Mustăria din Dealu Filaretului
E cu adevărat, în acest an 1843, un început de toai cum de mult n-a mai fost. După un august mai^ mult ploiţ acum livezile şi vî^le pline de rod par stropite cu aur. la răspântiile podurilor celor întortocheate au răsărit umbrai mari de frunze şi de trestie, cu butoaie cu must, şatre gustări, cu mititei, şi pastrama. Dar mai ales zalhanalele cârciumile vestite dc pe, dealurile” cu vii ale oraşului su căutate de toată lumea. Căci de jur împrejur oraşul e înconji rat de vii. mari cât pădurile. La una dintre aceste cârciui răsărite-n grădini, şi-au dat întâlnire, şi în seara asta, tn prieteni, foşti oarecum şi colegi la şcoala de la Sf. Savj Unul dintre ei. Tell îmbrăcat în uniformă de maior, apăi în poarta de la drum a grădinii. Cercetează grijuliu ci privirea, apoi intră şi se îndreaptă spre umbrarul man acoperit cu trestie Werde. Stâlpii umbrarului sunt îmbrăcaţi şi ei în verdeaţă şi în frunziş de stejar, ba cei din mijloc sunt îmbrăcaţi şi în oglinzi înguste şi înalte. în prag, pe e masă, în dreapta, sunt două butoaie pe care scrie cu tibişirul: Must dulce, pe unul, Turburel pe celălalt. Apoi, grătaiul cât o tarabă, cu fripturi şi mititei, galantarul cu mâncăruri dc peşte şi răcituri. Un taraf de lăutari, pe o podeaţă la mijloc, s-a oprit să se mai odihnească. O scândură înnegiută pe cari scrie, tot cu tibişirul. Azi cu bani. mâine fără bani, slă deasupra tejghelei de tinichea, unde se adună banii. S-a aşternut nisip mult pe jos. Pe la mese şi în cele câteva tufişe de liliac şi lămâiţi, lume adulmecând mirosul de fripturi şi mititei.
' Christian (Hristache) Tell (l„07-lfi84). ofiţer cu gradul de tnalor în 1839. Membru al „Frăţiei'* şi participant la revoluţia din 1848 în Tara Româneasca (n. ed. ^.
Maiorul Teli intră căulind cu pria., Jupânul cu fota dinainte, sc apropie de el şi-i face semn uşor spre uşa duce în clădirea joasă. Teli a înţeles. A luat-o pe o sală îngustă şi lungă, cu duşumea inveita, strâmbă. Deschide dibuind o uşă. înăuntru câţiva cheflii ^lută zgomotos. Vede iritat că a greşit. Deschide a doua şi dc data asta nimereşte într-o odaie simplă, altfel cu livan şi oglindă mare, cât uşa. Bălcescu şi Ghica ^ stau la iasă cu vin şi fripturi dinainte, anume ca să mascheze la întilnirca. Aşteptau cu îngrijorare, şi acum răsuflă
— Credeam că nu mai vii, îl măsoară cu privirea Ion ih ira Socoteam că te-ai răzgândit. E maliţios de felul lui.
Am venit în Bucureşti fără să ştie nimeni. La noapte Icc înapoi. La batalion am lăsat vorbă că sunt în'inspecţie.
Şi în mustărie crezi că nu te-a văzut nimeni? întrebă. Juca. glumind mereu şi controlând muc”' ' ' a.
Teli, totdeauna serios, ridică din i. d astfel că 'ni şi riscuri inevitabile şi e bine să Ji^. ^v.
' Având ca membri fondatori pe Ion Gh liristian Teli. în toamna anului 1843 (septen. ^i 1 ^^i societatea., Fraţia'sub deviza Drr: MTtc-l. îiluie Ion Ghica din amintire; de c;” ' a la elaborarea actijlui capitol.,. lni
]) e la 1843. pe când lumina lunci mr „Pi în razele dimineţei şi ajunsesem în dreptul cast ci, după un mic sfat între noi doi, în răspir RIR'iV p” ni (Ţ.-*-: inM. să ieşim la mino ni. să ieşim Ia M u. i spre 1- liarct, su ne ducem să dejunam cu Cite o pereche trandafiri şi un pahar de must. Ne apropiasem dc biserica tstoli, când înlâlnim în cale pe căpitanul Teli, mergând ca/, anna de Ia Mili a; şi ne luam c” i pe drum înair „ Vi: n deal. Cu cât i.'-^ ^*- r-'- mai aprinsă. Subiect; toate zilele şi „ o serile. Ne imputam.a lotism şi de enei^. ne făceam răspunzătoii. A. ^ a i umilita a tarei. osa că la întoarcerea noastră în văi jurasem să ne c<; n patriei cu ti *u suf
^. asem fraţi de cruce ca fiecare dintre noi WL. >a I noricolul vieţei şi al averei, Ia h^i^nriie rrânTinItî d* aceea ne-am adunat de am a: i# iialiei*„ (Ion C „ „cspondenta.
tt^iro”: tr 1887). *. ^aşi-scrisoare n Ghu vmtul de ordin organizator erau form<
X ipiapuii de câte zece, fiecare frate cu. ^.: a na. ^i pe şeful s r„w1int. diacon, preot s. qu arhiereu, nrf^i caterisise „: i r^rcu poi „^i al n t^ixiul cci ma. a.'^L'IVI; iJ^viza*. *D:„c; ^. un. – i. u^ie”* (n. va;
— Aici. în odaia asta, să nu ne dibuie cumva iscoade! Agiei, închişi toţi trei, că ar fi mai prost. Se aşeză pe cel de-: eilea scaun, prinse să se descingă de sabie. Eî. ce-aţi'hotărât
— Nimic, te aşteptam pe tine, răspunde unul din o doi mai tineri, cel vioi, cu cap de viezure negricios.
— Păi, frate Ghica. nu era vorba ca Bălcescu să f ii statutele şi să le aducă?
Fostul iuncăr scoate îngândurat câteva foi de hârtie.
— Le-am adus şi vi le citesc, ca să Ic vedeţi formulat şi să hotărâm acum pentru totdeaiuia.
Ghica îi potriveşte^ dinainte un laeâm şi lui TeJl; şi aşează toţi trei, înclinaţi peste masă. ca să se poală cit în şoaptă. Bălcescu citeşLe cu vocea lui gravă şi hotărâtă:, Se înfiinţează o societate secretă, cu numele „Dreptate Fi-ătie>- Scopul ei este să pregătească îndrumarea unei vi itoare revoluţii în Ţai'a Românească. în afaiă de fondatore membrii societăţii nu se cunosc între ei.'* |
Se vedea că fostul iuncăr se inspirase din sistemul de ori ganizare secretă al cărvunarilor. 1
— Cum, toţi membrii pot să ne câinoască pt' uoivcm fondatorii ei? întrebă, nelămurit, Teli. '
— Nu, ani vrut să spim că numai nt) i trei, fonflator-cunoaştem pe toţi membrii, Frăţiei*AU fel. nimeni cunoaşte decât grupul de zece fraţi ai lui.
Ghica lăsă jos furculiţa cu care se juca.
— Dacă e vorba să fini fraţi, cum sunt călugării, alup' să luăm şi cinuri monahale, nu? Ce ziceţi?
Le început zâmbesc toţi trei ca de o glumă, obicinuit, la Ghica.
— De acord, dacă vreţi.
Şi după ce convin. Bălcescu citeşte mai departe: Ca o anexă a societăţii secrete, va funcţiona, pe faţf societate literară. Toţi viitorii membri ai <-Fraţiei-^ seC: trebuie să facă mai întâi un stagiu în societatea literara.'; întreabă apoi, ridicând privirea de jos în sus:
— Aveţi ceva de zis?
— Mă învoiesc, precizează maiorul, după ce căutase parcă. în gând, răspuns la o întrebare pusă de el însuşi.
— De acord, răspunse şi Ghica, ciupindu-şi bărbiţa negricioasă şi cu beţişorul împins înainte.
ţ – Atunci votaţi statutele societăţii secrete, Frăţia”? Nu? Şi Bălcescu ridică de pe foaia de hârtie ochii lui lungi, traşi spre tâmple.
35G biii el lin int 'o m lllj im m
— Voiam, răspunde cu bărbia sprijinită în palme T-n hâcă. Ar vrea să adauge crva. dar c întrerupt de Tell.
gândeşte la unele garanţii, dar e de crf^int; V
— Şi jurăm, adaugă el. cu vocf a
— Jurăm, dacă vreţi, il înt vms într-o clipă revede în gând uiiuapiaiue din 1840.
Cu toată ostentaţia glumeaţă a lui i care paren ^ ' să-şi dea astfel curaj, cei U'i Ho o tulbtâ, simţeau limpede în clipa de dr i ro porniseră H încercau. sentimentul acela cuti r ţi-l dă un legământ cu preţul vieţii.
Fostul iuncăr dădu la o parte farfuriile „1 textul pe masă.
— Acum semnali-
— Semnam.
Semnează întâi Chica npoi Tell încercând să-şi o u. stata tunsă. i i
Bălcescu i-a urmărit cu ţoală viaţa adunată în ochn iui „gri. înfriguraţi.
— Acum iscălesc şi eu.
Se aşează ca să scrie nestânjenit. i:? i scrie încet numele, lai priveşte o clipă hiiiia. o arată ca să se convingă şi ei că semnată cum trebuie şi apoi o rupe bucăţi cu un foşnet ifundat. Tell ridică din umcii uimit şi râmitie cu pumnul iţepenit pc garda săbiei.
— Ce faci ^ Ce-i asta ^
Bălcescu zâmbeşte mirai. >i- >i piiiiWja piivii>. i. sarcastic e la unul la altul.
— Vreţi societate secretă cu statute scrise? Tell şi Ghica rid ca de o glumă potrivită. Asta nu-1 va npiedica Insă pe Ghica, mai târziu. să scrie că el a avut, nr-un cufăr, statutele scrise şi că au pierit cu prilejul unji „c la conacul de la Ghergani
— Ai devenit grijuliu de ciriu p. iUi-”. /IUU ^. onstată cu un suiis echivoc Tell care sta cam nmtănit. cu mândouă mâinile pe garda de argint a săbiei.
