Flăcăi şi fete la furcărie

Până înspre Sfântu Nicolae, Miai făcu vreo cinci drumuri de-a lungul Vlăsiei către Zimnicea. Noii lui tovarăşi erau mulţumiţi de el. Era iute foc şi prindea uşor. II găsi Crăciunul cu o punguţă cu galbeni pe care o purta, cu baierele petrecute pe după gât, la piele, pe subt cămaşă. De câte ori putea, se ascundea ca să-i vânture înpalmă, să-i facă fişicuri, care-i mângâiau degetele. în ce priveşte zestrea, Nedelcii căutau să-1 tragă în capcană, socotea el, silindu-1 să se mute la han, în odaia în care dormea Petruţa cu plodul ei. Dar el vrea casa lui. De asta făcea tot ce făcea acum. Vrea aşternutul lui, o căsuţă a lui, cu lacăt, că văzuse şi asta la târg, ca să-1 pună Ia uşă dacă vrea. De cum se dcsprimăvărase în martie, se puse pe lucru şi făcu câţiva pari pe care-i împlântă prin partea lui de loc, ca să se ştie că e locul lui. Avea de gând să facă mai târziu şi gard. în sat numai vreo treizeci de gospodari aveau gard. Gardul era întâiul pas spre îmbogăţire. Cine avea gard avea curte, putea să ţie vite, găini, purcel, putea să sădească pomi. Ce poţi să ţii în bordei? Iată, frate-său, mai mic cu trei ani ca el, avea o cocioabă cu prispa de două palme ridicată de Ia pământ, dar se chema că e căsuţa lui, avea şi tindă. Avea şi un gard de mărăciniş numai, căci lupta din greu cu oamenii boierului, trudea până la istovire pe câmp. îşi ţinea vitele, doi boi şi o vacă, subt un fel de umbrar în spatele casei, iarna mereu cu frica să nu le afle dimineaţa sfâşiate de lupi. Porcul îl ţinea în odaie cu el, cu nevasta şi copiii, cele patru, cinci găini şi un cocoş, care vara dormeau în corcoduşul sălbatic din bătătură, că le făcuse un fel de scăriţă, ca să se poată urca, se vârau subt patul de scânduri, aşternut cu un ţol, pe care dormeau dc-a latul Miai şi Toma.

Acum Miai începu cu gardul. în primăvară, câţiva oameni de la deal începură să aducă în carele lor bârne groase şi pe urmă nuiele lungi. Dădu să-i lucreze un dulgher tocuri pentru uşi şi ferestre. Cumpărase şi două stive de şindrilă. Nimeni nu se mira cum de poate face Miai atâta risipă de bani. Era ginerele lui Nedelcu. Toată ziua, căci pusese om în loc să-i facă toate podvezile, robotea între stivele de lemn. Muncea fără nici o socoteală pentru casa lui. înspăimântat de atâta dârzenie, Nedelcu îi făgădui că, daca el îşi face singur casa, îi dă zestre Petruţii şase boi, doi cai, cincizeci de oi, o; scroafă cu purcei şi două lăzi cu de-ale casei.

În april, când pădurea nu era încă înfrunzită, Miai făcui trei drumuri la Giurgiu. Aduse nu numai cai, în schimb, ci şi câte o traistă cu scule scumpe; de aceea partea lui era şi mai mare. Cunoştea acum temutul codru al Vlăsiei de la Zăvoiu Dihorului la Giurgiu şi de la Zimnicea la Ploieşti, cum cunoştea zăvoaiele de peste gârlă. Radu Căpitanu îl plăcea, dar nu vrea să se facă haiduc. Cerea numai plata cuvenită, aşa cum fusese înţelegerea Radului cu Nedelcu. Aci înşelăciune nu încăpea. Totul se făcea, e drept, cu ochii închişi, dar pe încredere. între hoţi lucrurile merg slrună numai câtă vreme e încredere. Nu ai timp să cercetezi îndeaproape, iar multe nici nu le vezi. Dar şi când tovarăşii îl află pe unul de minciună, omul e pierdut şi, în orice caz, despre daraveli cu el nu mai poate fi vorba.

