Camil Petrescu — Un om între oameni — Stoluri de puici şi puicuţe

Stoluri de puici şi puicuţe

În ograda dintr-o dată lărgită, le-a apăi^ut celor doi, Ivi Hagi Curţi şi State Dobrovici, o privelişte care-i zăpăci eu totul. Risipite câte trei-patru, ca la treizeci de fete, fetişcane şi fetiţe se zbenguiau, unele alergându-se, dar toate se opriră înmărmurite, întorcând c? ipetele spre noii-veniţi. Se opriră şi ei, încurcaţi, deşi ştiau că trebuie să fie nepoatele şi strane-p<:) atele Iui Toader, dar prea erau multe şi prea erau toate la fel. Semănau între ele, ca nişte gemene, câte cinci-şase de aceeaşi vârstă, dar mai semănau şi toate împreună, mari şi înici, amintind laolaltă pe Reveca. Asta se vădea în aşa mii-5ură, că nici nu era nevoie să te uiţi cu luare-aminte. Nu se mai vedeau decât ele, nici case ori gardul grădinii, nici cei câţiva băieţi împrăştiaţi printre ele întâmplător. Altfel erau, cât de cât, felurit îmbrăcate, în rochiţe de culori tari unele, altele în fote negre şi cămăşi albe înflorate, de săliştence. Mai toate erau prea mici ca să-1 mai cunoască pe tăbăcar, care de vreo zece ani nu venea mai mult decât o dată pe an la fostul lui cumnat. Dar una mai răsărită îl recunoscu totuş: şi începu să strige spre grădină, mai mult uimită decât bucuroasă:

— Unchiu State. Bunicule, a venit unchiu State, începură toate să reia, parcă ar fi ciripit şi cârâit:

— Unchiu State, unchiu State.

În poarta strimtă a grădinii le ieşi înainte Reveca, Inca voinică la şaizeci de ani, cu^părul alb coliliu, eât se vedea deasupra frunţii de subt tulpanul negru, cu faţa ceva mai rotundă decât a fetelor, oarecum uscată şi pământie. Izgoni un cârd de găini albe care râcliau lângă gardul de uluci înfipte în pământ şi ascuţite la vârf, cam dărăpănat şi mâncat df^ p] o: i Hagi Curţi şi State îi dădură bucuroşi bineţe.

Tăbăcarul, Îndeosebi, fu fericit c-o vede pe ea întâi şi nu pe căldărar.

— Bună ziua, ţaţă Reveca. Să trăieşti. La mulţi ani! Ea mormăi veselă ceva, îl sărută pe frunte şi-1 îndemnă s-o ia pe cărare înainte, spre grădină. La umbra unui nuc rotat era pusă o masă de umbrar pe pari înfipţi în pământ, ca la moşi, cu laviţe lungi în loc de scaune, iar pe ea obicinuita pânză albă. De o parte şi de alta bărbaţi şi mai ales femei de toate vârstele. Reveca păstra obiceiurile din Ardeal. în capul mesei stătea, cu un fel de lebadea albă pe umeri, Tudor, care, spre deosebire de ceilalţi, nu se arătă deloc surprins de venirea oaspeţilor. Mai toţi se ridicară de pe laviţe căci giu-belele bogat îmblănite, şepcile, brâiele din şaluri scumpe şi mâânile cu inele mari ale musafirilor cam speriau lumea. Când State se aplecă să-1 sărute pe obraji, Tudor se lăsă ca o mumie, cu mustăţile îndoite în jos la colţurile gurii, căci avea ceva de moaşte în uscăciunea lui, la optzeci de ani, şi-i spuse mârâit, acru:

— Ce, mă, ai venit să vezi dac-am murit.? N-am murit, mă, şi nici n-am de gând să mor curând, că nu vreau să fac pe plăcu duşmanilor.

— Vai de mine, nene Tudore, îi spuse Hagi Curţi, te ţii ca un stejar, uite, eu nu te-am văzut de vreo cinci ani şi arăţi mai bine ca atunci. La m. ulţi ani, noroc şi multă sănătate de Sfântu Theodot.

Mustaţa moşneagului era sură şi cam mică, despărţită prea larg în două, căci era luată uşor cu briciul la mijlocul buzei de sus. Se rărise, dar sta încă aspră în încâlcitura ei pe gură. Mormăi un fel de mulţumesc lui Hagi Curţi şi se în-toar-se spre State, spunând chiondărâş, dar mai ales cu tâlc, tot celui dintâi:

— De co să nu arăt? Dorm bine, Hagiule, io dorm bine, şi apăsă pe io cu un glas care cam râcâia.

Li se făcu loc la masă lângă bătrân, dar State văzli pe iarbă în grădină alte mese întinse pe scoarţe şi ţoale şi ochi una la umbră mai deasă.

— Nu vrei să stăm şi noi în vreun colţ pe iarbă, nene Tudore? îşi făcea socoteala că vor mânca singuri şi că vor vorbi în tihnă, iar pe de altă parte, hotărât, nu se obicinuiseră încă nici el, nici Hagi Curţi să mănânce la mesele nemţeşti, ori de umbrar. Le pria mai bine mâncarea când stăteau cu picioarele aşezate subt ei, pe ceva moale. Li se puse pe un aş* temut gros de scoarţe şi perne o măsujă scundă cu trei

I nu.

picioare. Pentru bătrân se aduse însă un scăunel, căci la vârstă lui, cu oasele cam înţepenile, îi era destul de greu să se scoale li^e jos. Li se zicea Ia mesele astea joase „boiereşti”, iar celor înalte, pe patru picioare, când se puteau pune în casă în voie, nemţeşti”.

În câteva clipe însă şi cei de la masa de umbrar se grămă-liră mai toţi buluc în jurul lor, aşa că nu mai putu fi vorba ca marii ne^slori să arate de co au venit

Lăutaiii, în mijlocul cărora era Chiose cu cimpoiul lui, se opriseră şi nu ştiau ce să facă, speriaţi de „boierii” care veniseră. Tudor mormăi şi le făcu semn cu mâna moale să cânte, să zică mai departe cântocul întrerupt. în timp cr vreo două fetişcane zoreau să aducă pe măsuţa noilor musafiri străchini fi căni albe, tăvi cu dc-ale mâncării, ulcioare cu vin, lăutarii U ziseră mai departe, ca să înnădească veselia întreruptă

Lele cu scurteica verde. Lele, şi-am să mor. Cu papucii roşiori, Lele, şi-am să mor. Cin'te are te cam pierde. Lele, şi-am să mor.

Unul dintre ginerii căldărarului, Voicu, orzarul din Delea, un bărbat în puterea vârslei, cu faţa osoasă şi ochii mari, îmbrăcai ca toţi orzarli şi târgoveţii, cu pieptar negru peste cămaşa albă de în încreţită, care cam băuse puţin, strigă să-i >„te „cântecul lui. ăla.” şi făcu un semn cu mâna. pe care 1 tarii îl înţeleseră.

Sub călcâiul cizmei melc. of, ol. Sade dracu şi-o muiere. of r. f Şi mă-nvaţa-a face rele,. _§i_'? ^-nvaţa-a face rele.

Dar în curând se dovediră mai tari fetişcanele şi băicjii care vrură sa joace şi siliră lăutarii tineri, cu mustăţi lucioase” între caro Chiose cu cimpoiul lui era tare încurcat, ca un curcan pleşuv, să le cânte Raţa, Nebunatice, vesele şi totuşi nu copilăroase, căci nu le era felul, fetele se prinseră într-un soi de horă, pe iarbă, cu paşi Ia stânga şi la di capta

Raţa ici, raţa coioa, R? xţa pit^ papura, $i rfaţoiul

Joacă->oacă t (7ntoroiul.

Rata icî, raţa co4ea. Raţa ti^ece IXinarea. Şi i-ăţohil Şi răţoiul ilupa *^a.

Apoi se învirtcau repede şi caraghios, peste izul cânt*xu-Iui, căutând parcă să se trântească unii pe alţii.

Îese raţa din vâlcea, Cu bobocii după ea, Câte doi şi încă doi.

lose raţa din pădure.

Cu bobocii plini de mure, Cu bobocii, Cu bobocii plini de mure.

$i se învârteau nebunatice toate. Cele mici se agăţau de fustele celor maxi, care însă chiar când făceau nebunii erau ciudat de serioase. Dealtfel, înseşi fetiţele de trei-patru ani, cu ghetuţe în picioare şi cu băsmăluţe negre pe cap, ca să-liştencele, erau ca nişte femeiuşti cât păpuşile. Una dintre cele din jurul anilor cincisprezece era, fără îndoială, Tincuţa, dar care era anume dintre cinci-şase, aidoma ei, cum s-a ^is, ca gemenele, nu ai' fi putut spune poate nici Scarlat Turnavitu, dacă ea nu l-ar fi prixât cumva lung, în ochi. Oricum, ar fi putut să vadă că Tincuţa nu e o întrupai'e serafică, unică pe lume. Ca ea mai erau multe, foaiie multe, că nu era palidă ca o arătare, aşa cum apăi'ea la geam, ci o fată vioaie prinsă în hora celor de-o vârstă cu ea, râzând şi drăcuind ca toate celelalte, vorbind despre fuste şi pieptănătură, adică. gingaşe făpturi pământeşti.

Mai mult decât atât, chiai*. Ar fi avut. prilejul, rar în vremea lui, să-şi vadă într-o singură clipă iubita în ipostaza oricărei vârste ar fi dorit. Copilită de doi ani abia mergând, fetiţă cu poftă de zbenguială prin curte, la cinci, la şase, la şapte, la zece, la doisprezece, căci de la leagăn până pe la douăzeci do ani fetele din familia Rcvochii se urmau an de luri.' návf práp! din 1 atunc

În puter vreo cu o rea 1 erau cam şi cel cate kpiepî dore niştt tare.

asn patri D mai: insn;

O'-

—, eu d ^uviţ greoi li' greş an^ ba şi mai des. Mai târziu erau însă între ele şi unele go* luri, căci, acest soi de femei atât dc sănătoase, când se îraboî-” năveau mai greu, nu duceau la boală, ci o dată înfrânte se prăpădeau în câteva zile de zăcere. (Astfel, molima de holeră din 1831 secerase aproape jumătate dintre cele care eraut. atunci în viaţă.) îndrăgostitul nu avea deci nevoie de acele poze în care se putea vedea cineva şi la altă vârstă, cum începuse să facă dta^ vreo câţiva ani un neamţ de pe Podul Mogoşoaiei, înarmat eu o cutie neagră, pentru ca să ştie, cum a fost şi va fi-viitoa-rea lui nevastă, nelăsându-se. fireşte, încurcat de faptul că erau totuşi felurit îmbrăcate, dar şi în privinţa asta se alegeau cam tot după vârstă. Astfel, cele mai în etate, Reveca însăşS-şi cele dintâi Marii, Îne, Ilene, se purtau totdeauna îmbrăcate îp ii albe de in. înflorate cu râuri de arnici negru, cu? vpieptare şi catrinţe negre. Cele de mai târziu, Niculinele, Tudórele, erau îmbrăcate, în zilele de săi^bătoare cel puţin. în nişte rochii prea lungi. închise la gât şi la mâneci. de mătaser tare, sticloasă, cu hor&ote grele pe ele, iar capetele, după cel îşi strângeau părul negru pe conci, Ie aveau înfăşurate im tulpane albe şi spumoase ca nişte marame. Marioarele. Lenu-^ ţele, Tincuiele purtau rochii cu mâneci bufante, cu talia sus: subt sânişori şi largi de tot jos. încă nu aveau curajul să arate^^ asemeni odraslelor boiereşti, şi pantalonaşii albi legaţi cu”: panglici pe glezna piciorului şi împodobiţi cu volănaşe de-dantelă. Dealtfel, ele spuneau pamblică, nu panglică. Se pur-^ tau, fireşte, cu capul gol, cu cosiţele împletite în jur, ori lă-' sate în coade pe spate. Fetiţele până la cinci-şase ani eraU-îmbrăcate cum se întâmplă, şi mai des la fel cu femeile de patruzeci de ani. adică aveau şi băsmăluţe negre în cap.

Dincolo însă de aceste deosebiri veştmâniare. cu un ochi' mai ager, acest îndrăgostit se putea întoarce iar la soiul IOJC^Î' însuşi, căci asemănarea era pica izbitoare, şi atunci ceea ce^ era statornic subt diferite înfăţişări se vădea biruitor. Aceiaşi^ obrăzi laţi, dar nu graşi, ochii mai-i, blânzi şi dulci ca de vi-^ţeluşă, traşi uşor spre tâmplele netede, nasul drept, gura lai^^ă-cu dinţi mulţi. strălucit (n-i, părul negru ca smoala, cu rai-e şuviţe cilbe la cele mai în vâi'slă: trupurile voinice, cam-greoaie chiar, şi de la fală până la mâini alburii cum e caşul afumat, cu care toate păreau din plin nutrite. Mai mult decât <: oice, o aluniţă de pe buza mare şi subţire de sus îţi arăta fără greş vârstă. La fetiţele care abia mergeau prin iarbă, şi ditit* care bşsmăluţele pe care le puilau în cap făceau un fel

I femeiuşti-păpuşi, benghiul de pe buza mică era doar un punc-tişor negru, fără relief. La fetişcanele timpuriu împlinite la trup, era un sfert de boabă de piper, la femeile cu trupuri voinice şi rotunde, cu pulpe grele şi calde (altfel din fir' domoale şi cuminţi), aluniţa era ca o boabă de linte, iar la cele trecute de pati'uzeci de-ani, cam grase şi cu pielea devenită fumurie de-a bânelea, aluniţa, crescând, dev^^nca un neg curat. Dar la nivel deosebit, toate rămâneau frumoase, cum încă frumoasă era la şaizeci de ani Reveca. Se măritau devreme, căci aveau căutare, ca soiurile vestite drept bune de prăsila şi se bucurau de faima că dau straşnice neveste.

