Apăi vezi că asta-i. Io i-am întrebat aseară unde merg, şi ei mi-au spus că merg la Piteşti, cu noi. Fiindcu era vorba că noi sa mergem pă la Piteşti. să lăsăm p-ai ceva marfă. Iată, noi am schimbat drumu, l-au schmi-bat şi ei.

— Frate Damiuii, ^. a LU.i un^piaic. Parca i-uni n^ai văzut io D-ăst ia doi.

Ktunci îşi amintiră, ajutându-se unul pe altul, că pe ăşti călăreţi îi mai întâlniseră ei în sus de Titu, când trecu-pe acolo la ducere spre Câmpulung, dar atunci erau mândoi, într-o căruţă cu coviltir; ăla îndesatul mâna caii şi ălătoreau tot spre munte. Asta fusese pe la prânz; iar la opasul de noapte fuseseră împuşcături şi le vâjâiseră gloan-^le pe la ureche. Unul dintre însoţitori fusese lovit în gât i murise pe loc. Alt rău tâlharii nu mai îndrăzniseră să facă. 'uştile ghintuite ale celor de la chervane erau mai re-ezi la foc.

Îl înmormântaseră la Valea Rea pe bietul rumân – care isase acasă trei copii – şi plecaseră mai departe.

— Ce-i de făcut, Mitrule? Ăştia, dacă nu azi, apăi mâine pornesc razna înainte, ca să dea dă veste tâlharilor că ne itoarcem.

^Chirigiul de pe capră prinse ceva din cele spuse de Da-nan şi întoarse şi el capul, neliniştit. Ceilalţi doi oameni ormeau învăluiţi în sarici, în fundul chervanului.

— Mă Gligore, tu nu i-ai mai văzut pă cei doi călăreţi ire merg pă lângă chervanu lui Danielopolu? Aia dă lângă Hintaş?

Gligore se aplecă într-o parte, pândi o altă cotitură şi turmă spuse cu glas de om. fără grije: ^- Da', mă, io cu ăştia am băut la crâşma din Titu. ^ Vede că să întorc şi ei acasă.

Chervanele ocoleau acum pe un drum care se încolăcea coasta înzăpezită şi erau răsfirate unul deasupra altuia, 1 coviltirele lor mari, ca într-o vedere, zugrăvită cu multe ituri sau ca anumite privelişti la intrarea unor biserici. Mergeau cu mare grije şi la oarecare depărtare unul de altul, 'iera primejdie de lunecuş. Oamenii coborâseră din sănii şi ieau în braţe drugi, gata să împiedice lunecarea. Ici-colo, ipacii se aplecau încărcaţi de zăpadă ca de o povară albă, afâna şi rece.

Mitru şi Damian nu mai vorbiră cu nimeni, dar când unseră în vale, fiecare arătă ţeava pistolului câte unuia ntre cei doi călăreţi şi le cerură să se dea jos de pe cai, ne-târziat. Niciunul dintre aceştia, luat prea repede, nu avu np să-şi scoată pistolul, dar cel îndesat sări dinţi^-o dată cu Iul într-o parte, după o casă, că se apropiau de un sat aşe-t pe coastă. Au tras focuri după el, dar nu l-au putut ni-eri, deşi era zăpadă şi copacii goi; s-a pierdut într-o vâlce-şă. Fe cel rămas l-au. descusut, l-au bătut, dar mare lucru i n-au putut să scoată de Ia el. Chiar şl faptul că purta pisto-hil ascuns nu dovedea cine ştie ce, căci omul era la dr şi afară de asta tăgăduia că ar fi avut vreun gând rău spuse că el şi prietenul său nu mai mergeau pe la Pite:? tocmai dc frica hoţilor, că de aceea se ţineau de chervane. îl legară burduf şi-1 trântiră în fundul chervanului, în car erau păstrate o parte din roţi. Se pregătiră să înfrunte u atac care, (^că nu venea în noaptea aceea, ar fi putut veni cea următoare. Avea să fie însă foarte greu pentru ei, pe drum cu ch^rvanele astea mari ca nişte care cu fân: pe ză pada albă, ele constituiau ţinte uşoare.

Oamenii erau acum mânioşi. Graba de a sosi în p iarnă la Bucureşti se vedea necontenit legată de mari p mejdii. Cei mai mulţi se jurară că fac ultimul lor drum peste graniţă cu chervanele. E adevărat ca se câştigă un ba mai mult, cu care se mai ajutorează omul, ca să-şi îndeplinească nevoile, dar nu face. Uite, pe bietul Dobre, pe care-^ îngropară la ducere, ii aşteaptă acasă trei copii. şi cu ce nerăbdare! Ce pot ei să le ducă acestor copii în locul tatălt. lor? Bulendrele pe care le-au cumpărat, punând fiecare câte un galben, doi, ca să le facă mai uşoară întâlnirea cu ce şi-au pierdut sprijinul. şi atât. E tot ce le vine înapoi.

— Mă Damiane, mă. io, ce să zic? încerc la doi-tr-ani drumul ăsta, că am casă grea, mă. Şapte copii, mă, dân lucru ^cu mâna e tare greu să ţii nouă guri, mă. D. tu. mă? Tu care eşti becher? Dă ce-ţi pui tu viaţa, penţ^ marfa lui Dobrovici, care să îngraşă dân munca noast' pune în fiece an ah rând de grăsime pă el, ca stejarii caie pun alt rând dă grosime?

Cel ce întrebă pe flăcăul Pandurului era meşterul G; filă Ruse.

Îşi pipăi cu sila barba, crescută mare de tot, căci nu inai bărbieriseră unii din ei cu săptămânile. Era atâta mânie şl ^? zgust în vorbele meşterului, încât Damian se simţi înda* „rat să-i spuie drept că adună bani, ca să-1 răscumpere. jtă-său şi să-1 aducă la Bucureşti, Meşterul Gavrilă Ruse îşi îndesă cu tutun luleaua cui irată la Dresda, aprinse fitilul cu cremenea şi începu şi ragă cu nădejde până când ieşiră sclntei în găoacea pip^ poi scuipă afară din coviltir şi se întoarse iarăşi către oameoL.

— Bună-i deprinderea asta a nemţilor dă a trage dW ika. Numai că nu-mi ajunge mult iarba asta ticăloasă p4 are-o aduc, fiindcă am făcut greşeila să dăruiesc la câţivr pfcteni asemenea lulele, într-un rând când m-am întors dăj pă drum, şi acum trebuie să le aduc şi tutun, dă câte ori vin. J Da' vezi că şi la un gust e mai bună luleaua când o bei îm-' Dreună cu alţii, aţi văzut cum fac nemţii? Cu cana dă bere iănainte. Da' ca să nu uit vorba, tu, mă Mitrule. tu*n-ai iăcât un copil, fetiţa aceea care-ţi seamănă dă parcă ai fă-ilN; -o singur. Dă ce ţii s-o laşi, mă, fără tată? Că tu ai putea î-o scoţi, oricum, la căpătâi cu ce iei sâmbăta dă la Dobrovici.

— Am şi io casă grea, meştere. Am pă mama la Popeşti-Jijpsilaţi, am pă socru-miu. soacră-mea. două cumnate.

— Da' ce, mă? Socru-tu stă pă capu tău? El avea pră-/ălia lui, nu era rău cojocar, după câte ştiu., că am început a teniei împreună!

— Păi dă când 1-a înecat gârla, dă nu au scăpat dăcât: u viaţă, el şi ai lui o duc greu. El e cam bolnav şi nu poate

Ixa. I-au slăbit ochii.

— Ei, asta-i, mă Mitrule, să puie ochelari, mă, că slavă mnului e încă în putere. îl cunosc dă mult. Să tot aibă) ătruzeci şi patru-patruzeci şi cinci dă ani. într-o vreme aifl ucrat chiar împreună, la un meşter dă pă lângă Sfânta Vineri, i^â urmă şi-a deschis el prăvălie, pă seama lui.

¦ Mitru nu mai răspunse. Ar fi fost prea mult de spus. înainte ^e miezul nopţii, urmau să treacă vreme de trei-, [ru ceasuri printr-o pădure de fagi. Se hotărâseră să scoată m rând de înaintaşi, că săniile mergeau mai mult singure la 'ale, pe zăpada întărită, şi să trimită înainte, pe drum, o eată de opt-nouă călăreţi. De vor fi atacaţi, vor şti ce să

^ă cei rămaşi în urmă; iar de vor fi lăsaţi să treacă, şi imai după aceea vor fi atacate chervanele, ei să se întoarcă, ă-i ia din spate pe tâlhari. îşi mai vorbiră şi de semnele pe are să le deie de la depărtare cu trumpeta pe care-o cumpă-

^eră de la Lipsea. Era nevoie să se înştiinţeze unii pe alţii um stau lucrurile.

Prevederea se dovedi plină de înţelepciune. Se înoptase de, iult, era o noapte albicioasă din pricina zăpezii şi cu cerul ufos, când ceata de călăreţi, la o cotitură în pădure, dădu este un morman de buşteni aşezaţi de-a curmezişul drumu-ai. Ţineau puştile la subsioara şi în fiece clipă erau gata să 'agă. Descălecară şi duseră în grabă caii după copacii mai roşi; ei înşişi se ascunseră după alţi copaci, tot aşa de groşi, şteptară câteva clipe, sfredelind noaptea luminoasă de-atâta) adă, dar nimic nu se văzu mişcându-se. Damian veni, iutind pasul, după copacul unde se găsea Mitru, care, fiind ceva mai în vârstă, avea cuvânt în fruntea cetei.

— Ei, ce facem?

— Dracu ştie! Nu să vede nimic. Oricum, trage două focuri, ca să zgândărim, să audă cei din urmă şi să oprească la o cât mai mare depărtare.

Lui Damian îi trecu un fior rece prin şira spinării. Simţi că i se înmoaie braţele. Faptul că nu vedea pe nimeni, că se ştiau pândiţi, ochiţi, că nici nu ştiau de unde vor fi atacaţi îl împiedica să gândească şi îi tăia răsuflarea. Parcă, ascunşi după copaci, erau diavoli muţi, nu oameni. încercă să mai întrebe ceva, dar vorbele îi pieiră în gât, glasul nu-1 mai asculta. De frică să nu se înmoaie de tot, nu mai întrebă nimic, îşi pipăi numai cuţitul de oţel, ascuţit, din tureatca cizmei şi pistolul* din teaca de piele. în ele îi era nădejdea. Altfel lupţi de la un pas. când vezi cu cine lupţi.

Cele două focuri pocnhă de parcă s-ar fi spart bolta ce-i alui şi pe urmă hăuliră sfărâmându-se peste muscel. Oamenilor li se scutură zăpada de pe crăci în cap.

— Acum, mă, hai să dăm la o parte trunchiurile astea. Voi încărcaţi-vă iar puştile, le spuse celor patru care rămăseseră la pândă.

— Şi dacă trag în noi? întrebă Duţă Lecu, unul dintre însoţitorii chervanului lui Danielopolu.

Mitru il privi, surâzând în umbră.

— N-au puşti ghintuite ca ale noastre. nu pot să pân-dească prea d-aproape şi, cât dă cât, e noapte. Nu toţi plum-bii nimeresc.

— Ce noapte, că să vede parcă s-a crăpat dă ziuă, Mitrule, parcă n-ar fi înainte dă miezu nopţii.

Patru oameni lăsară puştile şi începură să dea trunchiurile de copac la o parte. Ceilalţi, câte doi, de o parte şi de alta a drumului, pândeau, intraţi cam la zece paşi în pădure, gata să tragă.

Peste câteva clipe, zbură şuierând un plumb, care muscă din coaja unui trunchi din drum şi făcu să răsune, iar hău-lind, valea toată. Damian îngheţă. Cei patru oameni se ascunseră şi ei după trunchiuri.

— împingeţi, aşa ascunşi cum sunteţi, mă Neagule. Voi nu trageţi, mă, dacă nu vedeţi nimic.

Mai pocniră două-trei focuri, dar astea mai puţin ochite. In scurtă vreme, copacii fură aşezaţi de o p&rte şi de alta a

I drumului, ca nişte metereze, toţi oamenii trecură în dosul lor, jumătate cu faţa la stânga; caii fură trecuţi după un pâlc de copaci, mai deşi, mai groşi.

Atunci Mitru îi spuse lui Duţă Lecu să sune din trumpeta cumpărată la Lipsea, aşa cum fusese înţelegerea. Niciodată de când era lumea nu răsunase aşa ceva pe acolo, pe valea asta împădurită;'„aerul îngheţat păru că se crapă. Parcă era noaptea de apoi.

Se auzi un vâjâit de focuri, din urmă, de la chervanele care înţeleseră ce se întâmplă, şi peste vreun sfert de ceas acestea trecură pe drum în goana mare. în câteva clipe fură îrl afară de bătaia puştilor, care încercară să tragă în plin în cai, dar tâlharii trăgeau alături, speriaţi de sunetul neîntrerupt de trumpetă, de focurile de dinapoi ca şi de cele din faţă.

Când oamenii lui Mitru îşi luară şi ei caii de dâilogi ca să-i încalece, tâlharii înţeleseră că lupta a fost zadarnică, dar tot mai sloboziră câteva focuri. Un plumb îi muşcă din coapsă aMitru şi doborî calul subt el. Ceilalţi descălecară din nou; seră până când Damian îl desprinse pe Mitru de subt calul s şi îl urcă în şea la dânsul, apoi încalecă şi el alături şi porniră toţi în goana cailor.

La Târgovişte îi desfăcură legătura pe care i-o făcuseră ei |L” grabă, şi, la han, veni o femeie care spălă rana cu apă fmrtă şl-i puse deasupra o cataplasmă de buruieni. Apoi îl strâns.

Pe tâlharul prins îl dădură dorobanţilor. Mitru stătea acum culcat pe moale, în chervan, şi nu se/ăietă o clipă cele două zile cât mai merseră pe tălpoaie. Dar leodată se pomeni o căldură din senin, cum de mult nu se „nai pomenise la vremea Mucenicilor. Zăpada începu să se opea^că văzândcu ochii. Nu mai puteau sta în chervane iecât dezbrăcaţi, căci se înăbuşeau. Drumul începu să devie fel de ciulama de zăpadă şi noroi. Pe la Răcari fură ne-să scoată tălpoaiele şi să puie din nou roţile, căci altTel mai puteau trece peste muşuroaiele din porumbişti. Mer-uţin pe drum, câtdrum, încercau mai mult peste np, dar toate şanţurile şi gropile erau acum pline de apă. Ja să treacă un pârâu revărsat, ocolii^ă pe lângă Butimanu; se frăniântai'ă ziua întreagă, căutând un loc mai potrivit în care să nu se înfunde roţile. Ardea soarele ca în plină vară şi oamenii lepădaseră nu numai cojoacele, ci şi flanelele, de rămăseseră numai în pieptare şi cămăşi.

Au făcut până la Bucureşti patru zile în loc de una, ocolind prin păduri, unde erau mai ales la adăpost de soare, iar zăpada oarecum îngheţată. Mitru nu se putea coborî, dar nici nu putea spune că rana îl doare cumva. Nu se putea sprijini pe picior, atât.

Au răsuflat abia când s-au văzut în marginea oraşului, făcându-şi socoteala că acum pot să ducă marfa la nevoie şi cu căruţe aduse de acasă.

Blestemând, căci drumul se făcuse ciulama de noroi şi în oraş, ba încă mai rău, chiuind, au trecut de uliţa Târgoviştei, urmăriţi de către trecători, de la ferestrele caselor, din pragurile prăvăliilor, ca un alai domnesc.

Uruiau acum chervanele – era după vecernie – pe cal-darâmul Podului Mogoşoaiei, când se duse vestea în tot Tir-gul din Lăuntru că vin chervanele de la Lipsea. Negustorimea începuse să se adune la Hanul Şerban-Vodă de pe Lipscani, unde avea să se încheie călătoria. Acolo veneau şi cei care voiau să cumpere – ce se găsea de vânzare – înaintea altora, şi acolo veneau şi rudele celor plecaţi.

Hanul Şerban-Vodă se afla între biserica Zlătarilor şi Sfântu Gheorghe, vreo două sute de paşi de la Podu Mogoşoaiei pe mâna stingă, şi avea o curte mare ca de două-trci pogoane. în loc de garduri avea de jur împrejur, pe toate cele patru laturi, un fel de lungi magazii de zid. Pe uliţe, magazia era împărţită în prăvălii, toate la. fel, cât lungul hanului, cu un fel de trotuar îngust în faţa lor. înăuntru, spre curte, erau patru intrări^pe patru laturi. Podul magaziilor, destul de înaltr de zid şi el, slujea ca „depozit pentru mărfuri. U:; ile prăvăliilor şi înăunti^u intrările la depozite erau întemeiate pe arcade de zid, care aminteau arhitectura brâncovenească, deoarece, în 1704, arzând hanul clădit de Şerban-Vodă, fusese reclădit în parte de Constantin Brâncovegjiu, La colţul dinspre Lipscani, ca şi la cel făcut cu uliţa Nemţească, prăvăliile aveau frontispicii pentagonale foarte sobre, dar nu lipsite de eleganţă, cu toată vechimea şi înfăţişarea lor dărăpănaâă. In fundul curţii nesfârşite se aflau şi nişie locuinţe la catul de deasupra, unde încă mai trăgeau negustorii

I n de aiurea, dacă nu găseau ceva mai bun. Celelalte iperi însă erau mai mult „canţălârii”-ale marilor ban-ri, care finanţau aducerea de mărfuri şi care le păstrau Io în depozite, până când, plătind n-^'ii negusV î ' ridicau plat ceea ce cumpăraseră.

Era târziu, noapte de-a binelea, când chervanele, făcân-^i loc cu greu pe uliţele înguste, deşi multe prăvălii erau Ihise la ora aceea, intrară pe subt bolta ca un gang a porţii spre uliţa Lipscani. Maidanul dinlăuntru, parcă nesfârşit, aproape pustiu. _

Cam în mijlocul curţii, spre dreapta, oprite la o magazie

|re de scânduri, lângă ruina unei bisericuţe, două căruţe şoveneşti încărcau nişte lăzi la lumina faclelor. Alte facle. Iau în fund, pe dreapta, locul unde urma să tragă cher-

|iele, deosebit fiecare la arcada depozitului său. întreg idanul care copleşea magaziile era o băltoacă din pricina j ozii topite şi caii fură siliţi să tragă din răsputeri, opin-lu-se din nou. Pentru cei care veneau pe jos se găsea pe tea dreaptă un fel de trotuar pietruit cu bolovani mici de dar nădejdea era tot la cizmele cele groase, cu care iil – dacă le are – calcă unde vrea. Marii bancheri şi l'justori începuseră să sosească însă cu birjile şi caleştile, ct, încet, tinda cea mare de jos a hanului se umplu de tustori, unii şi mai aşa, cei mai mulţi în caftane şi cu şepci eşti în cap. Erau bancherii Hillel, Pavlicioni, Meitani,; elarie (Sakellario) şi alţii. Danielopolu, care adusese marfă cont propriu, deşi avea prăvălia peste drum, se lăsă puţin ptat, ca şi Dobrovici.