Tot ceea ce era furat din jos, dinspre Dunăre, era trecut de oamenii lui Radu Căpitanu, care cunoşteau toate potecile munţilor, pe drumuri îm. pădurite în oraşele şi târgurile de subt munte. Acolo se pierdea urma lucrurilor şi a animalelor. Radu Căpitanu era şi negustor în felul lui. şi după ce a făcut avere mare s-a predat, a făcut anii de închisoare, nu iTiulţi, căci a plătit bine pe judecători, şi a fost singurul haiduc, alături de Jianu, care a murit de bătrâneţe în patul lui.

În scurtă vreme, Miai avea să înceapă ridicarea căsuţei. >i se hotărî nunta pentru duminica de dinaintea Sfântului Constantin.

Sultana se întorsese şi ea de la Piteşti, unde-i plăcuse să stea mai mult decât a vrut Ichim. L-a văzut pe Miai cu ochi de rudă şi de prieten. Glumeau unul cu altul şi toţi ai casei făceau ha:4de veselia lor. Pe amândoi banii îi învioraseră şi îi făcuseră parcă mai frumoşi. Petruţa o minea din ochi pe cumnată-sa şi, deşi era mai matură decât ea, îi asculta sfaturile acum când îşi pregătea gătccda de nuntă. Ichim era

: are mcare şi ajutor.

Cu Şl gine îi vrut dărM molcot doi an că el ceiul fatăn brad, cânte Io

Dobr bănu

U părţile

^^^^ cinica. – şi iM fraţi felull da^ Refl în pat nuji ri^ eni pe uri ilâ. de în an.

de fur, o icu a la un a, tă, iăI tare mulţumit de cum se descurcaseră iţele. Avea nevasta pe care şi-o dorise, îşi măritase sora şi căpătase şi un om de ajutor.

fCu vreo două săptămâni mai înainte fuseseră între socru ginere oarecare neînţelegeri şi chiar certuri. Nedelcu ar vrut să facă o nuntă în toată legea ei, să se ducă pomina, dar Miai şi frate-său Ion ar fi vrut ca să se facă totul mai molcom, mai pu socoteală. De. mireasa are un plod de doi ani. Nu era însă chip de înţeles cu Nedelcu, care spunea că el plăteşte toată nunta. că dă oricât, dar să fie după obiceiul locului, cu tărăboi mare, cu colăcari, cu podoabe de fată mare, cu slujbă mare la biserică, cu căruţe împodobite cu brad, care să poarte nunta prin patru sate, cu lăutari care să cânte trei zile.

Ion aflase că satul se cam prăpădea de râs.

— Şi cu rachiu roşu, nu? întrebase mucalit logofătul Dobre pe Ignat Secu şi povestea asta la toată lumea. Nu bănuia că o să fie tocmai el naş.

Un singur lucru vrea să facă Nedelcu după datina din părţile de jos. Masă cu dar. Oamenii fuseseră vestiţi şi-şi arătau, scuipând cu silă, obrazul: bogătanul tot bogătan, tot cărpănos. De unde să aducă oamenii săraci daruri?

