Deştepţii între ei

Păşind miercuri pe] a zece în odaia cea mare de la Agie, Halepliu se înclină de la uşă, ducând până jos pălărioara lui rotundă şi cu fundul tare, apoi se apropie de biroul europenesc la care lucra aga lancu Manu.

— Şaliu/. căci ţinea să se ştie că el cunoaşte limba franceză, că nu e un oarecare acolo.

Cel de la bii'ou nu-i răspunse la salut, căci i se părea ri-dicul să răspundă unui asemenea ţip. Ridică spre eJ ochii mari, îşi trecu limba pe subt mustaţa groasă, tunsă scurt şi cănită, dar canéala nu i se luă pe limbă, fiindcă era totuşi o idee. de loc potrivit cu forfecuţa între buzele senzuale^ pline, şi fiix4e înnegrite. îşi împi^bună însă mâinile pe piept şi spuse cu un fel de admiraţie:

— Eşti un straşnic pezevenchi, Halepliule.

— Sunf patriot, Eselans, îi răspunse celălalt cu demnitate. Numai amorul patriei.

— Eşti un straşnic pezevenchi, îi spuse lancu Manu din nou, fără să-şi mişte capul înclinat pe umărul stâng.

— Sunt patriot Eselans.

— Eşti un patribtos, dar eşti şi pezevenchi.”, Mi-ai plăcut!

— Dacă m-aţi fi ascultat de la început, astăzi toţi aceşti duşmani ai patriei ar fi fost în beciurile Agiei. Eu vi i-am denonsat la timp, dar fiindcă nu sunt renomé, nimeni nu m-a ascultat.

În afai^ă de faptul că suferea fiindcă i se făgăduia talentul de actor, Halepliu era amărât şi fiindcă nu i se recunoşteau nobleţea şi distincţia naturală. Se credea superior tuturor celor din jurul său prin naştere. – susţinând că este un fiu natural al unui Bibescu, fără să poată preciza al căruia dintre ei, şi prin cultura lui de om care vorbeşte franţuzeşte, dar toate acestea pretindea el că nu i so recunosc din pricină că. nu e renarne. Tot din pricină că nu e re-nome, i se părea lui că lancu Manu nu ţine socoteală de denunţui-ile pe care le făcea la Agie, unde serviciile lui erau astfel dureros nesocotite. Ah, dacă ar fi fost renomé.,. Era marca lui suferinţă. Cum îşi aducea aminte de asta, faţa lungă şi brăzdată i se împietrea, iar nasul ascuţit i se făcea lucios. îi era silă de lumea asta ticăloasă, lipsită dc caracter.

lancu Manu vârî înti^-un sertar mâna gi'asă, plină de inele după felul oriental, deşi altfel se îmbrăca europeneşte, la Gheorghe Coengiopolu în Lipscani, undo hainele i le croia Coulcvrin, adus anume de la Paris. Din cutia lustruită a sertarului scoase, fără să se uite, o punguliţă de culoarea tutunului, pe^ care i-o aruncă lui Halepliu pe birou.

Acesta întinse mâna făi'ă grabă şi pipăi conţinutul pe dinafară.

— Ce sunt astea? Acadele?

— Nu. Treizeci de galbeni.

— Cam puţin, Eselans., Spionii dumneavoastră vă costă mai mulţi bani şi nu vă sunt de nici un Colos.

— Am să-ţi dau mai mult mâine, dacă îmi vei aduce acum alte ştiri. Do aceea. te tot caut de câteva zile. Trebuie să ne spui numaidecât unde se întâlnesc din nou şefii complotiştilor. Şi mai cu seamă vi^eau să punem mâna pe hârtii. Să-i prindem pe propaganţi când au buzunarele pline.

Halepliu îşi aminti dintr-o dată de Aristia şi se făcu alb la faţă. Acasă la el, la maestrul lui, Aristia, erau afiptele şi textul Proclamaţiei. Se ridică în picioare şi rosti plin de demnitate:

— Arhonda, văd că dumneata mă socoteşti spion. N-am gândit că meiit această poreclă insultatlA^ă. Mi-aţi brizat inima, arhonda. Vocea lui era ele o sonoritate de vioară plesnită, dezarticulată şi neaşteptat îndureratei. Parcă spunea ciimpeie din ceva ştiut rnai dinainte, dar de o sinceritate pe care niciodată el nu o putea vădi pe scenă, căci atunci când juca în faţa publicului, juca din cale-afară de scrobit, tocmai pentru că ţinea să facă impresie deosebită şi punea accente false, pe care, prost cvmi ova, el le credea valoroase, aşa cum îşi presăra şi vorbirea cu „radicale”', tot ca să facă hnprosie deosebită.

lancu Manu vru să-i trânieaseă în faţă, cu ciitismul lui obicinuit, un răspuns tăios, căci protestarea actorului i se păru obraznică. Ceva, de pildă, ca: „ei, nu eşti spion, dar îţi vinzi prietenii pentru bani, la Agie. * Dar îi văzu ocirii fără gene înroşiţi de lacrimi, care acum i se scurgeau de-a lungul nasului, şi fu tulburat şi el.

Halepliu se gândea în clipa aceea la Aristia, care-1 ţinuse într-o odaie la el, când începuse să joace teatru, care-i dădea hainele lui vechi sa le potrivească la croitor şi să le poarte, care-i dădea şi acum bani de masă. Nu. nu putea să-i denunţe pe Aristia şi nici pe Eliade nu putea. Mai ales pe Eliade. Amândoi însemnaseră mult în viaţa lui de actor, v^eşnic flămând. E drept că aceşti doi oameni de inimă se purtaseră la fel cu toţi elevii şcoalei de teatru. După câţiva ani de succese care stârniseră entuziasmul patriotic al tuturor iubitorilor de spectacole dramatice în limba românească, între întemeietorii „Societăţii Filamionice' intrase dihonia şi începuse între ei im adevăiat război. Asta dusese la desfiinţarea societăţii, căci nu se mai plăteau sumele subscrise de sprijinitori. Urmară zile grele pentru elevele şi elevii biu'sieri ai Şcoalei de declamaţie, fiindcă erau mai toţi tineri şi nevoiaşi. Fără Eliade şi Ai*iştia n-ar fi putut s-o scoată la capăt. îndeosebi Halepliu nu putea uita că într-o seară de iarnă, pe viscol, intrase în odaia lui, rece ca o gheţărie, dascălul său, Eliade, care, nemaivăzându-1 timp de o săptămâna şi bănuind că e bolnav, căutase să-i dea de urmă. Lucru foarte greu, întrucât neizbutind să plătească niciodată chiria, Halepliu se muta pe furiş, mai întotdeauna noaptea, căci n-avea alt calabalâc decât hainele de pe el şi câteva cărţi Nici aici, unde sta la o văduvă de lăutar, nu plătise chiria de vreo două luni, iar de o săptămâna zăcea la pat, nemaiputând cutreiera birturile ca să găsească pe cineva să-i plătească şi lui o masă. Când a intrat profesorul cu obrajii înroşiţi şi mustaţa udă de fulgii topiţi pe ea, Halepliu a crezut că se răstoarnă ceruL Eliade, înţelegând din răspunsurile încurcate ale elevului său cum stau lucrurile, ieşi din nou pe uşă, întorcându-se cam peste o jumătate de ceas. Venea întovărăşit de un băiat de la cârciumă din colţ, care aducea în spate un sac de lemne. El însuşi ţinea în braţe un clondir de vin roşu, cum şi o pungă mare, pământie, cu de-ale mâncării. Proprietăreasa, văzând despre ce e vorba, făcu numaidecât focul în sobiţa de tablă şi puse vinul roşu la fiert cu zahăr. în scurt timp în odăiţă era atât de cald, că Eliade îşi scoase mantaua, căptuşită, de pe el, Halepliu, care nu mai mâncase de atâta vre^me, găsi că varnevicii cu ibrânza albă şi halvaua cu alune sunt o mâncare demnă

IU de eroii unei tragedii. Dar asta nu tuse nâinic. încălzit de vinul roşu fiert cu zahăr şi scorţişoară, actorul nu numai că se sculă din pat, dar începu să declame prin casă tirade întregi din rolele învăţate la şcoală. Se întâmplă atunci un lucru neaşteptat. Eliade, care la examene şi în notele din gazetă fusese foarte aspru cu el, acum, încălzit de-a binelea, exclamase cu o voce puternică: „Halepliule, tu eşti un mare talent.” Actorul a început să tremure şi i-au dat lacrimile. Nimeni nu-i mai spusese până atunci că are talent şi, vai, nimeni nu i-a mai spus nici de atunci încoace. Dm seara aceea de iarnă Eliade era un sfânt pentru el. N-avea importanţă că mai târziu a uitat să-i repete această neasemuită părere. Se găsise un om care o dată măcar în toată viaţa să-i spună şi lui că e un mare talent. De câte ori se gândeşte la asta îi dau lacrimile. Cum ar fi putut deci să nu-1 vestească în taină, prin acel bileţel neiscălit, să nu se ducă sâmbătă seara la cârciumă din Dealu Filaretului, unde el îl trimisese pe căpitanul Costache Chioru ca să-i ia pe toţi căuzaşii ca din oală? Ah, nu, îşi zisese Halepliu, înduioşat şi acum de propria lui frumuseţe sufletească, nu, în inima mea creşte floarea recunoştinţei! Şi lacrimile îi curgeau de-a lungul nasului uscat. Ah, acest ticălos de lancu Mânu, care-1 vinde pe vodă, asta ştie toată lumea, îl crede pe el spion! Spion el, care. Se frânsese tot, şi trupul i se zgâlţâna de plâns.

— Ah! Jigniţi astfel un suflet de artist. Ştiţi dumneavoastră, arhonda, ce e un suflet de artist?

lancu Mânu rămase buimac pe scaunul lui, cu spătar înalt, căptuşit cu catifea cafenie.

Celălalt se plimba acum prin odaia lungă şi joasă, gân-dindu-se la Aristia şi la EUade şi plângând cu sughiţuri. îi era o milă nesfârşită mai cu seamă de el însuşi, care e atât de neînţeles în viaţă.

Aga se sculă de la buou şi veni lângă el, spunându-şi că trebuie să-1 potolească cu orice preţ, fiindcă vrea să-i dovedească lui Bibescu, neapărat, că el veghează şi că îi are pe complotişti în buzunar. în definitiv cariera lui depinde de domnitorul ăsta îngâmfat şi zevzec, care merge cu ochii închişi spre prăpastie. Veni lângă Halepliu şi-i puse mâna, teatral îndurerat, pe umăr.

— Cum poţi să-mi spui că eu nu ştiu ce e un suflet de artist? Dumneata nu ştii că toţi poeţii şi pictorii găsesc la mine casa deschisă şi ajutor oricând?

Halepliu ştia acest lucru. întreg Bucureştii ştia asta. E drept că pe acest boier fălos şi lacom, care se crede foarte deştept, îl plictisesc poeţii şi pictorii, dar gingaşa lui nevastă e o mare iubitoare a cărţilor, a muzicii şi picturii. Anicuţei Manu îi dedicase Eliade cu douăzeci de ani mai înainte acel faimos Sburătorul, pe care Aristia îl citea atât de frumos. Era nelipsită la 'teatru când se dădeau spectacole în sala joasă şi îngustă de la Momolo, cu lojile roşii, despărţite de stâlpi de lemn. Trimitea de acasă slugile cu covoare, scaune şi flori' să-i gătească loja ei, a doua, alăturată chiar de loja lui vodă.

Văzându-1 căzut pe gânduri, lancu Manu stărui, nu fără să-şi amintească mânios că l-au costat destule parale şi aceste toane ale nevestii!

— Ştii că i-am pozat lui Rosenthal de ne-a zugrăvit pe toţi. pe mine, pe nevastă-mea şi copiii. acum ea ar vrea să ne facem portreturile şi la Negulici.

Aci Halepliu se însenină dintr-o dată şi nu mai ascultă ce-i spuse mai departe aga despre dragostea lui pentru artişti. Ce nevoie era să-1 vândă pe Aristia ori pe Eliade? Negulici avea şi el Proclamaţia şi afipte la el. Cum nu s-a gân-dit la asta? Şi se înveseli brusc.

lancu Manu se socoti pe sine însuşi un mare actor, văzând cum l-a îmbunat pe acest om atât de îndurerat.

— Ei, hai, stai jos, săspui să ne aducă aci cafele şi ciubucuri.

— Nu trag ciubuc, Eselans,.

— Foarte bine, ai să bei cafea. Eu am să iau şi ciubuc. Ei, atunci cum facem? Poate un patriotos atât de mare ca dumneata să nu ajute patria în aceste momente grele?

— Eselans, sunt gata să mă jertfesc pentru patria mea. Vă voi spune ceea ce doriţi să ştiţi, dar cu o condiţie. Trebuie să nu se afle nimic. Altfel e cu neputinţă. înţelegeţi. onorul şi cinstea mea nu-mi permit altfel. Şi rămase cu faţa uscată şi rasă, toată ţeapănă, cu buzele cu linii tari strâns apăsate.

Aga tresări încruntat şi-şi împreună palmele.

— Foarte bine. Vei rămâne aci la Agie fără nici o grijă. Vei bea cafele şi vei lua câte mese vei pofti.

— Nu, Eselaiis,. Nu aşa. Vreau să ştie toată lumea că sunt arestat. înţelegeţi, vreau să fiu arestat în văzul lumii. Nu e un capris, dar e că numai aşa voi scăpa de bănuială şi de maltratări. Şi din nou îşi apăsă buzele ca să arate că în privinţa asta o neclmtil V^rcau să fiu purtat pe uliţele oraşului între dorobanţi, cu mâinile legate la spate, ca să vază toată lumea, şi acei neruşinaţi saâbi ai lui Mihăileanu, că m-am jertfit pentru patrie.

^) upă ce mai discutară puţin se ajunse la o înţelegere. Halepliu va porni cu o căruţă a poştei spre Craiova. Va fi ^iuns pc drum dc altă căruţă a Vorniciei, arestat şi adus pf”i Ia Bucureşti.