Cei doi se uitară nedumeriţi la el şi rămasei ă pe gh^duii. 'usese o glumă, se pare, în intenţia maiorului, un fel de a narea măcar printr-o frază. degajată' ca asia faptul că nsăşi personalitatea lui de ofiţer, de om mai în vârsta d. cit i, nu esli' angajată ieraihic prin act ea că astăzi c ul iOtăiitor il are acest băieţaş, fost iuncăi”, cu doisprez. ^^ ani lai tinăidecât el şi mai tânăr incă chiar dtcil lancu t
I pllicenţe, raporturile rămânând mereu acelea, de la maior la iuncăr, că deci nu-1 poate recunoaşte ca fruntaş între egali. Rămâneau chiar şi raporturile de la un bărbat înalt, arătos, la tânărul vânos, e drept, dar cam şui, cam pripit uneori în vorbă şi gest, căci Tell, cu fruntea lui netedă, cu ochii căprui destul de apropiaţi, cu nasul lung şi cu barba tunsă scurt şi luată cu briciul în faţă, îşi purta capul drept, cu mişcări puţine, ca o statuie. Se găsea acum alături de aceşti doi numai din ură împotriva boierimii, care, iritată de presta^iţa fizică a ofiţerului, căuta orice prilej ca să-l umilească. Sc trăgea dintr-un neam din părţile Gorjului, tată-său îşi făcuşi însă nume şi stare de negustor la Braşov, unde i se născuseră copiii. Christian avea numai cincisprezece ani când, în 1822, fiind din nou în ţară, trecu alături de fratele lui, la şcoala lui Gheorghe Lazăr. în 1828, fraţii se duseră în Oltenia, unde-şi alcătuiră o ceată de panduri şi amândoi luptară în acest an alături de ostile ruseşti. Când se înfiinţa, în 1830, armata, amândoi, ca şi alţi foşti căpitani de panduri, avură dreptul, deşi fii de negustori, să fie primiţi în oştire cu grad de ofiţeri. Aceasta a fost pentru cei doi fraţi un prilej de amărăciuni şi umilinţe. O mare parte dintre boieri au protestat cu indignare împotriva primirii unor feciori de negustori alături de ei şi la fel cu ei, adică de-a dreptul în grad de ofiţeri. Din pricina asta, câţiva dintre boierii care se şi înscriseseră în luna mai refuzară mânioşi în iunie să se mai prezinte la regimente. Tell nu putea uita această împrejurare şi fu bucuros să aibă comanda mai totdeauna cât mai departe de Bucureşti, deşi acum gradul său militar echivala cu un rang boieresc însemnat, cu cel de clucer.
Ion Ghica întrerupse după un timp tăcerea stânjenitoare care dăinuia între ei. reluând într-un alt registru ideea lui Tell.
— Eu, cinstit să-ţi spun, frate Bâlcescule, mă mir că după doi ani de temniţă mai ai curajul să începi din nou. N-a trecut mult peste o jumătate de an de când te-am văzut, la Dejurstfă la Gorgani, închis în chilia aceea întunecoasă şi ferecată, purtai o manta ferfeniţă, pe un ger să crape pietrele. Lupta politică nu e o glumă.
Tell, care era foarte nestabil în idei şi sentimente, cu toată ţepeneala lui aparentă, înţelese parcă tâlcul acestei invocări i c tdinlr-o dată fu din nou pătruns dc primejdiile acţiunii în re se angaja şi întrebă cu un glas înmuiat, el care d-obicei vorbea din cap:
— E adevărat că Milita Filipescu a fost ţinut în fiarfpicioarele în apă la Snagov, pină i-a putrezit carnea: J u căzut unghiile? Ion Ghica surise ca unei amiiitiri triste şi clătină din: ^ap cu amărăciune.
— Nc-a spus ciiicva care l-a văzul pe fcrest] uica Z? Í-HfSrilă a chiliei din bolta aceea năruită că aşa a fost. Ai fos
— acolo, frate Nicule?
M Bălcescu vru întii să răspundă că s-a dus mai întâi prin „nie la Snagov, anume ca să vadă chilia. Dar şovăi. Apn M întoarse în el însuşi cu un soi dc îndârjire mută. îi căzii-¦ră ochii pe oglinda cea mare cit o uşă, cu rama subţire TCagră. Era toată rnâzgălită de semnături şi date, trase ev diamantul inelelor. Văzuse chiar dc pe scaunul pe care Taşca câteva date: 1840-1841, 1842. în zilele în care < i IU între viaţă şi moarte în temniţă, pentru ca să întoarcă n bine amarul poporului român, unii iubitori dc chiolhan'/? orgii ţineau să-şi nemurească dcsfriul, înscriindu-i truuv: 'lata pentru posteritate, cu sigiliul diamantului. Nu, nici-idată nu va mai evoca acele zile, care vor rămâne ştiuie lumai în străfundurile făpturii lui. Ocoli întrebarea şi făcu >ă biruie tăişul liniştit al inteligenţei.
— Va fi cu totul altceva acum. Nu vom mai repeta Iţreşelile de atunci. Acum trei ani a fost un complot fără
^evărate rădăcini în popor, un complot al câtorva mici boici i,. i târgoveţi, dornici să ridice starea norodului; a fost setea de Ireptate a om. ului fără seamăn care era Dumitru Filipescu. '/roiam să acordăm poporului libertatea, o constituţie, cum; -ar zice, octroiată. Acum vom căuta să pregătim poporul nsuşi, căci fără popor nu putem face revoluţia. Vom lumina ndelung ţărănimea, pe muncitori, pe meseriaşi, ca să-şi facă îi singuri revoluţia. Reluăm firul de la 1821 al lui Tudor '^adimirescu, dar mergem şi mai departe. Revoluţia se va c^ue, ca să zic aşa, singură, pe linia dezvoltării istorice. Nui ittmai o vom îndrepta spre ţelurile ei fireşti şi vom veghea ă nu cetească silit din mersul ei secular.
A tăcut, şi cei doi tac şi ei; parcă le e teamă să turbure iniştea care s-a lăsat în odaia asta cu cimitirul ei de da: – pe oglindă.
I
În timpul acesta, umbrarul din grădină a început să şi umplc^ de lume. Lăutarii s-au întors pe podeaţă şi cinto acum de zor. Intră Ţâţa Bălcescu şi Luxită Florescu, întovărăşite de imberbii negricioşi Costache şi Dimitrie Florescu. ' Sunt salutaţi cu temenele de stăpânul mustăiiei şi conduşi la o masă păstrată pentru ei, într-un tutiş lumitml cu un felinar, atârnat deasupra de o ramură de soc, în c. arde o luminare groasă de seu.
— Poftiţi. Aveţi o nii'. să oprită aici, pentru domnul Bălcescu.
NiMÎ veniţi îşi plimbară pi'ivirea pe la celelalte mese, pai ca ar căuta un loc mai potrivit, dar mai cu seamă caută să vadă cine mai e subt umbrar; pe urmă se aşează toţi.
Stăpânul mustăriei tuşeşte foarte încet la uşa odăii celor trei, îşi şterge mâna pe fota verde, apoi bate cu înţeles. Bălcescu îi deschide îndată şi află că au sosit ceilalţi pa
— Au venit doi boieri şi două cucoane, aşa cum aţi spu sunt la o masă în grădină.
Tinăiul boier clatină din cap:
— Spune-le să încc^apă să mănânce. Vin şi eu mai tirzi
Florei. G-1875) şi Dumihu (Dumitrache)
G. riorescu (1827^1875), olilcn, participanţi la revolulia din 1843. C. Floiifscu Na însoţit pe N. Bălcescu îp Transilvania (1848). A fost m co^nitetul de redacţie al României viitoare, editată dc N. Bălcescu şte^n Golescu, Ni (? olae Golescu, Gfi. Magheru, Voinescu II V Mă-lincscu, Al. Paloologu şi C. A. Ro. setti fn. ed). ' „
Uiliuiiiid piiiiUv acum duuu sapUuuiiu. dom p.i. ^, w. U soarlă ţării, cei trei se gândiseră să înfiinţeze o scm cietate secretă revoluţionară, ci n-ar fi bănuit niciodată cfl va fi asta atâl de curând. Erau oarecum târaţi de BălcescJ care ca hotărât spre faptă, fără ocoluri de prisos, minat dl spaima unei vieţi scurte. _ _. _ _^ ^_ B
MFANDIÂKLF DUAGOSTEI pk^ste vreun ceas, cei Irci s-au despart il spunând u-şi cmo-naţi întâia oară salutul. Drcptatc-Fi'ătie„. Tell şi Ghica plecat pe uşa care dă în curtea din dos a mustăi-iei. ca să m: fie iar văzuţi. Bălcescu^a venit în tufişul dc lihac car”, sunt ai lui. Cer din nou cafele, căci sunt acum la '-silul mesei. Ascultă toţi pc gânduri lăutarii care zic cu inlccul lui Nănescu:
Inima mea multe are.
Cur-”.'¦.,! v%-rr-'nV'¦, ¦
Bălcescu surâde. Nu. mai sunt şi altele, care nu sunt la lUplare.
Costache Florescu. inall, negricios, mult mai sprânccnat nt soră-sa, se scoală şi vrea să lămurească dc cc pleacă la masă.
— Nu vă supăraţi, vreau să dau bună scara banului lică. în tufişul de colo.
Luxită îl priveşte zeflemitoare.
— Ia gândeşte-te bine, Costache. nu cumva vi'ci să dai î^cara vornicesci, cumnată-sa? Scumpe frate, ia scama. – /LC-ie de divorţate. Ea ştie că toţi vor suildc, zicându-şi ca ca divorţată ştie ce spune.
— Nici o grije, rnâ întorc numaidecât.
Luxită îl petrece cu un surâs şii-et' şi ironic, femeie în fiinţa ei, în timp ce în privire îi trece o flacăi-ă uşoară.
— De ce numaidecât? Poţi să nu te grăbeşti.
Peste câteva clipe pleacă şi Dimitrie, cel care seamănă fratele său, de parcă ar fi, negricioşi şi sprânccna {i, doi iieni. Vrea să dea şi el bună seara cine ştie căreia dintre ncilc frumoase din grădină.
\par
Cei trei au i'ămas tăcuţi şi ascultă acum un alt cin de pe vremuri, care aleargă din nai pe lăute şi de pe lăut pe ţambal. Luxită îl priveşte pe furiş pe Bălcescu, surâdJ îşi aşează mâna pe mâna lui. El o priveşte turburat, parcj]-ar stânjeni şi parcă l-ar întărită gestul ei, ceea ce o face tresară şi să se uite drept în ochii lui. îi spune glumin^ apăsat:
— Poţi să te strâmbi cât vrei. Eu tot te iubesc. Tresare din toată fiinţa lui. O priveşte lung, parcă trei mură ceva în el. Apoi cu o voce caldă, pe care nu o acoper| cântecul lăutarilor, îi vorbeşte de la suflet la suflet:
— Lucica, de ce nu vrei să înţelegi? Eu nu sunt un oi| care să aibă dreptul să iubească şi să fie iubit.