Fusese acoperit din nou umbrarul din curte, unde ţineau vara vitele, cu fi'unziş proaspăt. Puseseră frunziş mult şi pe umbrarul din faţa cârciumii, unde aduseră şi trei care cu nisip. De dimineaţă, când fu cu fedeleşul – cu legătura – cântară scripcarii şi clarinetistul, adus de Nedelcu, la socru şi la mireasă, pe unde umbla plosca, Când vrură să cânte la fratele mirelui, la Ion, acesta îi goni. Ciudat om era de felul lui şi acest Ion. închis, tăcut, morocănos, avea nasu mare de parcă ar fi fost frate cu Ichim şi Pvcstea şi era oarecum tot bălan sau, rnai bine zis, faţa lui ciupită adânc de vărsat părea leşioasă. N-avea buze parcă, ci numai o tăietură care când se deschidea arăta dinţi puternici. De altfel, tot capul îi părea lucrat în inimă de stejar. Se bucura în sinea lui că, în sfârşit, Miai se cuminţeşte şi ia o nevastă bogată, dar nu arăta. Nedelcu ii dădu lui Ichim în grije anume, că Restea fiind flăcău vrea să joace cu fetele, să fie cu ochii în paţi^u, să-şi aleagă oameni pe trei zile cu plată – fiindcă nu vruseseră să aleagă cotoicr dintre nuntaşi – să nu facă risipă cu vinul şi mâncarea.

Nedelc: i nu r'cloc iubiţi în sat. Firea lor era prea deosebită de a sătenilor din partea locului. După zece ani de viaţă laolaltă, erau socotiţi tot străini de sat. Nu era iubit nici Miai, tocmai fiindcă se ţinea prea mult de satele din deal şi fiin': că era din cale-afară de muieratic. Acum, în afară de doi-trri bărbaţi, ca alte Ion Firu şi alde Ignat Secu, nici ceiln'„' nu erau uşă de biserică. Dar nici nu-şi făceau de cap ca M'a'. Se mai fereau de lume. nu umblau după muieri cu scripcarii după ei. Nedelcu ştia toate astea şi se cam temea că n-o să vie lume la nuntă. Cât priveşte pe flăcăii satului, îl urau pe Miai cum urăsc cocoşii eretele. Fiecăruia îi era frică pentru puica lui. De aceea fură bucuroşi când Stanciu al lui Clutu hotărî să se facă o furcărie anume, ca să se înţeleagă toţi flăcăii şi fetele dacă să meargă la nuntă ori ba. (Se zicea, se vede, furcărie, fiindcă mai demult, cândva, veneau femeile şi fetele cu furci de tors şi cu andrele pentru împletit.)

De trei ani de când ieşise la horă fata lui Dedu pescaru, Rita. furcăriile se făceau numai în faţa bordeiului lor, căci de când se m. ăritase Sultana, ea rămăsese fata cea mai frumoasă din sat. Era cam scundă, cam plinuţă şi totuşi uşoară ca flacăra. Şi totul era rotund în ea, de parcă ar fi fost dată la strung: capul cu coade scurte şi grele, de păr bălai, fruntea, obrajii, umerii. Prin cămaşă, rotunzi, i se ghiceau şi sânii, care sâcnau ochii flăcăilor, rotunde îi erau şi soldurile împlinite sub catrinţa şi vâlnic. Şi toate pe faţa ei păreau tras meşteşugit cu o pană uşoară: sprâncenele lungi, pleoapele urechiu-eâe, gura mare. Ochii verzi-căprui îi jucau drăcoşi, iar biTzele, cu înconjur limpede ca de floare, zâmbeau din te miri ce. Nu se hotărâse încă şi nu se dădea pe faţă pentru nici un flăcău, deşi se părea că îi place Stanciu mai mult decât ceilalţi. Când vorbea însă cu Drăgan al lui Ignat Secu, care se făcuse un flăcău voinic, dar cam tăcut, fata surâdea mereu, şi asta putea să fie un semn. Seara, când au văzut focul aprins de Stanciu şi Oagea în faţa bordeiului de pe malul eleşteului, flăcăii şi fetele din sat au început să se adune. Obiceiul era ca fata la poarta căreia se face furcârla să iasă la foc cea din urmă. aşa că arseseră două târne de crăci uscate când ieşi şi Rita din bordeiul de sub plop; căci bordeiul lui Dedu era subt un plop negru, mare şi rotat ca un stejar. Aci se povestea de obicei de câte au fost prin sat, că erau unii flăcăi şi fete care ştiau tot, iar cei care nu ştiau aflau la furcărie tot ce I cit^l se pu sau p joace F dâns nunt do şirJ| dăgit