În schimb, Hâgi Curţi sări printre cei dintâi din caleaşca. K pta o ladă de ceasornice, aduse cu chervanul lui Do-vici. Au desfăcut apoi ici şi colo unele lăzi de înc. i: ciorovăit şi s-au tocmit.

Danielopolu, venit în sfârşit, nu ştia la ce preţ să se V ască, 'iar proprietarii marilor prăvălii de pe poduri îl < au, că se apropia Pastele.

i nu se mai gândea, nu se mai i. cei ce treră prin atâtea cumpcne până să aducă uiarfa cu bi ir ai lor, câţi apucaseră să vie. Oamenii care înfrunta^^.u

4G9 atâtea primejdii zfmbeau năuci, parcă nu le venea sa creadă că s-au întors. îşi ţineau copilaşii de mână sau îi ridicau în braţe, stângaci, cu puterea dulce a aşteptării.

Lipsiseră mai bine de o jumătate de an; dar nici acum însoţitorii nu puteau merge noaptea acasă, căci trebuiau sa predea marfa după condici, fără să se amestece nimeni altul, la început, în rosturile lor; ceilalţi dintre oameni, chirigiii, luându-şi caii de căpestre, se pregăteau să plece pe jos până acasă la ei, în mahalaua Orzarilor, însă atunci rudele lor, tot chirigii, vestiţi de călăreţi, sosiră cu braşovencile să-i ia, aducându-le cu prilejul acesta, şi pe unii dintre cei dragi, care se arătau nerăbdători, bucuroşi de darurile aşteptate.

Dobrovici se înveseli foarte, aflând că nici o ladă de marfă nu i s-a pierdut şi că e pagubă numai un însoţitor, care nici nu era de la chervanul lui, şi de calul ucis subt Mitru. Pe rănit îl trimise cu caleaşca lui la doctorul Mayer, care se întorsese de o lună şi el de la Budapesta. Acesta desfăcu legătura rănii, o pipăi şi spuse că merge foarte bine, că osul nu e atins. In două săptămâni flăcăul va putea merge fără băţ. îi spală cu grije locul”, îl înfăşură din nou şi-1 trimise înapoi cu ca-leaşcaja han. J|

Dar Mitru nu putea să aştepte două săptămâni, el ceri; |P fie dus numaidecât acasă.

— Unde să mergi, 'mă Mitrule, acasă? Da' cine trece gârla în noaptea asta? Toate podurile sunt pădfc spuse mirat Fănică Teică, unul dintre lucrătorii care a^| desfăceau cu tesla încă o ladă de încercare. s

— Trec cu o luntre pă la Radu-Vodă. Vreau să fiw noaptea asta acasă. Ce să fac p-aici? m

Mitru nu mai putea de dorul fetiţei şi al nevestei şi ^ părea că tot n-are nici un rost să mai rămâie pe lada pe ca stătea întins. jl

— Ei, băiete, tu să fii sănătos! Dă două zile mânăstii e înconjurată de apă. A venit Dâmboviţa mare. MahalW Tabacilor e jumătate subt apă.

Mitru simţi că-i îngheaţă tâmplele. Nu putu să răsufle se chinui fără folos să se ridice.

— Mahalaua noastră e subt apă?

— Nu ştiu dacă toată, că nimeni nu poate trece gârl|tf| omul puse mâna să smulgă mai uşor scândura lăzii. fl

~ Mă fraţilor, spuneţi, mă, ce ştiţi? Voi cum aţi trecut 'W^ Păi tu nu vezi că noi suntem toţi din Dobroteasa? E mejdie ca podurile să fie luate la noapte dă apă.

^au dus sus într-o odaie cu vreo cinci paturi, acum, şi i-au pus pe o masă costiţă de porc, deşi era în pos-cel mare, şi o sticlă cu vin. Dar omul nu se atinse nici de a-nici de alta. Toată noaptea, cât era lumina stinsă, se bătu (Jbdurile în tăcere, ca să-1 lase pe Damian să doarmă tilinit patul de alături. Deşi rupt de oboseală, Damian ţinuse Jjl^egheze pe bolnav. Totuşi, uneori, Mitru se zvârcolea atât „re, că Damian se deştepta şi aprindea îngrijorat luMitrule, tio ţi-e rău. mă omule. îi pipăia fruntea, gî-A.rzi ca focu, mă. Dar bolnavul nu se gândea la el. 1^ Mă frate Damiane, ce-or fi făcând ai mei în ceasu Mai trăiesc oare? Suiţi pă casă, aşteaptă să să prăbuică zidurile subt ci şi io nu pot să-mi ajut fetiţa şi ne-

^ Mitrule. nu pier oamenii aşa uşor. Mai sar vecinii, urmă, casa ta nu e chiar în maiu apei.

iHr Ei, când vin apele. Acolo la noi acoperă totu, până ' poalele Filaretului.

— Pă urmă e şi socru-uiu acolo, şi soacră-ta. Nu e fe-m fără ajutor.

Oameni bolnavi. ce pot să facă? Sunt şi speriaţi dă dă acum zece ani. dă când Dâmboviţa le-a luat totu, dă iâSat pă drumuri.

Damian simţi că trebuie să facă ceva, ca să-şi liniştească * enul şi, deşi era frânt de somn şi oboseală, se sculă şi. iibrăcă. '

— Ascultă, Mitrule, dormi liniştit, că uite, io mă îm-ic şi, cum oi şti, cum n-oi şti, trec gârla, iar mâine dimi-ţă iţi aduc veşti dă la fetiţă şi dă la nevastă.

Mitru tăcu şi îşi lăsă capul într-o parte. Niciodată nu ar ndrăznit să-1 roage asta pe Damian. Dar dacă s-a hotărât; tenul său să facă asemenea lucru, să ia apa în piept, ndoios că va trece gârla înainte de ziuă, cu orice preţ. Se işti o chpă şi uşurarea îi veni şi din faptul că-i dădură ileştiute lacrimile, i se înmuiară în sfârşit ochii care ardeau simţea mereu tari în orbite.

Deodată îl pătrunse alt gând, ca un ascuţiş de cuţit.

— Ascultă, Damiane, nu trebuie să treci apa. cu orice îL. Aş fi neom până la sfârşitul zilelor mele să ştiu că ţi-ai pierdut viaţa din pricina mea. Dâmboviţa asta e turbată când să umflă.

Dar Damian îşi trăsese cizmele, îşi pusese un pieptar d (dimie şi din prag îi făcu semn că nu mai e timp de stat ' vorbă.

Nu fu chiar atât de greu pe cât se aşteptase. Ostaşii de podul de piatră, care avea numai picioarele de piatră, se arătară înţelegători, aflând că omul se ducea să scoată din casă copil, şi-1 lăsară să treacă la un ceas când nici nu avea'c să-1 vadă. O luă apoi înainte pe Podu Calicilor până la Sf. ' colae de pe Prund, după asta tăie dealul Mitropoliei şi o ţi., întruna pe subt viile Filaretului. Când ajunse în dreptu fântânii lui Cantacuzino, era ziuă şi văzu toată câmpia acope rită de apă. Prin curţile de subt deal, care acum era ca mal, fuseseră cărate tot soiul de calabalâcuri şi fără îndoial că, în afară de cei ce le păzeau prin ogrăzi, în fiece casă s mai aflau încă două-trei familii dormind îngrămădite. Ap nu părea adâncă, rareori ajungea la burta cailor. BărJMj şi femei umblau pe uliţe ca pe nişte râuri, unii în lunB alţii pe un soi de plute făcute la întâmplare, pe care le îm, pingeau cu prăjinile. Erau unii şi în albii. Dar cei mai rauli mergeau în care şi căruţe care înaintau greu şi încet, ^' înaintau. Cu o căruţă, pe care o tocmi la preţ bun, izbuti! mian să treacă spre uliţa Lânarilor, unde, la capăt, se casa lui Mitru Tabacu, o căsuţă cu patru odăiţe şi tinda mijloc. Nu-i găsi deloc speriaţi pe ai casei. Fiind aproapUl curtea bisericii, erau pe un soi de dâmb, la care apa nici ni ajunsese măcar. Nu era chiar o revărsare ca în anii grei Când auziră că s-a întors Mitru, se dezlănţui în casă o bucur de nedescris. Nevastă-sa începu să plângă şi îi străluc ' ochii de lacrimi. Socrul, soacra, cele două cumnate au c?' în genunchi la icoana cu candelă roşie, mulţumind lui Di^n nezeu că 1-a adus sănătos. Damian spuse că Mitry nu poa veni astăzi, că trebuie să dea în primire marfa, dar că vn să-şi vadă nevasta şi fetiţa. N-a stat mult, î urcat în cărui femeia şi fetiţa oacheşă, care tremura şl întreba neconten dar tot ea îşi răspundea.

— A venit tăticu, mămico? A venit. Nu vine la n acasă? Şi ridicându-şi capul îmbrobodit către Damian, care ţinea în braţe cu duioşie fără margini: Nu vine tăticu?

ca să-i lase lui Mitru căruţa subt Dealu Fiii adusese vorbă de la

Gherghina, nevasist lui Mitru, era o femeie m ire bă, cu ochii mari şi frumoşi, dar duşi în fundul capului, părea bolnavă. Nu se gândea însă la starea ei, ci la copil.

— N-o slăbesc frigurile pă fetiţă. Către seară începe să |! ă, zace şi geme pă pat şi nu pot să-i fac nimic.

Mahalaua Tabacilor era de obicei plină de mln^+i^^i M mi-lei nu numai de la multele tăbăcarii, ci şi de la. ra nboviţa ca murdărie şi mortăciuni.

Damian nu se duse la han dec

|J| şi nevasta, apoi se întoarse cu ^niâui. Un prieten, tabac de-al lui, sterul Licsandru Hergă, pe care-1 văzuse wi. ui a azi-IKeaţa oamenii din cinci mahalale vor merge toţi la mi-păit, să-i ceară să mute morile de pe Dâmboviţa. De-o ă de ani mahalagiii din partea locului cereau Mitropoliei tfacă morile, care împiedicau curgerea grabnică a râu-aproape în fiecare toamnă şi primăvară erau pricină revărsare. Dacă Mitropolia le-ar fi desfiinţat pe ale ei, cale din jos de Podu Beilâcului, atunci şi boierii – siliţi leVDie – şi-ar fi desfăcut şi ei morile de la Gorgani, de la Elefterie, de la Grozăveşti şi mai ales cele din jos de lialaua Tabacilor.

— Astăzi avea să fie însă ultima dată când mergeau la |LKX>lit să-1 roage. Dacă nu înţelegea de cuvânt nici acum, iL”ce aveau de făcut, căci tabacii îşi luaseră culite şi am-wa ei. Aveau şi şomoioage şi găleţi cu păcură asupra lor. m seara dădeau foc la toate morile. Se adunaseră ca la ă-trei sute de oameni, bărbaţi şi câteva femei, plini de iie. – întrebarea fu cine să vorbească mitropolitului? Se 'âră să-1 cheme pe profesoi-ul Axente Sever, şi astfel Daîmpreună cu Fănică Teică,. cel care avea casa în joş. tul gârlei şi căruia apa îi luase de data asta tot, ple-! a profesor, care şedea în vremea aceea pe undeva pe biserica Ar.

Jiu putură ajunge până la mitropolit, care le i bă printr-un sachelar că el nu poate să strice veniuaue itpluf lăcaş; atunci se hotărâră să treacă toţi podul de „'^ă şi^ ardă morile.]

^oborâră printre prăvălii i-”, ^. u^ Calicilor, dar. ^^ ^nlui Golescu le ieşiră înainte dorobanţii Agiei, cum || iţii Mitropoliei, ca să le spuie că numai oamenii stăpî-^ au voie să treacă dintr-o pa alta, înl este pri-^ iliâşgMc^prăbuşească podul. |

Licsandru Hergă, voiBleul cât un munte, meşterul pieile crude, puse mâna în pieptul ceauşului şi-i arătă pi rele de piatră ale podului

— Iţi baţi joc dă oameni? Cum o să-l ia apa cu p iele astea? ^

— Aşa e porunca, omule, vezi-ţi üu ULuua. Iu na rr turbată e apa? „

Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, nim matcă, iar puhoiul pământiu vuia năprasnic. Dar mal erau ridicate şi bine întărite cu sute de bulumaci şi cu p puternice, din trunchiuri întregi de stejari şi fagi co; dreapta se afla. o casă cu vreo trei caturi, făcută parcă două-trei case, amestecate între ele subt acelaşi acoperit, un fel de jumătate pridvor se-ngrămădea lume, care cu spaimă creşterea apei, din nou îndârjită la ceasul ace stânga, era o casă lungă ca o magazie, ridicată de la m un fel de costişe de câţiva paşi. întărită şi ea cu zeci ă lumaci şi joasă, casa cuprindea prăvălii şi tarabe, de ea singură alcătuia o piaţă întreagă de zarzavaturi şi Se mai găseau, până acum în primăvară, grămezi de cu gulii, morcovi, sfecle, ridichi mari, funii de usturoi şi cesi altele. Negustorii, cu fote dinainte, priveau de asemeni îngrijorare, iar când apa aducea, ca de la o rupere, cosiiri zarzavaturi răsturnate, tarabe pe care le răsuceau şuvoiului, scaune cu bulen'Hre luate dc apă, oamenii se m^ nau, galbeni la faţă. Dincolo de apă, la capătul celălalt al dului, pe unde trecea mai departe Podu Calicilor, erau nu: cafenele turceşti şi cârciumi greceşti. Acolo, în faţa lor, ii erau de obicei aşternute scoarţe ori măsuţe cu scăur stăteau acum în picioare, înghesuiţi, sute de oameni ca. veau creşterea treptată, dar cu întreruperi, a apei. Ştiau dacă va trece de partea de piatră a picioarelor şi se va ^EJH spre bârne, însemna că va ajunge chiar până la pragul br^ ¦ ricii lui Bucur şi atunci trei sferturi din malul drept fost înecat. Dar deocamdată primejdia sta pe loc, şi dacftH dea Dumnezeu să se schimbe vremea şi să înceteze călduri puteau trece şi necazul acesta, alegându-se cu cât se strdH şi cu spaima. |^

Ameninţarea cea mare venea de la rupturile de cased trunchiurile de copaci luate de apă, care loveau ca berbecÉÉ tot ce întâlneau în cale, se încălecau unde era puţină lifte, năruiau tot. ^1

Iarnă lungă cu zăpadă multă în februarie. iarnă lâ la Mucenici. Ce vrei? îl întreba Bolliac pe locotenen-l Deivos ' de la pompieri, trăgându-i de centiron şi necăK-se că ochelarii nu-1 ajutau să vadB prea departe; ve-â şi ei cu cei mulţi din boierime şi negustorinic în acest î urmărire îngrijorată a semnului ştiut de toţi.

— în mahalaua izvorului, apa c largă ca un iac, cât vezi ochii.

\u355? f) irsus, târâţi vijelios, se văzură înotând, dar mai mult de apă, vreo câţiva porci ţigăneşti cu riturile ascuţite şi Vjcliile tari; guiţau înspăimântaţi, din pricină că se tot iz-„B de un acoperiş şi de alte rupturi, când încercau să iasă A mal. Erau la încj [? put doi. în urma lor plutea încă unul ^1- Ăştia să îneacă, jupâne. ăştia să îneacă, spuse cla lând din cap şi căinându-i un vânzător, care cântărea după |: hi, în mină, o legătură de usturoi, cerută de un muşteriu rbos. „

— CuiTi u. să se înece? Porci de baltă, ăştia nu râca.

— O să-i rupă roata morii mai jos.

^ N-o să-i rupă, că morile sunt oprite, ca să nu-şi: irdă roţile.

Atunci se văzu venind din susul apei, în picioare, într-o ntre îngustă de baltă, un om îmbrăcat cu un zăbun peticit, a vădit că încercase să se ţie de porci, dar acum îl ducea. hoiul la întâmplare. Nu avea decât o prăjină lungă cu care i putea vâsli, dar putea împinge.

P-ăsta ştiu că-1 beleşte stâpânu-su, că n-a avut grija rcilor.

Când luntrea se apropie izbindu-se de zarzavaturile şi jrupturile de lemn care jucau pe apa înspumată, oamenii „ră lămurit că flăcăul, mereu în picioare, era alb ca va-1 şi nu mai era stăpân pe lui^trea îngustă. Rrăjina era poate al lungă decât adâncimea apei, dar tăria şuvoiului, iuţeala. meţitoare, nu-i j^i îngăduia să prinză cu ea sprijin la 1^. Acum toii priv*eau îngroziţi şi aşteptau să-1 vadă răsfăţ, strivit de vreunul din picioarele podului, în jurul ia rotea apa învârtejită cu spumă ca zăpada gălbuie. Unii. igau: Sări, sări pe mal”. El privea mereu ţintă în pod, it Ui'faţă. Dar în ultima clipă, flăcăul, încă mai alb la

* Ion Deivos. membru al Frăţieilocotenent în corpul de pom-¦} al Bucureştilor, a participat la revoluţia din I. SJî?: n T'-^- Porrâă şi la lupta cu turcii în Dealul Spirii (n. ed j

495 chip, avu iscusinţa să atingă cu prăjina uşor, numai alât c' trebuia, piciorul podului ca să se poată strecura. Puţm de a fi apăsat mai tare, se răsucea în loc şi se răsturna. Trecui câteva clipe.

În fruntea cetelor de tabaci, mânioşi că nu pot trece' _ dui, Axente Sever se uită în dreapta, se uită în stânga,? le şopti ceva la ureche lui Damian şi lui Licsandru Hei cel voinic ca un taur. Amândoi începură să se apropie ^ nesimţite şi uitându-se parcă în altă parte, aşa cam pe j| băgate de seamă, îi luară uşor în braţe pe cei doi arnlRŞ împingându-i pe pod. Tabacii ceilalţi prinseră mişcarea şi. pinseră puternic toţi odată.

Dorobanţii nu mai putură trage în arnăuţii încurcaţi gloata, care în câteva clipe trecu podul, * lăsându-i năuci urmă.

Dincolo, mulţimea privitorilor începu să strige, bucuroM de o asemenea izbândă, chiar dacă întâmplarea nu-i preaţP vea. însă pe unii îi privea, căci erau acolo, de partea ceala, şi membri de-ai „Frăţiei”. Erau Boliac, Deivos, Ana Ipăt|H şi alţii, amestecaţi cu mulţimea. Nespus ăe bucuroşi i^ înaintea celor din frunte, şi pe urmă lumea, umplând afl uliţa, care o lua ocolit la dreapta, se îndreptă spre cele W mori mari ale Mitropoliei. Erau cele mai mari din Bucureşt fiecare din ele aducea mai mult venit decât o moşie. Semăna de departe cu nişte magazii uriaşe de lemn negru şi erau ju mătate aşezate pe dubasuri lungi, ca să se poată ţine tot 1 apă adâncă, fiindcă iezătura nu le era de ajuns la câtă pu* cereau pietrele lor. De pe toată lungimea în oraş a Dăm viţei acesta era singurul loc unde se adunau toate şuvoai'. gârlei, într-o adâncime aproape statornică.

