LA MÎNJINA

e n: u le: irl) e ie ie li „a a Mânjina, ^ în sus do Galaţi şi nu departe d (c) Prut,! a ia lui Costache Negri, este în fiecare an la douăzeci IU mai, de Sfinţii Constantin şi Elena, o petrecere pen-: are se fac pregătiiu nu numai în toată Moldova, ci şi în

Românească, în Ardeal şi în Bucovina, 'oată floarea intelectualităţii româneşti se adună pentru 'a zile la conacul de la Minjina, nu numai ca să sărbă-” ască onomastica amfitrionului şi a surorii sale Elena, dar să puie la cale viitorul poporului român.

Yei-patru zile cât durează aceste petreceri, două tarafuri iuţari nu se opresc, şi masa nu se ridică din chioşcul cel ^ Grădina e întinsă în jurul casei, pe câteva fălci cu livadă ot. Conacul nu e mare, dar Elena Negri are o dragoste m bolnav pentru flori şi verdeaţă, mai ales pentru gli-e cu lungi ciorcliini de flori albastre-vioriî, care se urcă ridorul conacului, pe zăbrelele chioşcurilor şi, trecând 1 un arin la altul, peste poteca de cărămidă, fac un soi ergolă între conac şi chioşc. Aici, unde nici un scriitor ine cu mâna goală, ci cu rodul nopţilor lui nedormite, sandri, care este înamorat de această brună cu ochi mari) t, de necrezut de palidă, şi căreia îi va dedica Mărgări-e sale, a citit întâia dată Mioriţa, culeasă de Alecu Russo irin ţinutul Caşânului şi îndreptată uşor de el, şi apoi poeziile sale de pâaă acum.

N. Bălcescu era la Mânjina în ziua de 21 mai 1845 cu prilejul toririi Elenei Negri (1816-1047), dar şi în scopul realizării unei ţi do acţiune social-politica a moldov^enilor cu muntenii. De, N. Bălcescu mai fusese cu puţin timp înainte atât la Iaşi cât

Minjina (februarie-aprilie), unde s-a întâlnit, printre alţii, cu ecsandri şi C. Negri (cl. scrisoarea către Costăchiţă N. Filipescu, rilie 1846. reprodusă în N. Bălcescu. Corespondenţă, ediţie critică. Zane, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 62-63) (n. ed. >.

t va

Un fel de mândrie patriotica îi străbate pe toţi cei care se adună Ia acest conac. Aceeaşi mândrie o încearcă şi cei de faţă când văd flăcăii cu cojoacele înflorite şi cu plete haiduceşti şi când îi aud chiuind şi învârtind fetele la joc. Hora se ţine pe iarbă, în bătătură, ca s-o poată privi boierii lungiţi pe sofale şi jilţuri cu perine, în cerdacul larg, dar scund, ori aşezaţi pe scaune lungi pc pajişte, când nu se amestecă şi cei tineri şi cucoanele printre cei ce joacă.

, Mândri ostaşi va mai avea oştirea românească când îi veni vremea şi când vom izbuti să ne ridicăm şi noi ca neam? exclamă într-un i'ând Bălcescu, arătând pe focoşii feciori. Şi toţi simt că aşa va fi. De multe ori se organizau vânători, e drept, mai mult vesele. Aici s-a legat prietenia dintre Ko-gălniceanu şi membrii Frăţiei'. Bălcescu şi Ion Ghica. Aci al întâlnit Bălcescu pe Alecu Russo, care le-a citit în franţuzeHt (| faimoasa sa Cântarea României, pe care istoricul avea s-o tra ducă într-o românească arzătoare de patimă, durere şi nădejde.

Aici s-a cunoscut cândva şi cu agronomul moldovean Ion lonescu, care avea să semneze mai târziu de la Brad şi p (| care avea să-l câştige pentru lupta de eliberare a clăcaşilor, pe care o plănuia. într-una din aceste seri de neuitat, după ce se întoarseră toţi, boieri şi cucoane, dintr-o măreaţă dumbravă de stejari groşi şi bătrâni, răriţi, cu iarba de subt e iiiăruntă şi deasă ca o pajişte de basm, und^e se plimbaseră ca să asculte privighetorile, pe malul răcoros al pârâului Gologanul, în umbra copacilor scăldaţi de lună, gazda, Costacht Negri, chemându-i po toţi în chioşc, a cerut ascultare şi spus că va citi o poezie scrisă din adâncul inimii. S-a apro-l piat de un sfeşnic cu cinci braţe, întoarse ca şerpii de alam| în sus, şi a citit, spre surprinderea şi încântarea tuturor, poezie a lui închinată tânărului istoric muntean, „acestui tana| geniu al patriei noastre'„, ale cărui merite el voia să le pro-' slăvească în versuri. Se pare că impresia produsă de celţi două studii, cunoscute subt numele de Puterea armată romani, dintre care unul fusese publicat chiar în revista df| la Iaşi a lui Kogălnâceanu, fusese copleşitoare, şi Costacb Negri voia să arate recunoştinţa tuturoi' faţă de autor.