Femeia zâmbeşte senzual, ţinând mereu mina pe mâii| lui nervoasă. El, luptând cu el însuşi, o priveşte cu ochii negii, pătrunzători, puţin oblici în clapa asta. Apoi, venir| de pe drumurile îndepărtate de viaţă şi moarte ale gândul îi spune cald, frăţeşte:
— Mai am puţine zile de trăit, Lucica. Puţine mijlOc Oamenii ca mine nu trebuie să-şi îngi: ădească libertatea, trebuie să se dăruie unei singure cauze. în întregime, făr| nici un rest.
Luxită, care dusese paharul la gură, nu mai b lasă jos.
— Ascultă, dacă nu termini în clipa asta, fac una c| urlă mâine tot Bucureştii.
Ţâţa nu ştie ce va mai fi, dar în clapa asta îşi dă sea^l cât de mult seamănă cu o pisică neagră întărâtată aceas tânără şi oacheşă văduvă, cu ochii ei cam apropiaţi şi aurj în pupile, cu sprâncenele foarte negre.
Bălcescu aşează jos cuţitaşul cu care se juca pe gândv. îj căutându-şi oarecum vorbele, şi o priveşte nedumerii
— Ce vrei să spui?
Ea ridică umerii care se arată rotunzi prin mătascl neagră de damasc; e ameninţătoare, hotărâtă.
— Dacă mai spui un singur cuvânt, uftul singur, te aă. i| aici, pe loc, în plină lume.
Tresare uimit, apoi după o scurtă şovăire se hoiaraşţ||'^in| totuşi, să spună ceva, înfruntând-o, şi caută o frază potrivi Dar în clipa asta ea s-a ridicat hotărâtă, sfidătoare, g să-şi îndeplinească ameninţarea, şi el îi simte talia lipită braţul lui. _^_^_^
— Nimic, nici un cuvinl măcar. şi ca rămâne în aştcpîncordată.
Pita, destul de speriată, aşteaptă şi ea încremenită, căci e că năzdrăvana de femeie chiar aşa va face. Dar baril, după o clipă de încordare, cedează, învins, şi o priveşte lioşat. Acum Ţâţa respiră liniştită.
— Vai. nană Luxită, m-ai speriat.
/ăduva sprâncenată. caldă ca vinul, opreşte un flăcău cu verde, care slujeşte la mese.
— Spune lăutarilor să cânte Peste deal la nană-n vale”, bacăul cu fotă verde se apleacă respectuos cu şervetul iraţ.
— Da.
M peste citcVrH clin'„ lăularii cânlă. Peste deal la navale' juxiţa se lipeşte de Bălcescu ca o pisică, îi ţine mâna. imte bine în umbra acestui tufiş, în seara asta târzie şi noasă de septembrie. După un timp, amândoi bagă de. lă, tulburaţi, că Ţâţa începe să răsufle greu, înăbuşit, eseu o vede uimit şi ^ ceartă cu o nesfârşită duioşie.
— Ţâţa.
STăduva. cu ochii umezi, o întreabă şi ea surprinsă:
— Ţâţa, ce-i cu tine? în vocea ei e de pe acum o căi-i de soră.
^ata, ruşinau, umilila, vrea parcă să se ascundă. înce capul ca o pasăre rănită.
— Nimic. Niiâiic. Lăsaţi-mă.
rânăra femeie priveşte întrebătoare spre Bălcescu şi el işteşte în şoaptă:
— Suferă. nu poate uita.
ndrăgostita oacheşă pune mâna subţire pe fruntea fetei, toarce capul spre ea cu o duioşie.
— Ţâţa. uită tot. uită cât mai repede.
— Nu. Nu vreau. şi fata se zbate uşor, adâncită în rea ei. Nu vreau să uit nimic. Să-mi ajungă toată viaţa, – uxiţa ii zâmbeşte.
— Abia mai târziu ai să întâlneşti iubirea adevărată. Şi m fost părăsită de un bărbat, Ţâţa. Cine ştie unde o fi a acel polonez pe care m-au silit să-1 iau de soţ.
) ar fata. dârză şi acum, ca un ecou de nestins al după-'zei aceleia din chilia de la Dejurstfă, priveşte cura-i în ochi.
I
I
— Nu voi mai iubi liiiiodata.
— E:li un eoni! HM <III ^-pui.
Era aproape unsprezece seara când intră în gradi: /t. îr tovărăşiţa de Costache Aristia, neînchipuit de eleganir. Fri sinica. Era într-o rochie de mătase vin (ţie. cu pălăr; n albă, întoarsa mult în fală, pe umeri cu o pelerină de. ili Părea mult mai înaltă decât o ştia Bălcescu şi parcă i n şaptesprezece ani, ci douăzeci şi cinci. M (M-gea drept uni fără să. se uite în urma ei şi fără să ştie deci că AnsMa măsese în dreptul galantarului plin cu mormane de pi ţ] cu bucăţi alese cu dichis pentru tot ft Iul de fi ipturi, LU p de Dunăre şi alte bunătăţi. Nimeni nu mai vorbi la ni masă şi toate privirile se întoarseră spre ea. înmărmu parcă. Veni acum din urmă şi Aristia, în fiacul aibnst închis, cijre părea turnat pe el, cu guler alb înalt, cu u ci av lată de mătase, încă şi mai albastră, peste jabou şi iâL, Mâinile cu degete lungi cu inele îi ieşeau din dantela mii – ci şi erau de aceeaşi paloai'e cu obrajii lui prelungi şi macini purta, în vremea asta, tot mustaţă tunsă. scurt. Fu i i invidiat bărbat dintre toţi cei de faţă, căci nimeni nu ba>; a seamă nesfârşită tiisteţe a ochilor săi maii şi adâncirea ce două cute de lângă nas, la colţul gurii. Nimeni nu bănuia suferă şi cât e de nefericit din pricina acestei femei, pe c o înfăţişa la toată lumea diept logodnica. sa. Bălcescu ş încă de la închisoare, despre succesele ei în teatru şi des viaţa pe care o ducea. Nu avu nici cea mai mică strina-rn inimă, întâlnind-o. O şi salută, de altfel, tocmai ea să aiate tot ce a fost nu mai e. O salută cum ai saluta orice actriţă mare faimă, fără nici o intenţie personală în acost S; Î1 Ea nu-i răspunse, ci îl ţintui puternic şi ciudat cu oc: v: tare păreau acum verzi. Răspunse în locul ei Ari. ştia, întrebind-a căci era puţin nedumerit, dacă cel care a salutat-o nu cumva Nicolae Bălcescu. şi când ea dete din t-ap, tWă privească, întrebă mirat:
— A ieşit de la temniţă?
Abia acum Frusinica îşi rup. se privn. a ia Bălcescu şi se întoarse către Aiistia.
— După cum vezi. Dar cine e ivnv lângă el?
leiu aia Ui lui dc
Actorul fu nemulţumit de atenţia pc care ca o dădv elei mese şi nu răspunse decât după cc porunci cî^ fel de şte fript să se aducă la masă.
— Nu e deloc urâtă. E o femeie foarte inici't sania, ixiţa Florescu, fata vornicului lordache Florescu. A fost Iritată mai demult cu un fel de conte sau ofiţci' n, o] finc7, care a fost foarte nefericită şi s-au despărţit, 'âncă din primele săptămâni de lecţii, Aristia fusese din în ce mai priiis de frumuseţea sporită cu fiece zi a'fet^ est eia cu părul ca de aur. cunoscută de publicul caro lauda în comedii, la teatru, subt n. umclc ci întreg. EufioÎBăl-Ccaurcscu, ' căreia însă îndrăgostitul îi spun (. 1 Frosy, cu un uşor accent grecesc. Cia un bărbat care se apropia dc patruzeci şi cinci îo ani a iubise niciodatii. Zicala spune că acela care, cadc” aşa u, cade rău. O vedea înflorită dc bucurie dc câte ori i se 5 pe. pkic şi el lua aceasta drept recunoştinţă şi enioţic de drăgostită. Se simţea bine în lume alături dc ca; credea că ea se simte bine cu cl. Lecţiile cu ea, când uita mai tot-auna de ceilalţi elevi şi eleve, ci'au o primăvară conlinu. ^ţj^ scurlă vreme, în mai puliii de trei luni, Frosy apă-'se pe scenă într-un vodevil în care spunea numai câteva rbe, dar cânta cu o limpezime gingaşe, care înduioş blicul, un cuplet, care ar fi vrut, altf (íL să fie dc haz. 1 rea cu urlete din sală să cânte cupletul de câte cinci-şase o-
^ Eufrosina Băl-Ceaurescu (Frusinica. Frossy). prezentă până a: ¦ éersünaj memorabil, nu este altcineva decât actriţa Eufrosii' O, devenită, prin óásat. oria cu polcovnicul T. Popescu, Eulrosii. pescu (1821 (?) – Î9(i0). Născută ia Craiova. Eufronna Popescu scu (din copiJárie în casa lui Emanuel Florescu, împreună cu fiicei 'Stuia. Elevă a lui Aristia pentru declamaţie, Eufrosina Vlasto t una dintre cele mai înzestrate elemente artistice ale. Şcolii Filai mce„. aiiriTiindu-se de timpuriu (1834). alături de Ralila Mihalach iF'traducátorului Costache Mihalache, Caliopi, Lang, Elenca: nerii Ion Curie, Constantin Mincu. Nicu Andronescu, Ic. – a:'. >cu. In Gazeta Teatrului din 183G. nr. 4, p. 43-44, Ian Heliac iulescu scria despre Frosa Vlasto că la apariţia în scenă pârr d-şoară plină de cochetărie: o rochie de mătăsărie. cordoane ărămi ce întunecă ochii mahalalelor, coafură îngrămădită şi inlin heală (împodobită, n.n.), în locul unei rochii curate şi bine făcuta li şorţ elegant şi al unei cosiţe pline de nevinovăţie”'. Asupra spec-'uloasei cariere dramatice şi muzicale în ţară şi străinătate a Eu-úncPopescu (alias Eufrosina Băl-Ceaurescu). a legăturilor sak-societatea epocii când se desfă. şoară acţiunea din Un om între oa-ni, vom reveni pe larg. apelând la acte şi documente, unele cucute şi de Camil Petrescu. în comentariile care vr
: ia scriitorului nostru (n. ed.).