Acum n: iergeau toţi bucuroşi de întâia izbândă şi încă ou îndârjiţi ca la început. în grabă, negustorii care-şi ţineauB rabele afară traseră marfa înăuntru, dar înghesuiala eraB de mare, că unii păşeau din iuţeală şi peste tarabe. ¦

După ce trecură şi podişca peste Bucureştioara, de-a gul căreia se mutaseră mai toate scaunele de măcelărieijl oraşului – de rămăseseră pe lângă biserica Batişfei (an^ tot pe Bucureştioara) abia zece-cincisprezece prăvălii – lu. bine de o sută de calfe îşi luară cuţitele cu ei şi aler^ după prietenii lor tabaci să le dea ajutor._

Ajunseră pe maidanul plin de paie şi bălegar, mare d cinci arii, unde carele dejugau aşteptându-şi rând-^l In -^-^ă-cinat. Şi aici arnăuţii Mitropoliei le ieşiră înainte ilele întinse. Oamenii se opriră o clipă. Unul dintre r le veni în faţă.

meni buni, nu faceţi vreo n' ita cit LiuLcijii nu vor avea făină pentru piUic. u i*. flămândă. N-o să aibă copiii cc mâr'^'^

— Nu mai au nevoip Hn pr-”- ^ i r^^ rl î-'-m apele voasiro. ticăloşi Licsandru Hergă.

Faci': inse, dar oamenii ş în faţr lelor ^ n-avrn-făcut, acup” scăpă <jata cio; ^ tre ( frir

! ru Hergă, cei i Şl nu ra'î n munte, întrde uise. 'nd spăl puţin, r. ' 'aţilor^ca ainauVii au ij^. ^^ cercăm ^. ^.1, trag ¦ –.r a clipe, cei din ^ începură aping ^ ^u trecu, în ijr ^ă, printre arnăuţi, dnr şi acuTn ii pe maidanul din st

); o cucor'i. ^, 4ură, aşa do frumos imbrc4-ii se părea primejdioasă. Se proptiră p piept celorlalţi „^^ i diacon ieşi însă din nio. ia,., 1 veni la Ana.

— oşti dum^'^'^'^. boieroaică, ori ce eşti? Nu ţi-e, ezcu ^ r afuriseşte înaltpreasfântul? Nu dă iad? ' pă. Auzi, cocoană?

D: ^ Licsandru Hergă îi i. cu glasul lui de buhai; d o să meargă el, niitropolitu, o să mergeţi voi toţi, b Lelor, că dân cauza voastră pier copiii oamenilor.

Vui' iul mulţimii crcsr^u atât de mult, încât se văzu că din nou vor ncerca oamenii să treacă spre mori.

A no Sever făcu semn lui Fănică Teică şi celor din faţă să mri ^ic oamenii apoi veni la D^^^'^. n şi la Hergă, şoptin-v Ei. ^eră că arnău ') uie şi aci cunrinsi în braţe. veneau în urmă, purtând facle apri: ră loc în ia^a. M (^a vuia întruna, Întrecând vuietul apei. Diaconul trebui intre din nou în moară, pentru că tot timI j>ul oamenii îl luau în râs, ba începuseră să şi arunce în el CM rupturi de gard. Atunci, Ana Ipătescu veni pe neaştcptatdB smulse o faclă din mâna unei femei. Pmă să alerg* arnăutul după ea o azvârli de pe mal cu atâta putere, că facla căzu în spatele morii pe scândurile aşezate pe c^^ petele dubasurilor. Paznicii începură să strige la cei din moar^f ftă stingă facla. In clipa aceea, Axente Sever ^ăcu semn l^H Damian şi lui Hergă. Arnăuţii încercau să ţină mulţimea dlH neni care împingeau, proptindu-se unul de altul. Când v㪠zură pe deasupra capetelor cuţitele lungi pe care le învârteau 'fele de măcelari, arnăuţii înţeleseră că, de-or face moai om, niciunul dintre ei nu va mai scăpa cu viaţă, ît a fost foarte uşor să fie luaţi în braţe de cei mai izneţi dintre tabaci şi, târâţi în învălmăşeală, ajunseră t podişcile morilor. Peste un sfert de ceas, yilvătăile se clicau în slavă, pârlind, lingând pereţii de bârne. O; chiuiau de bucurie. Diaconul fu bătut până la sânge, dar şi iui. şi lucrătorilor din moară li se dădu ajutor sar iasă la ti] dintre flăcări. v înalt, slab, cu fruntea osoasă? i ochii în fundul capuli Axente Sever îşi mângâia barba lungă care îi înconjur, obrajii, lăsându-i bărbia în faţă cu totul goală; se aplecă spi dascălul greoi ca un baci care era alături de el.

— Bim început, măi frate. Apoi cu ficioru îşlia mei nu m-oi teme că m-oi face de r: tşine. Calfele astea, tabacii ăştia. ^' ău lui Dumnezeu „-^ r-, ^^ -cv^oluţieiCu arderea morilor Mitropoliei, supărare mare nu fu. D mult populaţia cerea cu îndârjire desfii i lor. Aşa că vod: Bibescu se supără de formă, auzind vâica^ciilo mitropolitului care coborâse cei câţiva paşi, de la Mitropolie la palatul In) dă, ca să se plângă, dar do luat nu lua nici o măsură îm potriva tabacilor, chiar când văzu de la fereastra de su: > a palatului noianyil de flgcuri ji fum. _ „

Sosind din timp la han, ca să înceapă pridarea mărfii Ia una dhi magaziile din dreapta, Damian abia avu timp să e, dor câteva clipe, sus la Mitru, ca să-i d iga cu bani yc care acesta i-o încredinţase spre păstrare uupâ ce fusese

I rănit. Il găsi nespus de fericit, jucându-se cu fiică-sa, oacheşă, cu ochii mari şi atât de slabă, în timp ce, slăbită şi mc reu speriată şi ea, tânăra lui nevastă, aproape un copil, îl pri vea obosită şi înduioşată.

— Mitrule, am să-ţi dau ceva. Şi fnndcă Mitru nu pricepea, Damian adăugă nedumerii. Ceva ce mi-ai dat în păstrare. ştii? Când ai fost rănit, economiile tale de drum.

Acum. Mitru pricepu, fireşte, dar făcu un semn moale cu mâna:

— Ţine-i încă la tine. până când mă mut acasă. Ţi-i ce: io. când o fi. acum dă%ii numai un galben.

Damian se miră că nu-i ia, ca să-i dea nevestii, să-i păstreze ea, dar îi făcu pe voie. Scoase din chimirul de la brâu şase sfanţihi şi i-i dădu.

Câteva zile până la Blagoveştenie, prietenul său nu numai că nu-i mai ceru Iu Damian nici un galben, deşi se mutas'^ acasă, dar îl rugă chiar să păstreze mai departe punga care i-o dăduse, ba îi mai întinse şi alţi treizeci de galbi pe care-i primise drept simbrie, pe timp de şase luni cî* fusese în ţara nemţească, spunându-i să-i pună tot acolo, 1. el în pungă. începuse să meargă acum destul de bine. picio rul nu-1 mai supăra şi îl pofti pe Damian la el la masă, chiai la Biagoveştenie, că era cu frupt de peşte. Se găti deci a treia zf şi el mai curat şi, pe la prânz, trecu gârla din Dobroteasa, peste podul de la moara lui Ghica. După ce luă un urcior cu vin de la un cârciumar cunoscut, de subt Mitropolie, se îndreptă pe Podu Beilâcului, spre biserica Sf. Nicolar din Tabaci, umblând până la carâmbii cizmelor prin noroiul de zăpadă topită.

Apele se retrăseseră în matca lui, luiu: ^.! ii] ia. jU.ii. e dinspre Bellu erau încă de vreo patru-cinci ori mai mari ca îp obicei. Fiindcă o parte din şuvoiul apei, scăpat din strinare, aruncase spre aceste mlaştini multe difttre cele ce tirâse cu el, zeci de femei şi copii din mahala, umblând desculţi şi suflecaţi până la genunchi prin apa rece ca gheaţa, adunau, în zilele acelea, fel de fel de lucruri de printre răchite şi trunchiurile găunoase de sălcii. Rupturi de mobilă scânduri, zdrenţe, zarzavat de tot soiul, morcovi şi cartofi, ^ V apă mai ales. Copiii se băteau îndeosebi pe nuci, căci pesemne se prăbuşise undeva, izbită de apă, vreo magazie cu nuci, care acum pluteau pe întinsul mlaştinei ca o lintiţă pălbuie. Foarte mândru era un băieţandru care găsise o halcă întreagă de pastrama neagră do capră, pe care o puiia fericit pe umăr.

— Nu vezi că e plină dă noroi, mă Costică? Ce-ai. să faci cu ea, mă? îl întrebă o bătrână uscată, cu vârful nasului apropiat de bărbie.

— Nu mai spune, lele Finţoaie. Aoleo, oi fi vrând să ţi-o dau cumva dumitale? Ei las' că o spală mama acasă bine şi pă urmă o punem la prăjit în tigaie.

Şi băieţandrul aduna de zor şi nuci, pe care le vâra în sân, umflându-şi cămaşa murdară.

Damian era aşteptat cu masa îrfţinsă în odaia cea mai mare, cea de Ia faţă, în care locuiau socrul şi soacra. Era un pat şi în tindă; aci dormea, după câte a înţeles el, Mitru I cu nevasta şi, ghemuită într-un leagăn, ca un căruţ, spânzurat de un fus culcat, fetiţa. Leagănul fusese potrivit când fata era micuţă, căci putea fi mişcat de mama ei, noaptea, când dormea. Acum era cam scurt, căci cu banii pe care-i dăduse încă de la întoarcere Gherghinei, ca să cumpere scânduri, soacră-sa cumpărase azi de-ale mâncării, peste cât hotărâse Mitru, că ea are obraz”.

Masa fusese pusă pentru vreo doisprezece inşi, cinci urmând să stea pe pat, alţii în faţa lor pe un scaun ca o laviţă, iar în capul mesei, într-o parte, boiereşte, socrul, de cealaltă parte, ^ soacra. Şi masa era tot după felul boiere^, deşi fără carne. După ce luară câte două-trei ţuici cu măsline şi icre sărate tescuite, se aduse în mijlocul mesei, aşternută cu pânză albă, o oală de şapte-opt ocale, plină cu borş de crap, din care scoseseră în faţa fiecăruia, în străchini, cî_ţe două-trei bucăţi, dar bucăţi, nu glumă.

Soacra, o femeie cam îndesată, cu o gură mare şi nasul mic, cu bărbia lată şi ieşită înainte, trecută bine de patruzeci de ani, dar încă bălană, îşi tot îndemna musafirii, care, de altfel, nu aşteptau să fie rugaţi.

— Hai, Lino, că d-asta n-aveţi voi în fiecare zi. Şi le umplea iar străchinile; în afară de Damian, musafiri mai erau ţaţa Liţa, o bătrână care şedea pe aceeaşi uliţă, şi fata ei. Lina, o văduvă cu faţa brăzdată, cu dinţi căzuţi încă de tânără şi care vorbea ţinând mâna în dreptul guxni. Veniseră de asemeni un bătrân şi o bătrână, care se pare că fuseseră şi ei bogaţi pe vremuri, dar acum erau scăpătaţi şi fără îndoială ca o duceau greu.

Socrul, puhav, fălcos şi stacojiu, trăgea mereu, îndem-nlnd pe alţii, din urcior. Mâncau musafiiui, dar mâncau şi al casei, socrii st cele două cumnate, mişcând întruna fălcile şi plimbând mâncarea când pe măselele dintr-o parte, ca nişte ghemotoace vizibile, când pe cele din cealaltă parte. Nu mâncau mai deloc Damian, care se sătura din te miri ce, şi Mitru, care părea cam bolnav. Gherghina n-avea timp să stea jos, că nu mai prididea aducând la masă ori ridicând de pe masă şi turnând vin în cană. Totodată. trebuia să aibă grije de phta cu ochiurile de gătit din tindă, unde se prăjeai! încă nişte piftele de cartofi şi gogoşi tot de post. ^ Socrul nu prea vorbea, era tăcut la mâncare, dar soacra 9 arăta nespus de vorbăreaţă şi îndeosebi îi plăcea să vor-wască numai ea.

(tm) – Ei, ce mese dădeam noi, până nu a venit prăpădul dă apă să ne ia tot. Rămâneau musafirii la noi câte două sAle, uneori, şi mâncarea dă pă masă nu se sfârşea niciodată. Veneau des şi ipistaţi dă la Agie. Ba dă vreo două ori chiar ic|ipitanul Costache, da' era numai ceauş atunci. Parcă-1 stod: „Sarmale ca astea făcute dă mâna dumitale n-am OEai pomenit, coană Pulcherio!” Că nu mă scotea din cScoană Pulcherio. Şi nu-i mai rămânea nimic în strachină. Ei, acum. nu mai vine, că nu mai avem nici o avere. nu mai avem prăvăhe. Ce casă cu patru odăi aveam. ei! ei!: şi vacă în grajd şi brişcă cu cal. S-a duu. uu. s. Uite, aşa, s-a dus tot pă apă. Am scăpat în noaptea aia numai cu cămăşile ^ noi, într-o barcă dă la Agie. O aşteptasem până în ^i urcaţi pă casă.

Bărbatu-său, Eftimie Colcitu, avea acum vreo patruzeci. cinci-patruzeci şi şase de ani; fusese în tinereţe calfă de cojocar, apoi meşter mărunt, dar izbutise într-o vreme ^, a-şi deschidă prăvălia lui proprie, şi, ^ fiind meşteşugar scusit, dar mai ales negustor isteţ, în vreo zece ani făcuse: ivere. Duceau la târg, la Urziceni, la Titu, la Fierbinţi: îciuli, cojoace şi scurteici noi, nu numai din cele făcute în prăvălia lui, de cele vreo zece calfe şi ucenici – care: iiunceau de dimineaţă până noaptea târziu, uneori şi dumi-lica – dar şi marfă cumpărată ieftin de la alţi meşteri, nevoiaşi, care nu aveau unde să şi-o desfacă. De când cu, prăpădul” însă, cum spunea Pulcheria, parcă se rupsese:; eva în el. Nu mai putuse să-şi facă din nou prăvălia şi, iupă ce încercase să intre ca meşter la alţii, se lipsise. Nu Joia să ajungă, cum spunea el, din cal măgar şi nici muncind a alţii nu putea câştiga cine ştie ce. Se mutase cu familia şi^ lâtătuse vreo câţiva ani ceva mai departe, într-o casă dintre vii, unde plătea chirie numai un galben pe an, că proprietarul era bucuros să fie cineva acolo, ca să nu i se fure gardJ şi uşile. Fetele cele mari apucaseră să guste din fruptul bogăţiei, că ele aveau, acum zece ani, când cu- prăpădul' între treisprezece şi paisprezece ani, pe când cea mici Gherghina, n-avea pe-atunci decât vreo zece ani şi nu-şi m^ amintea acum mare lucru din bogăţia de altădată. Se tre zise muncind ca o roabă în casă, dispreţuită de surorile e care se socoteau cucoane, fiindcă trăiseră bine şi aştepta să se mărite cu boieri, ori măcar cu negustori de frunte. P la treisprezece ani îl întâlnise pe Mitru şi se măritase cu e pe când cele mari rămăsesseră şi până azi nemăritate. C lucrători nu s-ar fi căsătorit ele nicidecum, iar alţii, cei ţ care ar fi vrut să-i ia de bărbaţi, nu le găseau pe plac. L un an după ce s-a născut fetiţa, s-au mutat toţi mai aproape de oraş, în căsuţa lui Mitru, la care acesta a mai adăogat o odaie de paiantă, din nuiele şi lut dat cu var, în cai| dormeau acum cele două cumnate. Mitru cu fetiţa lui şi nevasta s-au mutat în tindă, iar socrilor le-a lăsat odaia, mare„ de Ta faţă. Aceştia au socotit că-i fac o deosebit! cinste mutându-se la el, şi la un Crăciun ori la un Paşte, când, greoi şi cu ochii puţin tvilburi, cojocarul dădea mân| celor doi copii” – lui Mitru şi Gherghinei – să i-o sărute, o făcea cu o mândrie rece de popă. Până când, într-| zi, Mitru s-a lipsit de această cinste. El se lipsise, inşi nevastă-sa, nu. Fiinţa cea mai oropsită din familie şi tare chinuită, căci uneori, înainte de măritiş, tată-său o bătel cu cureaua, căpătase un fel de spaimă şi, ca un câine bătui mereu, era şi acum fericită în clipele în care ai ei îi aruncau o vorbă bună, iar când erau supăraţi o cuprindea deznădşjde|| şi nu ştia ce să mai facă. Miti'U se supăra văzând-o bolnavă şi atât de târâtă la picioarele lor. nemaiştiind ce să le faci numai să le intre în voie, pierzâivJu-şi capul când îi vedea nm mulţumiţi. Acum, la masă, el fierbea de mânie privindu-a cumnatele, amândouă voinice, bălane şi cu bărbia mult dusa în faţă ca o falcă de cal, la fel cu mama lor, aşezate temeinia pe pat, îndopându-se cu poftă şi, laolaltă cu toţi ceilal” golind mereu cana cu vin. Gherghina tocmai intra cu o tavl de peşte prăjit, aprmsă la faţă şi stropită toată de untdelemnul încins în tigaie.

— Froso, fii tu bună şi stai puţin la prăjit gogoşile, ca să vie Gherghina să mănânce şi ea, o rugă Mitru pe cumnată-sgj în timp ce el aşeza perina subt capul fetiţei care aţipise în fundul patului.

Frosa îl fulgeră cu o privire de oţel. Falca i se lungi şi mai mult, a dispreţ.

— Da' ce, mă Mitrule, m-am băgat slugă la nevastă-ta? Hei, dacă era vorba să mă bag la stăpân, găseam io ceva mai bun decât să slugăresc la un tabac. Cel puţin atunci aş şti că iau şi simbrie. nu slugăresc numai pă mâncare şi îmbrăcăminte.

Pulcheria se supără şi ea.

— Auzi, cum poţi să spui aşa unei fete ca Frosa? Dumneata ştii cum a crescut ea la mine? Nici un nasture n-am lăsat-o să coasă, că aveam două slugi, şi acum ce vrei, să vă slugărească pă voi? şi-i dădură lacrimile, faţa cu bărbia dusă în faţă i se schimonosi de durere, ca unui copil bătrân. C-aşa-i când omu n-are noroc şi ajunge la uşa altuia, ca bietele mele fete. Că atunci când aveam io. şi o lungi aşa mereu, vreun sfert de ceas, scâncindu-se şi vorbind cam fără şir.

Lui Mitru îi venea să deie un picior în masă şi s-o răstoarne, dar se uită la Damian şi se stăpâni. Când însă intră Gherghina, o trase lângă el cu silă, pe scaun.

— Lasă să să ardă dracului gogoşile alea şi stai aci cu noi să mănânci şi tu. Că nu mai pot să te văz slugărind aşa.