— Aşa c foarte bine, Eselans. Şi aşa, toată lumea ştie că am încliinat o piesă, scrisă de mine, hai lancu Bâbescu, fratele domnilorului. ciimuitorul dc la Craiova. Toţi vor crede că am vrut să pUc la Craiova, ca să i-o duc; vreau să fiu însă adus într-o căruţă de poştă, ca să se vază mai bine că am vrut su plec

Po lancu Mânu! 1 pufni râsul, dar îşi spuse că totuşi trebuie să împace un oju atil de simţitor şi îşi tiansformă hohotul lui. cunoscut în saloane, iiun zâmbet dulceag.

— Ai unei. gata. Acum c zece dimineaţa. Pină la două-re. fâ să ştie ai lui Mihăleanu că ai plecat. Dar uite i nu hiU întârzia nedumerit, mirat. Apoi îşi întoarse ochii uapropiaţi la rădăcina nasului ascuţit, spre aga, >pu. si' mereu mii; *t

— Da. dar n-am _ ou

— Ce să vorbim? il întreba a^; a neduu^LIU

Nu mi cu cc mă ajutorez eu aici. Cu nu

^ >_e penii

^ ' i Mânu simţi că i umflă capul. Crezu ui uuu Scamnl'V”! ^<, ': (î^ii bale cumva joc de cl, sărind aşn. I pe o latură pc alta. de la fata

Nerii obicinuita la marii boieri, la dm protipendada, tare voiau să arate orin asta cât de „ i sunt, încât Îşi pol îngădui orice chiar faţă de ad 1.1 cn o slârpiturâ ca actorul acesta, cu mutra lui d*. înfometat, aâ-i fncă lui asta, i sc păru că c prca-piea ă umerii laţi şl vini aracnintulor 8pre el. Dar în roşi clipă îşi aminti că Bibescu aştepta dovezi, dovezi ^e oprx brusc şi-şi întvwse figura într-un timbet.

BC

— o să-ţi mai dau încă (roizoci dr galbeni.

— Nu-mi ajunge ca să subzist.

— Trebuie să-ţi ajungă.

Halepliu il pinvi cu ochii mici, dispreţuitori, căci inţe-Irse că-l are în mină, că boiiM'ul acesta fălos astăzi joacă 1^ nevoie, că n-are ce faci\par

— Eselan^ty Napoleon a spus o vorbă. Spionajul e o meserie murdară şi trebuie bine plătilă.

lancu Manu îşi muşcă buzele cărnoase şi dădu din cap otrăvit:

— Bine, bine. Ai să ai şaizeci de galbeni. dar numai dacă găsesc dovezi scinse. Acum spune mai repede şi nu mai picâ'de vremea degeaba.

Halrpliu se aşeză dintr-o dată]0s. familiar,. spre mirarea lui lancu Manu.

— Poci spune, Eselam. *”ă între noi o ouâanfd desăvârşită?

Se juca iiK: hizuid capacul călimâi'ii, care era un porumbel de bi'onz aurit cu spinarea retezată pentru pus sticluţa.

Aga il privi nedumerit şi se aşeză şi el din nou în fotoliul cafeniu cu spătar înalt.

— Ce mai vrei?

— Avcti dreptate, nu e cazul, se ne pa le moman să piei'dem timpul. Scoateţi cei şaizeci de galbeni şi vă spui pe loc unde s<*j^ăscsc acum afiptele şi Constituţia acestor ticăloşi. Vă spui şi ceasul precis la care e hotărâtă izbucnirea i'ovolutieL. Acum numaidecât.

lancu Manu pai'că fu lovit în moalele capului. Crezu că iar îşi bate joc de el. Se ingheboşă, de întăiitat ce ora, în jilţul lui, tacul, căci avea o îndolungă deprindere, de om cure luciase eu turi'. ii. să se suipânească. Se întrebă dacă actorul ac<nu-i va lua pai-alele spunându-i cine ştie ce balivrrno. dar îşi/îmbi lui însuşi şi se însenină. N-aie decât Să bată în tipsia din faţa lui şi vor intra dorobanţii de pază dc la uşă. Se-oase încet. pi-ivind pii^ziş, două pungi cafenii, la fel cu ci'a pe care i-o dăduse mai înainte lui Halepliu, dar acum le aşeză cu un soi de delicateţe lingă porumbt^lul de bronz aurit, cu spatiile retezat, ca să se pună înăuntru şti* cluţa cu cerneală.

Lui Halepliu ii sti-eliră uchi'i şi se făcu alb la fa\u259? când avu înainii-a lui cf.'U; două punguţe. Răsuflă adânc şi le des-

1Â5

¦se ca să vadă aurul roşcat al galbenilor împărăteşti. Nuli să-1 vadă. Apoi spuse în şoaptă:

— Afiptele, steagurile şi cocardele le găsiţi la pictorul Negulici. Semnalmentul revoluţiei se va da la noapte la ceasurile două. când se vor întâlni ca să năvălească asupra palatului lui Bibescu.

— Asta-i tot? întrebă lancu Manu copleşit.

— Ce vreţi mai mult? Să-1 arestez tot eu? Apoi se ridică încet şi ocolind biroul se apropie cu oarecare ceremonie de statura voinică a lui lancu Manu. îi strânse mina pe care acesta abia i-o întinse, privindu-1 în schimb cu un soi de admiraţie.

— Eşti un mare pezevenghi, musiu Halepliu.

— Sunt un suflet de artist, Eselans!

— Da. da. se îndreptă grăbit aga. Şi rosti aproape silabisit: Un suflet de artist şi un mare pezevenchi.

După ce ieşi din curtea Agiei, tot pe poarta din dos, Halepliu îşi îndreptă şi mai mult umerii şi capul, îşi află din nou pasul sigur. Avea sentimentul că are de ce să fie mulţumit de sine însuşi. Avea în buzunarul jachetei roase, dar de croială bună, nouăzeci de gattreni, îi arătase pe de altă parte dobitocului de lancu Manu că e mai deştept decât eL Se gândi apoi înduioşat că nu există om mai capabil de recunoştinţă decât Halephu. Ce a fost el în stare să facă pentru Aristia şi Eliade nu e în stare oricine. Nu e ca leprele alea fără inimă pe care le cunoaşte el.

Trecând pe lângă magazinul lui Danielopolu. intră şi-şi alese un guler şi două legături noi de gât, moarate, roşcate cu ape verzi; îşi puse una pe loc. Ieşi din prăvălie iar cu umerii şi nasul sus. Pe lângă el trecu o femeie cu o pălărie vişinie lăsată până pe umeri, dar ridicată în faţă, de i se vedeau cei trei zulufi de o parte şi de alta a obrajilor cam sulemeniţi. Se luă după ea, dar numaidecât îşi aminti că are multe de făcut.

În aceeaşi zi, pe la şapte seara, când Podu Mogoşoaiei era înţesat de lume, trecea prin dreptul casei Torok şi al temeliilor Teatrului Naţional, prin faţa prăvăliilor de lux, o căruţă împrumutată de Agie de la poştă, în care se afla Halepliu legat cu mâinile la spate, iar lângă el, căpitanul Gheorghe. Căruţa mergea la pas, păzită de patru dorobanţi cu puştile întinse. Se vedea limpede că omul a fost întors d. ia drum în Bucureşti. Aristia ^Mihăileanu, care tocmai

Lircau dinspre Cişmigiu pe lângă casa Oteteleşanului, încremeniră de spaimă şi se uitau buimaci după acest convoi neaşteptat.

Seara pe la zece, lancu Manu însuşi, cu şapte oameni ai Agiei, a intrat în casa cu grădină cât un pogon, dând buzna peste Negulici, care rămase năuc într-un fotei scund, înţe^ legând proporţiile năpastei. în câteva clipe îi scotociră locuinţa, care şi aşa nu cuprindea mare lucru, căci de când îi arsese casa abia îşi adunase câteva bparfe, dar aflară două steaguri, afipte, proclamaţii, lancu Manu fu încântat că găsi tot ce-i trebuie şi plecă triumfător. Uită să spuie ce să facă dorobanţii cu cel arestat. Aşa că tistul veni după el, să-1 întrebe. Când se întoarse nu-1 mai găsi însă pe Negulici. Sărise prin fereastra deschisă în grădină. Ocolise pe după nişte magazii şi trecuse într-altă grădină. Dorobanţii aveau poruncă să nu tragă, ca să nu stârnească zarvă, până când nu sunt arestaţi toţi cei ce trebuie să fie arestaţi. Nu traseră deci şi de prins nu putură să-1 prindă. Pictorul alergă numaidecât, punându-şi viaţa în primejdie din pricina clinilor, peste garduri, până la Aristia. Acesta îşi aminti convoiul de după-amiază şi pricepu totul.

— Halepliu! El ne-a vândut.

— Socoteala deşteptului se dovedi astfel neroadă. Aristia îşi chemă numaidecât oamenii, pe Mihăileanu, pe Mavromati, pe Paleologu, şi îi trimise în grabă să vestească toată lumea că la Agie se ştie tot. El însuşi se duse la Pavlicioni să-1 anunţe pe Brătianu. Negulici alergase de-a dreptul la Deivos, eă ştia că acesta îi poate vesti pe ceUalţi căuzaşL ci: i CARI: TIUHUK Sni: PHITITINUIAI în aceeaşi noapte de miercuri, vestii dc* Negulici, Deivos alerga numaidecât la Axente Seveisa-i arate ce s-a întâmplat. Nu acasă, fireşte, ci acolo unde ştia că el va aştepta cu i cinci sule dc tabaci, măcelari şi cârâmidaii ai lui desfâ-v^aarea întimplăriloi'. îi găsi deci într-o vie, în Jos de morile doctorului Gussy, de lingă Vitan. La drum era o cârciumă ¦^>aşa, cam dărăpănată, prin care se intra şi în curte, iai^ de

¦„1(„ în via nu prea mare. în prăvălia care nu avea di^îl un raft, o tejghea şi o masă lungă la peínete, Mitru, Damian ^alţi doi tabaci stăteau de vorbă, cu căni cu vin dinainte. Tresăiiră când il văzură intrând pe Deivos.

— Gata, domnule ofiţer? întrebă Milru cu faţa mai ^iabă în lumina scăzută.

— Und (-i profesorul?

Mitru îi arătă cu privirea uşa scorojită din fund, dar fiindcă luminarea de seu pâlpâia scăzut, Deivţ>s nu-i văzu ocluí şi nu pricepu. Atunci tabacul bătu o dată în uşă. apoi după un timp mai bătu de trei ori. Se auzi cum e tras zăvoiul şi '^nndoi intiară într-o odaie, cu perdelele netrase, unde era o ildură înăbuşitoare. In întuneiicul tăiat d (^! umin: i lunii so-deau de-a latul patului pati'U ihşi. Aşteptau.

— Ei? îl întâmpină Axente.

Deivos ştia că ceilalţi trei sunt tot profesori: Vasile Maiorescu. Dorcea şi Scarlat Turnavitu.

— Domnule profesor, trebuie să ne împrăştiem neîntâr-zud. Agia a aflat totul. Ştie şi locul unde va fi să se în-tilnească cetele care urmează să vie din toate părţile oraşului. A fnst un denunţ sau aşa ceva. lancu Manu. căpitanul Costache, căpitanul Ghe^orghe cutreieră locuinţele căuzaşilor. arrsiându-i. Lui Negulici i-au luat toate hârtiile, căci 1 lU prins acasă, dar a scăpai fugind pv, fereastră.

I

— Apoi, frate Scarlat, iaiă bucureştenii dumneavoastră: vânzavi peste vânzări!

Axente Sever avusese cu Scarlat Turnavitu lungi discuţii tiespre bucureşteni şi acum găsi prilejul să-şi spună părerea despre ei.

— Eu ce p”) ei să spui? Scarlat Turnavitu ridică din umeri.

— Asta e. spuse Dtâvos privindu-şi cu silă cizmele plinie de praf, ^mpr^iştiaţi-vă şi ascundeţi ce e de ascuns, eu mă duc să-1 vestesc pe Bolliac şi pe ceilalţi; să-i spui şi lui Costache FLlipescu.

Dar Axente Sever, ai cărui ochi în lumina lunii erau adânciţi în orbite ca ai unui mort. era totuşi liniştit.

— Noi ce să ne mai împrăştiem? Că noi suntem împi'ă:

Deivos ştia asta. Ştia că tabacii s-au întâlnit numai câte zece-douăzeci laolaltă, risipiţi de-a lungul uliţei Vcteăreştilor, prin curţi şi grădini. Vreo cincizeci erau în via lui Licsandru Hergă. Aci, la câi'ciimiă. era numai o mână de oamtui care trebuiau să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei. Hotărârea lui Axente Sever era nestrămutată. El nu se va mişca, îm-prcamâ cu tabacii, calfele de măcelari şi cărămidarii decât după ce revoluţia s-a pornit. El înţelege să cadă ea o lovitură de măciucă hotărâtoare acolo unde va fi greul în clipa chcei ce au început vor şovăi.

— Frate Deivos. lasă. du-le la Costache Filipescu numaidecât. ea să ceri un cal bun de călărie şi iei şi vreun cuvânt p'entj-u sora lui de Ia Filipuştii-de-Târg, aşa cum a fost vorba. într-un ceas noi vom vesti, câţi inşi vom putea, că toată lumea trebuie să stea acasă, să se ascunză. Dumneata să fii, dacă poţi, mâine către orele zece la Filipeştii-de-Târg, la Bălce. ^cu. Să-i spui oum că ce s-a întâmplat şi să te întorci degrabă să ne spui şi nouă ce-or hotărî el şi Arăpilă. Spune-i că Nicr>lae G'jlescu e bolnav. Se zice eă are holeră. Să ne trimită vorbă, şi ce o fi om face. Spune-i că de lăsat, acum eâ am început, nu trebuie să ne lăsăm. Ce zici, pleci?

Deivos păru puţin încurcat:

— Apoi. ce să spui? A.ş fi vrut să troc întâi pe acasă. Să-mi iau ce-mi tr”jâbui (\par

— Ce să mai iti?. Ai două pistoale, nu? Uite înoâ unul.: Pune-le în desagii ăştia şi apoi atâniă-le la oblânc. Zvâerinde vei găsi şi aci, şi la Costache P'ilipescu.