Totuşi chiar ştiind toate acestea, s-ar fi putut ca lui Scarlat Turnavitu să-i placă Tincuţa tot atât dc mult şi după ce i-ar fi trecut şi ei furiile de logodnice, care le veneau la toate, cam pe la cincisprezece ani, căci o dată făcute femei, cele din neamul ei se potoleau bine, iar în dragosteerau mai curând molcome, cu gândul la gospodărie şi la copii, care începeau să se arate. Domoale şi fără pofte, dar nu reci, căci coapsele grele le rămâneau fierbinţi şi plăcute pentru bărbaţii lor ca aluatul bun, dospit vârtos din frământare. Casele lor erau ca şi ele, curate ca aurul, cum se spunea, căci de dimineaţa până, seara erau neobosite, iar ca mame nu aveau pereche.

Trebuie spus totuşi că puterea şi virtuţile soiului se cam pierdeau la cele care năzuiau să devie cocoane, cu ambiţii din ce în ce mai mari, cum erau cele câteva măritate cu doctori, ofiţeri şi dascăli.

Se auzi larmă pe uliţă, tropote de cai, pocnete de bici şi strigăte. Unul dintre flăcăiandri, care se pierdea printre atâtea fete, alergă şi veni înapoi cu vestea că a trecut pe uliţă căpitanul Gheorghe de la Agie, cu dorobanţii lui, ducând după ei ca vreo doisprezece oameni, cu mâânile legate la spate cu frânghâi, şi că mai caută şi pe alţii, că pun mâna pe oricine întâlnesc în straie nemţeşti pe uliţă.

Scarlat Turnavitu nu era însă printre cei arestaţi. Turcul care sta cu ochii pe el, frământat de bănuieli, îl vesti că vin oamenii Agiei, şi când îl văzu cam speriat, îl ascunse într-un butoi din miagazia din fundul curţii, punând un coş oltenesc cu var deasupra.

Deşi se înfruptase binişor la Pavlicioni, State Dobrovici se pusese iar pe mâncate. îşi dăduse şapca pc ceafă, îşi aşezase bine trupul pe picioarele îndoite subt el şi lupta din greu cu un hartan de pasăâxde i se umplură degetele de grăsime.

dei pn

I în un

3SC ase reu

Bărbaţii veniseră mai toţi buluc în jurul celor trei şi din pricina asta Hagi Curţi se simţea puţin cam stingherit, Nu putea vorbi despre revoluţie în faţa atâtor oameni. Se tot gândea, gonind găinile albe care-1 năpădeau, cum să facă.

— Ce se mai aude cu revoluţia, jupâne State? se auzi aşa, din senin, glasul Iui Tase chiristigiul, un bărbat fălcos şi mustăcios, om trecut acum de cincizeci de ani, care era însurat cu Ana, fata dintâi a Fărşerotului, ea la rândul ei trecută de patruzeci şi cinci. Se însurase cu ea mult înainte de răzmeriţa Vladimircscului şi aveau acum patru fete măritate şi ele, la casele lor, care le dăruiseră cam la şaptesprezece nepoate, unele pe aici prin ogradă, de asemeni. Cea mai mare dintre aceste nepoate, având cincisprezece ani la Sin Petru, stă să se mărite la rândul ei cu un ofiţer.

Hagi Curţi fu o clipă ispitit să se lase prins în discuţia despre revoluţie, dar îşi spuse că nu e cuminte. Puse mâna pe genunchiul lui State, ca să-1 împiedice să spună vreo prostie, şi se mulţumi să ridice din umeri, prefăcându-se plictisit.

— Dă când să tot vorbeşte dă revoluţie? Chiristigiul se încăpăţână:

— Nu. Că acu e altceva. Acu au început boierii să umble prin mahalale.

— Lasă, nene Tase, se răsti sentenţios Pândele, căpitanul dă barieră, lasă-i să umble, că o să le sfârtece câinii pantalonii, ca să să sature dă rivoluţie.

Era însut^at cu fata cea mai mică a căldărarului, Anghe-lina.

— Rivoluţie între boieri? Lasă că ştim noi. Scoalii-te tu, să şez io. fu de părere alt ginere al lui, Voicu, orzarul din Delca Veche, bărbatul uscăţiv şi vânos, care şchiopăta uşor de piciorul stâng. Ţinea pe Ioana, cea de-a treia din fiicele Revechii, care avea şi ea două fete măritate şi cinci mai mici, una de paisprezece ani.

Căpitanul de barieră se îndârji iar:

— Cit o fi ei dă boieri, da' t (Tt o păţesc. Hei, aduceţi-vă aminte ce păţi Mitică Filipescu. Dacă pină la urmă nu s-o speria dă câini şi nu o da bir cu fugiţii.

Se amestecară în vorbă şi alţii, arătând că şi ei au auzit că o să fie revoluţie. Pândele plin de ifose, într-o straşnică uniformă, care nlmăsese în picioare ca să nu şi-o mototolească, strigă încruntat:

— Vericine va încerca să lupte împotriva stăpânirii va fi pă loc împuşcat. Să ştiţi dă la mine.

GUul gix>s abia ii încăpea în gulerul vânăt, înalt şi tare al redingotei roşii ca focul şi toarte lată în umeri. Mânecile, roşii şi ekerau încheiate cu manşete vinete, din acelaşi postav ca şi gulerul; pantalonii erau fumurii, strânşi jos pe iminei, cu lampas vânăt, cum vânătă se v (^dea şi căptuşeala ledingotoi roşii. Avea o sabie di'captă, lungă şi subţire ca un băţ. Omul se mâniase cumplit, şi deşi era nâai tânăr decât cei mai mulţi dintre cei de faţă, păşea ţanţoş pe iai-bâ şi vorbea mnenin-ţător, cum îi erau şi favoiiţii negri, periaţi spre uniche. Fusese mai întâi la Agio, iar acum ora căpitan de barieră, Ia bariera cea nouă a Vei-gului. Urla fui'ios:

— Ştiţi dumneavoastră cito arme dă foc sinlara m Bucureşti? Şase sute dă infanti^'ie şi două sute dă dorobanţi, bez cele trei sute dă săbii ale cavaleriei. In douăzeci şi patru dă ceasuri nu rămâne nici picior dă rivoluţionar. Poci să vă anunţ că patrontaşele şantară pline. Dacă o fi rivoluţio, cum să aude, io vă spui că va pieri multă lume.

— Din partea mea să scape atâţi rivoluţionari câţi am botezat io, spuse chiristigiul, da' io văd că nu e bine.

Tudor Fărşerotu tăcea tot timpul, şi când tăcea, părea întotdeauna încruntat, fiindcă avea câte două sprâncene zbârlite, de fiecare parte, cele mai miei erau mai sure şi păreau crescute ca nişte vlăstari din sprâncenele „cele mari. Pe fiecare genunchi i se aşezase câte o nepoţică de-o şchioapă, iar pe umeri îi sta chiar o găinuşă adevărată, albă şi lunguiaţă, care era învăţată să-i ciugulească din palmă. Alte puici albe se obrăzniciseră, ciugulind până şi piin străchini. Ginerele cel mai în vârstă, chiristigiul, cuvântă cu ifose dc filosof:

— Io zic că dacă nu o fi rivoluţie, apoi răzbel tot va trebui să fie,., nu să poate altfel. Prea s-a înmulţâtără lumea. Nu vedeţi cum s-a scumpit plinea? Aşa a fost întotdeauna când s-a înmulţit lumea prea rău, a venit or un răzbel, or o molimă mare, ciumă sau holeră. Păi, ce mai încolo şi încolo, dă când e lumea, tot la câte douăzeci dă ani a fost cito un răzbel, iar după el câte o molimă, d-a secerat nâai rău ca răzbelu. Io v-o spui. prea s-a înmulţit lumea.

Fărşerotu se trezi, din somii pai-că, întărind şi el cele spuse:

— Asta, aşa este. S-a înmulţit lumea, nu glumă. Uite, io mă uit în jurul meu şi văd. Păi când am venit dintâi p-aci, era pustiu, era ceairu Iu vodă Moruzi. şi jur-împrejur viile lui Ghica. Oboru ăsta nou nu era, col vechi era lângă biseI le rica Olarilor, iar bariera niuera unde-i azi, în Câmpu Mci^iior, ci lingă biserica Sfinţilor. Şi nici nu se zicea pe-alunci barieră, că nu erau bariere, să zicea strajă. Era straja Târgului din Afai'ă, era straja Vergului, care nu era nici ea unde e acum bariera, ci mai încoace, chiar lângă biserica Vergului, la un pas dă Sfântu Ştefan, dincolo dă gropile dă nisip. lală acum abia mai poţi răsufla dă lume. mai ales, în zilele dă obor. Pă drumul Pantelimonului sunt acum case până dincolo dă cimitirul armenesc. Ala l-a făcut generalu ăl mare, Kisseleff. Era un om şi jumătate, cu el nu era dă glumit. Păi; mă uit la nătângii ăştia, că luptă cu holera şi în loc s-o stingă, mai rău o înteţesc. Păi, Kisseleff a stins molima dă ciumă din douăşnouă cât ai bate din palme, iar cea dă holeră din treişunu a ţinut şi mai puţin. Hei, înainte dă Kisseleff a fost pe-aci şi alt general mare. imul Kutuzov,. avea un ochi legat cu o cupă neagră, dar a fost general mare şi ăla.

La Kutuzov, Tudor se gândea mereu cu recunoştinţă. Prin anii unsprezece, s-a trezit chemat la judecata Divanului ca să i se ia casa şi locul dc către nişte oameni care cumpăraseră o parte din maidanele din jurul Oborului. Fir^cşte, şi acum erau destule maidane, dar nu se potriveau cu ce fusese pe atunci. începuseră să se zidească numeroase prăvălii între barieră şi Obor şi preţul pământului se ridicase. Nu putu dovedi că el e proprietarul locului, căci nu avea nici un fel de zapis. El cumpărase locul ciobăneşte, bătând palma cu omul Ghiculeştilor în faţa a doi martori- şi numărând şapte galbeni, cât i se ceruse pe cele două pogoane cumpăi-ate, cincizeci de paşi la^faţă şi două sute în lung, până îiitr-o mlaştină, lingă care era un puţ cu ciutură. Boierii Divanului au judecat Liltfel şi au dat hotar ire să i se ia casa şi pământ ui Atunci el şi-a pus în piept decoraţia primită de la Suvorov şi s-a dus la casa FUipescului unde locuia Kutuzov. Ofiţerul de serviciu, care l-a văzut cu Crucea Sfântu Gheorghe pe piept, l-a dus înăuntru şi l-a înfăţişat numaidecât generalului. Acesta a plecat de la biroul Iui, a venit lângă o canapea şi, afllnd că şUe şi ruseşte, l-a pus să stea jos, ceea ce el a făcut ca la portfacă, şi să povestească pe lai'g cum a luptat la Ismail. Păiea că nu-şi mai aduce amiiate de nimic. Omul povesti tot. Şi deodată generalul tresări. Nu uitase asaltul Ismailuluî, fiioşfe, dar nu putea să şi-1 amintească dinlr-o dată pe Tudor de atunci. Acuma, da.,. îl îmbrăţişa:

— Fidate, te-ai luptat bine cu turcul. şi 1-a bătut pe umeri.

A trimis vorbă apoi să se mai judece o dată afacerea asta şi a poruncit de pe acum să i se facă acte de stăpânire, ca să le aibă. Apoi a chemat pe colonelul aghiotant şi i-a spus că în careta lui, a generalului, să-1 ducă pe Tudor Fărşerotu acasă. Dar să nu zorească deloc caii.

Şi aşa a trecut Fărşerotu pe tot Podu Târgului din Afară, de vreo câţiva ani înţesat de prăvălii, până la barieră. Negustorii care-1 cunoşteau priveau miraţi şi-i dădeau bună ziua cu ochii măriţi. Căldărarul se încălzise de-a binelea şi dădea din cap cu mâna vârâtă în şerpar, căci deşi purta acum nădragi de târgoveţ, nu era încins nici cu brâu, nici cu bete, ci purta şerpar.

Erau la masă de vreo două ceasuri, soarele nu mai era în slava cerului, dar dincolo de umbra copacilor era tot arşiţă.