Încheia
¦ i
\par
I
Lumeii, uimită de frumuseţea şi prospeţimea ei, nu se înd4i s-o lase să plece din scenă. Nici când jucase el însuşi, _ uneori mai juca încă, Aristia nu gusta atât de îmbătat cup succesului. în ultima vreme nu mai avea nici un rol direct îi teatru, dar succesul Eufrosinei Băl-Ceaurescu, despre cav toţi ştiau că e descoperirea lui”, făcuse din nou din el omil de teatru cel mai de seamă al Bucureştilor. Cât era el însă d experimentat, nu-şi dădu seama că fericirea pe care o cite; în privirea fetei era oarecum o mască de toată ziua şi lî apărea, cum credea el naiv, numai când ea râdea cu ocK într-ai lui şi spunea grabnic da la oric6-i spunea. Nu ştia îi aceeaşi iluzie o dădea şi celorlalţi pe care îi privea în oclji Nu-şi dădea seama că nu era îndrăgostită nici măcar de te^dl ca artă, ci de teatru ca public, de aplauze, de florile prinJB de rumoarea de laudă care o urmărea acum pretutindeţ în oraş.
Când o întovărăşise întâia dată până acasă, înşelat numele răsunător pe care ea îl purta şi pe care el îl ştia unei familii înrudite cu familiile domnitoare, rămăsese uir văzând în ce odăiţă ticăloasă trăieşte. Dal^ pe urmă, şi ales după ce află de la ea tragica întâmplare legată de naşter ei, aproape că se bucură. întrevedea cu bucurie o voluptai nouă: s-o formeze şi s-o ridice el, pe această fată, nu numŞ în teatru, dar şi ca femeie în societate. Ţinea s-o înveţe cui să participe la viaţa socială; îi plăcea să descopere pâr. bucuriile treptate ale confortului, atât cât erau ele cu putin: atunci, iar exploziile ei exagerate de bucurie îl făceau s. i leşine de plăcere. Iubitor pătimaş al literaturii greceşti, legenda lui Pygmalion îl vrăjea. Nu era bogat, dar cheltui mult, cum se întâmplă uneori cu oamenii care aveau şti legături cu teatrul. De altfel, cum ea nu vrea încă să vie la el acasă şi cum şi lui parcă îi era cu neputinţă să se?: bine în odaia cu pământ lipit cu lut pe jos, cu un ligh pe un scaun, cu o masă sprijinită de perete, căci îi' Up. al patrulea picior, cu pereţii goi şi cam coşcoviţi, se gări s-o ajute la schimbarea odăii. în câteva luni patul de len^ fu înlocuit cu o sofa sporită cu o saltea de lână şi acoperiţi cu un macat de cit roşu, mătăsos. O oglindă de perete, sprp jinită pe o măsuţă cu două sfeşnice de bronz, între cele două ferestre ale odăii, un dulap modest pentru rochii, în dreap' uşii, apărură pentru întâia dată în această locuinţă. Un cov de Ispahan cu motive tari roşii şi sinilii, covor d^ preţ, ă. de la el de-acasă, îmbrăcă peretele deasupra sofalei. Un i.^ im
101, acesta ieftin, fu pus deasupra rogojinilor noi, care eseră aşternute pe jos, după ce bătrână doică curăţase ul şi văfuise pereţii, ca să nu mai miroasă urât. Aristia epuse să vie cu tot mai multă plăcere în căsuţa de la ij^uri, cum i se spunea în mahala, ca să stea de vorba ^ mtregi cu Ffbsy, s-o vadă cum se bucură când îi cum-ă câte ceva. (M scria adresa la magazin şi cerea să i se mită ei acasă: Mile Frosy Bal-Ceauresco,) Ţinea s-o instru-că şi s-o deprindă cu literatura şi teatrul clasic. îi vorbea timpul franţuzeşte, ca s-o deprindă cu vorbirea la modă. nsuma cafele în ceşti de porţelan saxon, aduse tot de el. lipsea, fireşte, de la nici un spectacolân care juca ea, iar timpul mesei, la birtul de lux la care mâncău după spec-ol, el îi făcea cu gravitate critica jocului, arătând ce a fost şi ce a fost greşit atât în jocul ei, cât şi al celorlalţi. Cam la sfârşitul întâiului an. văzând că nu poate să obţină de la mai mult decât o prietenie plină de voie bună şi asiduă, el ceru să fie nevasta lui. convins că ea va încremeni de icire, văzând cinstea pe care i-o face. Dar, spre uluirea. fata nici nu vru să audă de căsătorie. Şi cu asta a eput dirama lui mistuitoare. înţelese acum că la patru-: i şi trei de ani poţi fi refuzat de o fată de şaisprezece ani, d îi ceri să-ţi fie nevastă. Şi astfel descoperi că a îmbă-: iit. Durerea lui, adâncă, pe care o simţea fără leac, nu lea din pricina unei iubiri neîmpărtăşite. căci nu o iubea această fată chiar cu înflăcărarea oarbă a unui adolescent, lumai din pricina concluziilor amare pentru el care trebuia le tragă din această împrejurare. întâi că a îmbătrânit, în al lea rând că e un tip ridicol de vreme ce lumea, care-i lea toată ziua împreună, îl socoteşte amantul unei femei, când el nu este decât un obiect domestic al ei. iar în al ilea rând înţelegea că el, de acum încolo, nu mai are 'ptul la o asemenea frumuseţe. îşi spunea, cu o nesfârşită >tete, că nu era chiar Pygmalion, cum se credea el, ci use numai un act de bun meseriaş al frumuseţii, dar itru alţii. Timp de trei săptămâni, subt diferite pretexte, feri s-o mai vadă, încercând s-o poată uita. Suferi nespus mult, fiindcă ea nu dădu în timpul acela dovada pe care ştepta el, că este înfrântă, şi nemaiputând să fie depai^te de într-o seară apăru învins în căsuţa de la grajduri. A it-o întinsă pe sofa, citind la lumina sfeşnicului care era s pe un scaun şi care îi scălda în lumina lui faţa albă ca trandafir alb şi părul auriu.
Ea ii zimbi cu voie bună, atât de liniştită şi atât de putik surprinsă, ca şi când nu l-ar i'i văzut de la prânz. – încât el îi fu recunoscător ca nu are cruzimea să-i sublinieze înfrân-gerea. Avea pe un scaun lingă ea o bucată de brânză şi o felie de pâine.
— Tocmai cinam. îmi place să manine culcată. E o bi'ânză tare bună. Vrei să guşti?
Elegantul palicar gustă. Era o brânză sărată, aproape acră. îşi spuse cutremurat: „Cu ce puţin se mulţumeşte! Locuieşte în odaia asta, se satură cu o felie de brânză. Nu ţine nici să locuiască într-o casă mare, somptuoasă, nici să mănânce la birturile de lux, unde mănâncă, serviţi în tacâmuri de argint, consilii şi călătorii străini, de marcă. Adică unde o ducea el seara. Este de neînvins', îşi murmură zdrobit.
Nu era chiar aşa. Fata avea d mare slăbiciune şi dc-siul de costisitoare. îi plăcea să se îmbrace bine. Avea şi mult gust. Tot ce începuse să câştige de la teatru, tot ce putea scoate de la cele două bătrâne dădea pe îmbrăcăminie: o panglică, un şal de mătase, o rochie căpătată o bucura mai ^ult decât un covor.
Biruit şi resemnat, Aristia îi cunipără a doua zi o pianină nocxgră şi o sfătui să o puie în colţul dintre perete şi uşă. în stânga, ba o ajută chiar la aşezarea ei. îi plăcea muzica. îi plăcea mai ales cum cântă ea; cânta şi el destul de bine la pian, atât cât s-o poată acompania. în scurtă vreme învăţă şi ea notele şi cânta, cu o graţie nesfârşită, menuete şi ga vote, iar când nu era el acasă, ecoseze. polci şi valsuri, căci vt^ii-seră note de dans la magazinul Universal' din Lipscatu al lui Danielopolu.
Astă-seară sărbătoreau oarecum o altă reveniie şi împăcare. Pe la Crăciun, fără să-l întrebe pe el, care îşi rezer t dreptul de a fi măcar managerul ei artistic, ea plecase cu ^ trupă de teatru care avea să facă un turneu de trei luni, dintre care o lună la Iaşi. îl durea şi despărţirea brutală şi ipocrită, şi faptul că ea se va bălăci într-o trupă de farse grosolane, care se alcătuiesc numai în vederea câştigului. Pentru că îi plăcea mai mult să-şi câştige ea singura banii cai-e îi trebuiau, decât să-i aştepte de la alţii, şi fiindcă era convinsă ea-şi va putea face de pe urma acestui turneu o malotra dc cozi de vidră pe care şi-o dorea, Frusinica se ferise să-i spună ceva lui, ca el să n-o împiedice. Doar cu câteva zile înainte, când ei erau gata de plecare, aflase totul, îngrozit, de îa un actor tânărj despre care crezu dintâi că vorbeşte fără sa ştie ospro CV c vorba. Nu mai vi'u să audă de ea. Nu-şi mai. i-iseră până astă-seară, nici după întoarcerea ci, vreme dc ali'U sau cinci luni.
Cu mănuşile înnodate şi ridicate spre cot, ea desprindea a Râ'ijc grăsimea dc pe costiţa dc porc, căci nu-i plăcea, şi) Cul mâinilor ei lungi şi subţiri il incinta pc Aristia. O văzu ilfe lăsând brusc cuţitul şi furculiţa din mână şi înccpind i-şi feacă semne vesele cu cineva de la o masă îndepărtată, ra Dimitrie Florescu. care se scuză grăbit faţă de cei il' la}0a vornicesci şi veni fericit spre masa ei ca să-şi ia şi el orţia cuvenită dc lumină, dreptul dc satelit al unui soare ît de strălucitor.
— Stai jos. caraghiosule: mi-ai teiminat cântecul? Deşi era încă un adolescent, fratele Luxiţei începuse să >mpună mici bucăţi muzicale, care făceau încântarea prit-nilor. Acum, de curând, se declarase faţă de martori sclavul ufrosinei, cum îi spunea el în concordanţă cu afişul tca-¦ului. şi declarase că nu mai scrie decât pentru ea.
— Ce-i cravata asta strâmbă? îl certă ea. Şi i-o potrixi, jmai ca să atragă şi mai mult atenţia iisupra mesei lor. Şi j ţi-am spus să pui numai frac albastru, să nu-1 mai îmbraci î ăsta fumuriu?
Când vru să plece dc la masă, ca descoperi că el era de pt cu Bălceştii.
— Cu cine eşti. caraghiosule?
Lui îi plăcea nespus modul drăguţ în ciwo! 1 (mm t. U 'ătă masa care nu era departe de a ei.
— Cu soiu-mea şi cu Bălceştii. şi se ridică să plece, Iuţind încovoiat, în glumă.