— Aşa voi face. Dar să ştiţi că mi-e teamă că nu îl voi putea găsi atât dc uşor pe Bălcescu, ca să mă poci întoarce chiar mâine. Mi-a spus căpitanul Mavrocordat că a mai pornit şi azi un pâlc de călăreţi spre Telega. Cine o fi spionul, sau spionii dintre noi e greu de ştiut şi nici nu mai avem timp să stăm să cercetăm, îi: i timp ce vorbea, Deivos vârî pistoalele în cele două trăistuţe legate împreună cu desagii.

— Lasă că nu c aşa de rău că s-a aflat de plecarea lui Bălcescu la Telega, frate Deivos. Acum Bibescu şi Villara stau cu ochii şi urechile numai într-acolo.

— Asta era şi-părerea lui Nicolae Golescu. Va fi mai uşor pentru cei de la Islaz, ori cei de la Ocnele Mari. Că noi ăştia de la Bucureşti, după câte văz, am cam pus-o de mămăligă.

Cel care vorbi era Scarlat Turnavitu, care-şi clempănea în lumina lunii barba scurtă şi botoasă.

— Nu grăi aşa, frate, îl certă Axente Sever. Aici nu s-a terminat. Noi şi aşa, după părerea mea, nu trebuie să începem. Ce naiba, atâta militărie trebuie să pricepi. Noi cei de aci trebuie să intrăm pe urmă, când Bibescu şi ai lui nu vor mai şti încotro să mai facă faţă. Aşa făcea, frate, Napoleon ăla cu gru: da lui. Apoi să ştii, frate, că noi chiar că suntem garda revoluţiei.

Numai între prieteni apropiaţi, cum erau cei de faţă, lega Axente Sever fraze mai lungi decât o propoziţie.

După ce locotenentul Deivos plecă însoţit de^, un tabac, care trebuia să-1 întovărăşească până'la Costache Filipescu. – dascălul ardelean trimise tabaci în toate părţile ca să vestească lumea să stea acasă. Făcură ce se putea face, aşa că nu fură prinşi, către ora două noaptea, decât Voinescu II şi vro treizeci de cârciumari şi acsizari, între ei şi Ulumeanu. De asemeni, patru dintre prietenii lui Aristia. Tăbăcarii şi calfele de măcelari se împrăştiară cu grijă, treptat, cu toţii către casele loi\par

De la focul cel mare din anul trecut, care izbucnise chiar din grajdurile lui Costache Filipescu, acesta se mutase în marginea oraşului spre capul Podului Mogoşoaiei, într-un fel de conac cu grădină care ajungea până către malul Herăstrăului. Nu-i fu greu lui Deivos, care ştia să meargă noaptea pe uliţele oraşului, iar ca fost ofiţer de pompieri putea face asta fără să stârnească bănuieli, să ajungă până acolo.

Era o lună în primul pătrar, potrivită pcatru astfel de încercări, şi el o luase pe la biserica Vergului, trecuse prin Oborul Vechi, pe la bariera Moşilor, şi apoi pe la bariera Nouă. Tăiase pe drumul larg al Herăstrăului spre conac. Bătu în poartă, stârnind câinii de care era gata să se apere cu un ciomag în mâna stingă şi cu pistolul în dreapta. Vătafului curţii îi spuse că a venit cu hârtii de la Vornicia cea mare, ceea ce omului i se păru firesc, căci marele vornic, Costache Filipescu, om luminat, şi cu carte, care preţuia foarte mu! i pe Bălcescu, deşi era mereu în opoziţie, totuşi i se cerea sfatul deseori şi la Vornicie şi la Curtea Domnitorului. Citind biletul lui Deivos, îl primi numaidecât. aşa în halat cum era, cu părul vâlvoi şi barba nepieptănată, într-o odaie mai din fund, lăsată pentru musafiri. Află toată întâmplarea fără sa se mire măcar. Ştia că Agia are spioni pretutindeni. Clăti-nând cu admiraţie din cap, îi spuse locotenentului:

— Cu cap a fost Bălcescu, plecând din Bucureşti. Ce-? m fi folosit dacă era cumva prins aici? Acum Bibescu va fi iar cu ochii numai spre Telega.

Porunci să i se dea lui Deivos un cal ager şi foarte puternic şi ofiţerul îmbrăcă o uniformă de lipcan, trântindu-şi o căciulă înzorzonată pe cap şi o haină roşie găietănală. Apoi Costache Filipescu îi dădu şi o-hârtie cu pecete în regulă că e lipcanul Vorniciei şi că mei'ge la ocârmuitorul de Prahova cu porunci pentru prinderea Iui Bălcescu, îmbrăcat aşa, gonea pe drum fără nici o grijă. Pe la ceasurile patru evrope-^ neşti, în dimineaţa asta de joi 10 iunie era la Ploieşti. Găsi că e mai bine să ocolească oraşul şi o luă, tăind drumul printr-o dumbravă, spre Filipeşt ii-de-Tirg. So^irele se şi înălţase deasupra dealurilor molatice, acoperite de vii. car se scăldau în lumina tare şi rece. începeau să crească treptat în sus de Ploieşti, închizând tot mai mult peste Prahova marea câmpie dintre acest oraş, Filipeştii-de-Târg şi Băneşti.

Sosirea unui lipcan pe la şase dimineaţa la palatul din târgul de pe malul eleşteului nu miră pe nimeni, căci era un lucru obicinuit. Aşteptă însă aproape o jumătate de ceas până să fie primit fie Elena Filipescu, căreia îi trimisese dinainte prin fecior scrisoarea fratelui ei. Era o femeie încă tânără, cu părul alb de la douăzeci de ani. care locuia singură la palat cu o liotă de argaţi şi femei de casă. întârziase. fiindcă ţinuse să scrie mai întâi o scrisoare către Bălcescu, în care îşi arăta îngrijorarea că-1 ştie de aproape urmărit de

Banov şi il sfiituia din nou să treacă graniţa, ai'ătindu-i că totul c pregătit. îl mai sfătuia că la nevoie să caute adăpost la palatul lui Costache Cantacuzino, unde în lipsa stăpânului, care era Ia Bucureşti, cuvântul ei de rudă era fotu'te ascultat. Dealtfel, ştiindu-1 duşman al lui Bibescu şi aspirant Ja tron, ea nu se îndoia că marele logofăt va da sprijin celor ce vor să-1 răstoai^ne pe domnitor.

Când văzuiă ieşind dintr-un desiş al vâlcelei pe Deivos, acum călare pe un muig mărunt şi i'otofei, dar îmbrăcat tot în uniformă de lipcan, Bălcescu şi Telegescu, care erau culcaţi în iarbă, se cam speiiară în clipa dintâi, căci nu-1 recu-noscui'ă îmbrăcat aşa. Numaidecât se ivi însă dintre sălciile scăldate în lumină şi chipul mustăcios al flăcăului do Ia Fi-lipeşti, călare pe o iapă bălană, iar Bălcescu, care aştepta nerăbdător veşti din Bucureşti, tresări înfiorat.

Ştirile pe care le aducea Deivos fură o adevărată lovitură pc'ntru el, deşi se aşteptase la mari greutăţi. Aşadai după Telega, Bucureştii? Telegescu, c^U'e-1 văzuse atât de hijiărit, atât de liniştit în ajun şi aseară când fuseseră dincolo de Bi'oaza. unde toată noaptea au şuşotit cu oamoriii prin livezi, văzindu-1 acuma atât de palid şi încruntat, paj; că nu-1 mai recunoştea. Eia atât de însufleţit aseară! E drept că la început muntenii aceia se lăsaseră greu. iscodeau cu pinvi-rea bănuitori, căci nu aveau încredere în boieri, dar când au aflat că aceşti doi bărbaţi fuseseră închişi în temniţă pentru popor, li se deschiseseră inimii* Au pus la cale tot ceea ce li se păru potrivit, şi ei veni. seră de acolo în zori, îmbărbătaţi şi plini de nădi^jde. îl văzu acum pe Bălcescu îndreptându-se spre căpiţa de fân, cu paşi nosiguii, cu umerii îngustaţi parcă, trântindu-sc po cu! cuş*ul de fân cu fa (a Fn jos. şi nu îndrăzni nici el, nici Deivos să-i mai vorbească. Se ti'aseră la umbră între sălcii, unde Telegescu îi ai'âtă lui Doâvos necazurile întâmpinato cu Cristophi. Locotentntul de pompieri ii măi'turi. şi că se aştepta la asta.

Ziua de 10 iunie se vestea şi mai caldă decât cele din ajun. De acolo de unde erau, se vedeau peste dealurile negre, în fund spre miazănoapte, Bucegii, între Vârful cu Dor şi Jepi, strălucind Ihnpezi în albastrul cerului. Apele Prahovei Sclipeau ici-colo, jos, ca săbiile în som'c. Ramaseră şi ei pe gxnduri, aşezaţi pe un trunci de ulm pi ăbuşit.

Trecu aşa ca la o jumătate de ceas şi dec) dată Bălcesc veni hotărât spre ei.

— Deivos. du-te la conac şi adu cai proaspeţi. Merg şi e^u la Bucureşti. Prea s-au făcut mari prostii acolo. Plecăm numaidec; ît. Acum, di roata cea mare s-a mişcat, orice („prire e legată de primejdii.

Cei doi se priviră lung unul pe altul. Vedeau lămurit că hotărârea lui Bălcescu e Juată sub imboldul mâniei.

— Frate – îi spuse în cele din urmă Deivos – nu e bine să vii şi dumneata la Buctireştî. Uite, chiar marele vornic Costache Filipescu mi-a spus că plecarea dumitale la Telega a fost foarte potrivită. S-a întâmplat aşa tă oamenii care i-ar fi fost cei mai do folos lui Bibescu la Bucureşti sunt acum împrăştiaţi în Prahova.

— Aşa o fi, nu ştiu,. Dar ceea ce ştiu e că dacă er^m în Bucureşti, nu-1 lăsam pe Golescu să se ia după Brătianu şt să se ţie de comploturi. Acolo revoluţia trebuie să izbucnească în plină zi, aşa cum am hotărât, adică atunci când sunt uliţele înţesate de lume. Porneşti cu un pâlc de la Obor şi până la palatul Bibescului s-au adunat douăzeci de mii de oameni, adică mai mulţi decât a adunat Tudor Vladimirescu de la Padeş la Bucureşti. Asta e. Nicolae Golescu s-a convertit la comploturi. Cine cunoaşte puţin istoria războaielor ştie că o trupă de recruţi nu se vâră înlâia dală noaptea în foc.

— Păi ţi-am spus, nu crez că e de vină Golescu. că el a fosl. de când l-aţi lăsat, bolnav de holeră, mi se pare. A zăcut în casă de nu l-a putut vedea nimeni, aşa crez eu cel puţin. Cel care a tras toate sforile a fost lancu Brătianu cu oamenii lui. Deivos îşi scosese şapca şi se ştergea pe frunt?: că era lac de năduşcală: şuviţele negre i se încleiaseră şi buzele de obicei fumurii ii erau uşor albite.

— Tocmai de aceea trebuie să viu eu la Bucureşti, Trebuie aleasă cu grijă clipa izbucnirii. Nu putem lăsa tocmai capitala abătută de neizbânda de miercuri seara. Oamenii do acolo se pornesc uşor. dar>după ce au fost dezamăgiţi, îi clinteşti cu mult mai greu. iar dacă întârzii, nu-i mai clinteşti deloc.

Atunci Telegescu. pe care tăcerea îndelungată de adineauri a Iui Bălcescu îl speriase, acum parcă tocmai provocat de mânia lui, se linişti dintr-o dată şi vorbi chibzuit cu un calm de care nimeni nu l-ar fi crezut în stare. îşi trecea cugctând buza de jos peste cea de sus, ajungând până la mustaţă, ca să poată găsi mai uşor vorbele:

— Uite ce e, frate Bălcescule, noi am fost împreună şi la temniţă, dar poci a spune că nu ne-am cunoscut temeinic. Eu îţi mărtui'isesc că abia de când suntem aci, abia de azi-noapte zic că te cunosc.

Bălcescu îl privi o clipă mirat, căci nu ştia unde vrea să ajungă, dar se gândi, lâniştindu-se dintr-o dată, tocmai fiindcă avea să judece practic într-un caz concret, că şi el tot aici l-a cunoscut pe acest om, pe care toţi îl socoteau arţăgos şi năbădăios, şi se fereau de el, dar care pus la treabă, cel puţin la o anumită treabă, se dovedise om de nădejde. îl întrebă cu vocea înmuiată:

— Ce vrei să spui, frate Telegescule?

— Păi, uite. Noi am vorbit aseară. Am vorbit mult. Dumneata ai spus un lucru care mi s-a părut straşnic de potrivit şi acuma văz că ai uitat de asta. Ai spus că în Bucureşti revoluţia nu trebuie să izbucnească decât după ce va izbucni mai întâi undeva într-o parte a ţării. Atunci, zic eu, aşa să fie. După ce stăpânirea se va îndrepta cu mintea şi cu măsurile ei într-acolo, să înceapă şi la Bucureşti. Zic să fie aşa. revoluţia din Bucureşti să fie ca un fel de oaste neaşteptată, care cade în spate domnitorului, când ai lui luptă în altă parte, şi-1 zăpăceşte, de-i ia piuitul, ca să zic aşa. Aci la Telega nu s-a putut face nimic din pricina nătângu-lui de Cristophi şi din aceea că districtul e năpădit de oamenii stăpânirii. Păi tocmai d-aia, zic eu, e bine ca dumneata să te duci la Piteşti, acolo unde aţi plănuit să se întâlnească liber Comitetul executiv. Zic că nu e bine să se schimbe o hotărâre atât de chibzuită. De la Piteşti vezi limpede unde ţâşneşte începutul mişcării. O fi la Ocnele Mari la Gligore Marghiloman şi la Marin Serghiescu, o fi la Islaz la Pleşoianu, o fi poate, cine ştie, aici la noi în Prahova, că eu nu mă las cu una, cu două, al dracului să fiu dacă mă las. O să răs-pândesc chiar azi vestea că ai plecat şi poate că astfel pleacă şi Banov cu oamenii lui. Vom aştepta o zi, două, zece. De undeva tot trebuie să ţâşnească izvorul izbăvirii. După câte am înţeles avem şi la Bucureşti oameni cliibzuiţi şi plini de hotărâre cum e ungureanul ăla de Axente Sever. Mie îmi place şi Scarlat Turnavitu, şi mai sunt, fără îndoială, şi alţii. Legătură bună o să aveţi în toate părţile prin Deivos şi prin Dincă. Aşa că.