Dar Pulcheria izbucni şi mai tare. Plângea acum de-a binelea, cam smiorcăindu-se.

— Auzi, să să arză gogoşile pă care le-am plămădit io, dă le-am pus şofran şi vanilie. Asta mi-e răsplata pentru truda mea? C-am muncit toată dimineaţa. c-am vrut ca toată lumea să fie mulţumită, acum când avem şi noi un ban în casă. *

De aceea-i poftise şi pe vecini. Pulcheria poftea vecinii ca să le arate că are, căci era făloasă, voia să se ştie că ea nu e ca altele din mahala, calică.

Dar ce era al ei era al ei. Avea, ceea ce se spune, hiimă bună. Nu pregeta să ajute pe cineva. Dădea cu uşurinţă când vedea pe cineva că nu are, dădea de sus şi mai ales era foarte mândră de bunătatea asta a ei. şi de muncit muncea, dar nu era pricepută deloc într-ale gospodăriei. Nu era de nici un folos, căci orice lucru făcut cu gândul de folos răspundea într-o parte cu o pagubă. Dacă punea un petec de ruptură, apoi era tăiat dintr-o haină bună. La bucătărie însă se pricepea şi dacă ai fi lăsat-o şi ar fi avut din c^ toată ziua ar fi gătit. Pe orice bani punea naâna, se grăbJ să facă din ei fripturi, iarna piftii dichisite cum ştia efl plăcinte cu orice prilej. Zicea ea că-i place să vadă lumel din jurul ei mulţumită; trebuie adăugat. şi să fie lăudată^ că ea în Lifară de peşte, din care ar fi mâncat oricât, im mânca mare lucru; zicea CHD îngreuiază şi-o apasă în gât,. în fiece duminică făcea plăcinte, pe care bărbatu-său şi céÉ două fete le mâncau cu mare poftă, ba chema la plăcinte şi musafiri, şi toţi îi spuneau de fiecare dată că nicicânjj n-au pus în gură lucruri aşa de bune. Ea era fericită, î§ amintea de vremurile îmbelşug-ate de odinioară.

Se făcuse aproape seară şi încă se căra la masă. Dujl ce mineara gogoşile, se întorseseră iar la crap prăjit adul m tavă. Lacrimile fură uitate şi musafirii tot închinau urciorul, cu voie bună, povestind neîncetat fel de fel (întâmplări din viaţa lor.

Damian ascultase tot timpul fără să scoată o vorb Se întreba numai ce caută el acolo.

— Abia la urmă priceţ de ce a fost chemat. Tocmai începuse să toace de vecernie ^mănăstire şi la biserică, iar ei erau tot la masă; Pulcher aduse vorba aproape din senin, după ce-1 îndemnase t ia din gogoşi şi să bea.

— Ce zici dumneata, musiu Damian, dă asta? Ai m auzit ginere să nu aibă încredere în socru lui, negustor d, frunte? Să nu-1 respecte? Şi întorcându-se spre musafiri* Uite, vă iau şi pă dumneavoastră martori şi vă întrebi Aştepta răspunsul. |

Damian era nedumerit – mai ales că i se spunea muşi^ întâia dată în viaţa lui dar Mitru pricepu unde bata soacră-sa, care, de altfel, nu se opri, ci duse lucrurile ma departe.

— Auziţi, a venit cu bani dân ţara nemţească şi în Lt să-i dea „dumnealui'i^ să-i păstreze, i-a dat lui muil Damian. Noi nici nu ştim măcar cu cât a venit. Spune | dumneata! Şi iar se întoarse spre prietenul lui gineri-săj

Damian, intimidat de ea, şi neştiind prea bine cvm stau lucrurile, se grăbi să spuie aşa, fără nici un rost:

— El mi i-a dat să-i ţin. Io am vrut mereu să-i da-înapoi.

I

I

Pulcheria se umflă în pene, privind spre băx^batu-său, revtăcea cu fălcile stacojii încleştate, cu ochii mici, rotunzi, gâscan.

— Ei vezi? Vezi! Ţi-am spus io? Musiu Damian a ut să-i dea banii înapoi. Şi adresându-se acum musafii'ilor: te, aşa face şi cu simbria lui! Nu-i dă toţi banii „dumnea-l” în mină. Nu. Mai opreşte şi îi ascunde, dă te miri m îi trăsneşte pin cap. Am găsit bani nu numai în buzu-re şi pă subt saltele, dar şi după icoană, pân lâna dă la apumă. ba şi pă subt streaşină. Auzi, subt streaşină! ă mir, zău, dă cum i-a trăsnit pân cap aşa ceva. Se închina aştepta aprobarea martorilor, dai' musafirii văzură că itru, cu faţa lui mare şi palidă, îşi muşca buzele. Le fu să spună vreo vorbă. N-avură curajul să-1 rvzşineze tabac. – aşa cum nădăjduia soacra. Numai Damian întrebă rat, însă cu vocea scăzută

— Da' ce, dumneavoastră umblaţi prin buzunarele lului?

— Dacă-ţi spun că ascunde dân bani? reluă ea, fără bage de seamă sensul cuvintelor, reţinând numai uimirea ală a lui Damian. Să poate una ca asta? în loc să-i dea ^l^nealui”, care are atâta bătaie dă cap cu cumpărăturile?

să scoală omu cu noaptea în cap, dă să duce la piaţă. tru, nu zice nimeni, ceva dă el. dar el ştie ce ştie la) ăcăria lui, iar bietu bărbatu-miu vine aproape dă prânz picioarele rupte dă oboseală, umflate.

Mitru îşi muşcă buzele, ca să se stăpânească, şi spuse nios, dar fără să strige', mai mult mâi^îit:

— Da' ce, io îl trimit? Ce nevoie am io dă cumpără-i? dă plăcinte şi fripturi, tot la trei-patru zile? Atunci, pentru întâia dată, jupânul îşi descleştă fălcile.

— Io mă duc să cumpăr numai ca să te ajut. că-pă mine. cunosc toţi negustorii şi îmi dau ce e mai bun şi îmi lasă lân preţ.

— Ce nevoie am io dă ce e mai bun? Ce nevoie avem dă cumpărături? Nu sunt dăcât un biet lucrător. Io şi nevasta mea ne mulţumim cu o fiertură, acolo. numai avem cu ce îmbrăca şi încălţa fetiţa, să nu mai umble cu ioruşele goale prin noroi. să-i luăm şi ei un pătuc, ceva, 3-a zgârcit toată în leagănu ăla! zise Mitru fără să se mai pânească, aproape tremurând.

Niciodată Damian nu-1 văzuse atât de mânios şi înduî încălzită de vin, Pulcheria deveni şi mai bătăioasă.

— Dumitale nu-ţi trebuie dăcât o fiertură, fiindcă I ai fost învăţat. da' vezi că noi am fost altfel obijnuiţi. J

Ca să-şi îndreptăţească lăcomia şi pretenţiile, socrul soacra hotărâseră, ei înde ei, că Mitru trebuie să aibă | mult ascuns.

— Hei, nu vine el cu nimica toată dă acolo, dă la Lipsî aia. îi spusese cojocarul fie-sii Gherghina, iar Pulchaj clătinase din cap, că negreşit aşa e. '

— Maică, tu trebuie să-1 iscodeşti, fusese de pare mamă-sa. Să descoperi unde-şi ţine auru. Că nu-1 ţine ladă. Ai văzut, am încercat dăgeaba cu cheia. E bine să m cu ochii pă cheie, cere-i bani şi pândeşte-1 şi vezi chiar atiB dă undc-i scoate, că aşa-i dai dă urmă. Pândeşte-1 mai al noaptea. la-te după el când iese p-afară. Poate că-i pune | magazie pă undeva, pă la coteţu purcelului, cine ştie unJ trece pân cap, că e făţarnic şi fără inimă. I

— Vezi, poate dai dă vreo hârtie, fusese de părere cojocarul. uită-te la ea. Poate îi ţine la zaraf.

Gherghina îl pândise o vară întreagă, îi tot ceruse dm ca să vadă unde le ţine. îi ceruse bani pe neaşteptate, anur pentru ca el, din pripeală, să descopere locul unde-i ţini astfel ai ei, care o ţineau din scurt tot timpul, să deJ urma aurului, dar nu aflase nimic, căci omul cu adevj nu avea nimic.

Ei se socoteau jefuiţi de un drept al lor şi îl urau cfl| con. îi cereau totdeauna pe un ton dispreţuitor:

— Hai. dă, că ai dă unde. că n-o să sărăceşti peii un galben, doi, acolo. Credeau că tot ei^îl fac astfel! ruşine. *

El răbda; ţinea la nevastă-sa şi mai ales la fetiţă. Aci mai ales, de când se întorsese de la Lipsea fără să arat^ nici un fel că are bani, ei erau încredinţaţi că-i ţine în vij ascunzătoare. i

— E făţarnic rău, Pulcherio. Crezi tu că a venit d-aŞ numai cu şase sfanţihi? I

Pentru ci dovada fusese deci făcută. Mitru îşi ascunj banii. i

— E bine ca omu să cunoască ce i se cuvine lui ş^, sd cuvine altora. reluă Pulcheria, uitându-se dispreţuit

— Ce vreţi'^să vi se cuvină? întrebă Mitru, cu făji aproape încleştate. Să vă mulţumiţi cu ce şe găseşte., Ea se întoarse mărata spre cei din stânga, apoi spre cei n dreapta. Pe urmă îl privi pe Mitru foarte liniştită, ept în ochi.

— Cum, cu ce să găseşte? Da' ce suntem noi în casa ta? Nemişcată, cu falca de jos dusă înainte, aştepta răs-msul.

Mitru îşi muşcă buzele, ca să se stăpânească, şi apoi încet, Dtărât, puse pumnul lui mare pe^iasă

I Ştiu io ce sunteţi? şi ridică din umeri a nedumerire-f”- Păi vezi? te întreb ce suntem noi în casa asta? arui Pulcheria, crezând că 1-a înfundat şi că el nu poate să spundă.

Miţi^u mârâi tăios, privind în dreapta şi în stânga ca un, ilău sâcâit, care totuşi nu vrea să muşte. 0- Nu ştiu, io nu v-am chemat. întreabă pă bărbatu imitale, poate că ştie el mai bine.

— Dă ce vrei să-1 superi acum pă dumnealui'? Ştii că când cu nenorocirea e bolnav dă inimă şi nu poate face mic. Hei, să fi fost el sănătos, n-am fi stat noi să răb-m mojiciile tuturora.

Mitru îşi muşcă buzele iar şi se uită la Damian, apoi la 'vastă-sa.

^fcCa să coşi un cojoc nu să cere cine ştie cită sănătate.

^ Da? S-o înceapă acum iar dă la început, dă la-ac? ipă ce-a avut prăvălie cu zece calfe şi ucenici?

Pulcheria era îndurerată şi mânioasă, aflând că i se mai ate pretinde unui om, care a trăit atâţia ani din munca: ora – numiţi lucrători – să muncească acum el însuşi ntru ca să aibă ce mânca.

_grDacă vrea să scape dă mojiciile altora, nu-i alt mijloc 31 bun. scrâşni Mitru.

Gherghina, albă la faţă ca varul, îl văzu cum fierbe, şi hâi ei mari, speriaţi, îl rugau să se liniştească. Totuşi el li mârâi, privind pe subt sprânccne spre Damian.

— Să coasă şi muierile astea două. c-ar putea face un joc pă noapte. pentru ele mai mult am luat io dă lucru aşa şi pentru dumnealui”', că văd că vă e ruşine să să ştie lucraţi. Am luat pă numele meu. da' nu mi-a trăsnit 1 cap că o să mă lăsaţi să le cos io singur noaptea indaga. după ce stau cât stau în tăbăcărie, otrăvit dă puerca pieilor.

Proastă, aţâţata de vin în pălăvrăgeala ei interesată, şi rându-i-se mereu că 1-a înfundat, că 1-a făcut de ruşine faţă de ceilalţi, Pulcheria nu se lăsă deloc. Voia să scoată cu preţ banii de la Damian-

— Ce-i dacă lucrezi şi noaptea? Cum vrei să-ţi cn copilu din cei trei lei pă zi care-i iei dă la fabrică? Feţ| mele nu poţi să le ceri să facă ce n-au învăţat. Pentrul ceva au fost crescute. Ei, o să se mărite ele şi atunci 1 vedem ce-ai să mai născoceşti, lipsit dă inimă cum I

Mitru nu mai zise nimic. Se gândea numai la neca lui. Da. voia să-şi crească fetiţa. E slăbuţă. bolnav 'friguri. A încercat să-i ia lapte. Nu s-a putut, că i s-a (să ia pentru toată lumea. Totdeauna trebuie să cumpere cât să-i sature bine mai întâi pe ei şi apoi vine rândul fi şi al nevestei; care fără îndoială că o să dea în oftic cât munceşte chinuită în casă.

Îi e milă de nevasta asta a lui, dar e şi furios pe ea^c leagă de mâini şi de picioare. Din pricina ei, lui îi estl neputinţă să pună în casă o adevărată orânduială. Eal aceea care dă totul. Spune că dă numai să nu audă v<l Nici nu se atinge de mineare câtă vreme ceilalţi toţi < casă nu sunt sătui. Poate el s-o lase flămândă? Mai grabă se spânzură decât să-şi vadă nevasta nemâncată. aceea ia de lucru noaptea acasă. de aceea, din doi în ani, se duce la târg în ţara nemţească. Pentru ca să-i ' nevesti-sii o aripă de pasăre, trebuie să aducă în casă d< găini. Dacă nu sunt două găini, ea, cu inima ei bună| totul celorlalţi şi rămâne flămândă. Mitru a încercat izî zi de ceartă să-i alunge, dar femeia a spus că ea îşi I seama. că nu-şi poate goni părinţii în drum. I

Damian îl vede că a căzut pe gânduri şi înţelege ce-ll mintă. Nu ştie cum l-ar putea ajuta. îl vede şi Pulclfi tăcând şi crede că 1-a pus la pământ, că 1-a făcut de ru?' Anume îşi făcuse ea socoteală să poftească lumea la nu ca să arate şi faţă de străini cum se poartă Mitru cu sJ Totuşi n-a putut scoate banii de la Damian. Flecară şi <l revine, o ia de la capăt. J

— Cine vrei să ţie banii şi socoteala casei dacă nu „qj nealui”? care nu e oricine, care e părintele nevestii du tale. Cine vrei să fie mai mare în casa asta?

Mitru simţi ceva ca un venin fierbând în el şi apăsat, scurt, ca o tăietură de oţel:

— Io. înţelegi? Io.

Ea reveni, fără să priceapă tăria răspunsului lui, la vc cu care i se păruse că îl înfundase adineauri şi pe ca||

I tvâ ia

I ilei m a ni jsoci

I la-e cai' iturase, fără îndoială, în lungile discuţii şi socoteli dintre; şi bărbatu-său. |

— Dacă nu e cel mai mare, atunci ce e el în casa asta suntem noi toţi aci? I se părea că la asta nu e cu putinţă n un răspuns.

Atunci Mitru se aplecă spre ea, peste masă, şi-i spuse ret, dar aproape şuierat, cu ochii negri, arzători, în hâi ei:

— Ce sunt cei care umblă pă furiş în buzunarul altora iau ce nu e al lor?

Încremeniră toţi. Jupânul singur părea că nici nu aude, nu e de faţă. Pulcheria păli. Se întoarse către cei de faţă.

— îmi spune asta în faţa musafirilor? Să cunoaşte că e un ţărănoi, un ţopârlan. Vorbi apoi scurt către Gher-ina. Să-1 laşi. Auzi? Să-1 laşi! că bărbat mai găseşti, c părinţi nu.

Mitru nu se mai putea stăpâni. în strâmbătura feţii lui se iea o furie fără margini. Vru să spună ceva aspru, dar clipa aceea Gherghina se lăsă moale în genunchi, cu o ximă fără seamăn în ochi şi abia a putut să îngăimeze:

— Nu faţă dă străini, Mitrule, nu faţă dă străini.

Dar el nu-şi mai putea pune frâu, pentru că de prea iltă vreme clocotea.

— Vreţi să ştiţi ce simteţi în casa asta? Mereu întrebaţi sunteţi! Atunci ascultaţi. Sunteţi nişte trântori nesă-şl care au secat stupu în care au fost primiţi. Nu sunteţi; inti, sunteţi nişte lepre, aţi mâncat viaţa fetii voastre, fidică aproape răsturnând masa, luă în braţe fetiţa care

I între perne şi se întoarse spre Damian. Hai, Damiana, io am sfârşit cu ăştia.

Şi. bătrâna, şi cele două fete ale ei începură să ţipe be fără rost. Bătrânul încercă întâi să pună mâna pe, it, dar amintindu-şi cât de voinic era Mitru – chiar dacă 3a rana la picior – dădu drumul înapoi cuţitului şi se înse în el însuşi, otrăvit.

Gherghina căzuse moale, cu ochii albi, şi nu mai ştiu aie de ea. Atunci Mitru dădu fetiţa din braţe lui Damian, el ridică de jos ca pe o moartă pe nevastă-sa şl se inaptă spre uşă, purtând-o în braţe. Bătrâna îi sări înainte, ţipând din toate puterile:

— Să-mi laşi fata. E fata mea. fata mea.

Dar Mitru nu se mai putea opri acum. |

— O fi fata dumitale, da' mi-a dat-o popa míe. I la o parte, că te azvârl dă nu te vezi.

O luară înspre Dealul Filaretului. Damian era pr abătut.

— Şi pcntru^asta, mă Mitrule. ca să mănânce ăştia cmte dummica, a mu. scat plumbu din tine? Pentra ast; fiece doi ani, înfrunţi tu moartea?

Mitru spuse doar atât: k

— Ei, acum s-a isprăvit. Ş Femeia s-a deşteptat pe drum şi, când a dat cu ochi bărbatu-său, când s-a simţit în braţele lui, a începui s plângă ca o nebună.

— Credeam că m-ai lăsat acolo.

— Cum o să te las? Nu eşti tu nevasta mea? Hei. n zic nu. bărbat ca mine mai găseşti tu. da' părinţi caeil nu crez.

— Şi ce facem, Mitrule? Tremura, căci din nou o u prinsese groaza de ce va fi.

— Le lăsăm tot ce-i acolo. Am cincizeci de galbeni. n găsim o altă casă. Tu nu vei mai slugări atâta lume: ia. j nu voi mai munci şi noaptea. că asta ne duce pă amâi în mormânt, dă rămâne fetiţa singură pă lume. Trebuies dorm şi io un ceas, două, pă noapte.

— Nu se poate să nu-i ajutăm, Mitrule. Mor dă foa e, aşa, singuri.

— O să le trimitem atât cât să aibă ce mânca. Dacă plăcinte, să muncească. Au prins gust, dă pă vremea c ţineau prăvălie cu zece calfe, să muncească alţii pentru <. Se întoarse dintr-o dată, aproape vesel, către prietenul şi: Damiane, unde dormim noi astă-seară?