A povestit el, au mai spus şi alţii câte o vorbă, şi aşa vremea trecea, iar Hagi Curţi sta ca pe ace, căci starostele moţăia, aproape că aţipisfe de-a binelea de mâncare şi de căldură.

— Ce-o fi om vedea, încheie cu sfătoşenie Tase chiristigiul. Dar io crez că dacă rivoluţie nu va fi, apăi răzbel tot va fi.

Doi inşi tăcuseră până acum tot timpul, fără să scoată măcar o vorbă. Unul era Rii4iţec neamţul, cum îi ziceau mahalagiii, care lucra ca meşter în tipografia lui Eliade de lângă Câmpu Moşilor şi care nu era neamţ, era ceh din Austria. Stabilit în tai^ă de vreo douăzeci de ani, el se însurase cu Tudora^ cea de a cincea fată a căldărarului, după ce se făcuse de di^agul ei şi ortodox. El tăcea, cu coatele pe masă, cu buzele strânse subt mustaţa cam strâmba, parcă fiindu-i frică să nu vorbească fără voia lui, fiindcă el însuşi compusese şi trăsese la teasc, acum trei zile, proclamaţia revoluţionară, pe care o ascunseseră apoi într-o claie de fân din via lui Pavlicioni.

Dintre toţi se mai ţinea deoparte popa Dumitru, care se socotea puţin mai deasupra cumnaţilor lui. Nici nu se aşezase jos, pe vreun scaun, ci sta rezemat de o capră de tăiat lemne şi cu braţele încrucişate la piept. Mângâindu-şi barba, asculta dus pe gânduri ce se spunea. Mai înalt ca tată-său şi negricios la faţă, cu fruntea prelungă, ochii mari şi gura largă, ferită de mu. stata, iar barba mică, neagră, îndreptată cu vârful foarfecilor, feciorul lui Popa Gheorghe de la Zăvoiu Dâhorului se potrivea, dealtfel, la fire cu părintele lui. Se potrivea şi la altceva. începuse să se îngraşe de-a bine-lea şi se gândea cu groază că va face un burdihan cât al părintelui său, înainte ca acesta să fi fost bolnav de holeră. De aceea postea necontenit, mâncând mai mult prescuri decât mâncare adevărată, şi poate şi din pricina asta nu stătea acum la masă. Bătrânul popă, acum om de aproape şaptezeci şi cinci de ani, îşi văzuse încă din timp visul cu ochii. Numai el ştia cum izbutise să-şi bage feciorul la şcoala Mitropoliei de la Sfântu Gheorghe. Izbutise şi mai mult. Căci tânărul învăţa cu atâta nesaţ, încât nu numai că fu orânduit, după ce se însura cu fata cea de a treia a Fărşerotului, preot la o biserică de seamă din Bucureşti chiar, dar fu numit şi profesor la şcoala de la Sfântu Gheorghe. Prieten cu dascălii ardeleni de la Radu-Vodă, căuzaş el însuşi, el ştia deci mai multe decât cei de faţă, dar tăcea anume ca să vadă ce gândeşte luniea despre revoluţie. Nu se putu stăpâni când îi văzu cât de neînţelegători sunt, căci îl durea nepăsarea lor:

— Un lucru să ştiţi dumneavoastră toţi. că revoluţia de va veni, va fi de la Dumnezeu. Asta să nu uitaţi cumva.

Acest lucru îl înfurie cumplit pe Tudor Fărşerotu care izgoni puicuţa de pe umăr şi lăsă cu gingăşie totuşi cele două fetiţe jos, ca să poată da din mâini, cum simţea nevoia.

— Ia nu mai amesteca şi tu, măi popo, pă Dumnezeu unde trebuie şi vmde nu trebuie. Apoi io vă întreb pă dumneavoastră, ce fel dă rivoluţie poate să fie asta făcută dă Brăteanu ăla şi dă huidumele lui? Cum să facă negustori-mea rivoluţie, ca să i se urce în cap toate lepădăturile, toţi tâlharii cax^e dau ocol Oborului, care jefuiesc lumea în plină zi, care batjocoresc pă negustori? Auzi, rivoluţie cu Ulumeanu şi cuţitarii lui!

Bătrânul era cu atât mai îndârjit, cu cât asta vrusese s-o spună încă mai demult, dar se luase cu vorba şi sporovăise doar despre vremurile vechi. Când se mânia, începea să vorbească şi el după felul mahalagiilor lui. Trăind de aproape cincizeci de ani în mahalaua asta, el avusese multe necazuri de îndurat cu haimanalele de aici, de la marginea oraşului. Ca să-şi poată creşte cuviincios cele patru fete dintâi, fusese nevoit să pună deseori şi el mâna pe cuţit împotriva acestor derbedei care necinsteau nevestele oamenilor subt ochii lor şi nu lăsau nici o fată în pace. Când Ana, fiica cea mai mare, abia împlinise şaisprezece ani, fusese luată ziua nămiaza mare de pe uliţă de vestiţii Colac şi Râcă ceacârul, care era o namilă corcită. Ea ţipa, deşi ei îi astupau gura, şi se zbătea, dar nimeni nu îndrăznea să sară să o scape şi nici n-ar fi izbutit. Derbedeii ziceau, ca s-o liniştească puţin, că o duc într-o cârciumă de lângă ceair, doar ca să bea cu ei. O femeie a alergat, ţipând şi ea. la căldărar, care n-a întiţziăt o clipă. Şi-a pus pistolul în şerpar şi cuţitul în tureatca cizmei scurte, şi-a luat cu el şi ciocanul cu care bocănea ararria. Alergă ca un nebun şi i-a ajuns după cimitirul armenesc, căci nici vorbă nu era de ceaâr, trecuseră dincolo. Cu ciocanul 1-a lovit pe Colac, fiindcă ăsta îi ieşise înainte cu cuţitul scos, şi astfel cu el n-a mai avut de lucru. Unul dii: itre derbedei, căci se mai adunaseră şi alţii, erau vreo cinci, i-a prins însă pe la spate ciocanul şi era să i-1 smulgă. L-a lovit tot el mai repede cu cizma în boaşe, de l-a lăsat şi pe ăsta lungit jos. Ceilalţi doi au fugit când au văzut că se încurcă lucrurile. RÂca a lăsat fata şi a scos. şi el cuţitul, dar prea tai^zii^ că Tucjor, şi aşa vânjos de felul luî, părea acum turbat, L-a piinS de gât şi l-a strâns atât de tai*e, că narriilei i-a scăpat cuţitul din mână. Când i-a dat drunml, se zbătea pe jos, cât era de lung, ca un cocoş cu gâtul tăiat. Se vede că-i sfărâmase ori îi sti'âmbase omuşorul. I-a pus piciorul pe piept şi i-a desfăcut nădragii ca să-1 jugănească pe loc, dar au sărit oamenii c^re se adunaseră ca la urs să-1 scape, nu că-i ţineau parte, dar socoteau că-i mare păcat.

— în numele preasfântului, nu face asta. Omoară-l mai bine, bre Tudore, îl rugă un bătrâior uscăţiv.

Nu l-a omorât, dar i-a speriat pe toţi atât de rau, că vreo patru-cinci ani n-a mai avut grijă de nimic, decât să nu în-tâi'zie niciodată seara pe uliţe. Dealtfel, cine ar fi îndrăznit să umble noaptea pe uliţă din pricina clinilor, căci pe aci fiecare gospodărie ţine doi-trei şi uneori şi mai mulţi, şi erau atât de răi, de sfâşiau lumea nu altceva! Bătăuşii înţeiescseră că e pe viaţă şi pe moarte şi s-au domolit cu totul. Peste vreo cincisprezece ani, când Stana, măritată acum cu popa Dumitru, se făcuse codană de vreo paisprezece ani, au în-COTcat nişte haimanale bete să se lege de ea, căci nu ştiau, se vede, de întâmplarea cu Colac şi Râcă. Tudor, strigat repede de trecători, a intrat crâncen în huidumele alea, i-a

I snopit în bătaie, dar i-au spart şi lui capul cu o sticlă. Pentru asta însă i-a mai bătut timp de trei ani oriunde i-a întâlnit, că acum ii cunoştea, făcându-i să-şi ia cimpii, să plc<: e din maliala.

Acum bătrânul, încărcat de ammm-i, scârbit de gândul că derbedeii şi cuţitarii ar fi oamenii revoluţiei, clocotea de furie. Ochii verzui, care păreau uneori adormiţi, se umplu-seră de firişoare roşii, şi sprâncenele i se zbârliseră şi mai mult decât de obicei. Se prăbuşi însă dintr-o dată, istovit, pe scaun.

Hagi Curţi îi făcu un semn lui Dobrovici, pe care strigătele bătrânului îl treziseră, căci socoti că e clipa să se sfâx^-şească odată cu povestea asta.

— Nea Tudore. noi am vrea să-ţi vorbim ceva. Putem intra în casă? Ce zici, ţaţă Reveca, unde am putea sta puţin de vorbă?

Reveca îi pofti într-una din cele două odăi „curaic”, care erau cu faţa spre răsărit. Odaia avea doua paturi, unul în dreapta la perete şi altul la fereastră, amândouă vopsite în verde şi cu flori roşii, galbene şi albas'tre. &au aşternute cu scoai^e ţesute cu frunze verzi pe câmp negru. De perete le fereau perne lungi cât patul, îmbrăcate în pânza albă înflorită cu negru şi roşu. Dimpotrivă cu uşa, la perete, era o masă acoperită cit pânza de in. dc nu i se vedeau picioarele. Peste pânza, de-a latul era aşternut un ştergar cu râuri albastre şi roşcate. Căni şi borcane pline cu şerbeturi stau Ia rând, legate deasupra cu tiplă, iar dinaintea lor, pe o tăviţă verde, aşteptau două chi. selniţe cu dulceagă, una de prune şi alta de cireşi din anul ăsta. Pe jos, ţoluri lucrate din petice în război, iar peste ele o scoarţă lungă şi îngustă, în. stânga, icoana Maicii Domnului. îmbrăcată în argint, dar i se vedea doar chipul zugrăvit, şi deasupra ei, arcul candelei roşii.

Aici în aste două odăi locuiau preotul Dumitru Geor-gescu cu preoteasa şi cei cinci copii de la Pastele din anul tiecut, după focul cel mare. în care arsese între atâtea alte biserici şi bis (-rica Sfântu Ion. unde era el paroh.

Dealtfel, tot în casa bătrânească a căldărarului, în alte odăi la fel, însă în unghi drept cu* acestea, locuia altă pereche, Trică şi Paraschiva, nev^asta lui, fiica cea mai mare a Măriei, văduva cavafului ucis de o bârnă la cuti^emurul din treizeci şi nouă. * Avusese omul o brutărie frumoasă pe lângă biserica Udricani, dar nu mai rămăsese din ea decât cenuşa, şi acum stătea aci la bunicul nevesti-sii, care-1 şi ajutase să”şi dureze un mic cuptor de pâine, pe gura Oborului. Nu erau singurii din neamul Fărşeroţilor loviţi de acel cumplit prăpăd, mai erau şi alţii, dar îşi găsiseră adăpost pe la alte rude, cumnaţi şi cumnate de pe lângă Filaret sau pe la bariera Nouă, unde nu ajunsese focul.

Dobrovici scosese din buzunarul larg al anteriului de suvai mătăsos mătăniile roşii, de sânge de nouă fraţi şi, în-şirându-le, dădea din cap aprobând pe Hagi Curţi, care încercă să-1 ia pe departe pe căldărar. Una dintre nepoate intră cu o tipsie de aramă aşternută cu un ştergar alb, pe care erau filigene cu cafele, căni şi o carafă cu vin. Tudor se întinsese pe pat rezemat da perina lungă de lângă perete, şi cei doi se aşezaseră în stânga şi în dreapta lui cu picioarele subt ei ca nişte croitori. Aşa cum le venea lor mai bine. Un ceas a tot încercat Hagi Curţi să-1 înduplece pe bătrân să vie cu oborenii şi ceilalţi fini, de prin alte mahalale, că avea atâţia de nu le mai ştia numărul. Dealtfel, de vreo douăzeci de ani, Tudor Fărşerotu era şi judecătorul foarte ascultat al negustorimii de prin părţile acelea. Cu toată opreliştea stă-pânirii, care nu putea îngădui altă judecată decât a ei, mulţi negustori preferau în loc de judecata Divanului, judecata mahalalei, adică îl alegeau, juruindu-se să facă întocmai, pe căldărar drept judecător, care după ce-i asculta, avea dreptul să hotărască după cum socotea el că e drept. Tot la el se depuneau şi arvunele ori chezăşiile în bani. Şi Dobrovici şi Hagi Curţi ştiau ce înseamnă Fărşerotu pentru Obor şi de aceea stăruiau să-1 înduplece. El păi^ea obosit şi asculta cu

* în anul 1839 n-am găsit consemnat vr^un cutremur. Cu certitudine, Camil Petrescu s-a gândit Ia devastatoarea mişcare seismică din seara de 11 ianuarie 183a, deci în vremea când în Tara Românească era domn Alexandru Ghica. Potrivit relatărilor din cotidianul România, imediat după cutremur, domnitorul însuşi a vizitat îngrozit o mare parte a capitalei constatând, împreună cu oamenii Agiei, că întreg „oraşul era într-o stare de spaimă fără margini, din toate părţile se auzeau strigări, ţipete şi vaiete de oameni înspăimântaţi şi de aceia care plângeau or dărâmarea caselor, or pierderea vieţii vreunui prieten, rudă sau soţ”. Detalii elocvente asupra calamităţii aflăm şi dintr-o scrisoare a lui Chauteaugiron, consulul Franţei la Bucureşti, expediată la Paris superiorului său, Mole. Consulul fusese surprins, ca şi domnitorul Ghica, în sala Teatrului Momolo unde o trupă franceză, aflată în turneu, interpreta piesa Angelo, tiramtl Padovci (cf. Doaimeniele Hurmuzachi. voi. XV, Bucureşti, 1013, p. 60C-C90) (n. ed.).

ochii pp jumătate închişi, cu mustaţa căzută. Din când în când clfitina din cap, arătând că nu primeşte, şi-şi sirimba gura, care nu-şi pierduse linia aspră, căci omul la optzeci dc ani îşi păstrase aproape toţi dinţii. Au încercat să-1 măgulea ătând cât se bizuiau toţi pe el, au folosit cuvintele care, au la o vreme din gură în gură, patrie, libertate, (heníale, dar bătrânul tăcea morocănos.