Mifl iS d3 ap.

m d.

tot ce era de aflat. Fetele şi nevestele tinere veneau acxm mai puţin cu furci; coseau cămăşi, ori mai împleteau, că era, de la vâlvătaia focului, o lumină ca ziua. Se spuneau şi ghicitori şi se făceau glume uneori cam neobrăzate, cam de ruşine. După ce glumeau, lucrau sau povesteau, unii dintre ei îşi urcau fetele în plopul cu crăci groase şi se giugiuleau şi se pupau, ascultând cum cântă Rita ori Lică, sora lui Stanciu, sau privind pe băieţandrii şi codanele care aci învăţau să joace înainte de a ieşi la horă.

Flăcăii fură mai toţi de părerea Iui Stanciu că nimeni din sat – adică dintre ei, cei tineri – nu trebuie să meargă la nuntă. că Miai s-a însurat prea târziu.

— Bia, bă, că dă ce vă e frică tot nu scăpaţi, rise, cu douăzeci şi patru de măsele, Safta lui Firică, voinică şi neruşinată ca o văduvă, deşi nu avea decât şaptesprezece ani. Ehei. când o intra dihoru ăla în găinile voastre. o să fie vai şi vai.

Vasile, fratele Riţci, Pe; tefript, cum îi spuneau de vreo doi ani, de când într-o seară le dăduse la furcărie câte un peşte fript, că ei-a după revărsarea Argeşului, şi cum i-a rămas numele apoi, care era în dras^oste cu Safta, vi'u s-o plesnească peste obraz, dar nu o ajunse.

— Mamă. mamă. că tu atâta aştepţi. Să te întiiizi cu el. Să ştii, fă, că mie nu mi-e frică dă pliscu lui. mor cu el dă gât şi pă tine te dau tocată la peşti.

Cât lumina focul, se văzu venind de-a lungul Gârloagei Mitru, cumnatul lui Toma, care târa după el un copac, un copac fără frunze, ale cărui crăci negre ridicau praf în urma lui. Aducea din marginea pădurii un arţar uscat, ca să-1 puie pe foculfurcăriei. Chiuia ca un năzdrăvan, ţinând toporul deasupra capului. Săriră flăcăii să taie crăcite, dar vlăjganul nu dădu toporul la nimeni.

— Fugiţi, mă. nu-1 dau, că-1 pierz. Şi-i ameninţa pe toţi în glumă. Tăia singur crăcile, pe care fetele le aruncară pe foc, de unde ţâşni o nouă vâlvătaie, care lumina şi o parte din apa eleşteului, până spre malul celălalt, unde se vedea o luntre.

Cei de faţă îl văzu apoi pe Mitru, malţ şi cam subţire, cătând, cu privirea iscoditoare, printre umbrele culcate pe iarbă, mai pe lături, apoi pe bordei şi, când văzu că nu e cine vrea el să fie, se uită şi în plopul rotat ca un stejar care aproape că acoperea bordeiul.

Ca să-1 necăjească, Vasile, făcând semne celorlalţi, îl îndemnă s-o caute în stufiş.

— Vezi, mă, că e cu Drăgan în luntre, începură să râdă toţi când văzură că Mitru încremeneşte în lumina flăcărilor, neştiind dacă e glumă ori e de-adevărat ce spune Vasile. începu să râdă nătâng de bucurie când roaiba şi bondoaca de Zamfira – cu care vorbea el – ieşi din bordei, unde se ascunsese dinadins, ca să vadă dacă-i pasă de ce face ea.

Se auzi de subt un arin lăturalnic glasul lui Drăgan:

— Ei, ce facem, mă. mergem ori nu mergem.?

Safta lui Firică, bălană şi zdravănă, care venise cu furca, dar nu torcea, că nici n-o prea lăsa în pace Vasile, fu de părere că trebuie să meargă.

— Păi, mergem, dă ce să nu mergem? Flăcăii cam mârâiau.