ă le ie Ie ai in

Bălcescu ascultă îndelung, urmărindu-l în acelaşi timp cu privirea pe Deivos, care era vădit de părerea lui Telegescu. După ce prietenul lui tăcu, el rămase încă şi mai mult pe gânduri, se plimbă prin faţa trunchiului de ulm prăbuşit şi apoi ^use cu glasul moale, deşi obrajii fumurii îi erau încă încinşi:

— Atunci aşa vom face. Plec numaidecât spre Goleşti. Să rămâie acolo punctul de întâlnire aşa cum s-a hotărât. Deivos, dumneata pleci neîntârziat la Bucureşti. Vorbeşte cu Nicolae Golescu şi negreşit cu Axente Sever. Spune-le că a doua zi după ce a izbucnit revoluţia în ţară, ei să proclame Constituţia şi la Bucureşti. Nu uita să le spui s-o ia de la Obor încet, încet spre Sfântu Gheorghe, pe Podu Târgului din Afară, până la Târgu din Lăuntru şi de-acolo peste Dâmboviţa la palatul lui Bibescu. Ar fi bine să se pornească dinspre toate barierele o dată. Poţi pleca astăzi chiar înapoi?

— Dacă la conac mi se schimbă calul, eu poci pleca In trei ceasuri cel mult. Că vreau să dorm şi eu un ceas, două^ aci în vâlceaua asta, de se poate.

Telegescu îl linişti:

— Uite, flăcăul ăsta merge cu o scrisoare la curte şi-ţi aduce calul pe care-1 vrei. Eu însă te-aş sfătui să iei mur-guleţul ăsta al meu. îl vezi scund şi costeliv, dar să ştii că are muşchi de oţel. Bătu murgul în jos de crupă ca să-i arate părul mic lucios, muşchii, prin care răzbăteau vinele vii, apoi îl trase cu prietenie de smocul de păr de pe frunte. Calul nu luă în seamă mângâierea şi clătină din cap ca să nu-i scape dintre buzele albe, că era breaz la gură, smocul de iarbă din care îmbuca.

Bălcescu se grăbi să plece spre prânzul mic. înainte de a încăleca, tot pe calul împrumutat din grajdurile de la Belvedere, mai citi o dată scrisoarea Elenei Filipescu, în timp ce Telegescu îi băga în coburi merindele pe care le aveau. Păru o clipă că vrea să răspundă, dar se răzgândi, se ridică în şa, scrută o clipă dealurile de dincolo de Prahova, când rî-poase, când împădurite, şi porni hotărât.

— Să nu le cazi în capcană, moale. Fii cu grijă. ii. ^lugă din urmă Deivos.

Bălcescu le făcu un semn moale cu mâna, fără să întoarcă însă capul, şi surul lui se lăsa uşor pe pici^”arele dinapoi, ca să lunece în vâlcea printre răchite.

I ¦

I

) >r: I; m Cl RKŞTi SPRE GURA OKTUUTI

Cu trei zile mai înainte, în acea duminică însorită îa car^ plecase Balc (^scu din Bucureşti, profesorul Axente Sever îi chemase şi le spusese celor doi tabaci să se găsească, la miezul nopţii, dincolo de barieră, aproape ^le vadul Şabărului. Să aştepte acolo, înarmaţi cu puştile lor ghintuite şi cu pistoalele ia brâu, îmbrăcaţi în straiele do lipcani, mimdir roşu găietănat cu negru, nădragi albi de dimie şi căciulă mare, eai-e le ftiseseră aduse pe înserat tot dc la marele vornic Costache Filipescu. Li se dădură, pe de altă parte, de către oamenii Goleştilor şi doi cai, mai vârstnici, nu prea arătoşi, dar cu încredinţiu'oa că sunt vânjoşi şi învăţaţi cu drumurile lungi. Erau tot din soiul ct; lor de tabun. Acum totul era aproapi' gata. în coburii d<. ^ pânză, ti'ăişti groase ca sacu, erau nu numai de-ale mâncării, ci şi plunibi şi pulbere de puşcă, căci nimeni nu avea să se mire văzând nişte lipcani cu puşti şi pistoale. Mai erau de asemeni şi darurile pe care Licsandru Hergă le trimitea fratelui său, Gligoi-e, Ia Piati'a, în Teleorman.

— Măi Miti'ule, îmi pare rău că ai să te abaţi din drum pentru asemenea fleacuj'„i, dar ştiu dă mult, dă acum opt ani, dă când a lV) st cu nevastă-sa prin Bucureşti, că Gligore tânjea să aibă un pistol d-astea, cu două cocoaşe, cum văzuse el la boieru Băl-Ceaun^scu dă pă la ei. Şi Uh Damian, să nu ini-o iei în ntune de rău că-i dau tocmai pisiolu pă care mi l-ai adus mai an dă la Lipsea, ori unde ai tot fost. Zău, mă fragilor, îmi pare rău că o să vă abateţi pentru mine din drum, dar asemenea prilej eu crez că nu se va mai ivi.

— Ei, măre Licsandre, dacă zici că este lângă târgu cel nou al Alexandriei, apăi chiar că o în drumu nostru; nu te mai? 111(11 la oboseală ^şi Ia altele, îl certa Mitriu_.

fă al

Licsandru îi trimisese cumnatei ei un lucru înfricoşător şi minunat. Un fel de beţigaş de os, frumos lucrat, care avea la un capăt un ochi de sticlă, parcă un ochi de pasăre, dar alb. Dacă te uitai, ca printr-un ochean, prin acest ochi cât o mărgea, vtxieai cerul larg deschis, cu Domnul Isus şi Fc*-cioara Măria lângă el, înconjuraţi de cetele de îngeri şi de sfinţi. Bătrâna trimisese pentru rudele ei o pungă de piele în care era sămânţă de gândaci de mătase, de un soi nou^, care dădea mătase albă ca neaua.

Porniră hotărâţi cu toate că noaptea nu dormiseră din pricina alergăturii, căci umblaseră ca să-i ducă pe căuzaşii din Dealu Filaretului acasă. Iar azi, duminică, abia aţipiseră şi ei după-amiază, când tocmai îi^ chemă p|'ofesorui

Aveau să aştepte la miezul nopţii între sălciile de pe gârla Şabărului până când vor vedea o trăsură care urma să-şi aprindă felinarele abia când va ajunge înaintea vadului şi-1 va trece cu luminile aprinse, pe urmă stingându-le numaidecât. Ştiau şi cine sunt cei doi boieri din trăsură. Boierul Ştefan Golescu şi un om mare pe care ei îl cunoscuseră acum două săptămâni, seara, la grădina boierească, Eliade, cel cu tipografia şi ziarul, pe care până nu demult îl citeau ei, ştiutoi'ii de carte, tovarăşilor lor de trudă din tăbăcărie.

C^i doi membri ai Comitetului revoluţionar veniseră până la barieră, spre Bragadiru, în trăsura galbenă a lui Costache Rosetti, cam pe la zece seara, aşa ca trăsura să mai poată fi văzută şi la întoarcerea ei din oraş, dar fără să se bage de seamă că acum e goală. Dincolo de barieră, într-un pilc de salcâmi tineri şi deşi, îi aştepta trăsura cu opt cai, pregătită cu grijă în grajdurile de la Belvedere. Fuseseră puse nu numai de-ale gurii, ci şi bagajul trebuincios câteva zile unui om tabietliu ca Ştefan Golescu. ca şi cele două puşH de vânătoare. cu câte două ţevi fiecare, în afară de pistoak Un surugiu mâna de pe capră, pe când alţi doi surugii, şi el înarmaţi până în dinţi, cu harapnice în mâini, minau înaintaşii. Codrul Vlăsiei, pe care trebuiau să-1 taie drept prin mijloc în timp de noapte, nu mai era ceea ce fusese cu douăzeci de ani mai înainte, când Tunsu şi Gi^oză îşi făceau d^^-cap, punând vamă pe tot ceea ce se încumeta să treacă p”; drumurile lui, fără frică de dorobanţi ori de poteraşi; totuşi oamenii cu stare înainte de a porni la drum încă îşi mai făceau diata şi se duceau la biserică, juruind darui'i viitoare altarului. Şi, bineînţeles, nimeni nu pleca aşa de unul singur. So făceau un fel de convoaie, chervane. încă dc la bariera, în care din păcate de multe ori intrau şi căruţe de-ale tâlharilor, venite să iscodească dacă şi cum trebuie lovit. O maro uşurare ora că şi drumul cel nou de olac era străbătut de caraule de dorobanţi, care făceau legătura intre olacuri. Dar poşta mergea numai ziua. Eliade mai ales se arătase îngrozit la gândul acestui drum de noapte prin Codrul Vlăsiei şi se linişti numai când Axente Sever, chemat de Ştefan Golescu la Belvedere, îi încredinţa pe amândoi că le poate da doi tabaci renumiţi tocmai pentru iscusinţa lor de-a apăra cher-vanele prin acest faimos codru, şi pe deasupra înarmaţi cu puşti ghintuite, cu care nu dădeau greş nici pe lumina lunii. Făcuseră amândoi drumuri multe şi miroseau numaidecât pe călătorul îndoielnic, de-1 ţineau apoi tot timpul subt ochii lor, fără ca el să bănuiască. Aşa, Eliade se mai linişti.

Apusese hina, dar noaptea era senină şi cerul înstelat dădea un soi de lumină moale, străbătută de razele îndepărtate, de se putea vedea binişor statura de om ori o casă până pe la cincizeci de paşi. Trăsura, în golul coasteir care cobora uşor spre vad, se ivi celor doi tabaci coborând ca o umbră mai grea şi mută, căci caii struniţi mergeau la pas. Când se opri şi se iscară pe rând şi cele două lumini, Mitru îi puse liniştit mâna pe umăr lui Damian.

— Sunt oamenii noştri.

Gârla era scăzută şi adormită, aşa încât fără intuziere văzură luminile trecute dincolo.

— Hei, lipcan, aci sunteţi? se auzi un glas, pe care Mitru îl recunoscu numaidecât, căci era glasul vătafului care le adusese straiele de lipcani roşii găietănate, cu cizme scurte şi nădragi strânşi pc pulpă ca iţarii. Fură toţi bucuroşi de întâlnire.

Mitru fu de părere că ei doi să meargă înainte, cam la două sute de ^ paşi, şi pe urmă să vie şi trăsura. Aşa era, dealtfel, şi regula chervanelor. Eliade, al cărui pi'ofil de Cezar era înmuiat doar de mustaţa moale, îşi arătă însă neliniştea, socotind că în pădure s-ar putea să fie atacaţi în cazul acesta pe rând. El era, dealtfel, convins că sunt negreşit urmăriţi de oamenii lui lancu Manu, aşa că părerea lui era să meargă cei doi tabaci în urmă, ca să le dea de veste dacă sunt urmăriţi cumva şi să-i apere din spate, dacă vor fi atacaţi de tâlhari. Mitru găsi că şi aşa e bine. Hotărâtor era să nu fie împreună, pentru ca ăi rămaşi neatacaţi să poată fi de folos ălorlalţi.

J Lipsă în ediţia 1955. Corectat după manuscris (n. ed.).

I dii j

Droaşca era cu geamurile lăsate, fiindcă nu se mai temeau do privirile călătoi^ilor, iar după arşiţa dogoritoare din timpul zilei, Eliade gusta cu nesaţ răsuflarea răcoroasă a măreţului codru de stejar. Deoarece cei doi tabaci îi ascultaseră propunerea, căpătase şi el încredere în ei. Caii mergeau în trap mic, căci felinarele fiind stinse, era primejdios să meargă repede pe un„ drum necunoscut. Grija cea mai mare era la trecerea Argeşului dincolo de Cornetu, în hotarul Mihăi-leştiloi”.

Podurile mari erau întotdeauna păzite de spioni ageri, ca şi de tâlharii cai^e pregăteau vreo lovitură, fiindcă Argeşul rareori putea fi trecut prin vad şi nicidecum noaptea.

Trecură însă cu bine podul, ale cărui bârne jucau pe lun-trele grele peste care erau aşternute, în lumina felinarelor aprinse din nou. Meandrele gârlelor au se vedeau printre sălcii, dar în apa grea a matcii, la cotul din stânga, se oglindea viu luceafărul dimineţii, care-şi răspundea cu felinarele aprinse ale droaştei.

Se iviseră zorile, iar spre răsărit cerul era de un vânăt-roş-cat, când ajunseseră la Stâlpu şi urmau să treacă Neajlovul pe podiştele de lemn ale celor două braţe mărginite de sălcii, de vad neputând fi vorba, căci locul era, oriunde în dreapta şi în stânga, mlăştinos. Acum, că se vedea bine. cu toate că lumina era ceţoasă, caii mergeau în trap întins.

Ştefan Golescu îşi mângâia bărbuţa, rezemat în colţul stâng al trăsurii, şi surâdea, ca să-i poată aduce inima la loc prietenului său.

— Ei, ce zici, fi-ate. am a_ dieptate când ii-am spus că la noapte, ori mâine dimineaţă cel mai târziu, suntem la Islaz? Uite, înainte de răsăritul soarelui călcarăm o poştă şi jumătate. Către cinci dimineaţa vom fi la Ghimpaţi, und (^ avem la cine să tragem pentru odihna cailor şi, nu te supăra, şi a noastră, că de teama tâlharilor nici n-am aţipit măcar întreaga noapte.