Atimci ciezind că aşa îl înduplecă mai uşor, Dobrovici aruncă, aşa ru tile, subliniind cu arătătorul împins cu tâlc lainic înainte;

— Pe urmă e vorba că, dacă se schimbă mmisterul, şi aci HO bâlbâi. e vorba ca noi doi să devenim miniştri. pricepi? Şi ramaşi^ aşa cu degetul ridicat, ca să lungească efectul H^estei ştiri.

Bătrânul îl măsură lung şi apoi spuse cu dispreţ:

— Şi ce mare chilipir va fi pă ţară dacă oţi fi voi doi miniştri? O să mai pui tu pă tine încă un rând dă osânză şi aiâta va fi tutu. îşi domoli mustaţa care se întărâtase şi înghiţi în sec cu silă.

Dintr-o dată Dobrovici se înfurie. Se dădu jos de pe pat şi începu să umble prin casă. Socoti că a venit vremea să-şi vorse focul şi vorbea nestânjenit; în sfârşit slobod de orice apăsare, îşi vărsa năduful:

— Mă pizmuicşti pentru averea mea. Asta am ştiut-o de mult. Te râcâie pe inimă că am fabrică şi moşii. Dar ce sunt io de vină că dumneata ţi-ai ales o meserie atât de puţin mănoasa? Auzi, să vinzi căldări şi tigăi. Omul cumpără în fiece an ghete, ori straie pentru el, ori pentru ai lui. Dar căldare şi tipsie cumpără o dată pentru toată viaţa, dacă nu o moşteneşte cumva de la părinţi. Trebuia să te gândeşti la asta când ai avut să îţi alegi o meserie. Sunt io de vină că îţi merge greu?

Bătrânul, spre mirarea lui Hagi Curii, carc-yi pa^cM; >pL-riat mâinile pe piept, răspunse liniştit, cu un glas parcă mieros:

— Dă unde vezi tu că o duc gieu? M-am plâns io vreodată cuiva?

— Ei, asta-i, parcă e nevoie să te plângi, stărui Dobrovici întinzând din mâneca largă a fermenelei de caşmir mâna cu inele mari, galbene şi verzi, în care ţinea mătăniile cu boabe roşii, de sânge de nouă fraţi. Nu vezi că te-ai împuţinat de tot. ţi s-au strâns umerii şi nu mai eşti nici jumăl

Le din ce ai fost. Pusese în glas toată otrava păstrată în el, în atâţia ani de umilinţă, aşa ca pentru o lăfuială.

Bătrânul. care încrucişase braţele ascultindu-1, îşi potrivi mai bine, liniştit, pernele de care era rezemat şi spuse cu o adâncă uimire, copilăreşte:

— Cum m-ara împuţinat? Da' Iu n-ai văzut ce-i azi îu curtea şi în grădina mea? Şi deodată glasul lui deveni aspru la fel cu sprâncenele albe, zburlite: M-am înmulţit, mă, nu m-am împuţinat. Toi ce vezi afai*ă a înfloi-it din dragostea mea cu Reveca. Tu nu poţi pricepe cită mulţumire mi-a dat mie viaţa. Ce-aş pizmui la tine? Tu ai crescut în burtă şi în lăcomie. Ce eşti tu mai mult decât ai fost, decât prin ocalele pe care le tragi mai mult la cântar!

Hagi Curţi se grăbi să dreagă lucrurile, dar era de prisf>s, căci deşi sliviga, bătrânul nu părea totuşi supărat. Dc^altfel. clătina din cap şi-1 privea prietenos, îngăduitor pe hagiu, da' după câteva clipe îşi întoarse iar ochii intunectiţi, verzi în orbitele mici, osoase, spre Dobrovici.

— Auzi, nu-ţi place căldărăria mea. se mii-ă, zvârlind o perină pe patul celălalt. Ei, află dumneata că asta e o meserie curată. Nu muidăreşte, nu miroase. Cu ea mi-am hrănit o casă de copii. Nu e rea nici cojocăria ta, dacă o faci cinstit, cu omenie. Dar aud că acum nu-ţi mai place nici cojocăria. Te-ai apucat dă zărăfie. dai bani cu camătă.

Izbit, Dobrovici, care se tot plimba prin casă măturând pe jos cu anteriul, se oprise în loc şi nu ştiu ce să răspundă. Şi asta o ştie moşneagul ăsta? îşi repetă, aşa în sinea lui, iar pină la urma se înmuie fără să mai răspundă. Oricât li se părea lor de m^u'c Bucureştii, mai ales de ciiid sporise atât de mult negoţul şi se înmulţise pe toate podurile negusiori-mea. nu era totuşi atât de maro ca să nu se afle multe lucruri care se doreau ne. ^iute. Mai ales Tudor Fărşerotu afla mai tot ce se Întâmplă, căci avea o familie numeroasă şi pe deasupra o puzderie de fini, care se răspândiseră în toate mahalalele. Aceştia ţineau cu sfinţenie la cele cuvenite şi veneau după regulile cumetriei să-1 vadă şi să-i spună C (^i doare. Ii aduceau micul lor plocon de Anul Nou şi la sărbători, când şi ei primeau daruri, cât mai putea să dea şi el în ultima vreme. Dar de vorbit vorbeau, şi un astfel dc^ fin era şi Ghiţă, tejghetarul lui Dobrovici, pe care căldărarul îl cununase de asemenea. De la acesta avea ştiri despre negoţul lui State, Tăbăcarul fusese cuprins în ultimii zece ani dc un; soi dc spaitnă. Dc când cu moda europeană, negoţul cu blăI nurile de lux scăzuse la un sfex^t din ceea ce fusese pină la începutul veacului. De unde vechea boierime, şi chiar negustor imea cea mare, umbla îmbrăcată la fel, şi iarna şi vara, cu haine toate îmblănite, caftane, fermenele, giubele, cabaniţe şi mai alojs binişuri care erau adesea îmblănite şi pe dinafară şi pe dinăuntru, fără să mai vorbim că nu era parte din îmbrăcăminte să nu fie împodobită cu adaosuri de blănuri scumpe, acum boierimea cea tânără nu mai purta decât o singură haină îmblănită peste frac ori peste surtuc şi numai iarna. De aci goana starostelui după moşii, după acareturi de tot soiul. încercase să prefacă hanul de lângă Sfânta Vineri în hotel cu prăvălii jos, şi cum tot mai avea prisos de bani, cu ajutorul lui Hagi Curţi, îi da cu ipotecă fie pe scule scumpe, fie pe case şi moşii. Luat de căldărar pe neaşteptate, şi uimit, nu ştiuse ce să mai răspundă, se înmuiase şi începu să-şi depene iar mătăniile rezemat de muchia patului.

Fărşerotu simţi că a lovit bine şi, obosit iarăşi, se mai îmbuna. Dar gândul că Dobrovici crede câ-1 pizmuieşte pentru bogăţia lui i se păru caraghios. îşi zicea că şi el, de-ar fi vrut, ar fi putut să se îmbogăţească atunci când Kutuzov î-a recunoscui şi l-a îmbrăţişat, dacă i-ar fi cerut sprijin să cumpere şi să vândă pentru armatele sale. Surise îndulcit, dar pe faţa lui, cu trăsăturile aspre, statornicite de bătrâneţe, nu mai apăru decât tot o strâmbătură.

— Va să zică, tu crezi, mă State, că io am râvnit la averile tale? Şi iar se strâmbă, deşi ochii verzi, cam însângeraţi, aveau câte un punct de lumină în ei.

Litră o fată ca de optsprezece-nouăsprezece ani, aducând o altă ulcea cu vin. Era, fireşte, asemenea celorlalte, dar nu avea garoafă, nici muşcată în cosiţă şi era îmbrăcată cu fote negre şi iie albă în râuri tot negre, ca săliştencele. Bătrânul o privi cu duioşie şi o întrebă, cu glasul moale, dar cu faţa tot aspră:

— Dar tu cine mai eşti?

Fata se făcu albă la faţă şi nu putu răspunde deloc. Par-^-că-i înţepenise bărbia şi abia îngână;

— Io. sunt Măria.

— Ei, Măria, Măria, dar care Mărie, a cui eşti? Fata muxTOură tot îngânat, pierită la faţă:

— Măria a Mai”iei. văduva. şi fugi cu ulceaua goală pe uşa.

Spaima îi fusese mare. Crezuse că bătrânul a recunoscut-o. Era fata cea de a cincea, că de toate erau şase, a Măriei şi a cavafului, cel ucis de o bârnă la cutremurul din 1839. Se întâmplase cu ea acea nenorocire care zguduise toată familia. Pe la unul din unchii ei, chiar la popa Dumitru Georgescu, veneau adesea oameni de la el din sat, şi între ei venise şi Simion al Firului, în vremea aceea untărofiţir în armata infanteriei. Mai avea un an până să iasă din armată, şi căuta din vreme să-şi facă un rost la Bucureşti, căci la Vadu Rău nici gând n-avea să se mai întoarcă. Popa era vecin cu văduva, cumnată-sa, care de la moartea cavafului făcuse din prăvălie o boiangerie, căci la asta se ajuta şi cu fetele, pe măsură ce creşteau şi până ce nu se măritau încă. Simion o cunoscuse astfel pe Maria, atunci fată de vreo cincisprezece ani, şi-şi pusese ochii pe ea. Afacerea asta cu boiangeria hu i se părea tocmai rea. Era tocmai ce-i trebuia după ieşirea din armată. Chipeş, deştept şi şmecher, plăcu Măriei, care se gân-dea înfierbântată să-1 ia de bărbat; maică-sa, tot Maria, fu şi ea de părerea fetei, anume că un asemenea ginere ar fi de folos şi în casă şi în această meserie a boitului. Cel care nu vru să audă fu bătrânul, care întrebă de Ia început ce meşteşug ştie acest Simion. Când află că nu cunoaşte nici un meşteşug, spuse că e om fără căpătâi, o haimana, căci nu-i plăcuse nici felul şmecher al untărofiţirului. Simion nu se lăsă, veni în fiece seară şi, cam vorbăreţ şi lăudăros, izbuti ceea ce nu izbutise încă nimeni într-o jumătate de veacy: să sucească mintea uneia din neamul Revechii şi al lui Toader Fărşerotu. Veni între timp focul cel mare de anul trecut, şi din întreaga mahala nu mai rămase decât cenuşa şi mormane de moloz afumate. Odată cu locuinţa popii, pieri în vâlvătăi. în această zi de Paşte, în care toată lumea era adunată la Fărşerotu, şi casa Măriei, iar din boiangcTÂe şi magazia cu lină n-a mai rămas nimic, pâerzându-şi femeia toată agonisita. Acum, aşa fără să ia zestre. Simion nu' mai vroi să se. însoare, deşi fata era în a treia lună de sarcină. Mama Măriei, care nu bănuise adevărul şi, dealtfel, tot aştepta să-1 înduplece pe bătrân, ca şi cei din jurul ei, fură cuprinşi de o spaimă fără margini când pierdură urma lui Simion, care între timp sfârşise cei şapte ani de armată şi se eliberase. Biata văduvă abia îşi împiedică fata să nu-şi facă seama. Nădejdea era la popa Dumitru, care şi el era din cale-afară de amărât şi se trudea din răsputeri să găsească pe cel care se ascundea, ca să îndrepte lucrurile. Dar Simion, parcă, se vâi'ise în

I co um

P e ^f” a

1 Cl

Hi li g F

Sí li'.

M t I il ltd t J. M, tiii ta'

M u.

— i-il tí ^iV

I I

I ' ¦ f

I ti

— J liti r (J vi

H., ¦'¦

— H w! ^ * i-t

; j, 1 ^! l <^

— I n r1 til

? a- ': í

¦I i '. TÍ unde o putea, o bnuna dc zestre, ca să împace lăcomia fi garul ui.