— Soră-ta? Frumoasă femeie, aş vrea s-o cunosc şi eu.
Aristia, caie cunoştea judecata femeilor în astfel de iprejurări, nici măcar nu tresări.
— Nimic mai uşor, fiindcă şi ea vrea să te cunoască de uită vreme. De când îi tot vorbesc cu. Mă crede îndi-ă-”ştiţ de dumneata.
Salută din nou şi. trecând pc lângă podeaţa înălţată pvntru utari. se indi^cpţă către masa din tufişul deschis rvimai faţă.
Luxită ţinu s-o cunoască numaidecât pe această actriţă spn^ care vorbea tot Bucureştii.
— Hai să-i poftim la masa noastră. E aşa de fz^umoasă ptuia asta, că şi o femeie s-ar putea îndrăgo. şti de ea.
Bâkvscu dădu un răspuns încurcat, care, spre surprin derea lui, putu fi luat drept o aprobare de către Luxi! t Dimitrie Florescu îi pofti deci pe cei doi la masa din boschet, şi ei primiră cu plăcere. Aristia trimise vorbă că de îndată I cíe sfârşesc masa vor veni să ia o cafea cu cei care i-au poftit.
Întârzâară mai mult, căci pe podeaţă pe care cântau lăutarii, ridicată de două palme deasupra pământului şi cuprinsă între cei R^, tj; u stâlpi îmbrăcaţi cu oglinzi din mijlocul umbrarului, se făcu loc ca să se uixe şi să joace trei cadâne, însoţite i de un fel de bărbat spân, care în şalvari şi în ilie cu mâneci ar fi vrut s^a treacă drept eunuc. Erau trei femei tinere, cu capete oacheşe de circaziene, cu ochi negri şi obraji lungi, cit se vedea din „cearceafurile' de voal liliachiu, petrecuta peste nas de la o ureche la alta şi. care le cădeau apoi peste ilicele negre, fără mâneci, brodate cu aur, peste şalvarii largi de mătase verde, până aproape de imineii roşii cu vârful întor. ^ în sus. Mijlocul le era gol. Fiecare avea în mână o dairea, ui^ fel de ciur de cediu cu clopoţei şi cu fund de piele dr tobă. Pe cap, cam pe sprinceană, purtau cauce, tot negre, tot brodate cu aur, întocmai de forma dairalei. Omul cântli, | dintr-o lăută cu trei coarde, un fel de melodie tărăgănată, tristă, senzuală, pe care cele trei cadâne o jucau încet, cu ochii măriţi de arsenic, scuturându-şi din când în când sinii şi pocnind din daireaua pe care o duceau deasupra capului, când se încheia fraza muzicală. Lăutarii ţineau şi ei un ison scăzut, şi privirile tuturor de la toate mesele urmăreau jocul Pe urmă au jucat ceva mai viu, dar tot tărăgănat, jocul pântecului.
Niciodată n-ar fi crezut Bălcescu, în toamna lui 1840 că va putea sta un ceas întreg lângă Frusinica, devenită pentru el acum străină, fără ca să sufere. Pe vremea aceea ameţea numai când se gândea la ea. Ce ciudată carapace sufletească i-a durat viaţa de temniţă! Tot ceea ce a fost înainte i se pare că s-a întâmplat pe alt tărâm. Vorbeşte lingă el, vocea ei este tot cea de atunci, dar sună parcă inti'-o piesă de teatru.
I se pare totuşi mult mai frumoasă cu casca de păr auriu, cu pieliţa obrajilor, care pe atunci mai avea civa băieţesc în ea, devenită acum atât de feminină, atât de f/a-gedă. Par o frumoasă ca într-un tablou pe care-1 poale
I
Jmira în voie, aşa cum il poale admiia oricin (fără să lâălească asta cu ce e mai adânc în fiinţa lui. E nebunie VI vrei numai prniru tine. să-1 contempli singur tu, alun-|înd orice privire străină, un asemenea tablou. Intru cit îl jriveşte. cl ştie lămurit, hotărât ca într-un registru dc viaţă de moarte, ce are de făcut de aici încolo. Zece ani să mai 'ăiască. numai. N-are sens să-ţi consumi viaţa, ca să încerci idarnic să acaparezi o fiumuseţc picţioasă, numai pentru ne singur, căci viaţa asta poţi şi trebuie să o sacrifici, ca fie mai puţină suferinţă pc lume. ca să ridici un popor la bcrtate şi la ceea ce i se cuvine în dezvoltarea istorică. E asta o voluptate crâncenă. a bucuriei dc nemăsurat, pe care o pot înţelege ceilalţi, aşa cum e şi voluptatea de a fi cinstit.
şi poezie adevărată aici. pc care alţii o găsesc doar în cu-mte potrivite la coadă.
— îmi pare rău, mile Ceauresco. îmi pare foarte rău că – ni văzut în Vivandiera husarilor; am auzit că sunteţi
—'arc, ii spuse Luxită, luându-i mâna cu un gest de copilărească. 1 cu întăreşte cu un siuis aproape voios:
— Trebuie s-o vedeţi. Te vrăjeşte. Nu-i aşa, Ţâţa? El a rostit nespus dc liber vorbele astea care, spunând ca mult. nu mai spun nimic. Vrea parcă să se convingă pe însuşi că este vindecat.
Ţâţa nu răspunde. Măsoară în gând schimbările pc care le anii. Asta-i oare Frusinica, fetiţa băieţoi, care venea are aoale, ciufulită, zgâriată de mărăcini, cu vânătăi cu golanii de pe maidan? E atât de mult dc. '! Nu. Şi totuşi. Dar şi mai schimbat i se pare ' e. Bărbatul acesta grav, serios, cu obrajii atât
—^c,. i^., draţi de colierul subţire al bărbii negre, înto. – el a c
O mustăcioară caraghioasă, cu două cute de! a colţul buzelor, nu mai are nimic dân iuncărul ^tă de care atârnă un ciucure auriu.
POPAS I. A VADU PvAU
— Ai răbdare, mă femeie. Ce vrei să fac? O mână mai am şi io şi cu ea mai mult nu pot să fac. şi Toma îşi lovi ţtasla cu mâna.
— Slai acolo la gârlă şi pândeşte. Ai spus că trece de Sinlu Dumitru.
Safta, pe patul de pământ, împletit cu nuiele pe de lături, începu să geamă iar, uşor, cum geme toată noaptea şi în vis.
— O mai fi întârziat o zi, două şi ea, la moşie, la Băl-; ceşti. Ce vrei? Nu merg toate pe pofta omului. Uite, dacă^ vine Sita lui Dumiti'u, o las să te ajutoreze şi io mă duc pândesc şi azi la vad.
— I-<^ zic că doftoroaia asta o să mă facă bine., Safta cerşeşte făgăduiala omului, aşezat pe patul celăialt.j
— Şi io zic aşa; vezi că. dac-a făcut bine pă cocoana boierului. o să te facă şi pă tine, se îndură el de ea şi-i dă milos un pâlpâit de nădejde.
Safta zace de o lună pe patul de pământ din dreapta, al bordeiului. – acoperită cu un ţol împletit din zdrenţe ca o scoarţă. La căpătâi are o perină umplută cu paie. Pe o laviţă de pământ sunt străchini murdare, cârpe, o săculteaţă din păr de capia. E tot ce i s-a dat voie să ia de la curte cu ea, când a izgonit-o vătaful din porunca boierului. Fusese ani de zile îngrijitoare la stupina boierească şi cu vreo două luni înainte, când roiseră doi dintre stupi, ea tot beteagă. n-a prins de veste la timp şi roii au fugit. Boierul Medelioglu s-a făcut vânăt, din galben cum e de felul lui de faţă, ochii i-au devenit şi mai trişti şi i-a făcut dQar un semn amărât vătafului, cu o schimă a buzeWr, dezgustat. Vătaful a băti'. ţ-o rău toată după-îimiaza, A z6bât-o cu picioarele şi a ^ăsat-o apoi acolo. A ridicat-o nevasta ţiganului fierar Mustea şi a i 1.11
I iK*o în odaia slugilor, dv lingă bucătaiic ijpe pc picioaic.
Safla ii venea Iui Tonia nepoata hună, că c; „ian. ăl mai maic dintre fraţii Fiiu. O (urle, după ce Căman fusese c * i a->a ia lai inti'c albine, iar după cc s” |. i. – adi stup > ir^care-1 ajuta, rămase ikin lom! ^li la stupuriU 'ra o mvmcă grea de care fu; „ lumea; şi i ijţanilor robi şi ţigani Unli' era frică dc moarte să so apropie stupi. Nu „M'a nimic dc făcut. Măi târziu căp le bărbaţi, dar nici ăştia nu lăânincau mult. uusă dc împrcjurăi'i să poruncească acum bărb^ţiiu; ih.tj.: 'mă ca era cam bolnăvicioasă, sc făcuse cu limpul rea
^ iiA şi indracila de nu-i mai întia nimeni în v'>v în cap negricios, cu nasul ca două găuri într-o [u orbite rotunde şi tari, cu frunte a boltită, do parcă era ioartea însăşi, incit n-a fost chip. să găsească bărbrii şi fată bătrână. Era dc mirare cum dintr-un bâthat aiil „. nipos cum fusese Găman putu. se să iasă o astmenea tură. Mai târziu a învăţat să umble şi cu vieimii îv mă-V şi i se dădu în grije şi creşterea lor. Numai iniic gin-asl4*a se simţea bine şi numai ele o iubeau pe lum sta. Nu-i V'trhă. se certa şi cu ele toată ziua, le afuri şi-a mincal viaţa cu ele – că le voreba ca unoi făptuii Ili ' i – dar le îngrijea ca pe ochii din cap.
i. -^. jiV toamnă, văzând că lot zace în pat mereu, boierul r'ns din altă parte un stupar.<i pc ca a gonil-o dc la Avea douăzeci şi patru de ani şi nu mai avea po ncni dc<: ît pe unchii ei. Şi-a luat toiul împletit de ea. irachină, o cană şi traista şi, după cc a umblat liâându-se ucă prin sat, s-a oprit la uşa lui Toma, care era plecat u cai'ul la deal. Şi-a aşternut ţolul afară la uşă, cu toate că icepuse toamna, şi l-a aşteptat toată noaptea până a doua * Când a venit omul şi a văzut-o acolo:? i-a spus că oricum ' nepoată, că nu poate s-o izgonească, şi i-a făcut s. -mn să ui-ce pc patul dc pământ din dreapta, pc care erau ute vreo două braţe de paie şi nişte zdrenţe.
fucmai a doua zi a recunoscut Turna d (^ cealaltă pai le a iriei, departe, poştalionul serdăresei Zinca, pe care ceum o unoştca bine. Nu numai că se opreau totdeauna să odihnească aproape o jumătate de ceas caii la Vadu Rău, da oamenii aceştia cumsecade din neamul Bălceştilor stătea, bucuroşi de vorbă, tot timpul ăsta. – cu oamenii din sat. Ba, tânărul boier îi poftea să vie să-i vadă la Bucureşti. Când aflaseră că ea e şi doftoroaie, începuseră să se adune la poştalion femei cu copii bolnavi în braţe, sau s-o roage să meargă să-i vadă acasă pe cei care zăceau în pat.