— De, frate, aşa o fi, dar. răspunse Eliade neaşteptat de înviorat, nu numai de răcoarea dimineţii, ci şi de faptul că trecuseră primejdiile apăsătoare ale nopţii. Impi-esionabil din cale-afară, era în acelaşi timp. lucru neobişnuit la vârstă lui, şi de o reacţie vitală neaşteptată, când condiţiile erau schimbate. Era proaspăt în privii*e, şi culoarea vie a obrajilor săi frumoşi îi dădea un aer de flăcău. Totuşi, nu credea, îi era teamă să spore că vor ajunge fără zăbavă şi necazuri la

UJI om înti'c oameni, voi. II

Islaz. Dar, frate – repetă el cu î: dar mai avem opt poşte şi jumătate, şi asta nu e glumă. N-o să ţină caii. Ş ^ ' cu îl privi mirat.

— A^ua c^unt cai care să nu ţină/ccc po^Lc ia uiuia. Socoteala c simplă, frate, ai văzut-o pe hârtie. Mergem două poşte în trei ceasuri. Odihnim caii şi ne odihnim şi noi alte trei ceasuri. Să zicem deci că facem la un loc două poşte în şase ceasuri, asta înseamnă că zece poşte le facem în treizeci de ceasuri. Am plecat aseară la douăsprezece noap tea de la barieră, vom fi marţi la şase dimineaţa dincolo de Gura Oltului.

— De, ce să spui, frate Ştefane? Caii ăştia de Banat sunt vinoşi şi ţin la drum. Noi. să zicem că şi noi ţinem la dârvală, dar mai sunt şi alte pricini care ne-ar putea sta în cale. Poate că la ceasul acesta vreun lipcan, ăsta d-ade-vărat, se află trecut înaintea noastră cu porunci scrise să ni se aţie calea şi să fim arestaţi.

— Asta ar putea să se întâmple. dar îţi mărturisesc că alte pricini de zăbavă nu mai crez să fie.

Nervos şi deschis spre toate posibilităţile, Eliade stăruia In îndoiala lui.

— Mai sunt ele şi alte pricini pe care noi nici nu le bănuim.

— Nu văd nimic altceva. sincer vorbind, ce ar pulea să fie?

Nu se auzi răspunsul Iui Eliade, fiindcă în clipa aceea droaşca trecea în trap mic podul, abia mai mare decât o podişcă, ale cărei bârne uruiau straşnic. Pe urmă se auzi un trosnet sec, asurzitor, şi trăsura fu cit pe ce să se răstoarne în Neajlov, răsucită în loc. Caii smuciţi brusc de hamuri se înghesuiră speriaţi unii într-alţii, rotaşii încercând să se ri dice în două picioare. Pe urmă droaşca rămase într-o rână înfiptă în marginea podului şi caii se liniştiră. O bârnă jucăuşă se ridicase sucit subt copita unuia dintre rotaşi şi pătrunsese între spiţele roţii din stânga. După ce se priviră câteva clipe îngroziţi de paf^ubă, Ştefan Golescu încercă să-şi facă puţină inimă, glumind:

— De-ar fi aici amicul Bălcescu, ar spune că nu e dc glumit cu Neajlovul. A mai păţit-o cu podul de pe el şi Şi-nan-paşa. Numai că noi am scăpat cu dinţii întregi şi ce puţină spaimă.

Când Mitru şi Damian ajunseră din urmă la locul acestei înlâmplări, se văzu că e ceva mai multă pricină de supărare i în lut de

I e

I ni

Sidecât s-a părut în clipa dintâi. Droaşca nu putea fi tarata mai mult de o sută de paşi, că se rupsese şi osia. în orice clipă puteau fi ajunşi din urmă de către cei de care se temeau atât de mult, căci se luminase bine de ziuă şi soarele se ivise roşu-aprins, în luptă cu o perdea de nori slabi ca o ceaţă. Se gândiră să împingă droaşca subt sălcii, dar pe cinci sute de paşi în stânga şi în dreapta era o mlaştină noroioasă ca ochiuri de apă, şi ici-colo cu pânze verzi de lintiţă pe ea. Aproape o jumătate de ceas chibzuiră şapte oameni amărâţi, întrebându>-se ce e de făcut. Până la urmă, cel mai cuminte lucru li se păru hotărârea de a lua ce-i de luat din droaşca şi de a o părăsi acolo, în plata Domnului, ei pornind călări, cum se va putea, spre vreun sat vecin, de unde să încerce să cumpere o căruţă sau ce s-ar găsi mai potrivit. Totul era să se grăbească, făcând să li se piardă urma cât mai curând.

Era însă prea târziu. Abia izbutiseră să împingă în stânga drumului droaşca şi se mişcau încărcaţi de bagaj, zburliţi de supărare, când se ivi o brişcă cu şase cai, fără zurgălăi, de după un tufiş de sălcii, la ocolul drumului. Ştefan Golescu şi Eliade intrară până la gleznă în mocirlă, dându-se repede după o salcie scorburoasă şi puhavă. Ceilalţi rămaseră în marginea drumului. Brişcă uşoară de ţară trecu pe lângă ei, dar după vreo douăzeci de paşi se opri. Coborî din ea un ins cam scund de statură şi burtos, îmbrăcat europeneşte. Avea o barbă tunsă scurt, care îi împingea falca de jos înaintea nasului. După el coborî şi o slugă mustăcioasă, care era pe capră, înarmată cu pistoale la brâu şi cuţit în tureatca cizmelor scurte.

Insul, om ca de şaizeci de ani, cercetă de la câţiva paşi cu luare-aminte droaşca, apoi, când se pregătea să întrebe ceva, îi zări pe cei doi care se tot doseau după trunchiul noduros şi umflat al sălciei, cu picioarele în mocirlă. îi cerceta lung şi întrebător, şi după câtva timp păru că îi recunoaşte. I se adresă lui Ştefan Golescu, cu un glas răguşit:

— Boierule, domnia-ta eşti, mi se pare, coîonelu Ştefan Golescu?

Cel întrebat înţelese că nu mai e de ocolit şi, pipăind pistolul de sub jachetă, răspunse moale, cu glasul parcă uşor plesnit:

— Da, eu sunt Ştefan Golescu, şi faţa i se strâmbă într-un rânjet, fiind stingherit mai ales că e descoperit asupra faptului tocmai când voia să se ascundă, în mod ruşinos.

Inşi ^puns' ntii lung cu V chi sfn: I. trt”cându-şi cercelâlor privirea de la ci LU lovan'işul AIA dosul sălciei, apcu inliebâ parcft într-o doară

— CU CC -1^ puu. FI dc FOLOS. OK'A;

Ştcf ' r (. _u răspunse puţin inti, CV-l prî.

r>o Eliac e făcuse alb la faţă:

— Mulţumim dumilalr. nu avem nevoie de nimic. Insul care vorbea din marginea drumului către cei din n ă îşi muşcă uşoi buza din care poiniau ţepile mu>

CIIRUNTE. şi apoi le spuse cu hotărâre; – Boierilor, unde vreţi să ajuiigtţi dunrrieax o. ^ll a 'U să ajungeţi. Di^ aceea vă poftesc în brişcă mea. Eliade! 1 privi uimit şi întrebă, dinţi~o dată. p! în dc ifos*, loritai*:

— DT unde ştii dumneata unde voim noi să ajungem? Ca-tă-ţi de drum. le rog, şi lasă-ne liniştiţi.

— Apoi. parcă e şi greu de văzut unde vreli sa AJ' c. acă vă dosiţi după sălcii? Uite. eu mai mult nu vă ^.1^.1 dar vă poftesc incă o dată în brişcă mea. Oricum, sfatul} care vi-1 dau e să nu\u259? afundaţi în codru, că vă rătăciţi Şi nici să staţi locului, căci veţi fi ajunşi din urmă. Eu atâta vă spui! Şi îi privi supărat.

Cei doi se sfătuiră cât (n^a clip„.', ap<„i Ştefui^ Colescu îi răspunsf destul de şovăielnic:

— Mergem cu dumneata, boierule.

Omul cu falca bărboasă clătiiiă din cap, tot supăiat:

— Atunci, hai, grăbiţi. Puneţi-vă repede şi bagaju, că axeţi loc pentru el în codirlă.

Când cei doi se apjopâară, boierul se aplecă la urechea lai Ştefan Golescu şi ii spuse în taină:

— Eu mă mir că dumneavoastră doi ati I/uulU SA paţi de iri. Toată ziua d (^ ieri Agia a umblat cu CARAUIE de dor*; oprind lumea pe uliţe. Se zice că au arest; ¦ cileva sule de inşi. Sfatul meu e să puneţi cât mai multă di pârtare întie dumneavoastră şi oamenii stăpânirii.

Eliade şi Ştefan Golescu se priviră nedumeriţi şi se îndreptară neliniştiţi, totuşi, spre brişcă la care erau înhămaţi cai de poştă. Se hotărâră ca oamenii Goleştilor să răii, ii şi c' a. încercând să se descurce cum. ii: uui un >ă nu spună unde şi cu cine au dacă su' î-^*' fbaţi.

I m

I pu

I au

— Aceşti doi lipcani pe care i un rugat sa i i cu noi ca să ne de urât pe drum i ne fie şi de pază, cinstindu-i cu cât s-or mulţumi… să ne întovărăşească şi de aici încolo. Aveţi ceva de. ^pus. joicrule '

Boiernaşul n-avea nimic d<^ spu.s. dai' de uuic. ^ ce porni hrişcă în goana cailor mici şi cu hai. uuile cirpile ţ. i Ic^^alc cu sfori, Ştrfan GoKvsrn;: îţi*„ l).”' îi min. ^ii'. va timp îngândurat bărbuţa:

— Boierule, ai putea să-mi spui, te rog. unde ne-am cunoscut şi cum ţi-e numele Căci vă/ui că mă cunoşti pan mai demult.

Boieinaşul avu un surâs, care din pricina bărbii devenea la (^1 i'ânjel.

— Arhonda. de cuno. scut, ca să zic aşa, nu ne-am cunoscut. Eu nu sunt decât un bi (^t seidar ai'endaş de pe valea Teleormanului şi numele meu e Turnavitu. Şi acum să vă spui cum v-am cunoscut eu pe domnia-voastră. Uite, eu în fieoi' an, de ziua mariloi* împăiaţi Constantin şi Elena, mă duc Ia Goleşti, unde e de obic i cuc (jana Zinca Golescu şi se face slujbă mare la biserica Leordeanului, acolo în fata porţii, pentru pomenirea slăvitului dumitale părinte, rapo-satiil mâie logofăt Dinicu Golescu. Acuni trei ani v-am văzul Ia slujba din biserică şi mi s-a spus cine sunteţi. Poate vieţi să ştiţi de ce merg eu la această mare slujba de pomenire? laâă. acum douăzeci şi mai bine de ani, când acest ¦lavit boier a înfiinţat şcoala de la Goleşti, singura şcoală tie se pomenea pe atunci prin această parte a ţării, eu mi-Tim dus trei din copiii mei la învăţătură de carte acolo în „ hiliile de la Goleşti. Eiam pe atunci cam l^nil de nevoi, că pierdusem cinci ani la rând la moşia pe care o ţineam în arendă şi aveam şi familie grea. Am vândut alunei moşia pe care o aveam de zesti'e de la ntvastă. Deh! ca. să grea, cu copii mulţi, că am şi cinci fete din a doua căsătorie. Fetele cer şi ele zestre. Nu-mi puteam trimite băieţii la şcoala din Bucuie. şti. Slavă Domnului, au învăţat carte bună şi în chiliile de la Goleşti. Aşa că Scarlat. ăl mijlociu, a fost întâiul pe toată şcoala când l-am dat, în treizeci şi doi, la Sfântu Sava. 1 s-a dat bursă acolo, casă şi masă.

Eliade tresări, căci d*şi nu mai era dascăl d*^ mult la Sfântu Sava, şcoala asta era scumpă inimii lui. Cum ar fi putut să uite pe întâiul pivmiant pe toaiă şcoala al Colegiului Naţional, în anul înfiinţării?

— Dumneata, boierule, eşti tatăl profesorului Scarlat Turnavitu? L-am cunoscut foarte bine şi când era elev, şi acum când e dascăl. I-am cunoscut şi pe ceilalţi doi. Unul a fost parucic, nu? Buni băieţi. să-ţi trăiască. Ai numai mulţumire de pe urma lor.

— Să dea Dumnezeu să-mi trăiască şi să vă trăiască şi ai dumneavoastră^ căci după câte bănuiesc sunteţi marele nostru dascăl şi poet Eliade şi ştiu că aveţi copii. Da, sunt băieţi buni, dar de necazuri nu mă prea scutesc.

— Nu mai spune! se miră Eliade, care era un părinte foarte iubitor şi asculta întotdeauna cu mult interes tot ceea ce privea legăturile dintre părinţi şi copii, punând în acestea o rară gingăşie. Dar ce supărări îţi aduc?

Turnavitu se codi, nu răspunse numaidecât. Se apropiau acum de un sat care izbutise să despădurească o mare întindere din codru şi-şi întinsese binişor hotarul. Mergeau printre lanuri de grâu timpuriu, care se pârguise bine. Arendaşul, tot codindu-se şi ocolind răspunsul, măsură cu privirea desişul spicelor care se tălăzuiau în boarea dimineţii.

— S-a făcut pâine pe aici. nu glumă. Uneori pădurile de stejar dau pământ bun de hrană, că rădăcinile stejarului se înfig adine în pământ, iar pe deasupra putrezeşte an de an ghinda. Rămase iar pe gânduri, şi în cele din urmă se hotărî să spuie ceea ce îl frământa: Uite, boierule, nu vă supăraţi că vă vorbesc pe faţă, acum când ştiu cine sunteţi. Ei bine. mie nu prea îmi place sminteala asta cu revoluţia.