Maria se speria. se deseaba, bătrânul n-o recunoscuse. Dar că o credea moaită, asta ar fi putut să nu fie adevărat. Totuşi încă nimeni nu socotea prilejul potrivit să i se spuie că acum Maria a mică are un băiat, care e în grădină şi doarme, ca într-un lea. iiăn, pe un {ol întins şi atârnat de ramurile a doi caişi sterpi, unde ajungea şi umbra nucului.

Hagi Curţi se răsuci pe ti'unchi, întinse mâna şi-şi tumâ în pahar. îl dădu pe gât şi socotind că State o luase greşit, începu el să stăruie din nou pe lingă băliin. Dar totul fu în zadar. Omul morocănos nici nu mai răspundea. După ce privi câtva timp cu o curiozitate copilărească mătăniile roşii ale lui State, îl întrerupse pe Hagi Curţi cu un soi de voie bună colţuroasă:

— Ei, mă, şi cum vine asta? Voi vreţi să-mi băgaţi în cap că nu să poate rivoluţie în Bucureştii ăştia, fără mine?

— Dacă mergi dumneata, merge tot Oboru, şi dacă merge Oboâ'u, merge toată negustorimea măruntă.

— Ei, asta-i bună! Voi credeţi că negustorii vor merge la rivoluţie aşa. numai pentru că le-am făcut io semn? îşi vor pune în joc averea, poate şi viaţa, numai că să-mi facă mie pă plac? Voi nu vă daţi seama, mă, că negustorimea nu să va mişca decât dacă nevoile ei o îndeamnă la asta?

Hagiul făcu un semn cu mâna moale, surâzând cu un singur sfârc al mustăţii negre, şi pe urmă îşi încrucişa braţele cu mânecile largi ale fermenelei roşii de damasc.

— Fireşte. fireşte. aşa e, nimeni nu zice că se va mişca negustorimea ca să facă pe plac cuiva, ştiu toţi că ea va merge numai după nevoile ei. Vorba e că ea nu ştie câAd clipa cea mai potrivită să se ridice, nu punS preţ pe vorbt^ nu se încrede aşa uşor. că a fost de atâtea ori păcălită. E nu va merge decât după oamenii în care are încredere şi numai dacă va primi un semn de la ei, adică de la dumneata, şi dacă te va vedea în fruntea ei. Aşa. miercuri după-amiază ea va zice că acum e acum. Se va ridica toată ca un singur om. dacă te-o vedea că mergi dumneata.

Fărşerotu se ridică cu greutate de pe pat, dar şi hotărât arătând astfel că în ceea ce va spune e ultimul lui cuvânt.

— Oamenii pot să facă aşa cum cred ei dă cuviinţă, da: iO alături dă lepudătuiilo mahalalei, dă cuţitari şi dă pungaşi, nu merg. Api) i se îndivplă mocăneşte spre uşa tindei, în care se aflau alte ico;”nf^ şi lucruri bisericeşti, scăpate dp la

90 gh (

I m co A în ch ri şi Iu se dei n n li [şi că

IU va Ud be. Eâ

IUita, m in-

} % dar unL-in foc. Pe o masă aşternută cu o pânză albă cu liuri roşii se afla, ' într-o oală smălţuită, albastru cu alb. un buchet mare de ciulini liliachii, o morisca de lemn învârstata cu fierul înroşit Acestea erau trimise de la Zăvoiu Dihorului de popa Gheorghe, bătrân uscat ce părea înalt acum, căci devenise băţos şi certăreţ. în colţ, pe un scaun de brad alb, era o doniţă cu apă, de la capac până la cercul de jos înflorată şi ea cu fierul înroşit. Pe capac era cana de băut smălţuită. Aci în tindă, Tudor Fărşerotu le făcu însă lor loc să treacă înainte.

Afară soarele era încă sus, deşi se întorcea spre asfinţit, căci era către crugul de vară. Ziua asta frumoasă îşi ţinuse făgăduiala; albastrul cerului, care părea dimineaţa o apă vie se făcuse acuma alb-albăstrui, fără un nor măcar. Prin ogradă, câteva fetiţe şi băieţi se suiseră pe gardul care despărţea ograda vecinului de a lui Gligore, feciorul spătos al Fărşerotului. Se jucau cu copiii lui Trica brutarul cel scund şi cu ochii vioi de viezure. Un pâlc de fete atârnaseră de j^amu-rile unui gutui care trecea spre ogradă un leagăn de fi-înghii Toader se opri în urma celor doi, şi. după ce închise portiţa parmalâcului boită în ro. şu, începu să râdă unui gând al lui. ca de o bazaconie. Apoi se întoarse spre staroste: '

— Ei, bată-te să te bată. şi aşa, mă State? îţi pizmuiesc averea. Păi, ce nevoie am io dă averea ta, mă? Uite”. mă, averea mea. Arătă cu mâna uscată şi pătată de băirâneţe spre fetiţe şi începu să le cheme: Pui, pui, pui,., puicele tatii.

Veniră spre el alergând bucuroase vreo câteva fetiţe care-î auziseră. dar deodată, spre mirarea înveselită a celor de faţă, începură să alerge spre el din toate părţile şi pui, puici, co-coşei, găinuşe, găini, toate alfoe, uşor fumurii ca turturelele^ Alergau cu ciocul întins, recunoscând glasul bătrânului, care în fiece dimineaţă, aşezat pe un scăunel scund, la soare, le chema să le dea boabe din mâna lui. Alergau zorite, cu ciocurile întinse, ca să nu le îa altele înainte. Douăzeci, treizeci, şi tot mai veneau mereu. Toate la fel de albe şi mai mult _ lunguieţe, erau un soi iubit de cei doi bătrâni, care se siliseră să-1 păstreze curat. Ouau mult, nişte ouă uşor cafenii, foarte gustoase. Curând fură în bătătură ca o zăpadă fumurie. Obraznice, începură să-i ciugulească cizmele. Spre gard. veniseră să vadă pricina larmei şi celelalte puicuţe, fentele pe care le chemase el şi întârziaseră. Curând fură şi ele tot atât de multe ca găinuşele.

Coi doi plecară amărâţi, fără să-şi mai ia ziua bună de la ceilalţi. Afară, caleaşca lui Pavlicioni îi aştepta mereu, trasă Ia umbra unui salcâm înflorit, care îmbălsăma totul cu mi-rea. sma lui vie, în acest mijloc de iunie.

La conacul din vie li se pregătise şi o odaie de dormit cu sofale, căci ora de Ia sine înţeles că nu vor mai da pe acasă pină când nu se va alege într-un fel.

cit tre vr ( se în alt

GOANA DVrX REVOLUŢIONARI

Arestările din această zi de duminică nu începuseră decât după ceasurile opt, căci căpitanul Costache Chihaia petrecuse noaptea închis în beci. Către ziuă, când văzuse, după vreun ceas, că nu mai vine nici un semn dela grădiniţa din dos a birtului, tistul de dorobanţi, care păzea la pod, se întrebase, mirat în cele din urmă, cam ce ar fi putut să fie şi se dusesE^ să vadă ce se mai întâmplă pe acolo. I se învâi^tiseră în cap umbrele negre ale copacilor, cerul fumuriu cu stele albicioase, când văzuse grădiniţa pustie, în timp ce felinarul, afumat acum, pâlpâia gata să se stingă, fiindcă luminarea de seu se trecuse. în cele din urmă, neştiind ce să mai facă, se întorsese la dorobanţii lui, ca să se sfătuiască cu ei. Cei din beci tăceau chitic, ştiindu-se păziţi cu străşnicie pe dinafară. Lucrurile se lămuriseră abia când veniseră slugile de la bucătărie, care găsiseră cheia pe care o ştiau de obicei subt streaşină mică, aruncată între nişte bozii, în fundul curţii.

De cum fusese scos din închisoarea de o noapte, căpitanul Costr^-che Chiorul alergă turbat după Dincă, aşa cum prea bine bănuise Deivos că va fi, înnebunit de gândul că l-ar putea scăpa iar din mână. îi ştia acum şi pe cauzaşi, pe toţi, căci pitit în şanţ subt pod îi văzuse venind şi-i notase cu plaivazul gândului, care la el nu da greş. Dar pe Dincă nu-1 putu găsi. Căutându-l cu încăpăţânare numai pe el, unde ştia că-1 poate afla, pierduse timpul de pomană şi nu izbuti să-i arate nimic lui lancu Manu, care-1 chemase pe la şapte dimineaţa. Se învineţi de amărăciune numai când văzu că acesta se prăpădeşte de râs, în timp ce el îi povestea furios păţania. După ce aga nu crezuse ce-i spusese, ieri, împreună cu spionul acela, care era tot în seama lui, acum îşi mai bătea şi joc de el.

— Mă Costache, nu fi prost. oamenii se adunaseră să mănânce cârnali şi tu ci'ezi că voiau să facă x^evoluţie.

— Măria-ta. îmi pui capul dacă ăştia nu fac revoluţie. He, hei, ştiu io ce-i aia, un ghiuden şi doi cârnaţi'*.

Aici aga se încruntă dintr-o dată:

— Uite, mă, vreau să văz cile parale face căpitănia ta. Ia câţi oameni vrei, caută-i pe unde ştii, dar să mi-i aduci legaţi, cu coatele la spate, pe toţi cei de aseară.

lancu Mânu se credea cumplit de deştept, nu lua nimic în serios, sau aproape nimic, totuşi nu ar fi vrut să-şi piardă slujba, căci avea mare nevoie de bani şi mai cu seamă ţinea să nu fie scos cumva din fruntea Agiei cu ruşfeturile şi ghelirurile ei. Mai ales că acum se apropia ceasul i'aportului hâi către vodă – cai'e cu siguranţă că ştia ceva şi prin spionii lui proprii – iar Chiorul se întorsese la Agie cu mâna goala. Era furios, căci ar fi vrut să aibă un început de dovadă materială, ca să facă impresie asupra luî Bibescu. Costache înţelese că acum vjţ avea tot sprijinul lui lancu Mânu şi porni întărâtat către casele ştiute de el. în curând îi veni să turbeze iar de furie, căci nicăieri nu mai dădu de nimeni. Căuzaşii erau risipiţi, ascunşi unde nu bănuia el. La Nicolae Golescu, îa Belvedere nu putu să intre, că erau acolo doctorul Arsene şi doctorul Kretzulescu, care îi arătară că e bolnav de holeră. Pe Ştefan Golescu nu-1 găsi, fiindcă nu mai trecuse pe acasă, d de la Axente Sever se îndreptase pe jos pe Podu Târgukii din Afară spre Câmpu Moşilor, pe unde ajunse pe la şapte dimineaţa, ca să-i spună lui Eliade, care nu venise la birtul din deal, ce s-a întâmplat şi care c planul în amănunt al izbucnirii revoluţiei. Nu izbutise să-1 convingă în nici un fel că Agia, cai'e acum ştie cine sunt complotiştii”, nu o să vină şi pe la locuinţa lui, de vreme ce el lipsise de la locul cu pricina şi că, prin uimare, ei îşi pot pregăti pe îndelete, aci în grădină, plecarea la Islaz. îi arată că Nicolae, fi-ale-său, care era oarecum şeful celor ce erau să rămână la Bucureşti, dăduse dispoziţie locotenentului Deivos ca în câteva ceasuri să organizeze toate aceste plecări. Eliade se plimba speinat prin odaia cu pereţi înalţi, cu stucărie aurită şi uşi alburii cu două canaturi, nefiind în stare de nici im gând limpede.

— Of, poeţii ăştia – îi spuse în franţuzeşte glumind Ştefan – tari mai sunteţi impresionabili. Ce te-ai fi făcut aseară dacă te-ai fi văzut arestat?

Cum era acum ziuă de-a binelea şi nu mai era primejdie din pricina câinilor, Eliade îi propuse lui Ştefan să meargă

Cui numaidecât să se ascundă amândoi la Pavlicioni, aiătându-că via lui e mai izolată de oraş şi are legături în toate păi*ţil pe lac. Porniră după ce Eliade încuie toate uşile de sus” căci. ai lui erau plecaţi de două zile la Braşov.

La Pavlicioni se întâlniră cu Ion Brătianu, şi după ce se obicinuiră cu faţa lui lungă de copilandru, acum când îşi răsese barba şi-şi pocise mustăţile, începură să pună la cale în amănunţime plecarea, aşa cum se înţelesese Ştefan Golescu cu Deivos. Cel mai bun lucru era să vie să-i ia de aici trăsura lui Rosetti, pe care o cunoştea toată lumea, că era vopsită în galben, şi poliţia nu-1 mai urmărea, căci pe el îl ştia arestat, îl avea în mâna ei. Plecarea avea să fie tot azi, duminică, pe la zece seara, numaidecât după apusul soarelui.