Era toamnă de-a binelea şi zăvoaiele, câmpurile şi dumbrăvile erau mai mult galbene. începuseră să se vadă şi crâ-cile negre ale ulmilor şi gorunilor, dar era încă de dimineaţă şi lumina soarelui era răcoroasă, dar vie. Tufişurile rărite îngălbenite arătau parcă dezgolite ciorchinele de boabe negr> ale porumbelor, ori cele roşii ale gherghinelor. Caii trecuser. prundişul, şi acum, după ce se adăpaseră, intrară în gârU: bănuitori, sfioşi, din pricină că apa care le ajungea la pante. era puţin cam iute. Surugiul chiui, pocni din gârbaci şi cc patru cai se opintiră, ca să iasă din vad. Toma se bucur, când văzu că era în poştalion şi boierul cel tânăr.
În timp ce serdăreasa era cu femeia înlăuntru, Bălcescv stătu de vorbă cu Toma mai bine de-o jumătate de ceas Află mai întâi veşti noi. Tudose era acum cu un chervan dt negustori în ţara nemţească la bâlciul ăl mare de la Lipsea. Nu prea voia să plece, dar jupânul lai, care era tare mulţumit de el, i-a spus că ar fi bine să mai lipsească, deoareci i se pare că oamenii lui Medelioglu dau târcoale tăbăcăriei. Fiind chiar starostele tăbăcarilor, îi dăduse la mână hârtie de calfă tăbăcar pe un nume nou, Damian Tabacu, după numele unui lucrător mort mai demult. îşi lăsase într-o vreme şi o bărbuţă măruntă.
Drumurile cele mari de care vorbea Toma ţineau aproape un an, căci la plecare câiervanele duceau blănuri scumpe, lucrate cu multă iscusinţă, pe drumuri ocolite mult, căci un chervan se mişca greu şi cu multă grije. Mulţi îşi trimiteau marfa de la Bucureşti cu vapoarele cele cu foc, pe Dunăre, până la Viena, dar mulţi alţii ţineau mai mult la chervan; nu le plăcea să dea marfa din mână în seama străinilor. Căruţele mari, braşoveneşti, trase de câte şase – şi uneori, cu doi rotaşi, opt – cai, erau încărcate înalt şi cuprinzător, ca nişte care cu fân. Marfa scumpă era pusă cu grije în lăzi de lemn la fund; subt coviltirul de pânză groasă de cânepă bine bătută, peste care se mai puneau uneori şi muşamale mari, prin care nu trecea ploaia, cei trei-patru flăcăi care călătoreau cu marfa îşi întemeiau peste lăzi o adevâata gospodărie. Chirigiii erau toţi dintre grânarii din Dclea ^l^e şi mahalaua Orzarilor, mari meşteri ai drumurilor mqgi. Aveau nu numai căruţe bine ferecate şi pânza lor de: hervan, aşa cum se cerea, dar şi cai mari şi puternici, iar n afară de asta cei trei orzari erau înarmaţi până în dinţi u puşti nemţeşti, ghintuite, cu care împuşcau păsările din bor şi vulpile într-o clipire de ochi. înarmaţi erau deopo-rivă şi negustorii sau omul de încredere, cel care avea în eama lui marfa la ducere şi pungile de bani ori marfa de „bimb la întoarcere, ca şi cele două ajutoare, pe care şi le iţft neapărat, alegându-şi flăcăi de multă nădejde, căci nu ra glumă, într-o vreme în care drumurile erau bântuite le hoţi, să dormi uneori în pădure la câte o poştă de reun sat, cu o întreagă avere care nu se putea ascunde şi (Icare mergea vestea cu zile întregi înaintea chervanelor. 'ireşte că nu pornea un singur chervan, căci negustorii se (gţovărăşeau între ei mai mulţi, şase-şapte, câţi puteau. La mpas, aşezau carele roată şi la mijloc aprindeau un foc ¦tare. Patru-cinci flăcăi nu dormeau, stând dc veghe cu rv”-ul alţi opt-nouă dormeau subt căruţe cu puştile lângă pbu pistoalele subt cap. Cei din chervan dormeau şi ei ^pureşte. Şi cu toate acestea, rar era an în care să nu vie isă un om doi, dacă nu cumva un chervan mai puţin.
Damian, foarte preţuit pentru curajul lui, plecase la
Isca ¦- şi de acolo la Praga, de unde avea să se întoarcă icând material şi cele de trebuinţă pentru tăbăcărie şi nărie, poate şi cu lăzile de porţelanuri şi de tot felul de jlărie de cristal – nu numai ca să fugă pentru câtva timp e oamenii lui Medelioglu, ci şi pentru că era mai bine lăţit, şi-şi pusese în cap să-i deie lui tată-său putinţa să ^ce de pe moşie, răscumpărându-se de la boier.
— Ce să vă spun, nu mai e dă trăit pă moşia asta, îi spu-Şa Toma lui Bălcescu. Uite, mai sunt şi prin alte părţi weri, iar când zici boieri, zici şi inimă dă cremene, dar ăsta a întrecut pă toţi. Stă toată ziua tăcut în jilţ, trage din; buc; bea cafele şi nu ştie ce-ar mai născoci ca să jec-nească oamenii. Acum a găsit că tr-ebuie să luăm mai iult pământ decât avem noi nevoie şi decî să-i facem lui, 'icătelea, mai multă clacă.
Feciorul lui Mitru, care păştea doi boi pe marginea râpei, nd văzuse poştalionul alergase în sat şi vestise pe maică-sa a venit doftoroaia, că aşa îi spusese femeia. Acum se la uşa bordeiului multă lume.
D p ( ili: lungi convorbiri cu Toma şi cu ceilalţi o: im timp.: a din cap: dară„. dară”. ^, dară'.
B; I priveşte iritat, fiindcă tot nu i se pare limpede.
iţi. oameni buni. eu ştiu acum pc de rost, ca i. u u. Rcguiamcnud despre clacă şi despre birr
În rtr. scrie doar atât, că ţăranii, dacă vor şi d. '^w r_ să-l muncească, pot cere, ei. mai mult pământ dorit prin lege. iar proprietarul este dator – înţeL. datoi a li-1 acH. Deci numai dacă vrea ţăranul, proprietar uj este dator sĂ-i dea pământ pe-deasupra şi cu plata în bani. nu pe clacă.
O i il îngânau cu un ison de tâ^^adă.
nă. aşa o fi legea, spuse un bătrân deşirat cu uiULiii. ^. Lişi în faţă – Vasile al Iui M – aşa o fi lege ^ ' cum vrea legea, ci cum o Ci^^^^c boieru. zice lint. că nu poate rămâne cu pământu nelucrat,; guba. Atunci spune că h^^rea ne sileşte pă noi să i-1 luă deşi nu nt lasă nici mk< dă zile bune pă an să ne
M'ăm trei pogoane cuvenite după Regulament., că mânt u no> at cum trebuie şi neplivit, şi m lat ca icai. ^a, şi ceea ce să face până la urr. i. ^ nostru. Zice ca să muncim pentru noi noaptea., i muncească femeile şi copiii. Uite, pă mine m-a îndatorit să iau patru pogoane pă deasupra, deşi n-am nevoie. n spus că după lege, astea să plătesc d-a başca, la zece pii chirie pogChu. Da” ăştia zece piaştri nici nu vrea să-i pri^ IV bani, ci îi întoarce iar pă clacă, un piastru ziua p e pia'^tri trebuie să fac alte zece zile. adică, du n rului. alte zl^cc săpţlpfiâni. Are un logofăt slu
Ux. e focit^ro loi cu o slufnicfi. pă Buimncu. cai'c LoaL numai asemenea socoteli face. Noi, ca proştii. ce ştim
— Ei, mă. întregeşte Drăgan, el nu-i prost. ştie că nu ¦m plăti şi nici nu aşteaptă bani dă la noi. Vrea numai im mereu cu ceva datorii la el,.ca să nu ne putem slobozi om vrea, ca să ne aibă în mâna lui. să facă cc vrea noi.
ticescu înţelege acum. căci cunoştea nu numai nedrcp-a legii, dar şi neomenia celor cc o aplică şi vitregia unui grincen.
— Pandurule, caută să scapi de clacă, răscumpărindu-tc ccând de pc mo^ia acestui boier ticălos.
'n bătrân cu mustaţa căruntă, cârpită pe gura, şi cu Loa toată încreţită, tatăl Saftei, moş Firică, începu să cu o gură ştirbă şi toţi râseră după el.
„ Vrei să pleci dă pă moşie, mă Tomo? Ai auzit că dă *ci şi cinci dă ani, da când e boieru ăsta aci, să fi plecat m om cu învoirea lui? Mă, eşti om în toată firea. – îi prostiile din cap. Lasă că te pune să plăteşti ckica fan înainte, lasă că trebuie să-i laşi lui vitele, bordeiu' tă gospodăria câtă ai. dar până la urmă tot nu-ţi dă nu, că legea dă slobozenie numai o dată, unui om. pă îcf el. şi nu totdeauna. Poţi să zici ceva?
Coma nu zicea, înţr-adcvăr, nimic. Ştia şi el că-i aşa. Cu dădea Damian abia putea plăti birul şi angaralele; dacă duna încă douăzeci de ani de aici încolo şi încă n-o să ă avea bani de răscumpărare, dacă nu cumva Damian 3 avea noroc să câştige. cine ştie cum, mai mulţi bani ă. Dar în cele din urmă înţelesese că nici aici nu poate nc ştie ce nădejde, căci starostele ăsta, Dobrovici, care: a că-i iubeşte pc flăcău, nu merge cu dragostea până la gă, c hapsân rău.
^in pilcul destul de mare de săteni, care se adunaseră. dornici de vorbă, din pricina nevoilor lor, se auzi ca rătură şi întregită cu o lămurire ruşinată.
Nu mai putem trăi dă ciocoi, boierule.