Poate că dumneavoastră vedeţi altfel, eu ce să spui? Nu-mi place. Şi mai ales când îi văz pe toţi feciorii mei amestecaţi în legături din astea, ce să vă spui? Nu-mi place. Nu-mi place deloc. Când am venit de Paşte la Bucureşti, că de atunci am tot stat în Bucureşti. că am avut lungă vorbă eu un boier de la care vreau să arendez o moşie ceva mai mare, în Romanaţi, că vreau să încerc acum o moşie şi mai mare. şi acolo mă duc acum s-o mai văz încă o” dată la faţa locului. zic, am stat trei luni în Bucureşti şi toată lumea numai despre revoluţie vorbea. Tuturor li se urcase la cap revoluţia. Revoluţie şi iar revoluţie. Barem feciorii mei s-au ţicnit cu totul. Nu mai e chip să stai de vorbă cu ei. Eu am ştiut că o să iasă prost şi le-am spus-o încă de pe atunci. Nu m-au crezut. Şi uite cum a ieşit. Ieri erau ascunşi toţi în gaură de şarpe. Că l-am văzut şi eu pe căpitanul Costache şi pe căpitanul Georghe umblând cu dorobanţii ca turbaţi, să arestuiască lumea. Auzi, revoluţie în Ţara Românească.?!

Ştefan Golescu şi Eliade se priviră nedumeriţi, între-bându-se din privire dacă gândesc la fel şi-şi zâmbiră cu înţeles. Apoi Eliade întrebă, apăsându-şi cu buza de jos mustaţa mică şi mătăsoasă, ca şi cum ar fi înghiţit ceva:

— Şi de ce crezi dumneata că nu e cu putinţă revoluţie în Ţara Românească, domnule Turnavitu?

Acesta răspunse pe loc, fără să se mai gândească măcar:

— Ca să faci revoluţie. trebuie să ai mai întâi cu cine s-o faci. Nu? Că altfel ce fel de revoluţie e aia, făcută cu o mână de oameni, câţi sunteţi dumneavoastră toţi laolaltă?

— Şi ţi se pare că nu am avea oameni cu care s-o facem?

— Nu-i văz. Fiecare se gândeşte numai la enteresul lui. Nu vede nimic altceva. Şi Turnavitu clătină din cap cu dezgust.

— Poate că nu-i atât de rău. dacă fiecare se gândeşte la interesele lui, fiindcă interesele obşteşti nu sunt decât interesele particulare laolaltă, îi spuse cu o blândeţe doctorală Eliade.

— Nu-i aşa, domnule, nu-i aşa. şi rămase un timp încruntat, pe gânduri. Pe urmă arătă nişte găuri pe marginea drumului, care trecea acum printre lanuri apropiate. Vedeţi dumneavoastră? Găurile acelea sunt găuri de popân-dău. Popândăul ăsta, ca toţi şoarecii, e o vietate foarte deşteaptă. Ei bine, când intră spaima în el, se prosteşte de tot şi în loc să fugă, ferindu-se, el se vâră în gura primejdiei. Ui-taţi-vă numai. Şi deodată Turnavitu bătu tare, cu un ciomag pe care-1 avea lângă el, în capra briştei, care era ca la sănii, de puteai sta pe ea şi alături de surugiu, dar şi cu faţa întoarsă spre cei din fund. Se suci apoi şi le arătă ce se întâmplă. Vreo trei-patru şoareci, nu mult mai mari decât cei obişnuiţi, dar subţiri şi de două ori mai lungi, încovoiaţi ca nişte semne de întrebare culcate, ţâşniră înaintea cailor dinspre partea stingă a drumului, alţi vreo trei ţâşniră tocmai din partea dreaptă, trecând fiecare drumul în fugă, dincolo de unde se afla când auzise zgomotul, alergând dimpotrivă, ca la cadril.

— Vezi dumneata, aceste vietăţi auzind zgomotul au vrut să scape de primejdie şi cel dintâi gând al fiecăruia a fost să fugă în gaură, în bârlogul lui. Cei mai mulţi au fugit fără să-i vedem noi, dar ăştia îşi aveau găurile peste drum, I şi au aâcigat aşa, prosteşte, tocmai în picioarele cailor. Aşa fugeau pt în oraş. ieri, cei care voiau s'i facă revoluţie, fie-”c la bârlogul lui. Asta-i românul. vorbeşte, umblă cu ouliverne. dar când e la o adică, fiecare fU;':; e la ak* lui.

Eliade se strânse ca pătruns de un fi'ig um (^d de toamnă, cu toate că rţ^dingota lui cenuşie era din pf>stav destul de gros.

— S-ar putea să ai dieptate.

Ştefan Golescu îşi spuse însă că acest Turna_238? tu nici o ciipă nu s-a gândit la altceva decât la el, la bârlogul lui. şi acum ii judecă pe ceilalţi după el. Drept era insă că nimeni nu ştie ce ar fi făcut arendaşul teleormănean dacă ar Fi aut încredert.' în oameni.

Neîncrezător, băjiuitor era şi Eliade, dar la el acest sentiment nu era statornic, ci intermitent, cu crize alternative Acum dintr-o dată începu să-1 bănuiască pe Turnavitu. Ar ti vrut să-1 întrebe pe Ştefan Golescu: Dacă acest Turnavitu este omul lui Bibescu şi nu a făcut decât să ne prindă în capcană? Daqă ne dă pe mâna dorobanţilor de cum ajungem la staţia de poştă Dar nu putu nici măcar să-i facă vreun semn să-i prindă privirea.

Căldura se făcuse greu de îndurat şi, îmbrăcaţi ca iarna, după cuni era portul în acea vreme, începură să năduşeascrt Eliade^se înăbuşea parcă şi de grijă, şi de teamă. Până Ut urmă nu se mai putu stăpâni:

— Frate Ştefan, nu eşti de părere că ar fi primejdios pentru noi să ajungem la conac şi că ar fi mai cuminte să răniâneni aici? Să ne ascundem în codru câteva zile?

Dar Turnavitu sări speriat:

— Cum asta, să raminoti în codru? în Codz'U Vlăsiei.? Asta numeşti dumneata cuminţenie, domnule? Cum să puteţi trăi în pădure, unde bântuie şi hoţii, şi poterile? Dacă vreţi să mă ascultaţi, cel mai potrivit lucru ar fi să vă ascunde! i luideva, în bălţile de pe malul Dunării, de unde să puteţi ţi-ece când vreţi în ostroave. Acolo, dacă ajungi, nici dracu nu te mai găseşte. N-ar fi rău ca la Alexandria s-o luaţi spre Zimnicea, că acolo e balta mare a Suhaiei şi sunt ostroave câte vrei.

Ştefan Golescu, pe care propunerea Iui Eliade îl nedu-n<u-ise, găsi de cuviinţă că ideea e foarte nimerită.

— Aşa ar trebui să facem, frate Eliade. chibzuit luciu.

Dar Turnavitu nu se opri şi-şi duse propunerea până la capăt:

D: I! dacă vreţi sa ma ascultaţi, şi mai bine ar fi să mergeţi la Islaz., C< i doi tresăi'iiâ şi se priviră uimiţi, dar cu fereală. ¦ – La Zimnicea e un zapciu al dracului, omul lui Băl-Cea-ure>eu. Asta îşi are spionii lui pretutindeni. La Islaz est il însă zapciu un cunoscut al meu, un om de inimă. în el puteţi avea toată încrederea. Pe urmă, ce mai încolo şi încolo, e dincolo de Olt. şi apoi la Islaz aveţi în albia cea mare a Dunai ii două ostroave, unu mic la o zvârlitură de băţ, chiar lângă biserică. şi altul mai mare, dincolo de acesta. Acolo veţi trăi fără grijă. Sau. dacă vreţi, să mergeţi până la Celei, la Popa Radu Şapcă. Ala cunoaşte ostroavele ca un haiduc şi douăzeci de sate nu ies din cuvântul lui. Eliade întrebă sfios:

— Dar cine e zapciu la Islaz?

— E un băiat bun, vă spui eu. Că-1 cunosc bine,. A fost căpitan în cetele de panduri ale lui Magheru. D-aia l-a şi pus Magheru zapciu Ia Islaz. că după cum ştiţi Magheru este ocârmuitor la Romanaţi şi adună acum un corp de panduri şi natul de dorobanţi pentru Bibescu. Acolo la Islaz a avut necazuri mari cu sătenii, că a fost acum câtva timp o răzmeriţa de era să dea peste cap districtul.

— Domnule Turnavitu, întrebă Eliade prins, ne-aţi putea spune ce a făcut cu răzmeriţa aia de an? Că la Bucureşti au urnblat fel de fel de zvonuii. Erau împotriva lui Bibescu, voiau să-I răstoarne din scaunul domniei?

— Apoi ce să spui? Nu crez că erau împotriva domnitorului. Aşa. nu ştiu cum să-ţi spui. Că vorba aia, ce au clăcaşii de la Islaz cu vodă Bibescu de la Bucureşti.? Dar erau împotriva proprietarilor de moşie, a copiilor lui, Bibescu. Ştiţi că toată partea asta de ţară oltenească dintre Olt şi Dunăre. acolo spre Gura Oltului, a fost moşie brân-covenească. a Iu Zoe Brâncoveanu, nepoata marelui bau Grigore. adică înfiată, că era înfiată de el şi măritată apoi cu Bibescu. pe atunci logofăt al Credinţei, ori aşa ceva.' Prin 1837, această Zoe Brâncoveanu a dat poruncă să fie adunaţi la un loc clăcaşii de pe şapte sate, de la Gura Oltului, spunând că prea sunt lisipiţi şi că nu se poate face orân-duială. Şi avea dreptate. Nu e bine să ai clăcaşi risipiţi pe două poşte jur-împrejur. Cu şapte vechili şi era greu să le vie de hac. Oamenii fugeau pe urmă şi de bir. spre neca-zul stăpânirii. Când îi căutai se ascundeau prin zăvoaie şi ostnjave, aşa ajăc^^^^^^, 183T.satul ăsta,. ce sedieanm”. L^^ laz. Dar adunaşi aci, oamenii erau tare nemulţumiţi, acum li se dă pămânlul învoit pe seama lor departe tocm? la o poştă de sat, căci aşa venea, cel din jurul satului rămî-nând pe seama administraţiei brâncoveneşti. Fireşte, to' clăcaşii îl lucrează şi pe acela, dar al lor e, cum spUi, la o poştă şi mai bine. Când s-a înfiinţat satul ăsta Islaz, că s-a înfiinţat chiar pe islazul moşiilor, acum unsprezece ani zic, ca să-i împace, Zoe Brâncoveanu le-a făgăduit că le face o biserică nouă şi şcoală, şi că le face târg. Târg le-a făcut., că e şi afacerea moşiei, vedeţi dumneavoastră, dar biserică şi şcoală nici gând.

— Acum, nici să vrea biata femeie, n-ar mai putea să facă nimic, căci după cum ştiţi, bărbatu-său a închis-o într-o casă de nebuni, ca să se poată însura cu Văcărească asta a lui, de zic toţi că e grozav de frumoasă. Eu n-am văzut-c. Satul nu are decât vechea bisericuţă de-i zice a Mâglaşului. cliiar pe malul Dunării. Eu o ştiu, că precum v-am spus, ar fost acolo. Adunând prea mult năduf, oamenii s-au răzvrătit după cum ştiţi, şi au pornit cu năvală mare spre partea asta a ţării. Cu greu au fost opriţi, d-aia a trimis Magheru acolo pe zapciul ăsta de care vă vorbesc şi care e om de inimă. Eu vă povăţuiesc deci să mergeţi la Islaz. Vă veţi strecura cum veţi putea pe drumul ăsta al olacului, că sunteţi plecaţi de aseară şi oricum e greu să vă ajungă. Dac sunt cumsecade căpitanii ăştia de poştă, chiar astăzi după-amiază suntem la Islaz, că mai avem de călcat opt poşte, adică zece-unsprezece ceasuri de drum.

Ştefan Golescu fierbea încântat de această întoarcere neaşteptată a lucrurilor. îşi mângâia barbuta şi îi jucau ochii Ir cap, privindu-1 cu înţeles pe Eliade.

— Aşa vom face, stimate domnule. Vom asculta povăţ dumitale. Nu ne mai oprim nicăieri. Mergem de-a drep tul la Islaz. Dacă ziceţi că zapciul e om cumsecade şi că ne putem ascunde în ostroave, e tot ce ne trebuie nouă. Aşa vom face.

Faţa conabie, cu barba aspră, a lui Turnavitu străluci ca vinul, de plăcere.

* Se referă, probabil, Ia răzvrătirea ţăranilor din 1845, când Islaz în jur de 300 de clăcaşi s-au strâns pentru a porni spre Buci reşti cu jalbe către domnitorul G. Bibescu. Ţăranii răsculaţi au fo^ însă opriţi cu violenţă din drum de dorobanţii veniţi la ordinul expres al subcârmuitorului judeţului Romanaţi (cf. N. lorga. Studii documente, voi. XI, ^ Bucureşti, 1906) (n. ed.).

I

— Aşa să faceţi, boierilor. Şi nu vă supăraţi. Asta să vă fie învăţătură de minte cu revoluţia. Aţi văzut zăpăceala popândăilor.

— Aşa să fie şi să nu mai voi^bim despre asta. Avem descuie-altele de vorbit. Nu-i aşa, frate Eliade?

— Destule. destule. mai ales că iată, am ajuns şi la conacul poştei, mormăi îmbufnat Eliade.-

Conacul de poştă între satele Ghimpaţi şi Naipu era într-un fost han de pe partea stingă a drumului. Fusese destul de greu de găsit conace potrivite la o poştă unul de altul, căci noul drum de olac fusese făcut în grabă, Bibescu nemai-mulţumindu-se să treacă pe vechiul drum de la Ruşii-de-Vede, ci făcuse o legătură mult mai scurtă, prin Alexandria, cu Turnu Măgurele şi deci şi cu Islazul. Era un han cuprinzător, dar cu acoperişul de stuf, pleoştit, cu prispă ţărănească în curtea cea mare, plină cu grajduri, hambare, şoproane cu căruţe de poştă şi potcovăria nelipsită la orice conac al men-zilului. Nefiind aci răscruce de olac, n-avea decât vreo treizeci de cai şi doar două odăi pentru călători. Şi cu toate astea era zarv^ă mare, căci erau vreo opt surugii cu familiile lor, căpitanul de poştă, argaţii, potcovarii, ba şi o odaie pentru dorobanţi.