Găsiră o odaie cu chirie, chiar în noaptea aceea, la o > cină a lui Damian, în mahalaua Dobroteasa.

t t ia] ista

PETRECERI ŞI NĂRAVURI BOIEREŞTI

Mi

) uie

Când ajunse la urechi vestea de necrezut că prietenul chiifu Costache Cantacuzino şi-a dat jos barba şi s-a îmbrăcat put mţeşte, Alecu Filipescu Vulpe se cruci. în ruptul capului i venea să creadă că era adevărat, dar când chiar fiul j, Vulpachi, cum îl răsfăţau prietenii, îi spuse că 1-a văzut îeij Cantacuzino în librăria lui Rosetache şi Winterhalder, (^intrase ca să ceară să i se trimită la caleaşca cinci ţelii de şampanie franţuzească, nu mai putu să se îndo-0(^. că şi fu cuprins de dezgust. Vulpachi pici nu-1 recunos-se, de altfel, pe vestitul boier, căci nu era de recunoscut, eni, j^^ Costache singur 1-a oprit lângă tejgheaua plăţilor şi 1-a rebat:

— Ce mai face tată-tu, mă Vulpachi, tot mai jupoaie nea la cărţi?

El n-a apucat să răspundă, pentru că întrebarea îl ză-foa^icise; abia pe urmă s-a^ trezit, când 1-a auzit pe vânzător miţând băiatul cu coşul:

— Băiete, du coşu ăsta la caleaşca marelui vornic Can-^ Zâno.

ruef Atunci s-a dumerit şi a ieşit afară să-1 vadă mai bine 1 Cantacuzino, măcar de departe.

— Şi cum arăta, mă? Cum arăta?

— Curat doftoi^ul ăla neamţ, Mayer.

H| Vulpe iar se închină, fâlfâindu-şi mânecile largi ale giu-

— Dă Doamne să nu mor până nu l-oi vedea şi eu, cu fii mei.

Vornicul era, într-adevăr, hotărât să rupă cu Vulpe, zi-du-şi că nu mai are nimic de făcut cu asemenea căzătură om, care^u este în stare să înţeleagă nimic şi mai are pe deasupra şi o gviră spurcată, de i s-a dus vestea pân Ţarigrad, unde erau încă atâţi ighemonicoşi greci care seseră prin ţară. Dar nu putu ţine mult, căci patima cului de cărţi era mai tare decât orice hotărâre, şi aşa, tr-una din zile, îi trimise vorbă că are să vină să-1 v

Vestea îl bucură pe Vulpe, pentru că se simţea p ştiind că vornicul rupsese cu el şi pe urmă îi şi sir lipsa la joc. Costache era unul dintre puţinii care fi tare. Totuşi, râcâit de ciudă pe inimă, nu se lăsă pi mai făcu una de-a lui. în seara aceea de marţi, chemă prieteni, jucători serioşi, precum şi chibiţi, care ştiu facă de nelipsit fără să strice joctil, aducând şi ducând mai proaspete noutăţi, ridicând banii căzuţi pe jos, îndtv glumele afurisite ale gazcfei, când Vulpe avea pofta afirme personalitatea mai brutal şi trebuia să aibă pe cineva la îndepriână. m

Acum pusese să i se aducă nişte şaluri pe soTa-„ aduse de asemeni şi o perină mare. Când afJă că vcB este ^'ndă, se vârî repede în aşternut şi începu s” stram; i de durere. Ceilalţi luară o înfăţişare mirc^ de oameni compălimitori.

Cantacuzino rămase, într-adevăr, surprins când odaia asta de bolnav şi-şi schimbă dintr-o dată mut bravadă, pe care şi-o compusese în tinda hainelor, im cu care era hotărât să întâmpine privirile batjocoritoa|| care se aştepta. |

— Nene Alecule, ce-i cu dumneata? 1 Dar nenea Alocu, după ce m.ai făcu două-trei scfl abia putu răspunde, morfolit.

— Zahăr. Costache. zahăr. mă prăpădesc. ¦

— Cine ţi-a spus, omule? Nu sc poate, răspunse lo^ tul compătimitor.

— Doftorul Mayer. A gustat şi mi-a spus căam zmi şi Vulpe se strâmbă iarăşi de durere.

Cantacuzino, ştiind cum cercetau doctorii, ca să; dacă bolnavii au diabet, îşi încruntă privirea.

— Poate că totuşi n-ai zahăr, nene Alecule.

— Aşa-mi spuneam şi eu, Costăchiţă. La tine mi-e dejdea. Uite, ţi-a rămas şi ţie. Vrei să guşti? Şi îi înti nevinovat o cană de pe laviţa de mahon a sofalei. Am acă te-ai făcut acum doftor.

La început Cantacuzino nu pricepu ce vrea Filipes dar când auzi hohotele de râs din jurul lui se dumiri, I tcruntă o clipă, vru să iasă trântind uşile, pe urmă hotărî i e mai cuminte să găsească şi el că gluma e bună. înctpu jci să râdă şi când văzu că bătrânul azvârle plapuma şi se 'udeşte să se scoale, îi întinse mâna odată cu ceilalţi.

— Să te văd, Costache. să te văd mai bine. Da' mai utâi bea, şi-i îndesa cana de faianţă în mină. Cantacuzino/uo mişcare de greaţă, dar bătrânul se grăbi să-1 liniş-lâăBCă, zâmbind. Bea, mă. că-i şampanie franţuzească, uite i beau şi eu. şi bău cu poftă, udându-şi mustăţile şi barba. oroc! Bine te-ai întors!

Atunci vornicul bău şi el.

— Bine te-am găsit.

Cu toate acestea, banului îi era peste putinţă să creadă i are în faţa lui pe marele vornic, acvmi logofăt (dar iumt a I ft) i-inea tot vornic). Constantin Cantacuzino. Avea cu totul l. lTcap. şi niciodată n-ar fi bănuit că subt barba mare,; eaptă, mătăsoasă, care ii înmuia cu totul chipul şi-i făcea j^ii catifelaţi, se ascundeau nişte fălci de câine cârn, pe 'ire favoritele gi'oşit tăiate şi întoarse spre urechi le făcea mai mari. Fruntea cu cărarea într-o parte, împinsă în-¦^n început de chelie, cu o frizură măruntă de bărbier; ost, niciodată nu părea atât do scundă pe vremea când borul purta un şal de India răsucit ca un turban. Dar cel mai iraghios lucru era mustaţa mică, întoarsă cu vârfurile în is ca sfârcurile unor codiţe de căţei. Marele v<jrnic nu ştia t de greu se găseşte cea mai bună potrivire a părului pe '*chip şi că pentru asta trebuie încercări numeroase, dacă i se nimereşte cumva totul în mod norocos, de la început.

Ceea ce 11 jignea îndeosebi pe Vulpe era izul de goliciune, Lipresia de dezvăluire a unor stări de dedesubt, de lipsă de îşine, de prea multă piele scoasă la iveală. Astfel, gura ornicului, ascunsă pe vremuri între mustăţi şi începutul irbii, apărea acum toată ca buzele goale ale unui băiat de ncisprezece ani. După ce Cantacuzino încerâ să se aşeze picioarele subt el şi din cauza pantalonilor strânşi, neiz-Jtind, se duse de luă un gheridon ca să-1 facă scaun Ia arginea sofalei, Alecu Vulpe, mereu obsedat, îi ridică iute „ada fracului, ca să-şi arate sila pentru pantalonii ăştia mţeşti care nu ascund nimic.

— Of. Of. Cosiache, s-ar răsuci în mormânt Şaitanoglu ar şti că ţi se vede fundul ceacşirilor.

Fără îndoială, acel Şaitanoglu, străbunicul bizantin, care cea legătura stirpei cu împăraţii, purta pe vremuri, ^ca^ Si

Jn om între oameni, voî. I ilpe acum, peste ceacşiri, anteriul de mătase aurită. 1 dc Ia gât până la tălpi, peste anteriu şal persan, ca un 1 şi apoi fermeneaua de caşmir, iar peste fermenea, giubi de pambriu verde, căptuşită cu cacoco. Ceacşirii, cu cariMaj tuxlucilor, coborau până ia mcşii de saftian. Din toată m tura Vulpii, ca a mai tuturor boierilor bătrâni, nu se vM piele, decât nasul cu puţin din fruntea de subt cauci” casa. pleoapele, umerii obrajilor cât îi ieşeau din barjfl jumătăţile mâinilor cât ieşeau din mâneca fennenelei. 40

Jocul sc înteţise şi galbenii se îngrămădeau pe r scundă. Totuşi, în tot timpul jocului, Vulpe mâriia de ^ i îşi aducea aminte. Punea banii jos şi mâriia. ¦

— Nu te lăsau să dormi feciorii porcarului, ai? Porcarul era bălrânul boier Dumilrache Bibescu dc

Craiova, însurat cu o Văcăi^ească, şi tată al domnitolÉ' actual, ca şi al domnitorului viitor, Baibu ^Ştirbei. Ceea nu-i putea ierta Vulpe bătrânului boier craiovean era în fiecare an trimitea cirezi de cai şi turme de porci ca fie vânduţi la Budapesta. _ m

Nu i-a iertat asta cu totul nici peste câteva luni, 1 Vulpaclii se însura chiar cu fata feciorului dc porcar, al fata lui vodă Bibescu, Elisa, cea Care fusese pălmuită, indcă îi plăcea un consul străin. E adevărat că şi Ion 1 pcscu Vulpachi nu era decât un copil natural, înfiat de ta său. burlac, om acum de peste şaizeci şi cinci de ani, PHi surpat şi cam fără dinţi.

Un arnăut veni şi vesti pe Vulpachi că au venit sâ4 cu sania colonelul Dăscălescu, aghiotantul domnesc şi dl ăzni să adauge chiar' el, atât de neobicinuit lucru era 1 cuconiţă tare frumoasă.

— A venit Eufrosina Ceaurescu. Plec să facem o pl bare la şosea. I

Se iscă o larmă veselă., Mai bine să vie şi cei doi am Ti>ată lumea dorea să vadă mai aproape pe năstruşnica! muscle a Bucureştilor. Vulpachi spuse că se duce să-i 1 ttasca înăuntru, dar sc întoarse singur. 1

— Eufrosina nu vrea să se lipsească de plimbareil Mnia.la. şosea. Spune că-i o vreme minunată pentru alerji VKH să-şi plimbe armăsai'ii cei albi. Dar vă făgăduieşti la întoarcere se opreşte împreună cu colonelul Dăscălc aci. Ieşi apoi şi el, îmbrăcat cu o dulama de samur

Colonelul Dăscălescu era aghiotant domnesc umi nl uui pricină că era bărbat frumos, înalt şi cu ochii negri c| r>i4 laţi, fiindcă, altfel, niciodată un descendent al cine ştie; ui dascăl n-ar fi ajuns nici macai* ofiţer, necum colonel, r aghiotant domnesc, şi mai puţin. Dar când zic – da^ fe-eile de la curte, e greu să zică. nu” însuşi vodă. Se legasr ietai cu Vulpachi de când acesta pusese ochii pe Elisa ica mijlocie a lui Bibescu. care nu ar fi văzut cu ochi re fiind rânduielile din familia lui un ginere ca Vulpachi vosy era nedespărţită în ultima vreme de acest coloneL care/ea, de altfel, să-i devie soţ, deşi deocamdată nici ea însăşi: bănuia că vor ajunge luanirile acolo.

Peste un ceas şi mai bine se întoaiseră. Cu oovajii ci Lbi ca de porţelan, irabujoraţi de ger, cu nasul semeţ şi îrile subţiri, nervoase, aşa aţâţaiâ, aprinsa la faţă de goana ebuna a săniei îmbrăcată înâx-o rochie lungă de catifcc Ibastră, subt maloteaua de astrahan sein, cu o căciulă căză-ească din acelaşi astrahan sein care-i făcea ochii şi ma Ibaştri şi de subt care capul ei cu bucle aiuii apărea pri ^ntrast diafan ca al unei nepământeşti prinţese dintr-o po-este, Eufrosina ii năuci de-a binelea pe cei de faţă. Toţi Sr mulară în picioare, afaiă de Vulpe şi de Băl-Ceaurescu. antacuzino, caie şi-o aminti cu o înciudată bucurie, de L. >areaua Floreştilor. vru să rămână şi el jos, ca sa nu s^ mte mai puţin mâie boier decât cei doi, care şedeau grav 1 ant^iUe şi giubelele lor de mătase, înflorate cu aur UT îşi aduse aminte că e îmbrăcat europeneşte şi se râdicc mai pe jumătate, naoale şi încurcat. ^ să-i sărv^ restul musafirilor.

Se făcuse acum un joc mai e de stos. la o masă alungită 1 tinda cea mare, ca să poată juca toată lumea. Cel cart: uiea banca era Cantacuzino. Atrasă de joc, Frosy veni ş I rata că vrea să i se aducă un scaun lingă Cantacuzino. ^>ltia bine cine e acela alături de caie se aşeza, dar avea aerul ă nu o interesează. Scotocind în manşonvd de astrahan sein, e pr^ătea să puie pe masă miza ei obicinxiitâ. car„^ „O cum de zece napoleoni de aur.

Cantaciizino ii luă insă înainte şi, punându-i în faţă un işic desfăcut cam de cincizeci de napoleoni ii spvise cu un c anumit:

— Dacă stai aci lingă mine loaiă seara, sxmi ai dumitale. jgr Eufrosina il privi cam dintr-o parte cu ochii ei albaştri ^ mbriţi de gene lungi şi negre şi zâmbi Toţi cei de faţă se rttrenipsera din joc şi priveau surâsul ei ciudat. Izraenin-u-se puţin cu un gest ca şi cum ai' fi ochi^. dădu un bobârI nac fişicului dc napoleoni care se împrăştiară pe jos. C tacuzino înmărmuri. Şi cei de faţă gândeau, fără îndoi că rareori un mare boier suferise asemenea usturătoare ba jocură.

Descendentul dunărean al împăraţilor bizantini spusul un soi de şuierat:

— Poate că nu ştiaţi, mademoiselle, că erau cincizecfl napoleoni! ^

— Am văzut, spuse ea rece. Pentru un cadou era p mult. Ca să mă cumpăraţi, prea puţin.

Băl-Ceaurescu îşi încleşta pumnul. Apropierea aces frumuseţi care era totuşi din neam. ul lui îl întărâtase. Şti^ţ drojdie de ură fusese între ei toţi şi mama acestei fetei gândea şi la nenorocirea pe care o adusese pe capul fraţi său, făcându-1 neom pe Fanache. Şi în acelaşi timp o sinS la un pas, ameţitoare şi plină de ispite. îl incintă ca ^| ceilalţi răspunsul ei umilitor pentru Cantacuzino. îi piar că se găsise cineva care să-i facă şi lui o astfel de figurj^l ungea pe inimă că ea dăduse acest bobârnac peste mutra fase a vornicului. Dar un demon al propriei lui trufu îndemnă să arate că acolo unde nu izbutise descendent' din Bizanţ, va izbuti el, Băl-Ceaurescu. Era în făptura 1 înfoire de taur negru, cu ochii injc^rtaţi de colorile pe car. vede. Scoase de pe degetul arătător al mâinii drepte un m greu de aur, cu un smarald foarte mare, puţin lungăref împinse încet spre ea, în timp ce toţi aşteptau înfrigufi||

— Asta il primiţi, stimată demoazelă? M Eufrosina întoarse mirată capul şi privi lung inelul gw

Se gândi că acest om marţii^izase pe mam. a ei, că toţi ai Iu. purtaseră cu ea şi cu maică-sa ca nişte fiare. Zâmbi cu qa novaţie şi întrebă interesată, examinând smaraldul: ¦

— Ce preţ poate să aibă? m Băl-Ceaurescu îşi trecu limba peste buze. j^m

— Cam două mii de napoleoni.

— Oh! tresări ea cu un surâs graţios, asta e mai m' decât cincizeci de napoleoni. Trebuie să mă mai gând;

Cei de faţă se privii^ă uluiţi. Vulpachi îşi muşca buza jos. Colonelul Dăscălescu parcă nu auzea nimic.

— Atunci puteţi să-1 păstraţi până îmi veţi da răspunţ îi spuse omul negricios cu fălci puternice, cu sprincene xm îmbinate, încurajat de răspunsul ei.

Ea zâmbi din nou, il luă, il puse în manşon şi spuse vocea moale:

— Atunci am să vă dau răspunsul poâmâine, joi seară, ine acasă. Şi după ce-şi roti privirea asupra celor de faţă, iăugă: La o masă la care vă invit pe toţi cei de faţă.

jUnul dintre invitaţi bătu fericit din palme, dar ceilalţi icură nedumeriţi, deşi încântaţi de această invitaţie.

Apoi Eufrosina miză cei zece napoleoni pe care-i scoase în manşon, câştigă şi se ridică să plece, salutată de toată miea. Fu dusă, ea şi colonelul Dăscălescu, până la sania la ire cei doi armăsari albi, cu gâturile încordate, frământau erăbdători zăpada, de către Vulpachi.

iu

Şl

Alecu Vulpe sosi, împreună cu Vulpachi, cel din urmă intre cei poftiţi la masă la Eufrosina, Peste zece sănii arau trase în mijlocul curţii înzăpezite. Vizitiu aprinseseră n foc mare în şopron şi se încălzeau în jurul lui, gălăgioşi, acând cărţi. Caii fuseseră deshămaţi şi duşi în grajdul cel lare. Lungă vreme marele ban se opri năucit, căci nu edea nici o casă, şi în afară de lumina lunii şi aceea a fo-ului, nici măcar ferestre luminate.

— Aici e, mă lancule. Unde dracu stă în oborul ăsta?

Un ai^năut le ieşi înainte, îndată ce vizitiul îl scoborâse în sanie pe Vulpe şi le arătă drumul spre o prispă joasă, iirănească, sprijinită de stâlpi rari, cam strâmbi. Ferestrele rau mici şi păreau astupate. Vulpe, doborât de vârstă, fu ingurul care intră fără să se aplece pe uşa de lemn de tejar, făcută numai din toamna trecută. Vulpachi, care nu lai fusese pe aici, era şi el încurcat.

Când însă marele ban intră înăuntru, fu parcă orbit de umină. în mijlocul tindei aşternute cy covoare groase, o aasă neagră de abanos, îngustă şi lungă, ţinea până în fund. ^ece sfeşnice a câte cinci luminări fiecare se înşirau pe masă, ăsfrângându-şi lumina în cristalul gros şi tăiat în muchii al itrinelor încărcate cu vase scumpe şi cu tot felul de tăvi şi) ocale de argint, unele şi de aur, aşezate pe dreapta şi pe tinga sălii. Alte sfeşnice erau aşezate deasupra vitrinelor.

masa neagră şi lustruită nu se afla faţă de masă, ci câte m mic şervet brodat, pus în dreptul fiecărui musafir şi ală-uri de şervet, tacâmiul de argint, adică tot felul de cuţite, use linguri Şl furculiţe şi de asemeni tot felul de pahare de cleş* ar, mari şi mici. O ghirlandă lungă-de flori de seră, încolăm lii reţ m lui ne'l i n) m im

Cile, şerpuia în mijlocul mesei. In fund, o oglindă mare cfl peretele făcea masa de două ori mai lungă şi mai strălil citoare.