Acolo lângă cramă se aflau ei trei, când pe la nouă dimir neaţa apăruseră în vie şi Hagi Curţi cu State Dobrovici, înaintea cărora ieşise Pavlicioni. Eliade şi Ştefan Golescu găsiseră însă de cuviinţă că e mai bine ca ei să rămână ascunşi în odaia de jos, acoperită aproape de un tufiş de trandafiri târziori. Singur Brătianu ocolise mai târziu pe scara dinăuntru şi apoi apăruse, la capătul pridvorului, dinadins, ca să nu se ştie de unde s-a ivit, şi să poată sta de vorbă cu ei. Masa li se adusese, la cererea lor. tot acolo. Numai pe la şase seara, când Hagi Curţi şi Dobrovici se întoarseră mofluzi de la căldărar, Eliade socotind că în nici un caz cei doi negustori nu mai aveau cum să facă vreo greşeală şi să le dezvăluiască la toţi prezenţa, nu se mai feriră, ba acum îi chemară şi pe ei jos, în odăile cu grătar de fier şi obloane la fereşti. Câţi^e opt seara sosi şi Deivos cu trăsura lui Rosetti. adusă de subt cazarmă, din mahalaua Izvorului, unde locuia acum fi-untaşui căuzaş, trăgând-o subt şopron. Aşteptară toţi, punând totul la cale, până în amănunte, ca să se facă ora plecării. Cei doi aveau. să meargă în caleaşca asta până la Bolintinu din Vale^ de unde urma să ia altă trăsură, ca să li se piardă urma.

Eliade, aşa ascuns, cu profilul de Cezar eu mustaţă şii chinuit de teamă, nu dorea decât să treacă mai repede această lungă zi de duminică. Sta lungit pe sofa, făi-ă să se atingă de gustările aduse de feciori, ridicând din când în când un colţ al perdelei de cit sângeriu, ca să se uite spre conacul viei.

Sâmbătă seara, în timp ce căuzaşii erau arestaţi în chioşcul din gradina-restaurant din Dealu Filaretidui, Frusinica

Băl-Ccaurescu juca la „Grădina cu cai”, aplaudată furtunos după fiocare cuplet, un vodevil cu cântece. Stagiunea de iarnă fusese închisă incă dc la mijlocul lui april, şi odată cu luna începuseră grădinile de vară cu spectacole de varietăţi şi farse, date în limba germană ovi cea franceză de impresari străini. Costache Caragiali, deşi era bolnav, izbutise să înjghebeze pentru vreo două luni, profitând că „Grădina cu cai” rămăsese liberă, i-eprczentaţii în româneşte cu cântece şi dansuri. Grădina îşi cam pierduse vadul şi nu-şi mai găsea chiriaşi printre străini; acum însă numele Frusinichii pe cele câteva afişe, împărţite cu mâna pe Podu Mogoşoaiei, aducea o lume nebună, iar între Cişmigiu şi podul de la Izvor, aşteptau seara numai căleşti boiereşti şi trăsuri. Plăceau mai ales cupletele cu două înţelesuri pe care ea le cântă cu o voce limpede, plăpândă, suavă ca de înger pofticios. După spectacol se despărţi aproape necuviincios de Băl-Ceaurescu şi de Cantacuzino, care veniseră în butca lor s-o ia la masă, spunând că o doare capul şi că nu mai mănâncă în seara asta„ vrând să se culce devreme. Le întinse mâna fără multă vorbă şi se urcă în cabrioleta la care armăsarii albi, nerăbdători, îşi umpluseră zăbalele de spumă. Băl-Ceaurescu nu o crezu, bănuind că ea are cumva altă socoteală şi că se duce să ia masa cu cine ştie cine la, Broft”, restaurantul care abia se deschisese şi avea o seră neacoperită vara, lucru neobicinuit în Bucureşti, care atrăgea lumea. Spuse vizitiului să urmărească ceva mai de departe echipajul atât de vestit în Bucureşti; dar până la urină se convinse că actriţa nu minţise. Cabrioleta cu armăsarii ei albi intrase într-adevăr pe gâtul lung ca de clondir al curţii spre căsuţa ţărănească în care actriţa se încăpăţâna să locuiască mereu.

Abia pusese pe ea halatul de moar grecesc, de un albastru întunecat, şi ceruse feciorului să-i aducă din îngheţata de fisticuri care-i plăcuse atât de mult la prânz, căci nu vrea să mai mănânce tiltceva, când auzi larmă în curte, iar bucătăreasa năvăli pe uşă, strigând speriată, cu ochii ieşiţi din cap '

— Avi prins un hoţ. au prins un hoţ la grajd, cucoană.

Auzi alte strigăte afară şi nu ştia ce să mai creadă. Po uiTOă află de la fecior, care intră cu părul vâlvoi, ce fuses*

_itiul deshămase armăsarii şi intra cu felinarul în mână în grajd, când văzu în colţul din stânga două picioare necunoscute care ieşeau de subt un morman de paie. Speriat în clipa aceea, scăpă felinarul din mină, care căzu, dar din fericire sc stinse numaidecât. Din trei paşi vizitiul fusese la

É fir uşă, pe care o închise trântind-o, îi puse cârligul şi începu să strige: Hoţii. hoţii!” Alergă numaidecât feciorul, iar bucătăreasa trezi şi pe cele două bătrâne. Cu topoare şi furci în mâini strigară la cel dinăuntru să iasă afară. Bătrâna doică adusese lampa de la bucătărie. Poftit cu bătăi de furcă în uşă să iasă, hoţul se ivi în prag şi toţi rămaseră încremeniţi când văzură cine e. Era un prieten al actriţei, actor şi el, Costache Halepliu.

— Să nu spuneţi la nimeni. vă rog pe toţi, să nu scoateţi o vorbă măcar. Sunt un nenorocit. sunt pierdut. dacă mi se dă de urmă. Mă caută Agia.

Când Frusinica află că hoţul e Costache Halepliu se înfurie de această glumă de prost-gust şi-i porunci să vie numaidecât la ea. Se înfăţişa cu legătura de la gât strâmbă, plin de fin şi de fulgi, că erau câteva găini nărăvite care ouau în colţul acesta din grajd.

Secretar benevol al lui Aristia, om ca la treizeci de ani, cu faţa suptă şi brăzdată şi nasul ascuţit, Halepliu juca în felurite trupe roluri mici de dramă. Frizura cu cărare în dreapta o purta cu bucle făcute cu fierul încălzit. îi spuse Frusinichii, îngrozit, că e urmărit de poliţie ca revoluţionar şi că a venit cu sufletul la gură, azi-noapte, să se ascundă aici la ea. Rândaşul de la grajd era plecat, iar el s-a ascuns în colţul cu fin de aşternut pe jos. Acest actor, de o vanitate bolnăvicioasă, ura toată lumea pe care o socotea solidar răspunzătoare de insuccesul său în teatru. Era în permanentă răfuială, el şi lumea asta, ca două partide puse faţă în faţă, într-o dârză încăierare. Se credea frumos, seducător şi-şi duşmănea colegii din teatru, cărora li se dădeau roluri de primi-amorezi, găsindu-i tâmpiţi. Nu i se dădeau nici măcar roluri obicinuite, de cele m_ai mici de o pagină. Se credea distins şi umbla destul de bine îmbrăcat, strâmbându-se cu dezgust când se atingea cineva de el pe Pod, una din marile lui suferinţe fiind aceea că nu putea lânibla numai cu bix-ja, căci nu avea bani. Se socotea mai deştept ca toţi din jurul lui, fiindcă era rău de gură, se preţuia ca plin de haz, pentru că era guraliv şi mojic, spunând fiecăruia din jurul Iui ce crede despre el. Numea el asta sinceritate. Insinua că distincţia lui îi vine din faptul că e făcut de maică-sa cu unul dintre Bibeşti. Scotea bani de unde putea. Frusinica îl luase cu ea pe vremuri, când cutreiera cluburile, şi acum era cunoscut în foarte multe locuri. Era chibiţ obicinuit chiar la partidele de la Vulpe, ori de la Cantacuzino de acasă. în

— Un oin între oameni, voi. n timpul jocului adeseoiu PYusinica ii dădea şi lui bani, ca să ponteze, şi dc cele mai multe ori boierii când câştigau^ nu-i luau miza măruntă de pe masă, că le era silă, dar când era de plătit îi plăteau, căci le făcea la toţi felurite servicii, în îiară de faptul că era gazeta lor vorbită. îi ţinea la curent toate cancanurile şi întâmplărilc din oraş.

Ieşise afară în curte în lumina ferestrelor ca să-1 perie feciorul de fulgi cu o perie udă.

Ca să se vadă mai bine, rămăseseră pe prispa ridicată de G palmă de la pământ, în lumina care venea pe fereastra. 'eciorul culegea cu o perie* udă fulgii de pe jantilica de culoarea tutunului a lui Halepliu. Bătrâna casă ţărănească st: itrâmbase şi mai mult după zăpezile^ din iarna trecută; un átllp se sucise, şi pereţii i se cam burduşiseră. O mai ţineau în picioare odăile din zid ferecat, adăugate în dos de inginerul neamţ. Mulţi o sfătuiau pe Frusinâca să se mute sau să-şi cidice chiar în curtea marc de două pogoane o casă potrivită pentru mobila de preţ pe care a adunase în cursul anilor, dar ea ridica din umeri. Când fu dichisit cum trebuie, actorul î. şi luă din nou mul ra arogantă, obicinuită. între timp Frusinâca îşi bătuse capul întrebându-se ce legătuia poate să aibă acest Halepliu cu revoluţia. Când el întră iar în tinda cu vitrin* scumpe şi se aşeză în faţa ei, la masă, ca să-i aducă bucătăreasa ceva de mâncare, că spunea că nu a mâncat de ieri, actriţa îl întrebă nedumerită, mişcând cu iscusinţă mânecile largi ale haliitului de mătase albastră, ca să nu se atingă decupa de îngheţată verzuie de pe masă:

— De unde până unde tu revoluţionar? S-au piostil ăia de la Agie de te cred pe tine revoluţionar?

— De ce te miri? Toată lumea ştie că sunt revoluţionar^ Se duse iritată la una din vitrinele Chippendale, care stau faţă în faţă, în tindă, până la oglinda cât un perT^te din fund, ca să puie două pahare de cristal de Baccarat. care s„ amestecaseră printre paharele de cleştar obicinuit, de pe masă. O supăra această încurcătură, căci paharele de care s< slujea zilnic mergeau, fii'eşte. mai des la bucătărie, la spălat, şi deci se spărgeau mai uşor. De aceea le cruţa pe cele bunt de tot. păstrându-le pentru mesele mati cu musafiri. Bătrâna doică nu vedea însă destul de bine, ca să poată deosebi gravura subţire de pe ele, nici nu auzea uşor ca să le încerc” cu unghia şi să asculte cânlarea lor uşoară şi pură. Aşa că L tot amesteca. Fusese amărâtă văzând că serviciul de treizec. §i Saie dt' persoane cu câte cinci feluri de pahare de fiecare

1se descompletase. Acum descoperi. >i alte amestecuri m vi-trină şi le alegea, apleeându-se şi i*idieându-se ca să le puna în ordine.

Mâncând ca un hămesit, Halepliu o urmărea ameţit de parfumul ei suav şi ticălos de mosc. dulce ca pielea, măsu-rind-o eu (^hâi lui rotunzi şi lacomi. Capotul de pe ea, de un albastru aproapt? negi'u, se Inclâidea sus oval. ca o n>chie decoltată, lăsându-i afară po rând unUTÂi rotunzi şi roz-albi după jocul aplecărilor şi întoarcerilor. Moai'ul grecesc, in-foiat ca borangicul, nu se lipea pe tmpul vânjos, ci luneca foşnind ca o mătase peste o marmura caldă şi mlădie fiindcă, din pricina căldurii de nesuferit, nu avea nimic altceva pe dedt^subt. Aceste lunecări ale moarului vineţiu le simţea ea ea nişte mângâieri răcoroase, dar pe Halepliu numai foşnetul lor peste rotunjimile pietroase ale trupului tânăr îl înnebunea. Bt) lnav de pofte, nu îndrăznea să-şi arate gândurile, fiindcă încercase odată să facă doar aluzie şi fusese pe loc poftit în uliţă. Nu rea să piardă favoarea, pentru care era invidiat, de a fi în fiece zi în preajma ei, căci ştia că unii boieri ar fi plătit – şi cei admişi plat (^au scump – plăcerea de a le fi primită invitaţia, pe care o făceau acestei actriţe, ca să fie musafira lor la masă, ceea ce ea primea, dealtfel, din Cinicul şi plictiseală, destul de rar. Tot din pricina căldurii Îşi ridicase pli-tele aurii în creştetial capului, într-un nod întărit eu scobitori. Fusese cândva un joc glumeţ, ca să-i necăjească pe Aristia cu toanele ei şi pe care-1 juca acum ea pentru ea singură, când era prea cald. Fostul ei dascăl, care era subt încântarea relativ recentei descoperiri a Venusei de la Millo,! i spunea, cu o fericită uimb'e. că ea are capul leit al statuii greceşti, numai cu nasul puţin mai sumos, şi o ruga să-şi ridice părul auriu în sus, înnodat în opoziţie cu fruntea, aşa cum văzuse el în reproducerile care umpluscră lumea, pentru ca asemănarea să fie şi mai desăvârşită. Ceea ce ea făcea, ră. sfaţân (ifii-se şi izmenindu-ST^, căci nu credea că e atât de frumoasă, folosind sct) bitori în loc de pieptenii de sidel Cu diamiuite, ca>*e se]-ali5t; oau pe masa joasă cu oglindă rotundă de Veneţia din oduia de dormit.