— Mă Oageo, nu ţi-e ruşine să înjuri faţă dc boier? îl ă Mitru, îngălbenit de boală, slab şi năsos, care ar fi să spună: Nu ţi-c ruşine să înjuri pe ciocoi faţă de 'oroi
— Ia nu mă mai boieiiţi atâta, oameni buni. Sunt şi cu nr^^'. n necăjit ca şi voi de cele ce vede. i
— Asta aşa-i, se auziră unele îndreplături. Aşa-i xeru ăsta e rumân d-ai noştri.
Moş Firică îşi dădu căciula ruptă pe ceafă şi îl îndei fonf pe Toma:
— Mă Pandurule, ia cânta boierului ăsta, că-i d-ai ni~ cmtecu ciocoiului, ăla pe care-1 cântaţi voi pandurii Vlaé mirescului, în douăşunu.
Toma nu voi în ruptul capului să cânte.
— Hai, mă, nu fi prost, nu-ţi fie ruşine, ce, eşti muier? Cmtă-1, că o să-i placă boierului.
Numai când Bălcescu stărui şi el. Toma cânta o str (i şi aceea cu un cuvânt schimbat de el. 1
Frunză verde usturoi, Legea mă-tii de ciocoi, Dă te-aş prinde Ia zăvoi, Să-ţi dau măciuci să te-nmoi.
Lui Bălcescu îi plăcu nespus de mult şi, văzându-1 râzân oamenii hohoteau şi ei.
Apoi, moş Firică nu-1 lăsă pe Toma până când acesta ¦ cânta încă unul (care îi plăcu tot atât de mult lui Bălcesd încât să apucă pe loc să-l scrie pe hârtie, aşa cum i-1 spura Toma, şi s-a găsit mai târziu în hârtiile lui. unde adunase multe zicale din popor). Suna aşa:
Când eram copilaş mic, Ţineam drumul la colnic, Fără băţ, fără nimic. Numai cu palmele goale, La brâu cu patru pistoale, Dă luceau la sfântu soare.
Îar când mă făcui mare.
— Luai puşca la cătare. leşii la drumu cel mare, Să prinz hoţu dă ciocoi, Şi să-l judec io cum voi: „Ia ascultă, mă ciocoi, Până când o să jupoi^ Şi pă ţară şi pă noi?” ^
¦ tri o iar va
— I ierc) ea cun liult e, i ni.
ai V M I i. t e ce osta cap au c li Ci li
I rUnde văz drumu colii. Şi dă frunză năpădit. Şi-mi auz puşca pocnind, Ciocoiu dă pă cal căzând, Mă fac broască la pământ, Şi casc gura să-l îmbuc, Ca p-un puişor dă cuc.
ikpe urmă îşi dădură drumul cu toţii. Făceau bieţii oa-Baz de necaz.
Serdăreasa ieşi din bordei, urmată de o bătrână din ve-lelea Dumitra, care venise să aprindă focul şi să incăltun ceaun cu apă de care era trebuinţă. îi dădea sfaturi vata cum să îngrijească vreo câteva zile pe bolnavă, fonia, şi după el mai toţi cei de faţă, îi ieşiră înainte.
— Se face bine. cocoană doftoreasă? E vreo nădejde?
— De făcut bine, la boala asta. nu te faci niciodată. Da* trăi cu ea pină la şaizeci de ani. Săptămână viitoare, i o face întocmai cum i-am spus eu, o să se dea jos din iar dacă mai pe uiTnă s-o îngriji cum trebuie, o să poată vadă şi de treabă.
— I se trage dân bătaia dă astă-vară? întrebă Toma.
— Nu e numai bătaia. Mai sunt şi altele.
ierdăreasa, după obiceiul ei, sfătuia bolnavii nu numai ceaiuri de mai multe soiuri, cu anumită rânduială, cum le desluşea ea, ci să facă şi băi fierbinţi, ca să ducă uită năduşeală; de asemeni, să puie cataplasme, un ceas e, un ceas reci. Dar nădejdea ei era în fierturile de bu-¦
T-au putut să plece decât către prânz, după ce serdăreasa li văzut şi pe o fată a lui Duţă Căciulămare, care era be-ă rău, după o naştere grea, apoi încă vreo doi-trei toţi scuturaţi de friguri, cu buzele băşicate, cu feţele j ceară, cum şi unul cu albeaţă la ochi. Când se întoarse) stalion, găsi oamenii cu pui de găină şi cu ouă, de care râpa decât spunând mânioasă că se supără. Oamenii nu lu decât să-i arate recunoştinţa lor şi vedeau întâia dată i care nu numai că nu cereau, dar nici nu luau ploconul li se aducea de bunăvoie.
A doua zi, după cc maseră peste noapte la Răcari, p^ştJ Honul Bălceştilor ocoli biserica Sf. Nicolae Săracu, căreial s-a zis mai târziu Sf. Nicolae Tabacu, ca s-o ia inspi'e ca bătrâneşti ale lui Facă, unde avea de lăsat din incărcăf adusă pentru rude: coşuri cu mere mari, roşii, de pe Ar^ butoiaşe cu brânză, borcane cu miere. Când să iasă d (^ ac spre casa lor, fu nevoie să oprească şi să meargă la pas. inte era larmă mare, ieşise lumea pe la porţi ca să priveasa; şi lătrau câinii de vuia mahalaua. Ajunseră din urma o birjei mare care mergea voit la pas. în birje, doi ofiţeri tineri II fund, iar între ei, în picioare, era Fi'usinica într-o rochi vişinie, cântând veselă, dar nu se înţelegea bine ce cântă. ¦ scăunelul din faţă îi ziceau un viorist şi un ţambalagiu. ^ ofiţer cu epoleţi laţi de aur, cu fel de fel de ciucuri şi insig aurite, cu chipiul înalt şi cu o stea în frunte, mâna caii locul bii-jarului. care rămăsese pe capră alături de el. faţa birjei mergea o saca, la care era înhămat un cal o slab, cu burta mare dc bătrâneţe. Călare po saca era tânăr în frac cenuşiu; cu părul de-o palmă, întors pe ti^ direcţii spre tâmple şi spre ceafă, cu o mustaţă mică, la fi de blondă. Avea ochi verzi şi puţin bulbucaUîn jurul cap* lui purta o coroană împletită din rămurele şi frunze de eie. Stătea pe butoiul cam putred al sacalei, împodobit şi tot cu salcie, de-a-ndaratele, făcându-şi semne vesele cu d din birje şi încercând să cânte după Frusinica. Vreo duzM de derbedei, băieţandri, vmii în zdrenţe, strigau meretri, Ura! Vivat musiu Berlicoco! Ura!„ Era porecla dală, t^| după un astfel de chef, fostului parucic Costache R*”setfl acum poet romantic şi mare admirator al Frusinichii. care arunca parale mărunte golanilor, ca să strige mereu. neau de la un chef început aseară, după teatru, la Herăstrău, la Pintescu, care avea un pavilion chiar pe malul apei. Poşt| ţinuţi vii într-o vârşe, se scoteau din apă când erau ceruU f erau aduşi odată cu sticlele de vin de la gheţărie.
Poştalionul mergea şi el de nevoie la pas şi Bălrostl u i d cei ita me, i putu privi îndurerat dezmăţul chefliilor. Cu spatele Frusinica nu-1 vedea. De când se întâlniseră din nou în Bălcescu ştia că nu mai simţea nimic pentru aceasta u Mamă-sa, care îl spiona cu coada ochiului, văzu că poa fi liniştită.
— Ofiţerul ăla, negricios şi slab, care o ţine d^ e văr cu ea, sunt rude. Mai mare păcatul! Nu mai a; de ruşine. Ce mi-a spus cucoana Lisaveta, care stă Tu el, oar de
I; iri1 l; i cn nciisă. iiiidc
¦ll. Chcf'^ ¦ t ' -^i'iul dc lume.
3, pricepu unde vrea să ajungă mamă-sa şi siin i ii luă mâna şi i-o săiulă. Zinca înţelese în felul ei că a it-o nu numai fiul ScHi. dar şi Dumnezeu pentru minciuna r I ei. şi se închină.
n L.ijja aceea. Frusinica se întoarse şi văzu po. ştalionjjl ¦. ¦ui al B; V' „-”¦'ircat cu tot soiul de feoccele şi
H.- imo; C. încrem (^ni şi-şi scoase bry^c u bt mina ofiţerului oacheş.
rur-ine pentru ey. Nicu se prefăcu, tăcut, că n-o vede. ilttrl.”el ştia muli mai mult decât maică- ^a despre cei doi. (ia se d (^şparli. se îngrozit de e>a. că Fanache, locon. i. ^cadronul dr cavalerie, nu era văr cu Frusinica, ises. mai curând va, cu. Marieica. mama ei. Fiind fecio-c. ' mai mic al lui Mihalache Băl-Ceaurc-scu. frate cu tatăl Marieichii. era mai curând un fel de unchi nu treci. treizeci de ani. Eia îndrăgostit cu de aceasta urmaşă, pe druni ocolit, a neamului, e să facă pentiu ea toate nebuniile. (Dealtminten, chef. caie a fo^i al zecelea poate, a şi fost scos, de. n sinul ai-malei.) Ceea ce nu ştiau insă decât to-^ii de chef era faptul că Frusinica sc purta destul de t. M el şi nu-i îneăduia decât să-i sărute mina şi une-n Iul i ra cotului, rareori umerii. Venea cu prieteni ati de el. încărcr. t cu pachete şi sticle, să ia masa la ea î. O acompania la pian şi ea cânta cele mai noi romanţ' i se părea că e prea târziu şi vrea să se culce, îi poin i l>ti afară, fără multă vorbă. El socotea uneori că are drep-|%nai mari. Atunci ea îl scotea în brânci cu scântci de e şi dezgust în ochi., Deseori, el rămânea în curte şi se, 1 piin grajd. Bani nu avea prea mulţi, căci tată-său era cit. De. Fanache nu putea da fetei pentru 1),. nsă îi căra cU ^easâ tot ceea ce putea scoate de la ei, Igal de seamă. m; îi ales seara: covoare, oglinzi, servicii ortelan, feţe de iriasă scumpe, pahare dc cleştar vene-şuluri indiene. Tinda căsuţei dărăpănate avea acum o i'âc cedru în mijloc, iar pe dreapta şi pe stânga, vitrine cu geamuri de cristal, în care nimicurile şi jucă-de porţelan şi alabastru sporeau mereu. La început ea) isc să primească nimic.
— Să nu te mai prind tu porcării de-astea, că ţi le arunc PEl îi răspundea cu un cinism tandru:
— la-le, psihi mu. E partea ta de moştenire din. Băl-Ceaureştilor. Dacă am să-l pot încărca într-o noa am să-ţi aduc un pat cu baldachin, dintr-o odaie d* safiri.