Întâmpinat cu strigăte prieteneşti, banul Vulpe fu poftit în mijloc, în dreapta gazdei, unde i se păstrase locul, tu stânga fiind Cantacuzino, care venise şi el. In faţa gazdei Băl-Ceaurescu, şi alături de el colonelul Dăscălescu, cel care. cu experienţa lui de la curte şi de la consulate, împodobise masa cu podoabe nemaivăzute de boierii care cam beau dii acelaşi pahar. ^

După ce musafirii au luat mezelicuri de tot soiul de ţi lavile de argint şi de faianţă, Vulpachi vru să ridice în să nătatea gazdei paharul plin cu vin amar italienesc. AceasU însă îi făcu semn să mai aştepte o clipă. Apoi punând pe c tăviţă de cristal inelul de aur cu smarald al lui Bâl-Ceap! rescu, înălţă mâna albă cu degetele lungi, aşa cum face* uneori şi pe scenă, şi spuse surâzând moale:

— Arhon boierule, vă datorez un răspuns. Am întreba pc popa Dumitru de la noi, de la biserica Visarionului, ş mi-a spus că nu se poate. că e păcat. că suntem ruda Poftim înapoi inelul. Şi-i împinse tava de cristal, cu inelu pe ea.

Răspunsul fu găsit plin de haz, şi Băl-Ceaurescu, o clipi zăpăcit, începu şi el să râdă alături de ceilalţi.

Înainte ca cei doi lachei în haine aiTiăuţeşti albe, găie^ nate, să înceapă a aduce tăvile cu mâncare, intrară pe două bătrâne, îmbrăcate în rochii de cit negru, împodoM cu barişuri tot negre, şi se aşezară în capul mesei, în f^m aşa cum li se spusese dinainte. Stăteau cu spatele la oglinffl una-n dreapta, alta-n stânga. Mai întâi însă Eufrosina le ară tase tuturor cu mâna, înfăţişându-le.

— Bunica mea şi sora ei.

Musafirii o priviră cu uimire, socotind că vorbeşte po despre bunica ei dinspre tată. Nimeni n-ar fi bănuit L aceşti mari boieri stau la masă cu două bătrâne ţigănci, înc roabe.

După mase au băut cafele şi au tras ciubucuri în odăi cu pian, înghesuiţi cum au putut. Unii aşezaţi jos pe cove rul gros, sprijiniţi ^ pe perini mari de brocart ori catifea, da loti încântaţi de această înghesuială familiară.

În ediţia 1953, greşeală de tipar: „sprijinit*- (n. ed.).

Frusinica Ie-a cântat tot ceea ce au cerut, iar ei au as-ultat-o fermecaţi. Era de nepriceput de unde venea nemaipomenita gingăşie şi prospeţime do cristal a vocii ei.

Capul lui Băl-Ceaurescu era plin de un soi de leşinătură llulce. Nu putea gândi nimic. Leşinătură asta îi cuprinsese loată fiinţa. Simţi că nu se va putea lipsi s-o mai vadă şi n alte seri, şi cât mai des, pe această femeie atât de frumoasă, are ştia să înnebunească lumea. însă el, Hristache Bâl-beaurescu, nu este dintre acei care înnebunesc atât de uşor. şi zâmbea în sinea lui îngâmfat, sigur că o va răpune.

ŢÂŢA Vr VPvFA SA SF M XHI l i

I

I

Spre primăvară, Bălcescu începuse să tuşească sec şi s sr simlă obosit. Lucra mult şi era necăjit că nu avea wk un spor la lucru. Vremea, după căldurile de la începutul ^ martie, fusese rece şi i se părea că frigul îi înţepenea* oasele. De câteva ori pe zi tremura de-a binelea. Urmăfi. pe două planuri două lucrări despre care credea că ar ptrtÎ fi rostul vieţii lui. Aduna mereu material pentru o serien cum încă nu întâlnise. O scriere în care să se ocupe de sil rea socială a plugarilor români dezvjltată mult mai pe iH; decât o făcuse el însuşi. Cea de a doua lucrare era o istod a luptelor romanilor subt Mihai Viteazul. Fără aceste don lucrări i se părea că îndreptare pentru neamul român„ în ceasul de faţă nu putea fi. Trebuie să existe – îşi 2im el – o carte documentată şi plină de avânt, care să Ml zească iar în popor dorinţa de libertate şi mândria de a fai sacrificii pentru dobândirea independenţei naţionale, seoŞ mont amorţit în cursul a două veacuri de robie turcea” Erau două lucrări care însă aveau aceleaşi rădăcini şi tat buia să se vădească până la urmă că sunt două tulpini „1” aceluiaşi copac.

Evocând zilelt de luptă vijeüooáá aie ciipci cwici tm laalte din istoria Ţarii Româneşti, se isca în poporul romii amintirea acestui trecut glorios, dai' nefericit. A doua te crareavea să arate tocmai pricinile pentru care domnia Iu Mihai Viteazul a fost glorioasă, dar nefericita şi, până li capăt, a dus chiar la o îiurângere a tăiai. Viteazul voievod cai-e nu a ştiut unde să caute sprijin, nu a tnţeles suferinţ. Simulară a poporului, aşa incit – lucru dureros pentru Bălcescu – tocmai el este acela care a legiuit robia ţăranilor legându-i de glie, numai ca să împace pe boierii al căror

1 î se părea lui mai de preţ. Erau să fie deci două cărţi. eâe ale neamului românesc.

Dar lucrul mergea greu de tot. Pe masa îngustă şi lungă au zeci de caiete cu extrase şi aproape douăzeci de cărţi schise la pagini subliniate cu plaivaz roşu şi albastru ar era prea puţin. Simţea că nu va izbuti să rcali-cz*. ci pe sfert din ceea ce plănuia. îi lipseau izvoarele. Fiecare rte pe care izbutise cu greu să şi-o procure trimitea în! e, jos. la alte şi alte zeci de cărţi, izvoare la care el nu rdea nici o posibilitate să ajungă.

Il cuprinse un soi de deznădejde şi se liinii pi/sofa cu ţa în jos. Se simţea rău. ll săpa mereu ţuşca mai ales ă< nd primăvara devenise dintr-o Hai i ploioasa şi vccf^c: rul mereu acoperit.

N-o. auzi pe Ţâţa bătând în uşă şi nici n-o auzi intri aci Itfel o ştia mereu pe urmele lui, ca o umbră. îngrijorată, inuitoare. Ea venise acum, alarmată dc ţuşca lui.

Bălcescu i-a simţit mâna mângâindu-1 pe creşlel. Şi-a licat privirile spre ea. Ochii ei erau de o cutremurătoare iiioşie. Ţinea în mina stingă ghergheful la cnre broda nişte. ntele.

— Nicolache, ce e cu tine?

Nu răspunse, n-avea puterea să spuie nimic. Ea îi cătă privirea, ca un copil supărat.

— De ce nu mai iei siropul ăla? Acum. primavnra, jbuie să ai mai multă g^ije de sănătatea la.

op. Fata i-(„ luă din nr. n; i turnă o linguriţă pe care o Jnghiţi cu (. rnccnre silă. dând gât în grabă un pahar de apă.

— Ce-i cu tine?

Inima ei de soră tremura, aşteptând o vojbă de-a lui, 'a foarte palidă şi cărarea din mijloc ii dădea o înfăţişare iită, deşi ea voia să ascundă cit era de îngrijorată şi cât ferea.

— Nu pot lucra, Ţâţa. Rămase cu ochii închişi, în picioare, icându-şi palmele la tâmple. Nu pot lucra aşa cum vreau.

— Ce te împiedică? întrebă ea neliniştită, nedumerită.

— îmi lipsesc cărţile de care am nevoie. Nu se găsesc ţară.

Vocea lui ora înfiorată. Ochii lui, puţin oblici, păreau Inlă-ămaţi. Se trântisc într-un fotei, ca să-şi poată întoarce

Fără să spuie o vorbă, Bălcescu se duse la un raf* şi ntre cărţi scoase sticluţa cu sirop. Fata i-c” luă din mină fr. +a, sa şi-o ascundă în mâini, căci ii era ruşine dc acea. Clipa de slăbiciune.

— Nu poţi să le ceri? Nu ai putea să le comarizi pn librăria lui Rosetti? Venise lângă el şi se aşezase pe nr-ginea gros căptuşită a fotoliului. îi ridică încet faţa spre Ni? *te ascunde de mine, Nicule.

— Sunt cărţi foarte scumpe, e foai'te greu,. îi veni să-şi ceară iertare şi o privea cu stângăcie. Pe urmă, nu Vorba că-mi lipsesc numai cărţile tipărite. Ar trebui să mei la izvoare, să cercetez arhivele străine, colecţiile de doci mente şi manuscrise. unele muzee. Opera istoricului Bu roman, nu poţi să împlineşti cu fantezia ta lipsa faptel”|k a datelor reale. ¦

Enumerarea aceasta însăşi il exaspera, îi arăta iJi neputinţa implicată într-o stare de lucruri care nu putea alta. îl cuprinse un fior de deznădejde şi-şi ascunse! în palme.

Ţâţa rămase o clipă îngândurată. Se plimbă câţiva] prin casă. Se duse apoi în dreptul ferestrei. Toată grăr e; a înflorită. Privi şi cercetă un timp teancul de exempi^ eu coperta albastră din Magazin istoric pentru Dacia. ^1 vreo douăzeci de volume (de formatul obicinuit al căi'ţilo pe care Bălcescu le păstrase pentru prieteni. în colţid-H dreapta al curţii, un castan cu flori roze, nu cum eraw obicinuiţi, albi, semăna cu un candelabru aprins. îl privi M şi apoi se îndreptă spre fratele ei.

— Nicule, de ce n-ai pleca tu în străinătate? '^M Cât era de istovit şi de trist, Bălcescu nu se putut stH totuşi să nu zâmbească. îfl

— E o glumă, Ţâţa. Cum aş putea să plec?

— Aşa cum pleacă atâta lume.

— Cu ce bani?

— Ti^ebuie să se găsească bani pentru asemenea him Av fi o ruşine pentru poporul român să nu aibă cu un ¦ mai deweme o istorie a lui Mihai Viteazul. I

— Ţâţa, nu e nici o ruşine pentru bietul popor, că^ n-are nici o vină în toate acestea. De vină este aceastăl ierime ticăloasă care sărăceşte nu numai poporul, ci şi stal împiedicându-1 să-şi îndeplinească rostul său. Voi renuj şi eu la Istoria românilor subt Mihai Viteazul, cel puţin p tru câtăva vreme, şi mă voi ocupa de alte subiecte, e nu cer o asemenea documentare gi-ea. Ce să fac? Nu supăra. sunt foai^tc stingherit că te-am făcut maxtoră a U] iiuri fără rOvSt. Îşi căuta pălăria şi suztucul şi se îndreptă re uşă. Mă duc pc^ stradă. Vreau să merg. Cred că-mi va (fbine mersul.

Şlămasă singură, Ţâţa se duse din nou' la fereastră, unde Srul prieten îşi îngrămădea în geam ramurile lui înflorite. tsaa grădina şi toată mahalaua era plină de pomi i. ^. floriţi, la albul gingaş al mărului şi al părului, la ninsoarea roză vl: yi^lor, caişilor şi piersicilor, gutuilor şi al prunilor.) acă vremea asta se răceşte mai i^ău la noapte, gândi Tili„. tregia ei va secera tot acest rod care se vesteşte atât de „gat.

— Şi Nicolache e un pom încărcat de flori care va abui să rodească. Nu trebuie să-1 secere vitreqia vremu-

¦ cíe enti

După masă, pe când serdăreasa îşi sorbea cafeaua într-un tel căptuşit şi îmbrăcat în cânepă vopsită verde, Ţâţa îşi luşe un scaun scund, fără spătar, dar lut căptuşit, şi se. eză Ungă ca.

~ Mamă, cât spui tu că ai adunat pentru mine?

Zinca tresări, uşor înfiorată. Ce vrea să spuie fata asta. u cutmva s-a hotărât? Şi îşi puse tremurând mâna ei, pătată i puncte de boala de ficat, pe mâna frumoasă şi slabă pe ire fata şi-o sprijinise pe rezemătoarea fololului. 0^ Fetiţa mamei. Ce este? Ce vrei să spui?

Ţâţa ii vorbi încet, cu hotărâre:

— Ai spus că ai pus pentru mine deoparte aproape şase ite de galbeni. Trebuie să-mi dai patru sule din ei.

Acum Zinca nu mai pricepu nijiiic. Privi faţa slabi ta a tei. Buzele severe şi ochii mari, puţin întunecaţi ai Tii ătau o voinţă care nu mai putea fi întoarsă.

— De ce-ţi tix^buie ţie banii aceştia? Ct să fací Í ei?

^ara şovăire, făi^ă să se întrebe dacă lucrul e de-a binelea putinţă, fata o lămuri că Nicu trebuie să plece până Într-o ^^'|. aă la Paris, Roma, la Viena, unde va crede el că e nevo: meargă.

— Şi cum vom pune iar bana la loc? Asta v loalâ ¦. ^treata.

— Eu n-am nevoie de nici o zestre. Nu mă vrn ni^i: ita ciodată.

m

Nu mai suna în vocea ei aceeaşi sălbatecă îndârjire, de altădată, dar maică-sa înţelese cu atât mai limpede că se află în faţa unei voinţe reci, de fier. Parcă-i strânse o gheară biata ei inimă de mamă. Se gândea că va muri, iar fata asta va merge tăcută spre iarna singurătăţii.

— Şi Costache? De ani de zile stăi^uie să meargă şi el la Paris şi nu m-am înlesnit să-1 trimit. E frate mai mare. are şi el dreptul.

— Costache va pleca mai târziu. Vom vedea atunci ce vom face.

Zinca se gândi tulburată că, simţindu-se în felul ei singură, fata s-a înăsprii' şi a devenit poruncitoare.

Costachc' tocmai sosea acasă. Coborî din birje, tremurând puţin subt pelerina cea neagră, căci nu voia să poarte fla-| nelă pe subt cămaşă, cum era obiceiul. Spunea că nu-i elegant, îşi puse bastonul alături şi se aplecă să sărute mâna| mamei lui.

— Costache, tu poţi să scoţi până în două săptămâni un| paşaport lui Nicu pentru Paris? întrebă Ţâţa dintr-o dată fără ocol, oarecum cu severitate.

Costache rămase o clipă năuc, apoi zâmbi bucuros, ca ur| copil mare.

— Pleacă Nicu la Paris! Să fie cu noroc! Până intr-<| săptămână îi scot paşaportul.

El nu mai era grăbit, căci se îndrăgostise de o fată tânărăj de neam, şi mai ales foarte bogată. Nu voia să plece decî împreună cu dânsa, după însurătoare, căci singur îi er teamă să n-o piardă.

STUPII ŞI GJADACII

Toma stătea lungit în pat şi încerca să adoarmă, dar nu era chip. Minia ardea în el şi-1 ustura ca vinul ce merge spre oţetit. Se chinui până în zori şi nu văzu nici o cale de înţelegere cu boierul lor. îşi spuse că trebuie să meargă la Bucureşti, să se plângă boierului Bălcescu sau cucoanei dof-toroaie, să vadă ce spun şi ei. Dar mai întâi, iată cum a fost de la început.

Când acum aproape trei ani a văzut-o pe Safta ridicân-du-se din pat, după două săptămâni de mojmodeli şi fel de fel de fierturi, s-a crucit. Dar şi mai rău s-a crucit văzând cele ce-au urmat după aceea.

Era toamnă. Femeia 1-a dat afară din casă, de-a văruit bordeiul şi a lipit pe jos, cu lut amestecat cu balegă de cal, toate ţoalele şi a făcut înăuntru curat, oglindă. Asta nu i-a plăcut lui Toma chiar atât de mult că-1 punea Safta mereu să-şi lase opincile la uşă când era noroi, bodogănea tot timpul. Ba că nu-i e cămaşa curată, ba că nu s-a lăiat din vară, de când 1-a plouat sau de când se scălda în gârlă. Sâmbăta îl băga cu capul în albie şi-1 freca zdravăn cu leşie tare, de-1 ustura pielea. Când n-a mai avut pentru ce să mârâic înăuntru, muierea nu s-a lăsat până n-a mai pus un perete de gard de nuiele şopronului din spatele bordeiului, în care se adăposteau boii. Muncea până cădea jos lungită şi apoi se aşeza în pat, se văita de sale, de mijloc, ba că o apasă pe piept, şi ocăia pe toată lumea, spunând că asta nu e viaţă. După ce Toma îi dădea fierturi de buruieni şi o punea pe picioare, ea iar începea, ba cu una, ba cu alta. Prin câşlegi, când troienele de zăpadă îngheţaseră, i s-a năzărit să-şi care nuiele groase şi lungi din crângurile de peste gârlă, ca să facă la primăvară o casă de gard lipit cu lut. Atât 1-a bătut la cap, cni tot se duce i i sa caro pentru boier, după dai'^. ia ii i iLIUL.; ^. >I V ia şi pe dânsa. – incit a urcat în sanie cu toporişca în mână şi au adus şi pentru ei vreo patru care. Tăia ea cu toporul ca un bărbat, retezând dintr-o dată copăcelul mai gros ca degetul ăl mare. A făcut o claie întreagă de crăci lungi de tot, adăpostind după ele şi mai mult şopronul cu boii, cum şi clinii, p* care nu-i mai ţinea în bordei. Lui Toma îi venea să se bata cu pumnul în cap că şi-a adus nebuna în casă. Nepoata asta în bătrinită înainte de vromn. căci nu avea decât vreo două şase de ani, şi î î de necazuri şi de bdală

^1 şase ae am, şi macruâ ae necazuri şi juai rea ca o nevastă.