La ora aceea mai tofi întrevedeau în Bălcescu pe strălu citorul creator al istoriei romane, în sensul ştiinţific al cu vânlului. <

Tinerii scriitori erau obicinuiţi să dedice ei femeilor personalităţilor de seamă poezii şi lucrări scrise, iar nu salt de li njin 1^

Jtrâni lor'

Cu iale rei I nei.

I din^ jtura tuta bler

Îr şi se: în I eesc nr' acă imp: ura mt c viat iloi teai ¦ceid dedicate lor, de alţii, asemenea producţii. Şi mai ales d venea acest omagiu adresat unui tânăr dc douăzeci şi ru de ani. de la un cărturar de seamă, Costache Negri, pe supra băibat de o frumuseţe leonina, înalt, voinic, brun.: ^ cutreierase până la vârsta aceea aproape toată Europa, oscind oameni, locuri, instituţii şi cai^c înfiinţase aci, la ijina, această. Academic liberă”, cum a fost poreclită mai

IU.

V^occa sonora a bărbatului, căruia mustaţa stufoasă, dar ttisă scurt, li dădea o hotărâtă energie, rosti sonor: dl

! cl|

Pe n t r u B î 1 c e s c u

¦îvnu spre Maica Ţară, inima ta mult pătrunsa, e fac= a se renaşte nişte vechi izvoare-ascunse, lănKvşâlor izbânde, te-ai muncit a da-n lumină, lor verde bărbăţie de fapte voinice plină.

Cu fiecare strofă nouă, tulburarea lui Bălcescu eres' ales când simte aţintite asupra sa privirile tuturor acelor ei fermecătoare, intre care frumuseţea brună şi gravă a iei Negi'i pune un accent patetic.

Au avut. dc altfel loc aci şi convorbiri mai secrete, când csandri eia îndemnat să citească versuri cucoanelor în lină, şedinţe convocate numai pentru ca fruntaşii vieţii urale, ai poporului românesc ac pretutindeni, să poată uţa în voie, în salonul cel mare, aranjat cu trei sofale, olema cea mare, care le stă tuturor în inimă: uniiea ţă-r surori, căci. aşa cum va spune cândva Alecsandri, aci se simţeau numai români.

În focul unei asemenea discuţii, Kogălniceanu arată că: escu are dreptate în studiul lui Despre starea soţială a icitorilor plugari în Principatele Române în deosebite tim-i, când susţine că. şi de s-ar uni, Principatele tot slabe vor acă nu se vor întemeia pe eliberarea ţărănimii din rtjbâe, împroprietărirea milioanelor de clăcaşi, pc ridicarea lor urală. „Avem în Bălcescu, spunea el, un istoric de formă ă, care nu se ocupă numai de cârmuitori, ci şi de popt”/iată celor mulţi, de instituţiile soţiale în decursul vre-ilor, aşa cum am visat noi înşine.” Cum mulţi nu cu-eau studiul acesta care era încă un manuscris, fu rugnt ei de faţă să-l cilcis^rn.

De astă dată, fără să mai aştepte să fie mult poftit, cescu citi încă o dată neuitatul său studiu.

„De atunci poporul se făcu nesimţitor la glasul dom şi al boierilor. Nu mai vrea a se jertfi pentru o patrie nu i s-au lăsat drepturi şi pentru o libertate de care el ni| poate bucura.”

Şi această întoarcere în trecut, tocmai pentru cun rea şi îndieptarea prezentului (care va fi şi mai accen mai târziu, în lucrarea definitivă scrisă în franţuzeşte), z conştiinţa celor de faţă şi avea să se înscrie, pentru o su ani, în rândul marilor revendicări ale maselor ţâiăn: române.

il li