Fanache era un cartofor înrăit, ca şi frate-său, şi încă dm pricina asta era veşnic dator. Cutreiera cluburile de h-atJiJ de numeroase în vremea aceea în Bucureşti, după ce ta cea împreună cu prietenii şi colegii lui prin câteva săli de mascat, căci aproape în fiecare seară erau câteva baluri ma| cate în oraş, unele în cârciumi de rând, ca la vestitul, Borca# de pildă, unde se bea mult şi mai totdeauna se iscau scârJ daluri şi bătăi crâncene. Frusinichii îi plăcea nespus să ci| treiere, alături de ei, aceste baluri şi cluburi, ca o ispr de ştrengari boemi. Luase obiceiul să joace şi ea, foarte cotită însă. Se oprea la mesele cu jucători mari de la de Ia Roma, mai ales. îşi alegea loc alături de un jucate patic, căci altfel toţi erau bucuroşi s-o vadă aşezată lângă Pretindeau că le poartă noroc. Ponta şi ea, totdeauna la Doi napoleoni de aur. Dacă-i pierdea, anunţa pentru următoare:
— Patru poli. vin cu ei.
Nu venea niciodată. I
Dacă-i pierdea, anunţa că rămâne datoare cu patru şfl acum pontează opt şi aşa mai departe. Până la urmă se ai gea totdeauna cu un câştig de doi poli, căci înapoia tot cei ce era datoare. Devenise câştigul ei zilnic şi însemna o suni bunicică, fiindcă doi poli făceau o sută douăzeci de lei veckl S-a întâmplat o dată să dea peste un jucător morocănos} grosolan, care i-a spus că nu o primeşte să joace împotii| băncii lui pe datorie. L-a plesnit în obraz cu dosul pal^ şi, când jucătorul a vrut să ridice mâna, toată lumea a în apărarea ei. Colonelul Bibescu, vărul noului domnit rugat-o să-i facă cinstea să joace pe mâna lui.
Banii îi folosea aproape numai să se îmbrace şi înt” ' ora femeia cea mai bine îmbrăcată dintre cele tineu. II u juca mereu, însă era o rea camaradă, mai cu se de când văzuse că lumea aleargă la spectacol mai mult ca vadă pe ea. Venea când vrea la repetiţii, refuza roluri, lipsea şi de la spectacole, mai ales la cele de după-ai zilele de sărbătoare, date şi pentru copii. Avea tot pretenţii, care îi exasperau pe camarazii ei.
I r il c sm a Ir şi s; a n
Când ajunseră în faţa casei lor, poştalionul prăfuit şi in-2at intră trosnind din încheieturi în curte, desprinzându-se acest alai, în careintrase fără voie, Frusinica, ştiind că intra în curte, se ridică în picioare din nou, în birje, şi aită după ei cu o privire stăruitoare, îndelungă. Era in-t de orgolioasă, şi socotelile ei cu Bălceştii erau o ranri chişă pentru ea, aproape tot atât cât era socoteala cu nea-L Băl-Ceaureştilor.
Aşa obosit de drum cum se simţea, Bălcescu se închise naidecât după masă în odaia lui şi începu să înşire pc ^a lungă cărţile pe care le adusese cu el şi fragmente pv: > le scrisese la Bălceşti. Lucra la un articol, pe care voia intituleze: Puterea armata la români, sau aşa ceva, şi sese nevoie de o documentare plină de greutăţi. Articolul încă de pe acum cel mai erudit articol (şi poate chiar stu-istoric) apărut până în ceasul acela în limloa românească,. ginea Frusinichii îi juca totuşi pe dinaintea ochilor, dar ţea adine şi odihnitor că viaţa lui are alt rost. După ce şi articolul, îl citi la o şedinţă literară la Voinescu 11 şi i îl trimise lui Ion Ghica să-l publice în revista lui Kogălanu, la Iaşi.
1 I i o imfAcarf.
o grea încercare a fost pentru Ion l! hâcă şi penU. pala, în vremea aceasta, împăcarea lui Bălcescu cu, Golescu, fostul colonel aghiotant al lui Alexandru Ghioa şi fost anchetator şi acuzator public în procesul comploâu'-ii ^ 1840. Cei doi fraţi ai lui Arăpilă, Dimitrie şi maiorul Golescu, erau membri sau mai curând prieteni ai. F. dar Ion Ghica ar fi dorit să intre şi cei patru fii ai lui Du: Golescu în rândurile secrete ale societăţii. Democrat act: pa-triot convins, Ion Ghica, făcând totuşi parte dintr-o lainilk care dăduse Principatelor până atunci opt domnirrui. ai cât de cât superstiţia marilor,. familii'E drept că, de p^ g (-neraţii ascendente, spiţa lui nu mai avea vreun reprez tant pe tron, căci el se trăgea de-a dieptul din mare' Dumitrache Ghica. acesta fiind fratele voievodului Gii^ Ghica, cel decapitat de turci în 1777. la Iaşi. Tatăl său, Giiica, proprietarul Gherganilor de lingă Vadu Rău. r era decât un boier oarecare. Iată de ce el ar fi vrut să-i aaag^ ¦pe c (*i patru feciori ai lui Dinicu Golescu în lupta rovjluţio-nară. Familia aceasta eia una dintre cele mai vechi din Ţ Românească şi un Baldovin Pârcălabu l e pomenit încă dc la 1480. Goleştii de acum nu erau însă Goleştii cei vechi d prin linia femeiască, dar numele fiind se vede atrăgălot luaseră şi doi gineri, un Leordeanu niai întâi, şi după ' Ştirbei, şi pj'in aceştia dura acum nt^amul Goleştilor.
deci în ei şi sângele acelui crâncen el-vornic Stroe m deanu, clevetitor şi ros de zavistie, care ă şi pus la cale marea la Snagov a înţeleptului maru postelnic Con
3G4
J.
I
D tacuzino, ^ dezlănţuind astfel duşmănia dintre el şi Can-azineşti; o luptă pe viaţă şi pe moarte. De altfel, Cantacu-'ştii aceştia au început apoi o luptă pe viaţă şi pe moarte u Brancoveanu, ruda lor. Dc data asta, din pricină că mitorul, ca să-şi deschidă un drum mai drept spre pala-de la Mogoşoaia, tăiase în două, prin faţa bisericii Doam-marea lor proprietate dintre această biserică şi malul iboviţei. Această luptă pe viaţă şi pe moarte, adăugată Ite pricini, a dus la căderea în doi ani a opt capete subt rul gcalatului, la Ţarigrad: al Brâncoveanului cu trei fii inerele, apoi al marelui cărturar, stolnicul Cantacuzino, al elui stolnicului, spătarul arhitect Mihail Cantacuzino, şi „iului stolnicului, voievodul Ştefan Cantacuzino. Toate; te lupte care se dăduseră între familii, în care ramurile ate de patimă şi ambiţii sălbatice alternau cu ramurile de i cărturari şi artişti, dau împrejurării un iz local de re-: ere italiană.
[on Ghica ţinea deci mult ca şi cei patru feciori ai lui Di-i Golescu să între în societatea Frăţia”. Se sfătui cu j1 lor, Arăpilă, care fu de aceeaşi părere. Nu puteau însă n cu Nicolae Golescu înainte de a şti că Bălcescu se în-şte cu asta. Şi niciunul nu avea curajul să-i propună fol ului întemniţat de la Mărgineni să se găsească alături de [n|rjitul său acuzator.
3 împrejurare fericită uşura însă mult sarcina lui Ion ca şi a lui Arăpilă. După ce se sfătuiseră îndelung între: ei patru fraţi luaseră hotărârea să-şi elibereze clăcaşii şi împroprietărească. Acest fapt stârni o mare vil vă în ţară, şi împotrivirea îndârjită a marilor boieri, care, prin dom-ni|r, împiedicară acegistâ îndrăzneaţă măsură. în schimb: escu fu foarte mişcat şi avu pentru ei cuvinte de laudă.
— Nicolae Golescu ţi-a făcut viaţa grea, Nicule. Oare nu eşti supărat pe el? folosi Ghica prilejul ca să afle ce simte acum fostul iuncăr din amărăciunile trecute.
— Suferinţele mele, pe lângă ale câăcaşilor, au fost o ni-m|i toată. Dacă el găseşte în inima lui puterea să facă o aJaenea faptă creştinească, înseamnă că a devenit alt om.
n n
G ei săi d
B mp m le or
D ţi
Se referă la postelnicul Constantin Cantacuzino (? – 1663), bo-din marea familie domnitoare, ucis la mânăstirea Snagov din ml dat de Gi'igore Ghica. Articolul lui N. Bălcescu intitulat >lnicul Constantin Cantacuzino a apărut în Magazin istoric pentru I, tomul I, 1845, p. 380-393 şi reflectă înţelegerea profund ştiin-L a istoriei naţionale (n. ed.).
om între oameni, voi. l
Poste două săptămâni, Ştefan, Nicolae, Radu şi Aleea c| Golescu (Albu) erau membri ai Frăţiei„. îndeosebi NiccA Golescu, ca să câştige prietenia lui Bălcescu şi cunoscându-l slăbiciunea, îi trimise un cufăr cu izvoade istorice şi cărţi df Specialitate, care nu se găseau în ţară. Cu acest prilej av loc şi întâia şedinţă a Frăţiei” în palatul de la Belvedere
* Grădina şi palatul Belvedere, adevirati moşie” fusese p tatea lui Dinicu Golescu şi se întindea pe un spaţiu situat în de nord-vest a Bucureştilor până spre marginea oraşului. De-a li anilor, în perimetrul de odinioară al Grădinii Belvedere s-au rij Spitalul militar, Gara de Nord. întreg cartierul Grant (cf. Piorescu, Arhiva Societăţii de credit funciar urban din Băi. 1874-1948, Contribuţii la istoria oraşului Bucureşti^ în Revista velor, seria III, 1960, p. 114-115). Deşi prin testamentul din Ij iembrie 1825, Dinicu Golescu dorea ca averea sa să nu fie înstri de urmaşi (Nicolae, Radu, Ştefan şi Alexandru Golescu, fi; chiar marele cărturar, în iunie 1827, cerea aprobarea domnii Origore Ghica (1822-1828) să vândă la licitaţie (mezat) o parii bunurile sale funciare, printre acestea fiind şi moşia Belvedere^ însă n-a obţinut suma dorită, grădina a rămas în continuare îi esâa familiei (cf. George Potra, Documente privitoare ia mvaşului Bucureşti, 1821-1848^ Editura Academiei, Bucureşti, p. 208-210) (n. ed.).
sa ot.
nei fi i ri