Ea găsea, poznaşă, că aşa, eu părul adunat CARAGHÂOI5 creştet, seamănă cu guvernantele franţuzoaice, cum se aflau prin mai toate casele boiereşti. Dar nu ea avea dreptate, d Aristia. Chiar aşa cu nodul întărit cu scobitori, semăna mult ou Vi^nusa de îa Millo. Acum, prâvind-o de la spate, înnebunit de f*3ŞNELmătase! peste tăriile dulci de gutuie pârguită ale trupului tânăr, Halepliu mesteca apăsat şi urmăi-ea 'jocul unor cârlionţi bălai între două tendoane ale cefei gingaşe.

După ce făcu ordine în vitrină, uită de supărare şi veni din nou batjocoritoare la masă, ca să mai mănânce şi cu el o cupă de cleştar lunguiaţă, cu îngheţată de fisticuri. Tăia felioare din miezul verzui îngheţat şi izbucni în râs.

— Auzi, tu şi revoluţionar! De unde şi până unde?

— Cum de unde, Frusinâca dragă? Păi nu ştie toată lumea că eu sunt omul maestrului Aristia?

Ea îl privi neliniştită o clipă şi apoi înceţoşată de un fior întrebă aproape în şoaptă, aplecându-se peste masă:

— îl caută şi pe el poliţia? De ce n-a venit aici?

— Hei, fireşte că îl caută, căci e printre fruntaşii revoluţiei, dar n-avea nici o gi'ijă. eu sunt îngerul Iui păzitor.

Ea ridică din umeri iritată de o asemenea asigurare prea ieftină.

— îngerul lui păzitor?

— Frusinâca, să ştii un lucru de la mine, şi mă mir că nu l-ai ştiut până acum. Cel asupra căi'uia veghează Halepliu poate să doarmă fără grijă. Je sids tine jorce.

În felul lui, Halepliu nu minţea. Omul acesta, care dispreţuia întrega lume, nu admira decât trei fiinţe, pentru care avea o reală afecţiune şi cărora le era foarte devotat, fără ca ele să ştie prea bine acest lucru. Frusinâca, Aristia şi Eliade erau singurii pe lume pe care el îi socotea demni de admiraţie. De aceea când sâmbăta de dimineaţă plecase de Ia Agie, unde, în lipsa lui lancU Mânu, îl vestise pe căpitanul Costache Chiorul că la miezul nopţii „complotiştii” se vor întruni la cârciumă din Dealu Filaretului ca să puie revoluţia la cale, el alergase într-un suflet până la bariera Moşilor. Răzbătuse cu greu prin mulţime, căci deşi Joia Moşilor trecuse şi plecaseră şi circul cel mare şi cele două berării de lux, cu ghirlande şi cu cadâne care jucau după dăula şi clarinet danţul pântecului, mai rămăseseră încă ţuicăriile şi barăcile mici de pânză cu minunăţii de tot soiul. Se opri în grădina lui Eliade, chiar în faţa unei roate a norocului, şi de acolo, dând două parale de aramă unui băieţaş, îl trimise cu un bilet la profesor: Nu vă duceţi deseară la cârciumă din Dealu Filaretului', îi scria cu slove chirilice. S-a luat după băieţaş să vadă dacă a intrat şi l-a aşteptat după un dud până când a ieşit. Atunci, abia, s-a liniştit. Il cunoştea pe Eliade de când îi fusese elev la „Filarmonică”. Acesta când a citit biletul s-a îmbolnăvit de-a binelea, aşa încât n-a fost o minciuna când a trimis vorbă că e bolnav şi nu poate veni. Aristia ză-când în pat nu i s-a părut că ar putea fi arestat, aşa că s-a plimbat în voie pe Podu Mogoşoaiei şi s-a dus la cazinou să vadă cine mai e pe acolo şi ce se mai aude. Pe la zece seara, ştiind că vizitiul e cu Frusinica, venise şi se ascunsese în grajd. Ştia că, aşa cum se înţelesese, Agia îl va căuta pe acasă, ca să se afle de către toţi că e urmărit, şi mai ştia că va fi tărăboi mare când va fi descoperit ascuns în grajd la Frusinica Băl-Ceaurescu.

Acum mânca şi bea cu pofiă, jn timp ce acliiţa rămăsese pe gânduri, cam speriată. /

— Ascultă, Halepliule, caută numaidecât pe maestrul Aristia. Spune-i că vreau să-i vorbesc negreşit. Trebuie să afle că e în primejdie. Trebuie să-1 aducem să-1 a. scundem aci. Vasilico, spune lui Marin să înhame murgul la cotigă. Aşa, te duci cu cotiga, să nu te muşte câinii. Aproape că îl sculă de la masă.

După ce-şi aranja din nou jacheta scurtă şi-şi potrivi cu „-jjă pălărioara cu fund mic şi margini rotunde, Halepliu stătu liniştit ca să-i facă Frusinica legătura, căci ea nu putea suferi o legătură la gât prost făcută, şi ap) oi se urcă în cotiga de lapte, alături de Marin, pornind, chipuiile, ca să-1 caute pe Aristia. în prag se răzgândi şi se hotărî să-i mărturisească Frusinichii că de patru zile maestrul o bolnav de holeră, dar nu găsi cu cale s-o tulbure şi renunţă. Se duse însă de-a dreptul la Aristia acasă, ca să vadă cum îi mai e II găsi mult mai bine, dar îngrijorat.

— Halepliule, de unde vii? Şi fără să-i mai dea timp să răspundă, îi spuse alarmat şi ol: Nu te mai duce acasă. Te-au căutat cei de la Agie. A venit Bănescu să-mi spuie. Se bucura, ticălosul. Să ştii că ăsta ţi-e cam duşman, as-cunde-te până mâine aci prin vie.

— Am dormit, în fin, în grajdul Frusinichii, il lămuri Halepliu prefăcându-se nedumerit de cele ce i se spunea Maestre, vă caută şi Frusinica, vrea să vă vază.

Tomnatecul şi frumosul palicar tresări înfiorat, acope-rindu-se în gi^abă cu pătura fină d (; păr de cămilă.

— Nici nu-i spune, nu vreau să mă vază cumva bolnav Lasă că-i trimit eu o scrisoare. Ascunde-te în cramă.

^ci îl găsiseră a doua zi duminică, în zorii zilei, Bălcescu şi ceilalţi care scăpaseră nearestaţi în Dealu Filare* *] \'7dşi se pregăteau să plece la Telega.

Ion Brătianu fu şi el foarte activ în duminica asta însorită, când cei mai mulţi dintre cauzaşi stăteau ascunşi, ca îngropaţi în pământ. Avea o idee a lui şi nu vi^ea să renunţe la ea. deşi pe uliţe erau mai multi dorobanţi şi spioni ai Agiei decât trecători. Costache Cliâorul nu izbutise, cu ixy^. ta truda iui, să aducă în beciurile Agiei docil câţiva inşi. dintre cei mai mărunţi. De nerecunoscul, cu barba iasă, cu mustaţa scurtată, cu ochelari albaştri, Brătianu căută mai întâi pe Nicolae Golescu la Beh^edere, unde intră îmbrăcat ca un vânzător de covoare^ şi il află ceva mai bine. Din pragul odăii discută cu el data izbucnirii revoluţiei în Bucureşti şi4 află de aceeaşi părere, hotăi'ând-o amândoi pentru noaptea de miercuri spre joi, către trei dimineaţa. Apoi cutreieră mahalalele, aşa, îmbrăcat ca un vânzător, cu două covoare persane pe umăr, vestindu-şi cârciumarii să-şi aibă oamenii gata, dar să aştepte un semn de la el. Fu mai greu de vorbit cu Axente Sever şi cu dascălii lui ardeleni. Acesta îi spusese că el cu tabacii nu pf) rnesc decât după ce mişcarea se va fi început. Va da, aşa înainte, doaişapte-opt Ckameni care să tragă clopotul Mitropoliei, făcând şi pază în jurul lui, îi spuse şi lui Brătianu că e foarte supăi-at de întâmplarea de la cârciumă din Dealu Filaretului. căci dascălul se încăpăţâna să creadă că totul a fost din vina. boierilor în vremea asta, când se înserase binişor, după ce se ospă-toiseră şi luară merinde şi cu ei, Eliade şi Şlefan Golescu se urcaseră în trăsura galbenă a lui Rosetti şi poiniseră şpar bat^iera Bragadiiului, unde-i aştepta caleaşca de la Belvedere, după planul stabilit cu Deivos.

Cara o jumătate de ceas după plecare^a lor, Brătianu se întoarse din nou în ascunzătoarea de la Pavlicioni, unde-1 aşteptau mereu neliniştiţi şi cei doi mari negustori.

După o masă alât de îmbelşugiită ieşiseră să se plimbe pnn vxe şi-apoi se întorseseră să-şi bea cafelele şi să tragă ciubuce pe cele două sofale din ceardac. Nu evă întuneric, mai ales că luna era pe jumătate gălbuie într-un cer sticlos. Socoti că e locul şi timpul să convertească pe cei doi, care Î se părură copţi, speriaţi cum erau, să devie masoni.

— De ce sunteţi dumneavoastră, domnilor, atât de îngrijoraţi? Uite, eu asta nu pricep.

Hagi Curţi zâmbi. pasămite, In umbră, judecind după mo-Uci. unea glasului

— Apoi vezi dumnoaLa, boierule,. >Î greu să întele^-l^ Dumneata mi se pare că ai împlinit sapiămâna trecută, după ei te am auzit, douăzeci' şi şapte de ani, iar eu ani tocmai cincizeci şi patru, iar prietenul meu Dobrovici e trecut de şaizeci. Apoi totuna e?

— Nu e vwba de tinereţe, domriLLiv Hagi Cu/13. L -orba de altceva. E vorba că ou am prieteni puternici, p'- ear*^ poci să mă bizui. Do aici vine curajul meu.

Dobrovici mârâi, cam toropit totuşi de masa buna:

— De. dumneavoastră, boierii, vă cam ajutaţi într^ dumneavoastră. Dar penti'U noi, negustorii, e mai gâ'eu. Ce-i pasă boierului Costache Rosetti că e arestuit ^ când unchiul lui e mare logofăt halea.? îţi trebuie mult curaj ca să fii negustor azi. Spuse fraza din urmă la întâmpiare, rnai mult ca să-şi ascundă gândul care era; îu trebuie multa neghiobie ca să te bagi inti-e boierii care luptă pentru libertate”, căci altfel solidaiitatea negustorilor era ştiută.

Brătianu, răsturnat pe scaun, cu picioarele sprijinite pe sofaua pe care stăteau cei doi cu picioarele adunate subt ei, prinse aşa în umbră privirea lui Pavlicioni, caâ'e îl încuraja pe calea începută. Acesta personal, deşi legat de Hag^î: Curţi, ştiindu-1 hagiu, nu avusese curajul să-i vorbească până acuro despre masonerie.

— Nu despre astfel de prieteni am vrut eu să vorbesc, domnilor. A fi boier azi nu e mai^^ lucru, dacă eşti împotriva stăpânirit. Nn aţi văzut ce-a păţit Mitică Filipe? eu

* La 17 mai liâ4âî. C. A. Rosotti semna din partea Comitetului pentru dezrobirea Patriei/*, după ce inşii^tase pe îânga Bibescu să troacă la reüormo pentru rcna. şterea ţării, un document de irnputer-aiciro a lui Ion Ghica spre a convinge înalta Poartă în demersurile snâe îa Coastantinopol ca instituţiile din ţară – în vederea reînnoirii aflministnitive – să beneficieze de patronajul (urcesc potrî^'í* obIi? ^a-ţiilor stipulate de vechile convenţii (cî. Anul.1848, I. p. 38S). In răs'-timpul absenţei lui Ion Ghica, C. A. Ros^irti a preluat funcţia acestuia în comitetul executiv consiituii: In maj-rie J.843. După o scurta perioadă de acalmie, la sfârşiful kmii mai şi începutuJ. lui iunie, comitetul îşi inrensifică activitatea stabilind planul revoluţiei pr^econizată izbucnească în ziua de 7 iunie. G. Bibescu, prin agenţii săi. află planul, arestându-i pe C. A. Rosetti, Voinescu II şi alţii, la 9 iunie, însă numa:! pentru o zi, dacă la 11 iunie, imediat după semnarea Constituţiei, C. A. Rosetti a şi fost eliberat din cazarmă. Momentul este consemnat fie ministrul Colquhoim în Jurnalul pe anul 1847-1849, copie ia Biiilioteca Centrală de Stat, Fondul Suint-Georgesc, CCVI/dcijar 4 (ct şi E. Wlntorhaldor, Dezrobirea României, în Pruncul român, m 2, 7 iunie 1848, p. 5~t3) (n. ed.).