Nu avură nici o bătaie de cap cu schimbatul cailor, şi după ce luară o gustare la masa de umbrar din faţa hanului, că erau cu stomacul gol, porniră înainte, iar cel mai bucuros fu um Eliade, care aşteptase cu inima strânsă să vadă cum ies. crurile.

Mergeau mereu prin codru, aci rărit ca o dumbravă, aci încâlcit în şleaurile de margine, coborând şi urcând prin vâlce-luşe molatice. De când cu poşta, satele se înfiripau, tot rare, de-a lungul olacului, până spre Alexandria, care şi ea era întemeiată ca oraş, abia de câţiva ani, de Alexandru Ghica, de care-şi luase numele.

Trecură şi de conacul din apropierea Vităneştilor tot atât. uşor, şi nu fără plăcere, căci era o zi de iunie, însorită, dar cu dogoarea potolită de suflarea codrului. Caii odihniţi duceau brişcă în trap viu, cu rare clipe de odihnă. La Alexandria, unde ajunseseră către ceasurile nouă dimineaţa, lucrurile se încurcară. Din capul locului căpitanul de poştă le spuse că n-are putinţă să le dea cai înainte de trei ceasuri, că trebuie să dea drumul mai întâi clacurilor de rând, obşteşti, şi apoi va îngriji de cei care călătoresc cu trăsurile lor, fiindcă odată cu olacul obştesc merg şi hârtiile Vorniciei. Mai roşu

139 de mânie decât era la faţă de obicei, serdarul Turnavitu nu se putea face, dar acum barba scurtă, sură şi aspră îi era zburlită ca ţepii unui arici. Conacul poştei era tot un fost mare conat boieresc şi părea un fel de culă străveche, cu ceardac mare adăugat de curând în faţă. cu vreo douăsprezece odăi de călători numai la catul de sus, întins pe patru feţe, pe când jos erau odăi de-ale canţălariei, magazii cu hamuri şi cele trebuincioase poştei, cum şi cârciumă cea mare a hanului, la care se intra pe din dos. Conacul n-avea curte, era în cimp deschis din toate părţile, iajnenumăratele acareturi, grajduri şi hambare alcătuiau în jurul lui un fel de târg. Pot-eovăria, într-un şopron înnegrit de fum, avea două rânduri ele foaie şi de nicovale, la care meşterii tuciurii lucâ'au de zor. Dar nu numai că părea, ci era chiar târg adevărat în jurul conacului, căci se uifiinţaseră vreo patru cârciumi potrivite şi pe pungile mai nevoiaşe şi erau tot soiul de tarabe cu deşale mâncării. acum în iunie, şi cu grămezi de cireşe, care erau 'MU pe sfârşite, dar şi cu vişine, care erau încă prea acrişoare.

După ce-i puse pe tovarăşii săi de drum la adăpost Într-o odaie de sus a hanului, până la plecare, Turnavitu se duse îa grajduri să vadă cum stau lucrurile, dacă l-a minţit ori nu pitanul, spunându-i că nu are cai. Cele ce văzu îl făcură să spumege de furie. Într-un singur ^rajd erau vreo paispi'ezece cai, într-altul vreo douăzeci. în sfârşit, înti-un yrajd mai nou. bine închis, descoperi ahî opt cai voinici, cu părul lucios, nechezând nerăbdători intre. stănoage. Se întoarse cu o falcă în cer şi una în pămnit la căpitanul de poştă, care, toropit de căldură, descheiat îa gât, eu doi cinovnici lângă el, făcea tot felul de socoteli.

— Căpitane Fotachi. Kir Fotachi. se poate să-mi faci dumneata mie una ca asta? Mie. arvanit de-al dumitale.? „iie. care am jucat cu dumneata ia nunta Aglaiei?

— Boierule, ce vrei să spui? De ce eşti atât de mânios? Uite, nu pricep. Să mă bată Dumnezeu dacă pi^ieep ceva, se mira căpitanul conacului, mai mult aşa, din comedie, căci bănuia pricina furiei lui Turnavitu, iar pe altă parte era obicinuit cu astfel de pungen mânioase, ba uneori, cina erau boieri mai mari, chiar cu beşteleli afurisite.

— Să-mi spui dumneata mie, căpitane, că schimb? Să mă ţii în drum, când pe mine nu ai cai de mă aşteaptă treburi grabnice? Uite, la asta nu m-am aşteptat din partea dumitale. Zău, una ca asta nu mi-a putut trece pi'in cap. Şi unde pătimesc o astfel de ruşine La Giurgiu? La Găeşti?

I

ILa Brăila? Nu. la Alexandria, la doi paşi de conacul meu? aici unde am prieteni, care va să zică.

— Dar dacă n-am cai. N-am. boierule. Mă jur că n-am.

— Ei bine, cum poţi să spi. ii asta. când eu am fost, acum chiar, prin grajduri şi am numărat grajd cu gi'ajd caii? Cum poate un arvanit să spuie un asemenea neadevăr? Numai în grajdul acoperit cu paie ai douăzeci de cai.

— Da” ce înseamnă la mine douăzeci de cai, când eu trebuie să dau cai de olac de două ori în aceeaşi zi, spre Bucureşti, spre 'I'urnu Măgurele, spre Piteşti şi spre Zimnicea. Şaisprezece cai din ăştia abia au sosit de pe drum. N-ai văzui cum curge apa de pe ei?

— Şi cei din grajdul de pe malul Vedei? Sunt şaisprezece cai acolo, se vaită amărât Turnavitu. Sunt şaisprezec cai. Şi ăia au venit de pe drum V – Vai de capul lor. Alae un grajd de cai bolnavi, cu picioaiele stricate. Sunt vreo şapte mârţoage bătrârie, cai mănâncă ovăzul degeaba.

— Ei. asta-i, parcă dumneata le dai ovăz să mănânce., insu”iuă bătrânelul conabiu, care ştia apucăturile căpitanilor de poştă.

Aici însă căpitanul Fotachi se înfurie de-i înăbuşi mustaţa

(groasă vorba, că abia se înţelegea ce spune, dar nu a putu să-1 convingă pe Turnavitu că dă ovăz cailor olacului, când acesta ştia bine unde merge acest ovăz. Apoi îşi şterse f; – vurizii de năduşeală.

— Şi pe urmă, kir Fotachi, ai în grajdul învelit cy tabi.” opt cai voirtici, care se zbenguie între stănoage. de dorul drumului. de ce nu mi-i dai?

IU – Aia nu se poate, îmi pare rău. da' ăia nu se poate bo-i

I

I

5i ieruâe.

Atunci Turnavitu peste masă.

— Poate că nu te-ai uitat eu luare-aminte cum e apropie, conspirativ, de căpitan.

pecetea pe hârtia mea. Ia uite aici. Şi-i întinse energic peticul de hârtie cu iscălitura şi pecetea de pe el. Asta-i iscălitura banului Dumitrache. şi aici. în colţul ăsta.

Contraccâii otcupului poştelor – ai menzilului aveau obiceiul să facă pentru căpitaiiii de poştă felurite semne, potrivite unor înţelegeri de dinainte, care arătau că solicitantul cutare ori cutare nu trebuie lăsat să aştepte.

La acestea, kir Fotachi îi răspunse cu încăpăţânare, voi-bindu-i cu mustaţa de prisos împinsă în urechea lui, căci pe

^^^^ fi fereastră venea din oborul conacului o larmă asurzitoare care ar fi împiedicat pe oricine să audă ce vorbeau.

— Boierule, caii ăştia nu vi-i pot da. Să-mi crape ochii dacă vi-î pot da. Şi-şi muşcă limba mâniat că a jurat. îmi pare rău, dar nu-i pot da.

— Cum să nu mi-i dai, kir căpitane? Dumneata ştii unde mă duc eu? Se hotărăşte acolo viaţa mea şi a copiilor mei.

— O să aveţi timp să ajungeţi la Turnu. încă azi după prânz.

Aici, din greşeală, Turnavitu se grăbi:

— Păi, vezi că nu merg la Turnu. Şi era cât p-aci să-i spuie unde merge, dar îşi dete seama la timp că nu trebuie să ştie nimeni pe ce moşie a pus ochii ca s-o ia în arendă; şovăi, şi spuse la întâmplare alt nume în locul Grojdibodu-luî. Merg. merg. la Islaz. Trebuia să fiu acolo înainte dc cinci ceasuri negreşit.

— Boierule, nu vă supăraţi. n-o să se răstoarne lumea dacă n-o să fiţi la Islaz astăzi la cinci ceasuri. Mai e zi şi mâine şi poimâine. Cine vrea să facă afaceri serioase vă aşteaptă. Uite, eu vă făgăduiesc că a dintâi trăsură care pleacă va fi a dumneavoastră.

— Atunci dă-mi caii din grajdul acoperit cu tablă. Aici, kir Fotaki se apropie încă şi mai plin de taină şi îi şopti picurat în ureche:

— Aia sunt schimb domnesc. Te rog să nu scoţi o vorbă că e lucru de taină. Trece un aghiotant domnesc împreună cu marele vornic Băl-Ceaurescu de la Zimnicea spre Bucureşti.

Dintr-o dată Turnavitu tresări speriat şi respectuos, în timp ce căpitanul Fotachi îşi mângâia favurizii, năduşiţi şi de atâta discuţie, având aerul că spunea. ca unui prieten:

— Păi, vezi, când îţi spui io? Dar să ştii că afară de caleaşca lor., a dintâi pleacă brişcă dumitale.

— Cât vom întârzia?

— Nu ştiu. poate un ceas, poate două. poate chiar trei. Dar nu pleacă nimeni înainte, asta ţi-o spui eu.

Turnavitu făcu socoteala timpului şi, văzând că înainte de ceasurile unu nu vor putea pleca, se duse, cuprins de poftă, căci era un mare mâncău, să poruncească la crâşma hanului o masă pe cinste, căci văzuse peşte proaspăt şi raci vii aduşi de subt scorburile de subt malul Vedei.

I între cei care făceau larmă prin oborul conacului, era – cine ar fi crezut? – şi vânjosul şi negriciosul lipcan Damian Tabacu. I se spuse că pândeşte să vie căruţa poştei spre Găeşti un sătean de la Zăvoiu Dihorului. Tot drumul se gân-dise cum să-i trimită vorbă lui tată-său să fie neapărat în Bucureşti înainte de miercuri. Prilejul i se părea cum nu se poate mai potrivit.

— Mă. ăla. dă la Zăvoiu Dihorului. strigă el prin oborul conacului.

— Mă, tu ăla dă la Zăvoiu Dihorului, îi luau alţii strigarea, ducând-o mai departe, mă. te caută, mă, un lipcan, care o fi_ dă la Zăvoiu Dihorului şi el.

În pragul cârciumii hanului apăru o femeie, ca de patruzeci şi cinci de ani, voinică şi cu faţa bălană, dar puţin de tot ciupită de vărsat, şi cu ochii cam apropiaţi. altfel frumoasă. Era cu obrajii albi, încinşi de căldură, şi cămaşa de în îi lăsa gâtul gol, iar prin gura cămăşii i se ghiceau sinii încă tineri.

— Ce-i cu Zăvoiu Dihorului? întrebă ea cu glas plin. Cineva îl arătă pe Damian Tabacu, care tocmai găsise şi el pe cel pe care-1 căuta, şi se arăta a fi sătean încălţat cu cizme şi cu pieptar găietănat peste obicinuita cămaşă lungă în poale.

— Uite, lipcanu ăla caută pă unul dă la Zăvoiu Dihorului.

— Ia. cheamă-1 încoace. îi spuse ea omului în picioarele goale, ca să-1 lase pe el să strige:

— Mai, lipcanul ăla,. te cheamiă hangioaica.

Damian se apropie nedumerit şi odată cu el veni şi săteanul încălţat cu cizme, care purta pieptar găietănat cu negru.

Ce treabă ai dumneata cu cel d^ la Zăvoiu Dihorului?

— Păi sunt dă p-acolo şi io.

— Dumneata eşti dă la Zăvoiu Dihorului? întrebă hangioaica rezemată” de usciorul uşii şi măsurându-1 din cap până în picioare.

— Da. adică. am fost.

— Al cui eşti?

Damian şovăi o clipă, întrebându-se dacă să spuie ori nu, aooi răspunse cu ochii într-o parte, dibuind cuvintele:

— A Iu Toma Panduru.

Aici hangioaica încremeni. şi ochii i se împăienjeniră de lacrimi. încerca zadarnic să vorbească, fiindcă în acelaşi lÍMjp i SO uscase dintr-o data gura.

— Esli cumva Tudose? Tudose a lu Toma? l^amian şovăi iar:

— Acum nu-mi mai zic (^ Tudose. Acum îmi zice altfel. ¦- Da' eşti fecioru Iu Toma, nu? Cum semeni. Doamne, cum semeni cu el.! Doai* nasu nu-i atât de ascuţit, îi spuse muierea, acum cu glasul dezlegat, moale şi topit de duioşie.

— Unii zic că nu prea semăn cu tata. că semăn mai mult cu unchiu Miai.

Ochii mici ai fenu'ii luceau umezi.

— Cu el. Cu iVIiai. Şi ca să-şi biruie tulburarea se-n-toarse spre cf^lălalt: Şi dumncatn n! mi r-^ti? Zici rv-M tot din Zăvoiu Dihorului?

— Nu, io sunt pârcălabu Cristea Fătu dă la Salcia. Da' o să tiec spre seară prin satu ăla.

Damian o cercetă cu luare-aminte şi nu pricepea de unde îl cimoaşte femeia pe taică-su.

— Dar dumneata dă unde cunoşti satu că nu ştiu să fii dă p-acolo?

Femeia oftă cu privirile pierdute aşa, spi-e cerul albastru^ api-ins de airşiţă, de se simţea zăpuşeala şi subt umbrarul de frunze.