În primăvară, nu 1-a mai lăsat o clipă să se odihnească u cărat singură bolovani în sac de la gârlă şi 1-a pus să aduc.

la Stâlpeni, din Muscel, un meşter, care i-a lucrat teme-ffn unei căsuţe, abia mai mare decât un bordei, dar care stoma că este o odaie cu tinda ei. Singură a împletit gardtl^l singură a cărat aite lemne cu carul, când Toma nu era In podvada. Pe urmă, atât I-a bătut la cap, că a scos şi din bani daţi de băiat ca să fie puşi deoparte, ştia el pentru ce, şi adus iar meşterul dulgher care a făcut tavan, uşă şi d hiuri de fereastră la căsuţa de gard, pe care ea a începi apoi s-o umple cu pietriş şi s-o lipească binişor cu lut. A îricercat el să zică nu de vreo câteva ori, dar Safta i-a spus că-i e ruşine să mai doarmă cu el în bordei, că ce zice lumea do ea, fată mare, care stă cu bărbat în casă. Auzi, sluta, să te prăpădeşti de râs, nu alta! Când spre sfârşitul verii a văZHt pină la urmă căsuţa acoperită şi cu uşile puse, feiestreie astupate cu băşică de bou şi când a crezut şi el că poate răsufla, s-a pomenit cu altă nebunie. Că ea a vorbit îneă dir iamă cu un prisăcar de la Stâlpeni, care i-a spus că-i vJBMta| „îţiva stupi cu un soi bun de albine, mai bun ca al boierulufl că prisăcarul acela îi face stupii şi tot. De pe urma stupildB se dştâgă bine; luminările de ceară au mare căutare Itr Bucmeşti unde lumea stă până seara tâi-ziu, ba şi noaptea, fa <difas, şi unde sunt atâtea biserici, şi că ea, Safta, ce să fad^ ad, singură, lingă râpă, eu tufişurile astea de măcieş şi dfl '„urptml? „

Femeia asta are pe dracul în ea, gândise omul. A dat dedL cfţiva bănuţi, puţinr, şi pentru asta. Dar tot n-a îmbunat-^^ lot acră, eicălitoare şi neodihnită a rămas. Nu mai răsufla Hniştit decât când o vedea în boixJei, lungită pe pat, văicăxâi^

52”i

5u-se, bând fierturi peste fierturi şi spunând că ea rnoare şi mai multe nu. Nu murea, se scula şi mai afurisită şi mai născocea altceva. Coteţ de păsări a făcut după ce a închis, ca un grajd, şopronul boilor, iar în primăvară, Toma s-a trezit în odaia cea curată, care era goală, căci lui îi făcuse laepoa-tă-sa pat în tindă, cu nişte omizi maori şi buburoase. care se urcau pe pereţi şi pe crăcite puse anume pentru ele. de nu mai dormea omul, de frică să nu răzbească până la el vietăţile astea scârboase prin cine ştie ce crăpături. Muierea aiaibii se apucase să crească gândaci de mătase. |d| Umbla pe jos prin sate, pe subt deal şi stătea de vorbă cu oamenii pricepuţi la creşterea gândacilor şi albinelor, afla ba ^e una, ba de alta, că altfel da zece înainte bărbaţilor hx stupi şi la viermii de mătase. Altceva nu făcuse în viaţa ei. Sc vedea în toate acestea furia ei că fusese călcată în picioare ||||i”aruncată dincolo de poartă de către cei de la curte, dar Şl bucuria că acum muncea în voie. Muncea pentru omul ăsta cumsecade, care-i dăduse un acopeiiş să se adăpostească, muncea pentru ea însăşi nu pentru un boier blestemat, căci pâinea pe care o mânca acum nu mai era tot atât de amară ca altădată. O bucura mai cu seamă că era de capul ei, că nu o alunga la tot pasul vătaful cu gâr. baciul. Avea, este drept, un soi de nebunie de a începe totdeauna altceva, de îndată ce un lucru era sfârşit. A dat vreo două trâmbe de pânză cu borangic şi a primit de la o gospodină o viţică, pe care a crescut-o mare.

Peste vreo doi ani, când i se legase binişor gospodăria, Toma s-a pomenit chemat la curte de logofăt, care a înmuiat pana în călimara de la brâu şi i-a arătat că e dator atât şi atât,.

iCapace?

— Pă asta. şi pă asta., ^

Cel mai rău 1-a mâniat că i-a cexut să dea zece stupi şi atâtea vedre de ceai^ă datorie pentru doi ani în urmă. De asemeni să mai dea atâţia coţi de borangic pentru frunza de dud pe care o mănâncă viermii.

— Dă ce să-ţi dau neică, pentru stupi? a întrebat Toma, viuăt de mânie.

— Păi, albinele adună miere dă pă livezile boiereşti.

ori nu? Dă când creşti tu stupi, au început să slăbească stupii boiereşti, Să te cruceşti, nu altceva! Se gândi că stupii slăbesc fiindcă nu mai era Safta să-i îngrijească.

— Şi pentru frunza dă dud dă ce să dau?

— Duzii nu sunt tot pă nwşia boierească?

Toma simţea în el răsuciri de cuţit. Abia se stăpâni.

— Sunt duzi dă prin curţile oamenilor, dă prin gradimfl lor. şi după pravilă astea sunt scutite dă dijmă. I|H

— Nu mai spune. Ei, dacă te crezi mai deştept ca bm ieru, o să-ţi pară rău, rău dă tot. i^m

Lui Toma îi venea să pună mâna pe ceva şi să-i dea în c^l Ce-o fi, o fi Dar pe urmă se gândi că n-aie rost sa omoas sluga, şi nu pe boier. i

După un timp, vechilul reluă cu un soi de prietenie, bm undu-1 pe umăr: 1

— Şi pă urmă, ce te oţăiă^^li tu atât, mă Tomo. ld sa fie al boierului tot ce e aici? Fii-tu e fugar şi nu poat| să moştenească nimica. P

— Da cum asta? Le las nep) oatâ-mi ăsteia, car^ '-^a făcut cu mâna ei. I le fac danie d^n iată.

Vechilul îl privi cu milă. ^

— N-ai drept să le faci danie, nu sunt ale tele. I A înjugat boii la car, a pus în el o putinică de brânzB câteva braţe de lemne, un sac de mălai, pentru flăcău, o luat în braţe şi un urcior cu miere pentru cucoana doftoroaia că-i era ruşine să se ducă la casa ei cu mâna goală.

La Bucureşti era zoimare, ca să se facă bagajul boierolJ Nicolache caie, după cite se spunea, pleca la Paris.

Sei'dărcasa alerga în toate părţile, căci îi făcuse băiatul” rufăi'ie nouă. i-a împletit, din lânămoale, nişte pieptăn groase, bătute bine, ca să aibă la el, căji-a să ia cojoce înflorat – pc acolo, gândea ea că poate aşa ceva nu se găseşte – şi-1 ştie slab de piept. I-a făcut şi încălţămint nouă, o altă pelerină, căci s-ar putea sa fie prea scumpi acolo, iar el să nu mai aibă la iarnă toţi banii odată.

Bălcescu stătu mult timp la îndoială daca să călătoreasc sau nu pe apă, căci îşi zicea că dacă merge cu diligenta vede mai bine oamenii şi locurile; mai ales prietenii lui moldovenii, erau de părerea asta, cu toate că aveau la înde-mână Galaţii; pină la urmă totuşi Rosetti il convinse sL loarrţă până la Viena şi poate şi mai sus cu piroscaful, Loy-ilul austriac pusese po Dunăre o serie de vafx>arr zgomotoase, dar confortabile: Wicn„, P (*sth”, Maria Doiolhna” şi altele. E mai sănătos şi mai puţin obositor, îi explicase Reietti. Ai pat în cabină, loc în sufragen (^ şi poţi să stai şi pe punte.

'* Nu mai pridideau cu pregătirile, totuşi Bălcescu a găsit timp să stea de vorbă cu Toma subt nucul din grădină; erau nişte călduri de nu mai umbla nimeni ziua pe uliţă, prin oraşul pustiu. Spre seară răzbea însă mireasma de lămâiţă, căci cinci-şasc tufe erau albe ca de zăpadă.

Toma i-a povestit dc-a fir-a-păr necazurile lui.

j – Scrie asta în Regulamcniul ăla, boierule?

— Nu mă mai boieri atât, filate Toma. Da. da., frate Toma„, şi poate ai să înţelegi în curând, o să-ţi spuie Damian 4e ce îţi spun aşa. Ei bine, în Regulament nu numai că nu „pune că trebuie să plăteşti, ci, dimpotrivă, scrie anume că îjrădinilo şi ogrăzile oamenilor sunt scutite de dijmă. ^

— Atunci ce e dă făcut? Oamenii aceştia no dnu în cap dă cum încercăm şi noi să ieşim la liman.

Bălcescu nu răspunse, dar sprânconele i se îmbinaseră şi fura i se strâmbă într-un surâs amar. Apoi ridică din um<^'i, fără să spună o vorbă.

LToma privi o clipă spre fereastră; îşi frământa pălăria re în mâini, se vedea că-i vine greu să vorbească,

— Nu vă supăraţi. V-aş mai face o rugăminte.

— Nu mă supăr, Tomo, nu mă supăr. Spune tot ce ai pe inimă. j

— Apoi, uilaţi-vă. Io aş vrea sa fac danie încă du p-acum, |Un viaţă, bruma dă lucruri şi căsuţa pă care o am la Vadu wău. Dar vechilu mi-a spus că nu am drtptu sa fac nici o danie, că şi aşa tot ce am acolo e al boierului şi nu poate moşteni decât copilu, dacă e şi el clăcaş pă moşie. Aşa să oare?

— După vechea pravilă nu are dreptul ăsta, căci după lum ştii, se fac astfel de danii. dar după legea nouă mi-e teamă că o poate întoarce cum vrea el. Vechilul a ştiut ce spune. Dacă boierul vrea. Dar ascultă, te vui trimite la un nrleten, advocat la Divanul apelativ, să te lămurească el. Hu-i vei plăti nimic pentru asta. Di ept să-ţi spun, însă, nu prea cred că-ţi va fr de vreun folos.

— Atunci ce e dă făcut? încotro să ne îndreptăm? In ţara asta nu avem dreptu nici să răsuflăm. Ce e dă făcut'

Bălcescu şi-a luat tâmplele în mâini de furie şi neputioţă.

— Nu ştiu ce e de făcut, frate Toma. Uite, eu plec pentru vreo doi aM. şi bine ai făcut că ai venit la xmae. Să fie ultimul gând cu cai^e plec din ţară,. Să nu uit niraicSă zacă şi să dospească durerea voasfct^ă de-a lungul drumului^ ca luna pe călător.

i

EVEisoni POST-nFSTANT

Duiiiiieavoastra sunteţi domnul Nicolas Ba. Balicessco? kitrebă funcţionara pariziană de dinapoia ghişcului, reţinând, îj”ă grijulie, scrisoarea.

— Nicolas Batchesco, rectifică Bălcescu pronunţcu ea numelui său pentru tânăra fată neîncrezătoare.

Nu erau decât zece ani de când se inventase marca poş-WE&y şi decurs de un deceniu se organizase serviciul corespondenţei m toată Europa. Lumea era încântată de această simplificare şi abuza de ea ca de o noutate. E veacul corespondenţei.

Nevoia de corespondenţă în vremea asta era însă pentru mulţi arzătoare, căci nefiind încă gazete de mare răspândire, télégramme şi alte mijloace, ştirile din ţară se comunicau numai ptin scrisori. Bălcescu se mai folosea şi de avantajul de a-şi putea primi la poştă corespondenţa din ţară – post-restant cwm se spunea.

Jk Era binevenită pentru el măsura post-restant, cu atât mai mult cu cât, de la sosirea sa la Paris, îşi schimbase de câteva ori locuinţa, aşa încât până când i-ar fi venit din ţară o scrisoare la ultima adresă dată, el s-ar fi mutat la una nouă. Mai călătorise apoi şi prin ftalia (unde se întâlnise cu Alecsan-éfri şi Elena Negri) şi era aci încă un motiv de incertitudine ÎS corespondenţă ga Cântări în mână scrisoarea, mai ales că văzuse pe învelişul scrisul Sevastiţei, şi constată bucuros că e voluminoasă. O puse în buzunar şi se îndrepta ca de obicei spre Biblioteca Naţională. De când sosise la Paris nu lăsase să-i treacă nici o zi, nici un ceas, fără să le folosească lucid, cu patimă, fără odihnă. Ştia că mai are câţjvi ani de trăit, căci boala, pe î} eobservate pentru ceilalţi, făcea progrese necontenite. O km& petrecută la Palermo, pe terasa cu lespezile rarp, roâî?

de piatră a unei case gălbui cu coloane, între grădini de portocali, alături de prietenii iubiţi, Alecsandri şi Elena Negri, îl întremase puţin, dar răul rămânea adânc, „Din cei zece ani pe care mi i-am dorit, pe care i-am cerut încă, îşi zicea el, cinci au şi trecut.” Pentru întregirea lucrării pe care o pregătea, Is^toria românilor subt Mihai Viteazul, aduna material din toate bibliotecile şi arhivele la care putea răzbate, din mai toate oraşele mari prin care trecea.

Trăia modest, ocolea pe cât putea chiar întrunirile de la sediul Asociaţiei Studenţilor Români din Franţa, al cărei preşedinte era Ion Ghica, care plecase mai înainte, secretar Costache Rosetti, care venise din nou la Paris, şi casier Vârnav, moldoveanul care pusese la dispoziţie localul necesar. Bălcescu plăti, alături de alţi cincizeci de subscriitori, cei zece franci la care se îndatora anual, dar prefera în locul vieţii de student boem viaţa de studii în biblioteci.

Merse acum grăbit, pe culoarul lung şi îngust, până la sala stampelor, H

Se scuză că-şi deranjează vecinul obicinuit, un bătrânel cu cap mare şi chel pe un gât subţire, şi odată aşezat la masă scoase nerăbdător scrisoarea din buzunar, înainte chiar ca să facă semn să i se aducă volumele şi legăturile cu reproduceri, puse deoparte din ajun de către un funcţionar foarte politicos şi foarte îndatoritor. 1

Erau obicinuitele ştiri despre ai lui. Mama tot necăjit! cu ficatul, cu toate fierturile de buruieni pe care l. e luaJ Costache e mai îndrăgostit ca oricând, scrie o piesă de teatnŞ dar Barbu nu e cuminte deloc şi poate din pricina asta mama nu se poate întrema. Barbu s-a înhăitat cu câţiva inşi mai bogaţi decât el şi colindă toate balurile mascate, şi – din păcate – în fiece zi sunt în Bucureşti două-trei baluri mascate, oriunde e o sală mai încăpătoare, mai cu seamă la hoteluri, unele foarte ordinare, cum zicea Sevastiţa. Mama tremură de grija lui Barbu, ştiindu-1 că se duce la aceşti baluri, şi din cauza jocurilor de cărţi de-acolo. Jocurile d (cărţi sunt o plagă a oraşului. Se joacă la orice ora din zi ş: din noapte, fără măsură, aproape cu sprijinul poliţiei. Marnr adună bani ca să-1 trimită cât mai repede pe Barbu la Pari^ ca să-1 smulgă dintre prietenii lui stricaţi. Marghioala e bin^ îşi vede de copii, şi bărbatu-său, acum din nou în slujbă, i sănătos. Despie ea, Sevastiţa, să n-aibă nici o grije. Ma prost pare să fie anul acesta cu rodul moşiei. La începutu

32 lui martie au fost nişte călduri mari, tot ca în patruzeci şi şase, care au topit ca nimic troienele înţepenite ale iernii bogate în ninsori şi viscole. Au fost inundaţii mari în Bucureşti. Din cauza căldurii prea timpurii au înmugurit toţi pomii prea devreme. Pe la începutul lui april a venit un îngheţ aspru, aşa că e puţina nădejde să poată fi ceva de cules la Bălceşti anul acesta.

„Nenorocirea cea mare este însă alta, Nicule. Au ars Bucureştii. A ars jumătate din oraş. A fost cev'a, cum spune mama, că nu s-a mai pomenit de cincizeci de ani, pOcite de o sută de ani. Jalea e de nedescris. Noi am avut un noroc nespus, căci vântul a bătut spre răsărit. Focul a izbucnit în ziua de Paşti, în timpul unei furtuni grozave, care sufla dinspre apus. Un băiat, ca de vreo doisprezece ani, fiul prietenului nostru Costache Filipescu, neavând voie să umble cu puşca, s-a dus în şopi-onul unde se ţineau trăsurile ca să descarce arma pe ascuns. A tras în joacă în podul şopronului, unde se-ţinea fânul. A luat foc într-o clipă tot podul, tot şopronul, casele vecine din jurul bisericii Sf. Dumitru, de lângă Hanul lui Constantin. Flăcările, spun cei care le-au văzut întâi, parcă zburau din casă în casă spre biserica Sf. Gheorghe, spre Baratici, spre biserica Sf. Vineri, căci furtuna ridica în văzduh căpiţe întregi de paie aprinse ori şindrila de pe acoperişuri şi cârpe de tot felul, ba chiar şi acoperişuri întregi cuprinse de flăcări şi le rostogolea pcs-^'^ alte case. Cum era în ziua de Paşti şi cum ardea Târgul din Lăuntru, unde sunt cele mai mari prăvălii şi prăvălie lipită de prăvălie, străzile erau pustii, căci băieţii de prăvălie şi tejglietarii erau plecaţi acasă la ai lor, şi la fel lipseau şi negustorii. Din uliţele Lipscani, Nemţească, Cavafi, Covaci, (îabroveni, Bărăţiei până în piaţa Sf. Anton în câteva ceasuri n-a mai rămas decât cenuşă. De la Sfântu Gheorghe, care a ars cu totul, în această zi de Paşti, focul s-a întins spre Lucaci şi a ieşit înspre bariera Vergului, spre Delea Veche şi spre bariera lancului. Furtuna bătea atât de puternic, încât s-au găsit peste câteva zile mătăsuri, panglici şi alte asemenea mărfuri uşoare smulse de prin magazine şi azvârlite cine ştie unde, de-au^ rămas agăţate, încurcate, în crengile copacilor din pădurea de la Mărcuţa şi Pantelimom.

Căpitanul Papazoglu, pe care l-am văzut la Facă, ne spunea că boierimea cea mare era la palat să felicite pe vodă în ziua de Paşti şi că s-a risipit în grabă, fugind fiecare pe i

I la casele lor. A fost gi-eu de stins focul şi din pricină toată lumea îşi scotea calabalkul ori marfa în mijlocul uliţei nădăjduind s-o scape, de nu mai puteau trece sacalele pojâr-niciei şi nici tulumbele. A fost scoasă toată armata să dea ajutor. Abia a fost timp să fie ajutaţi nenorociţii de deţinuţi de la puşcăria din spatele Hanului lui Manuc. Hanul Şerban-Vodă nu a ars şi iată de ce, după cum ne-a spus Papazoglu| bancherii Menoah Hillel şi Zerlendi s-au dus la vodă, car^ trecoa călare; au îngenuncheat, cu capetele goale, înaintea calului, strigând deznădăjduiţi: Apără, măria-ta, Hanul Şerban-Vodă, căci magaziile lui, pe lângă o mulţime de mărfuri şi pe lingă casele de bani, sunt încărcate cu treizeci dt butoaie de iarbă de puşcă.

— Lui vodă i s-a făcut părul mă ciucă, nu alta: <^Cum. iarbă de puşcă în mijlocul oraşului Ocna o să vă mănânce Dar Hillel, stând mereu în genunch„. a spus: -Ştim că vom merge la ocnă, dar scapă hanul, nia-ria-ta. Atunci vodă a poruncit ca toţi pt) jarnicii şi toţi sacagiii oraşului să înconjoare hanul şi să-1 apere de flăcări.