Despre altfel de prieteni vreau să vorbesc. Despre oamenii care sar de la capătul lumii ca să te ajute să ieşi de la închisoare, de pildă. Uite, astfel de prieteni am eu în fratele Costache Rosetti, ori în fratele Pavlicioni, caro e aici de faţă. De fapt, nu sunt numai prieteni, ci adevăraţi fraţi cu legământ juruit. Aţi auzit despre frăţietatea francmasonilor?

Cei doi auziseră ei ceva despre asta; li se spusese că Ion Câmpineanu şi Eliade sunt francmasoni, dar nimeni nu le vorbise despre asta anume. Acum ascultară un ceas întreg pe Brătianu şi apoi pe Pavlicioni, vorbindu-le despre puterea grozavă a Marelui Orient, despre ceremoniile oculte care leagă prin jurăminte cumplite, despre frumuseţile gradului Rose-Croix.

— Eh, pricepeţi acum izvorul puterii noastre? Când am plecat noi acum trei luni, noi am plecat din îndemnul unor oameni care au mai făcut revoluţii, care ştiu ce e o revoluţie şi pe al căror sprijin ne putem bizui. Odată cu noi a plecat cuvântul către toate lojile dinspre răsărit, ca să ne dea pe loc ajutorul de care avem nevoie. Ceea ce ne spunea era că ei, care veniseră în primăvară de la Paris, se socoteau deasupi^a masonilor din ţară, peste care voiau să treacă dispreţuitori.

Ca să-i impresioneze pe naivi, masonii se lăsau acuzaţi de către reacţionari că ei ar fi urzit în taină toate revoluţiile din Franţa şi de aiurea, că puterea lor e fără margini, iar în intimitate, când doreau să facă prozeliţi, îşi atribuiau, se pare, de-a dreptul asemenea merite. Mai mult decât laudele lor despre pretinsa putere a Marelui Orient de a face revoluţii, îi tulbură pe cei doi, însă, faptul că Pavlicioni le arătă că în lojile masonice sunt mulţi ne^gustori din lumea întreagă, la care ei se vor putea adâ'esa ca la nişte fraţi, cu o încredere fără margini, pentru ca să încheie afaceri de tot soiul. îşi dăduseră bucuroşi adeziunile şi rămăsese stabilit că în cursul lunei iulie să aibă loc ceremonia iniţierii.

Astfel se încheie în Bucureşti, în pacea înşelătoare a nopţii, duminica de 6 iunie, care fusese atât de însorită şi atât de zbuciumată în acelaşi timp.

A doua zi, luni, avu loc pentru cei rămaşi în capitală o adunare la Voinescu II acasă, căci nici el nu participase la şedixiţrt cu bucluc, aşa că putu scăpa de bănuielile Agiei; oricum, grijulii, nu se întâlniră în casa părintească, spaţioasă şi ascunsă în fundul unei grădini imense (Voinescu II era unul din cei şaptesprezece-optsprezece boieri fruntaşi care participau la revoluţie, dân cele şaptezeci de mari familii, dar familia lui era, trebuie spus, dintre cele noi în acest rang). Fură chemaţi la această consfătuke cauzaşi aleşi pe sprinceană, căci din spirit de intrigă şi pretenţii de ierarhie politică nu erau primiţi la aceste şedmţe de către cei care ţineau iţele în mâini decât numai cei socotiţi de ei că au destulă greutate socială. De astă dată se hotărî să nu vie niciunul dintre cei care fuseseră sâmbătă seara în Dealu Filaretului. Adunarea se ţinu în căsuţa pe care, la fel cu ceilalţi boieri tineri, ca şi fiecare din fraţii Goleşti, de pildă, Voinescu II o avea anume izolată pentru viaţa de holtei şi unde, dealtfel, se şi ţineau şedinţele literare săptămânale ale „Asociaţiei literare”.

În după-amiaza toropită de soare se strecurară pe uliţa adormită, strâmbă şi pustie, vreo douăzeci de cauzaşi, care pătrunseră pe rând, lăsând să treacă timp de la unul la altul, în căsuţa de pe dâmb, scundă şi acoperită cu olane înverzite.

Fură de faţă astfel Bolliac, Brătianu, Golescu-Albu, Pavlicioni, Scarlat Kretzulescu, Costache Bălcescu, arhimaii-dritul Snagoveanu, Danielopolu, pictorul Negulici şi, bineînţeles, Voinescu II şi alţii. Veni şi Aristia, care se însănătoşise brusc. Axente Sever nu vru să vie nici de astă dată. Statură, aşa cum se obicinuia la şedinţele literare, care pe unde apucară, în odaia lungă, şi cu tavanul jos, cei mai mulţi lungiţi pe^sofale. De la început Brătianu luă cuvântul spunându-le de ce nu vine Nicolae Golescu şi arătând că a in-tei^venit o schimbare faţă de cele stabilite mai înainte. El şi cu Nicolae Golescu sunt de părere că revoluţia trebuie să izbucnească noaptea şi anume, la două ore după miezul nopţii, miercuri spre'joi. Voinescu II, uimit de această propunere, le aminti că s-a mai discutat acest lucru şi că ar fi o greşeală să se scMmbe hotărârea luată. Bălcescu, înainte de plecare, a arătat limpede că revoluţia nu este un complot în întunericul nopţii, ci o mişcare vie, care trebuie să fie a poporului însuşi, că din cea dintâi clipă trebuie să fie prezente mase mari din toate straturile sociale.

— Ţi-aduci aminte, frate Brătianu, discuţia noastră de. săptămâna trecută? Eu nu poci uita părerea lui Bălcescu că

1IU trebuie să mai fie complot, că e nevoie ca masele popi; tmrt să 9e adune dintr-o dată. să freamăte laolaltă, să s* kicăteencă şi astfel să pornească fără şovăire, toţi ca u „îi^ur om, incit să zădărnicească orice rezistenţă a domni torului şi a oamenilor lui. Aceasta se poate întâmplă numai dacă semnalul revoluţiei este dat în plină zi, atunci când „liţele Bucureştilor sunt înţesate de lume, când Agia va fi neputincioasă să ia vreo măsură. Dimpotrivă, noaptea ne vom putea aduna prea puţini. Nu vom avea ţinte potri vito pentru ceea cc vrem noi.

Costache Bălcescu fu şi el de aceeaşi părere cu VOJ nescu II, adăugind că trebuie aşteptat să se înceapă m^ Întâi în tară, pentru ca ocârmuirea să fie intre două focuri dar Ion Brătianu ţinu cu îndârjire la părerea lui, arătând că o mână de oameni hotărâţi pot mai mult decât mulţimile haotice.

Arhimandritul loasaf Snagoveanu, un bărbat înalt, negricios, cu faţa încach'ată într-o barbă neagră şi mătăs*>asr) fu şi el de păi^erea lui Voinescu II, şi interveni cu o voc' gravă, care venea parcă dc subt o boltă:

— Domnule Brătianu, nu te cunosc prea bine, văz însă că *\u351? ti foarte tânăr, api'oapo un copil. Aici arhimandritul Snagoveanu se lăsa înşelat de înfăţişarea chipului de adolescent pe carc-1 avea în noua lui înfăţişai'e, cel pe car' lumea şi începuse să-1 cheme „Firfiricu”. Ar fi bine să asculţi do cei mai în vârstă decât dumneata, care cunosc ştiu mai multe.

Ai'himandritul Snagoveanu se vedea mai bine ziua în fruntea mulţimii, cu crucea în mină şi, dimpotrivă, nu s” vedea deloc umblând pe furiş, nociptca.

I'„n Brătianu luă din nou cuvântul şi, foarte vioi, cu un to-it nt de fraze rostite sonor, cu o voce din cap, care îngrozi pe _ nescu II, căci se temea că vor fi auzite şi dincx) l<^ df pen, izbuti să aducă pe cei mai mulţi de pai'tra lui. S* hotărî deci ca semnalul revoluţiei să se dea în noaptea dr rniercui'i spre joi. Se stabili apoi lămurit planul mişcării Io în această noapte. Ion Brătianu va veni cu o ceată de oameni hotărâţi pe la Oborul Vechi, ctşteptând pe maidanul din dosul bisericii Caimata. Axente Sever lu'ma să vie cu tabacii fntre Sfânta Vineri şi Hanul Roşu. Altă c<*ată se va adt'„in venind din Dealu Spirii subt p) dul de la Mihai-Vodă. – vor mai împărţi în acea noapte ultímenle arme. Când va sun. i Inir-o dungă clopotul c<^l maro al Mirropi) liei, toate o^rel' vor porni spi^ palatul lui Bibescu, de dincolo de gârlă.

lt)(5 a

I ain cii

Penlrii manifestaţiiJe care voj' uiina, fiecare şei de cealâ va lua mâine, ziua, de la prăvălia lui Danielopolu câte ua steag mare tricolor, pe care-1 va pune acasă în ţinte pe beţe lungi potrivite. Vor lua, de asemeni, tot de la Danielopolu^ Câteva traiste cu cocarde tricolore, care se vor împărţi mulţimii de cum se va lumina de ziuă. Tot mâine, marţi, Voinescu II, Aristia şi pictQrul Negulici se vor întiini după-amiaza acasă la Negulici, de unde unii cauzaşi intelectuali, care nu aveau destulă greutate socială ca să fie chemaţi azi, vor lidica afişele necesare. Proclamaţia tipărită şii unele cuvântări scrise, care se vor citi în cursul dimineţi|i-de joi în diferite pieţe ale oraşului. Va trebui ca In câteva ceasuri să se răspândească mii de ascnnenea afişe şi text (ale Constituţiei. Penti'U asta grupul de pictori, actori şi scriitori dintre căuzaşii mai mărunţi a ţine sfat la Nega-lici, prezidat de Voinescu II şi Aristia. ca să găsească mij-| toacele cele mai bune pentru răspândirea cuvintulut revo-^l luţiei.

AlCvSeseră locuinţa lui Negulici, fiindcă era în iundul| unei curţi îngrădite cu uluci înalte, iar în săpatele ei era Q| grădină prin care la nevoie se putea fugi. Casa era joasă, dar a・ odăi mari ca nişte magazii. Era de nelocuit, căo se încălzea greu, dar după ce focul cel mare îi nimicise lo-^ cuinta şi tot ceea ce avea lucrări şi mobilier, pictorul nu găsise nimic mai potrivit ca să-i poată sluji şi de atelier. Hotărâseră să se întrunească după-amiază, căci era timpul' cel mai potrivit, fiindcă oraşul era mai tot pustiu şi adormit din pricina căldurii. Deci se adunaseră aci Voinescu Ii. Negulici. Aristia. Bolintineanu, Scarlat şi Ştefan Turna-vitu. Zâne, Teulescu. Apoloni, cei doi fraţi Calina, pictora^ Rosenlhal, Iscovescu, iuncărul Nită Magheru, Mihăileanu/fostul secretar al teatrului, prieten cu Aristia, ca şi Zăgă-nescu călugărul. Paleológu, Mavromati, profesorul Dumitru Rădulescu şi popa Dumilru Georgescu şi încă vreo doi. Şedinţa fu, dealtfel, foarte scurtă şi cel dintâi care ieşi, cu o săcuUeaţă'ânţesată de hârtii şi cocarde, fu Aristia, car^ scoase capul cu grijă pe portiţă şi numai când îi făcu semn Halepliu ieşi de-a binelea. Actorul fusese însărcinat să facă de pază afară, transmiţând semnele, pe care urma să le pr: i-n^ească în caz de primejdie de la alţi doi actori; care vegheau încă mai departe, unul în stânga şi altul în dreapta casei.

— Du-te tu cu ele şi ascunde-le la cramă în butoaie. Mâine soai'â, miercuri, le aduci pe la unu noaptea în spatele bisericii Boteanu, unde ne întâlnim cu ceilalţi din grupul nostru. Vezi, fereşte-te de Agie, că te caută mereu. Te-au căutat şi azi pe acasă, mi-a spus adineauri Mihăileanu.

— Adică. maestre. mnne, miercuri? bâlbâi actorul, speriat că va ascunde afiptele la cramă, dar şi bucuros că afla data precisă care-1 interesa.

— Mâine seară. mâine seară după miezul nopţii se va da semnalul libertăţii, Halepliule. Va fi o dată istorică.

Pe lângă ei trecu o birjă cu coşul ridicat, şi Aristia se răzgândi dintr-o dată. Făcu semn birjarului să stea şi luă din mina lui Halepliu săculteaţa înţesată.

— Lasă că le iau cu mine. Tu vino mâine pe la mie^ji nopţii ia mine acasă, ca să pornim împreună. Va veni şi Mihăileanu, Mavromati, arhimandritul Snagoveanu, Zăgă-nescu şi alţii.

Halepliu se uită lung după bii'jă şi se holărî să se ducă numaidecât la Agie. Cunoştea inti-area din dos pe unde erau aduşi cei arestaţi. Dar nu-1 găsi acolo pe lancu Manu, şi, hotărât de data asta să stea de v (^rbă de-a dreptul cu el, numai cu cl, amină pe a doua zi dimiiieaţa.