— Am fost p-acolo. am avut şi io rude în satu ăla. Dar dă mai bine dă douăzeci şi cinci dă ani n-am mai călcat p-a-eolo. întârzie mult cu privirea în gol, apoi rosti rar, şoptit: Sunt Pctruţa. Râmase cu mâna ridicată pe usciorul uşii şi după un timp sfârşi îngândurată: Poate că ai auzit dă mine. Peí ruta. Ochii înrouraţi nu voiau să mai asculte de ea şi rămaseră încremeniţi spre o vedenie de demult care era numai a lor. Apoi se întoarse parcă dezmeticindu-so: Da' staţi jos la masă, o să vă cinstesc cu o ulcică dă vin! Cum bărbatu-su ieşea din pivniţă, cu o oală cu vin rubiniu, îi spuse ară-tându-i pe cei doi: Flăcău ăsta e dă la Zăvoiu Dihorului, Staţi jos că vă aduc şi ceva dă luat în gură.

Damian ştia ca mai: M'C un ocol de făcut, că nti are timp să fit ea.

— Io nu pot. Trebuie să mă repez puţin până la Piatra, am dă dus ceva acolo.

Petruţa, mereu îngândurată, vru să-i fie şi aci de folos:

— Şi pă cine cauţi la Piatra? Poate să-1 cunosc.

— Nu crez că-1 cunoşti. P-un ţăran d-aî noştri, pă unu Gli, L; ore Hergă.

Aluieroa _nică i/bueni în râs:

Sa cunosc pă Gligore Ilergă? Dar cine naib! ^ nu-l ^ intre Zimnicea şi Alexandiia pă Gligore ala care giluic lupu cu pumnu? Slai jos şi te răcoreşte, eâ o să ai limp destul să-1 găseştL. Cum o să te duci iar flămând ^^nid ai plecat din Bucureşti?

— Azi-noapto. Sunt cu un tovaiăş.

— Azi-noapte? se cruci femeia. şi nti călcat dă azi-noapte până acu patru poşte?

— Păi cum vezi, am venit. Ea clătină din cap:

— Ati prăpădit caii stăpmirii. Ăştia nu trebuie să-i mai scoateţi din grajd o zi şi-o noapte, că pă urmă trebuie să-i duci în circă. Stai jos şi te omeneşte cu ceva d-ale mâncării şi p-ormă om vedea ce-om face. Strigă-1 şi pă tovarăşu durii itale.

Damian porni să-1 caute pe Mitru, dar după un pas se lasuci cu oarecare îndoială pe piciorul sting şi veni lângă femeie, ca şi când i-ar fi trebuit timp ca să rumege gândul spu-ndu-i sfios:

— Pelruţa? Eu am auzit dă dumneata. Vorbesc oame-i şi acum. A fost atunci o nuntă. aşa vorbesc.

Pelruţa rămase pe gânduri. Capul ei, acum mai frumos ca atunci. înfăşurat în tulpan alb se lăsă moale pe umărul s<:

— A fost o nuntă cu păcat.

Tocmai atunci intra cu zgomot pe maidanul conaculu; stil nind praful, împrăştiind gâştele şi izgonind din băltoacă porcii, o caretă cu opt cai. Surugiii luară ocolul în goană, pocnind din harapnice, strigând la oameni. Unei femei, de spaim.i. ii. scăpă din mână o pereche de pui roşcaţi, pe care-i adusese spre vânzare. Fu un soi de freamăt în tot conacul. In jurul e. uetei alergau patru dorobanţi călări. Căpitanul, speriat.

ni în goană el însuşi, în timp ce careta se opri subt un stejar rotat, ca să fie la umbră. Era prăfuită toată, şi când se puse scăriţa, coborî mai întâi o femeie bălaie nespus d^ unioasă, care purta o rochie verzuie şi pe cap o pălări uc pai ridicată frumos deasupra frunţii. Un voal de muselir cât un cearşaf de fire dc păianjen, o acoperea toată din caj. până în picioare. După ea coborî un boier voinic, cu barba scurtă împărţită în două, îmbrăcat într-un anteriu vcrd” ind pc deasupra o lebadea roşie. Cel din urmă coborî un colel negricios şi zvelt, în uniformr. isă pe trup prăzării de aghiotant domnesc. Hangiuaica le aduse în grab chiar subt stejar, pe o măsuţă cu picioarele bătute în pămin^ o tavă aşternută cu ştergaV de borangic, pe care erau chisel-niţe cu şerbet de trandafiri şi căni de cleştar cu apa rece Ştia de altă dată gustul marelui logofăt: şi lui îi adusese ^ dulceaţă de boabe acrişoare şi coarne roşii. De sus, de la fereastră, cei trei tovarăşi de drum priveau cu multă curiozitate. Ştefan Golescu, cu mâna rezemată de peretele văros clătina mereu din cap:

— Fata asta, după ce l-a nenorocit pe nepot, o să-l facă neom şi pe unchi.

Eliade, care ştia de asemeni, ca tot Bucureştii, de patima unchiului pentru nepoată, întrebă maliţios, strângând în juru Iui halatul cafeniu, căci se dezbrăcase ca să se odihneasC mai bine:

— întrebarea e cuai se împacă marele logofăi ca agii; -otantul ăsta frumos, care e nedespărţit de ea? Auz că ofiţerul ăsta o s-o ia de nevastă. Pesemne că s-au dus să-i arat^ zestrea, pe care crede că o s-o scoată de la Hristache.

Fu nevoie să-1 lămurească şi pe serdarul conabiu la faţă care-şi mângâia admirativ barba scurtă şi aspră, privind cunoscător spre tânăra boieroaică atât de frumoasă:

— Este o artistă din Bucureşti, frumoasă, după cun. vedeţi, ' domnule Turnavitu. Şi colonelul ăla este un aghiotan domnesc. Ăla-i logofătul Băl-Ceaurescu, îl cunoşti, nu?

Într-un sfert de oră caii fură schimbaţi cu cei din grajdi acoperit cu tablă, iar cei trei, răcoriţi acum, se urcară iarăş careta, care porni dintr-o dată ocolind, speriind totul î: cale, cu cei opt cai ai ei. Cei patru dorobanţi fuseseră înlocuiţi şi ei cu alţii.

Tocmai atunci se adusese în odaia mare şi iacoroasă > masa porimcită de Turnavitu: raci, rasol de lin cu mult unt delemn, morcov şi boabe de piper, pui la fiigare şi plâcint: cu nuci, cum se făcea pe acolo pe Vedea, precum şi vin rec. scos de la beci, iar oamenii se apucară să mănânce în grabă ca să şi aţipească un ceas măcar, înainte de a pomi iarăşi h drum.

Jos, subt umbrarul hanului, Petruţa, după ce pârcălabu' Fătu plecase cu cărucioara poştei, îi sfătuia pe cei doi, p. ' Damian şi Mitru, care se înfruptau şi ei dintr-o strachină ci ghiveci sârbesc şi o ulcică de vin, cum e mult mai bine s facă, pentru ca să ajungă mai uşor la Piatra. Aveau să las^ caii să se odihnească la conac până a doua zi dimineaţa, şi se vor odihni o ţâră şi ei. Aşadar, vor pleca numai către chindie cu căruţa poştei de Turnu, că le face ea rost de locuri până IP conacul vecin, la Furculeşti. De acolo, mai au pe valea Căl-măţuiului un ceas, mult două, cu piciorul. Vor dormi la Piatra, iar a doua zi vor găsi pe la prânzul cel mic caii porniţi cu poşta de dimineaţă, care vor aştepta la conacul de la Furculeşti. De acolo mai au o poştă până la Turnu. sau und^ vor ei să se ducă. înainte de a porni cu brişcă, întrebaţi. Ştefan Golescu şi Eliade încuviinţară acest luciŢi, socotind că n; va fi nevoie de cei doi! a Islaz, înainte de miercuT'i.

Călătoria celor doi cauzaşi şi a serdarului, peste câmpia jntinsă dintre Alexandria şi Turnu Măgurele, fu pentru ei o grea încercare. Soarele încins de nămiaza îi lovea drept în creştet, iar pe două poşte şi mai bine, aproape patru ceasuri de drum, nu-văzură un copac măcar, în afară de păduricea din vâlceaua îngustă de la Furculeşti. Lanurile de grâu care dăduseră în copt încremeniseră şi ele, aurii, nemişcate subt cerul de un albastru îndepărtat şi sticlos. Singurele vietat. pe care le întâlniră o bucată de vreme erau popândăii lungii ieţi. care tăiau speriaţi drumul trăsurii, cum şi rare stoltfii risipite de ciori. Abia după Ologi întâlniră care dejugate ici şi coK îndepărtate mult unele de altele. Opru'ă lângă un astfel de car cu boi dejugaţi, vmul rumegând în picioare, altul lungit lingă proţap. O fetiţă în picioarele goale şi crăpate ii lămuri că tocmai pe aici, departe de sat, li s-a dat de cătrt. boier pământ pentru pâine clăcaşilor. Aproape de Turnu Măgurele întâlniră şi un suhat fără pic de umbră, pe care păşteau cai mici, cu burţile mari şi şolduri ascuţite. încremeniseră şi ei, câte doi, cap la coadă, ca să-şi facă umbră.

În fracurile lor. cu pantofi de lac înguşti, cu gulere înalte scrobite, Ştefan Golescu şi Eliade fierbeau, toropiţi în propiia lor năduşeală. Nici nu mai vorbeau de istoviţi ce erau, ci mai mult moţăiau. îi trezi Turnavitu, lac de apă şi el. arătându-le în zare o umbră albăstrie.

— Am ajuns, boierilor. Am ajuns la Turjm. Uite, acolo e Dunărea. Umbra albăstrie tot creştea, se făcea treptat verzuie, până când apăru ceva ca un deal lung şi destul de ridicat. Ala e malu bulgăresc, îi lămuri mai departe serdarul conabâu. ştergându-se crunt de năduşeală. Jos e Dunărea, intre aj'ătârile acelea de verdeaţă.

— Parcă te apropii de dealurile ele la Goleşti, spuse mirat Ştefan Golescu. Dar astea sunt ceva rnai înalte şi mai pietroase. Dar, drept să-ţi spui, Dunărea tot n-o vă/.

— Fâşia aia îngustă ca o sabie, care luceşte în soai-e. Malul acesta muntos începe cam de aici. din dreptul Flă-mindei, şi ţine mult, pină dincolo de Coi-abia.

Gândul că se apropie sfârşitul călătoriei ii făcu să se mai dezmorţească. După un timp nu mai văzură nici malul bulgăresc, ci numai turlele bisericilor din Turnu Măgurele, înecate în verdeaţă.

Avură noroc şi găsiră aici la Turnu cai de schimb numaidecât. Erau nişte căluţi căpăţânoşi, groşi ca pepenii, care parcă zburau printre tarlalele de porumb pe un şleau glo-duros şi cu făgaşuri lung împletite. Nu întâlniră de-a lungul Dunării, spre Islaz, numai tarlalele de porumb, de pe acum lidicat până la brâu, ci şi lanuri de grâu tot atât de inalttcare-şi aşteptau secera.

Dar ceea ce minună mai mult pe cei doi cauzaşi fu c. de la o vreme trecură numai printre vii cu frunza lată că' palma, de o parte şi de alta a drumului. Şi mai văzură înc: şi alte roade ale pământului, chiar în această întâie jumătate a luni; iunie.

Văzându-le mirarea, Turnavitu le spuse râzând:

— Aşa e lunca Dunăiii, boierilor. Pe-aici, că pi*în alt-părţi t numai nisip. Nilul. Ce mai încoace şi-n colo, vâlci; Isilului. Dar şi când îneacă totul. Doamne, Doamn (^.

— Bine, dar vii aşa de frumoase pe-aici? Via cere un pămânl mai pietros, îşi aminti Ştefan Golescu de viile lor din Dealu Mare. de la Florica.

— Ştiu eu. boierule? ridică din umeri Turnavitu. Se vede că aduce Dunărea asta şi nisip cumva. Ceea ce ştiu e că Brânco瀛i au ţinut ca la ochii din cap la Cf^lţu ăsta de ţai'ă.

Acum se vedea bine de tot malul bulgăresc ca un lan' de dealuri, ba ici-colo se zăreau şi căsuţe aciuate pe el. Apa Dunării, tot nu se vedea, dâr lăsară pe stânga numeroase bălţi în care călcau rar, singuratice şi gânditoarc, berze albe cu negru. Câteva capre roşii erau în apă până mai sus dc burtă i? i păşteau vlăstari. Eliade nu mai văzuse capre cart să pască în mlaştină şi pare-se că nici chiar Turnavitu, că se mira şi el.

HI

T ¦ tui^ă Oltul, care aici are lăţimea şi încetineala unui fluviu gălbui, pe un pod umblălor. întâi pentru cai, şi ci p (JOS, apoi brişcă goală şi cei trei oameni. După mai puţin dc un sfert de poştă întâlniiă nişte corturi, de unde li se făceau semne cu mâna. Era compania căpitanului Pleşoianu care făcea paza de-a lungul Dunării; c; 1pitanul pusese să se fiică tabăra aici de trei zile ca să fie în calea poştei. Satul însuşi nu se zărea.

— Ai văzut, frate, că am ajuns înainte de asfinţitul soa-; clui? il înti-ebă biruitor Ştefan Golescu pe Eliade.

— Dţ^ ajuns am ajuns, domnul meu, nu zic ba. da” daca nu aveam norocul să-1 întâlnim pe acest om cumsecade, am fi fost poate şi azi prin mlaştinile Neajlovului, răspunse Eliade, nu fără să-şi amintească de spaima trăită după sălciile scorburoase.

Se îmbrăţişară cu dragoste, Turnavitu fiind la rândul lui iuarte mândru că i-a scăpat pe cei doi do arestare.

— Aşa cum v-am spus. treceţi în ostrov, în ăl mare, nu în ăl mic. Şi apoi ^I -coaptă: Şi mai losaţi-o nail~>ii NU re-v_olutia, Lua.” ' N. Pleşoianu (1805-UJ. JO), ofiţer, după revenirea în ţară de Ia. ^i'-iclii <Paris) a intrat în armata naţională cu gradul de sublocolonent (parucic) la reiniilnţarea acesteia (1831). în 1836 a fost avansat locotenent. Pină în 184”, an care il găseşte în garnizoana Caracal. N. Pleşoianu era maior, ca ia câteva zile după izbucnirea revoluţiei (Iti iunie) să primească grndu-i (ie colonel (n. ed.).