— Cum ai dat de ştire abia acum, când aixi Bucureştii, că a) iarbă de puşcă în bolţile hanului? Trebuia de la început să cari totul afară.” *Nu pot să vă spun acum, dar scăpaţi hanuL. Ştiu că voi fi spânzurat, dai* scăpaţi hanul. -* A treia zi Sra aflat că n-a fost nici un butoi de iarbă de puşcă, ci numai ' născocire a bancherilor caie au izbutit astfel să-şi scapt mărfurile din magazii. Mama zice ca o să-i bată Dumnezeu că s-au gândit numai la avuţiile lor, nu le-a păsat de căsuţele săracilor din Udricani şi Delea Veche, unde-au lămas oamenii pe drumuri, fiindcă toţi pompierii şi toţi sacagiii din Bucureşti au primit poruncă să apei'e hanul. Căpitanul Pa-pazoglu ne-a povestit multe ieri la Facă, pentru că a fost trimis cu compania lui în ajutorul populaţiei; spunea că a văzut tiei cadavre, rezemate de zidurile care mai rămăseseră din biserica Lucaci. A ars, odată cu biserica Stelea, şi soi'a Vlădichii Chcsaiie, grecul. Se zice că au fost morţi şi b biserica Batistei, din care nu au mai liinaas decât ziduril<* Lumea de acolo a scăpat doar fugind cum a putut dinspi' partea de răsărit în cea de apus a oraşului. Au ars foart' multe biserici, nu se ştie câte.

Nicule – continua scrisoaiea – ii-au iosi suibaLun, a iiist jale fără margini. Lumea a rămas pe drumuin; mii sf mii de femei şi de copii dorm pe câte o claie de calabalâi stricat şi ăla; plâng de ţi se rupe inima. Negustorii ştiu c. îşi vor întocmi iaiăşi la loc averile, dar ce-au să facă mici.

'. ¦: lr.

I calemgii şi oamenii muncitori, Nicule, care o viaţă întreaga au trudit ca să aibă un acoperiş pentru copii şi câteva_lucruri mai omeneşti în casă? O femeie se bocea: <^N-am mâncat o jumătate dă an dăcât pâine cu ceapă şi verdeţuri, ca să cumpăr o Iadă să-i fac zestre fetei, şi acum a ars cu totu. ^> Pe tine şi pe prietenii noştri de la Paris o să vă doară nespus că a ars şi casa lui Negulici. Tabloul lui cel mare, Bolnavii de la Mărcuţa, s-a făcut cenuşă, cu zeci de alte tablouri. mai mici/^ * Scrisoarea mai cuprindea amănunte despre o prietenă a mamei lor, cai^e locuia pe lângă biserica Sfinţilor., A trimis pe Stoica s-o aducă cu poştalionul. Calabalâcul mai de preţ i l-au pus în magazia de lemne, care acum e goală, iar ea, Sevas-tiţa„; cu două fetiţe, locuieşte în odaia lui, a lui Nicu, până când acea prietenă a mamei va găsi o altă locuinţă. îl mai vesteşte că-i trimite mamă-sa „în săptămâna viitoare^ încă cincizeci de galbeni, printr-o scrisoare, tot la bancherul cel vechi”.

Bălcescu nu mai putu să lucreze nimic în ziua aceea. Când înapoie, cu rugămintea de a-i fi păstrate, teancul de cărţi şi colecţia pe care nu o desfăcuse, funcţionarul îl întreba mirat:

^ Incendiul, cel mai devastator din istoria Bucureştiului, a izbucnit în după-amiaza zilei de 23 martie 1847. Descrierea din scrisoare a fost făcută însă sub impresia calamităţii comentată pe larg în toată presa din ţările româneşti şi în cotidiene din străinătate (Austria, FYanţa, Rusia etc). Reproducem un scurt fragment din Vestitorul românesc (24 martie 1347, p. 93), unde spaţiul e aproape în exclusivitate ocupat de reportaje şi articole despre incendiu:

— Pustiitoixil element al focului, sprijinit de o suflare furtunoasă a austrului, a prefăcut în puţine ceasuri în ruine înfiorătoare o parte din cele mai frumoase, mai populate şi mai bogate [părţi] ale capitalei; a jefuit multe fiinţe şi a dat în prada nenorocirei şi a lipsei un număr însemnat de familii, lăsându-le goale şi subt acoperişul cerului”.

Focul a izbucnit în casa ciucerei Drugăneasca, situată în apropierea Hanului Constantin-Vodă (locul unde s-a indicat ulterior Palatul Poştelor), după ce fiul acesteia a tras cu pistolul încărcat cu iarbă de puşcă în streaşină de lemn putred. In câteva minute flăcările <? are au cuprins acoperişul, din cauza vântuâui, au aprins locuinţele învecinate şi apoi cartiere întregi. Femeia moartă la biserica Stelea era Agapâa, sora arhiereului Constandie. Pentru refacerea capitalei. Ministerul de Finanţe a oferit 300000 lei, iar alte instituţii din invu 180000 lei. Potrivit datelor din epocă, pagubele au fost de cea. 50 milioane. Pe lângă ajutoarele interne s-au mai primit sume pentru refacerea oraşului din Rusia, Turcia, Franţa, Austria. Germania <'n. ed.).

— Plecaţi? N-aveţi dispoziţie de hicru, dupft dt sc pare, domnule? f

Bălcescu zâmbi cu o adâncă tulburare.

— Da. nu prea am dispoziţie dc lucru. Au ars Bucureştii.

— Bucureştii? Cum? Ce? Omul nu pricepi^a nimic.

Bălcescu clătină dm cap. fără su ae int (>arcă. O să fir surprinfv'i Luxită, văzindu-1 că vine s-u ia cu tri i ore mai devreme.

Eira acum de mai bine de un an la Paris, când Tiţr. într altă scrisoare, îl înştiinţa despre întâmplarea de la Vad Rău. întâmplare ce umpluse de groa^ toată boierimea şi ei cit pe-aci să aprindă ţara. Boierul Medelioglu fusese ucis (o lovitură de ciocan de către fierarul curţii, Filaret Mustea, tatăl ţiganului lăutar Bănică. Boierul nu-1 mai lăsa pe băiat sa iasă din casă, nici măcar în curte. De mai bine dc doi ani îl ţinea închis. Nu-1 mai punea la nici o treabă şi-1 în brăcase cu anteriu curat şi cu ceacşiri legaţi cu tuzluci t moşi. Nu-i cerea decât să-i cânte împreună cu ţambalagiul u ceas după masa de prânz şi două ceasuri după masa de sear Stătea mereu pe gânduri, în jilţul său, uscat ca nişte moaşl-şi sorbea când din ceaşca de cafea, când din pahar, trăgea di ciubuc şi se gândea, el ştia la ce. Uneori, când ej cântau, „ citea o carte de versuri greceşti ori franţuzeşti. Băiatul d* venise o umbră, mai ales că era bolnav de piept. Nu-1 mai lăsa să cânte faţă de musafiri. Atunci punea să cânte a! viorist, împreună cu ţambalagiul.

Cu o săptămână înainte de nenorocire. Bănică i s-a arun cat la picioare, rugându-1 să-i dea drunlul, căci el nu m; poate îndura, se prăpădeşte. Boierul s-a ridicat, a venit 1 el şi 1-a pălmuit; o palmă cu degete uscate ca vergeleli Niciodată nu lovise el însuşi pe vreun rob ori vreun clăcaş Totdeauna punea vătafii să-i bată, uneori în faţa lui, pân erau lăsaţi jos mai mult morţi. L-a ocărit pe Bănică: „Slug nerc^cunoscătoare. Te ţin pe puf şi tu vroi să plebei 7”* Flăcău! a rămas cu gâtul moale; i-au dat lacrimile şi i s-a încreţit fruntea. A alergat apoi pe sala din dos, unde era un cui (mare pentru atârnat hainele groase. A scos un şnur de la ui macat de pe sofa şi a făcut un laţ, „-a suit pe un scăunel

¦oi a atârnat şnurul de cuier, a vâi'ât capul în laţ şi a împins aunul cu piciorul.

(L-au găsit învineţit, cu ochii ieşiţi din cap, cu limba scoasă, ort. Boierul a dat poruncă să-1 îmbrace curat, i-a pus meşi oi de brunei în picioare, i-a făcut un coşciug, în care a ost aşezat cu tălpile legate cu o panglică şi cu mâinile vinete e piept. Toată lumea plângea, şi când a fost să-1 acopere cu ământ, boierul avea lacrimi în ochii lui mari şi albicioşi şi a pus: „să-i fie ţărâna uşoară'. în clipa aceea, tatăl baia-jilui, Filaret fierarul, care venise cu barosul la el, de credea imea că vrea să-1 pună în mormânt ori cine ştie ce, a ridicat arosul şi 1-a ucis pe boier dintr-o singură lovitură. Pe urmă ¦au dus sătenii toţi până la primărie, de frică să nu-1 ucidă 1^ pe el oamenii curţii, iar pe celălalt, pe boier, l-au lăsat ărăsit pe marginea groapei proaspete, cu capul strivit, cu iubeaua plină de sânge şi de bucăţi de os. Vreo două babe 3 uitau la el şi nu ştiau ce să facă. Pe fierar l-au judecat rabnic la Bucureşti. Toate maidanele în jurul Divanului rau pline de săteni şi de muncitori. Trei boieri tineri l-au păral pe ţigan şi chiar boierii cei mari, după cele ce au uzit că a fost viaţa lui Bănică, dar mai ales viaţa postel-icului, înfăţişat de apărător ca un sadic. N-au mai avut urajul să-1 osândească la moarte pe Filaret Mustea, fierarul, f-au putut să-i dea decât cinci ani de ocnă la Telega.

Despre cei de acasă, Ţâţa îi scria fratelui ei că sunt toţi ine, că le c dor de el, că numai Costache a rămas acum în. ucureşti şi că el le-a povestit astea toate săptămâna trecută, ind a venit să-i vadă la Bălccşti.

L-a găsit pe Arăpilă la cafeneaua „Regence” în piaţa ilomediei Franceze. Către ora prânzului avea. să vie tot acolo, i să'ia masa împreună, şi Luxită, căreia îi plăcea să hoină-oască pe străzile cu vitrine bogate ale Parisului.

Ascultând scrisoarea pc care i-o citea Bălcescu, Alicu iiolescu fu tulburat adânc; amândoi îşi amintiră unul altuia n şir întreg de întâmplări din viaţa grea a robilor ţigani. I ui Arăpilă însă ii stătea pe inimă să facă şi o mică observi: ţie.

— Nicule, să ştii că Ţâţa are dar la povestit. Cc frumos crie. că stai şi te miri.

^ Bălcescu clătină din cap, parcă ar fi spus: Ei, cred şi eu”, poi spuse sorbindu-şi oranjada, căci îi era destul de cald:

— Scrie aşa frumos, fiindcă îmi scrie mie, lui frate-su. críe aşa cum vorbeşte, dar când scrie unor străini, scrie şi i

537 ea stăcit, pocit, aşa ca şi noi toţi. E parcă un făcut cu limba noastră românească. Cum dă de cerneală, se pătează. Vreau să spun că se suceşte, îşi dă ifose strâmbe, întortochind frazul, ca să pară că este mai altfel, mai grozav. Aşa s-au tradto uncie părţi din Biblie, aşa scriu şi ţăranii când ştiu carte Scriu cum cred şi ei că e frumos, nu cum vorbesc în fiece zi. Doresc ca mica mea epistolie. Aşa scriu la noi funcţionarii, profesorii, aşa scriu toţi scriitorii, parca ne e ruşine să scriem aşa, simplu, cum voi'bim. Lasă că unii mai stricăm lim.ba, din grabă şi din neglijenţă, cum mi se întâmpla mie Cscrisorile pe care le trimit prietenilor. De altfel, să vezi CUB” scrie Ţâţa către străini. Nu o mai recunoşti. Pasămite, vr să fie altfel decât e ea, cea de toată ziua. cum e în ser: ^ către mine.

— Vezi că sunt cuvinte noi, greu de folosit.

— Lasă neologismele. Vorbesc de felul firesc şi curgă al limbii pe care o vorbim toată ziua. Poate că niciodal până azi nu s-a vorbit o limbă mai frumoasă ca aceea” p care o vorbim cu toţii toată ziua. Vorbim cei mai mulţi o limbă curată şi curgătoare ca grâul de sămânţă. Ei bine, peste o sută de ani, nimeni nu va şti cât de frumos s-a vorbit româneşte la mijlocul acesta de veac Nu vor rămâne mărturie decât paginile scrise, care-s sucite, pocite. petecitSR împopoţonate, radicalizate. totdeauna pozând faţă de cin. Parcă toţi suntem nişte analfabeţi înfumuraţi.

— Aşa scriem toţi, e adevărat.

— Nu-i aşa? Eu câteodată mă îngrozesc di intimimeu. Vezi că scrisul simplu îl nimereşti numai în inti. tate şi numai când îl înveţi. Hei, vă mai curge apa pe gârlă până când noi, românii, vom învăţa să scriem aşa cr^' vorbim.

Citiră din nou scrisoarea când veni Luxită, şi pc L. podidit-o plânsul, deşi nu-1 văzuse niciodată pe Bănică cunoaşte numai din cele ce-i povesteau prietenii şi mai a? ^ din câte i se spuseseră atunci când cântase muzicantul la acasă, şi ea fusese nevoită să rămână sus, în iatac.

Peste câtva timp, venind într-o luni după-amiază, tot la egoncc*”, unde uneori juca şi şah, Bălcescu era agitat, fienetic, exaltat.ţ

Luxită sosise mai devreme şi-1 aştepta mâncând îngheţată.

— Lucica. am descoperit, în sfârşit, portretul lui Mihj^ Viteazul cel adevărat. al lui Sadeler. H

Ea, tulburată de tulburarea lui, întrebă scăpând din mână

IUnde?

— La Biblioteca Naţională. secţia stampelor. Sâvezi. mai mult nu putu să-i spună. Hai să ieşim la aer, hai iergăm. Nu pot sta locului. Ah, dacă ar fi aici cineva ire să mă iau la trântă. a oprit o trăsură şi i-a spus omului de pe capi a să gă la Sairrf-CIoud. După ce au trecut lungul pod de j Sena. Bălcescu, mai liniştit. îi povesti întimplurea.

— Lucică, tu ştii. ţi-am spus încă din Bucureşti că am nici o încredere în portretul adus din Transilvania ^ Mayer, care pretinde că a găsit chipul lui Mihai Vitea-d; ţrii s-a părut că nu-i adevărat, cu toate afirmaţiile j^arului şi cu toată diseznaţia învăţatului dr. A Kurz. M, acesta nu e Mihai al nostru, îmi ziceam. Dt^ eând am ecat din ţară, în toate cercetările pe care le-am făcut prin bliotecile multor ţări, căutam să dau mereu de un portret lui Mihai Viteazul, deosebit de cel nesigur din unele cărţi reine, cea a lui Bisselius, de pildă. La Roma am răscolit am văzut mii de pc„rtrete fără să pot descoperi ceea ce „eram. Şi iată că azi, 2 august 1847, Lucica, ducându-mă i Arăpilă la cabinetul de stampe, ca să facem oarecare rcetări genealogice, cerui, între altele, şi fără multă spe-^ta, să mi se ai^ate portretele ce au despre otomanii, igurii, transilvanii şi românii vestiţi. Mi s-au adus, în „lecţia Transilvania, şase portrete ale lui Mihai Viteazul, ntre care trei cunoscute din cărţi, două noi, şi al şaselea, bine, şi rfou, şi minunat, aşa cum l-am văzut noi p (ihai Viteazul. Scrie pe el în latineşte că a fost desenat ipă natură de Algidius Sadelor, sculptorul majestăţii-sale iperiale şi e pusă şi data. Praga, anul 1601. Luxită, am it şi eu, şi AÎ^ăpilâ tot ceea ce aveam în buzunar şi am #mandat pe loc o gravură frumoasă şi credincioasă. ^ spre da în admii^area românilor un portret al eroului lor.

2 Portretul lui Mihai Viteazul, executat de Sadeler. N. Bălcescu i descoperit în cabinetul de stampe al Bibliotecii regale din Paris ' care il frecventa asiduu împreuna cu A. G. Golescu. Descrierea o i face el in&uşi în Buletin despre portretele principilor Ţării Roma ifM şi ai Moldovei ce se află în cabinetul de stampe dc la Biblioteca ^aia din Paris, apărut, sub iniţialele N. B în Mnnn'-in/,. i r. r-M/ru acte, tomul IV, 1847, p 212-220 (n. ed.).

Lucica se bucură, dar îi mai aduse şi ea o veste tot atât dr^ neaşteptată. Are să fie peste câteva luni mamă. Acum speră să fie adevărat, nu ca la Bucureşti. Bălcescu se întunecă puţin.

Ţi-am spus numai ca să ştii. Restul nu te priveşte, adăugă ea, cu inima strânsă.

— Lucica, pentru numele lui Dumnezeu, cimi poţi vorbi aşa? Dacă nu ar fi decât grija sănătăţii tale. şi tot aş fi cuprins de îngrijorare.

— N-avca grije de mine. Aici nu o să mai pot rămâne prea multă vreme fără să bage de seamă prietenii noştri. Voi merge – nu în ţară, fireşte – ci la Budapesta. După naştere voi vedea ce e de făcut. Două lucruri doresc. Rog pe Dumnezeu să semene copilul cu tine şi vreau să ştie toată lumea că e al tău, iar în al doilea rând, vreau să-1 cresc eu. Va trebui, scumpul meu, să vesteşti pe toată lumea că ai un copil la Budapesta, cu o unguroaică, sau aşa ceva, şi că ai vrea să-1 aduci în ţară.

— Atunci are să vrea Ţâţa să-1 ia ea. Sunt sigur de asta.

— Ara să-1 iau înainte şi am să-1 înfiez eu. Pretii^sa lui mamă nu are să mi-1 dea, bineînţeles, decât mie.

— îţi vei face un duşman din Ţâţa. căci, îţi repet, dori ea, fără îndoială, să crească copilul.

— Asta nu.! Voi şti eu s-o împac. Dacă te iubeşte pe tine, vreau sa mă iubească şi pe mine.

— Ii e o teamă nespusă do tine, îi e frică să nu mă abaţi de la ceea ce ea numeşte rostul meu pe lume.

— Dar tu nu vezi că fac tot ce pot ca să-ţi las cea mai d^'-plină libertate? că sunt numai umbra ta?

— Sunteţi două vmibre geloase una pe alta.

— Nu pricep. Am crezut totdeauna că fata asta mă iubeşte. Acum vreo cinci ani, când ea nu era decât o fetiţă, nu mă scotea din nana Luxită şi era pe lângă mine ca o soră mai mică.

Închise umbreluţa şi rămase pe gânduri. Cu un soi dc deznădejde dorea să fie de data asta mamă, căci se gândea că e ultima/ei şansă. Avea să împlinească treizeci şi doi de ani.

Bălcescu SC gândi că Ţâţa are acum peste douăzeci şi cinci do ani, că s-a maturizat în singm^atâtea ei, că a devenit tot mai îndărătnică şi mai autoritară; şopti îngândurat şi el:

— S-a mai schimbat. s-a schimbat mult. Acum trăieşte numai pentru mine.

Seara au mâncat împreună la cafeneaua, Tortonî”, unde venât şi Arăpilă, au băut toţi trei două butelii de Bour-logne, ca să sărbătorească portretul descoperit.

— Şi încă alt portret. Sunt sigură că va fi la fel, tot lidruga Luxită, râzând nebunatică, fără ca Arăpilă să poată tricepe ceva.

Peste câteva săptămâni ea plecă; Bălcescu o conduse o larte din drum spre Budapesla.