— Mă Vasile, fu de părere Oagea, astea din sat mor toate să meargă la nuntă.

— Parcă numai noi? Da' alea dân alte sate n-ar vrea să vie.? Mi-a spus o nevastă dă un cântec care să cânta p-acolo printr-un sat dă la deal, nu ştiu pă unde. Şi Pviţa începu cu elasul limpede, şireată ca o văduvă:

Mama-mi zice. Radii, bia. Ce tot ai cu albia? Deseară vreau să mă lai. Că-i prin sat neică Miai.

Fetele râseră toate, dar se vedea limpede că în sinea lor înţelegeau zăpăceala şi graba feVlor din deal.

Vasile. cam acru puţin, fu de părere să-i facă şi ei un cântec lui Miai. Cel mai iscusit în asta era Mitru.

— Mă Mitrule. hai să-i scoatem şi noi un cântec lui Găman.

— Ce cântec?! întrebă mirată Safta, neîncrezătoare.

— Păi uite, cam aşa.

Vasile se scarpină în cap. pe gânduri, şi pe urmă spuse cam încurcat, îngânind un viers prea săltăreţ:

Ţi-a plăcut, mă ne'că. banu, Şi te-ai însurat cu sluta.

Safta plescăi dispreţuitoare din buze.

— Eah. nu merge poi

Dar Mitru, care rămăsese cu ochii în jeratecul care pâlpââa cu flăcări mici ca pe o vatră, ţâşni: ~ Stai. e mai bine aşa. Iote:

Ţi-a plăcut, mă neică, banu, Şi-ai luat sluta cu toptariu.

Asta le plăcu la toţi. Flăcii chiuiau de m. ulţumire. Se porniră pe cântat.

Mitru, care se lăsa de obicei rugat, se lasă în cele din urmă înduplecat de Zamfira lui.

Era în sat de la vârsta de zece ori unsprezece ani, dar tot vorbea altfel decât zăvoienii Liceştia dintre Argeş şi Şabăr. De aceea mai şovăia uneori, căci pe urmă râdeau de el. Nu spunea ghine şi copchil ca soră-sa Stanca, dar tot îşi mai da în petec.

Începu cu un glas cald şi pripit, parcă mai muit din cap, cântecul care le plăcea la toţi:

Ooof. dodă. dodă şi iar dodă.

Cât e Argeşul dă mare, Haz ca Săbărelu n-are;

Săbărelu mititel, Să-nfundâ dragostea-n el, Săbărelu cu dulceaţă, Trece iarna şi nu-ngheaţă.

Foaie verde didiţel.

Ce caţi lele-n corlăţel?

Cat o vacă ş-un viţel, Ş-un drac dă ibovnicei.

Şi mă uitai pă Şabăr, Văzui săbărencili, Unde nălbesc pânzili, Şi ridică fustili, Dă le vezi picerili, Albe ca fuioarili, Că mă prinde frigurlli. Dă friguri cad şi mă scf) l, Dă dragoste cad şi mor.

Ştiau că s-a sfârşit şi începură hohotele de râs; râdeau mai ales fetele.

— lotă-te cum râd, feti] i”, făcu Drăgan cu ochiul şi rise cu un g! as gros ca al lui tată-său.

D: r vlăjganul de Mitru, îndrăcit şi mânios, nu se opri de data asta şi făcu semn cu mâna că mai are de cântat; apoi, uitându-se lung la Zamfira roaibă şi ţâţoasa, care-i plăcea lui atâta, începu iar:

Dar-ar Dumnezeu d-o ploaie, Să vie Sabaru mare. Să-mi ia podu dă la vale, Să rămâie numai parii. Numai parii, părugenii, Să se-nece săbărenii, Să rămâie-o săbăreancă. Una dă mi-e mie dragă.

Se năpustiră toţi asupra lui, ghiontindu-l. Rita, voinicoasă, îi puse mina în piept, chipurile, ca să-1 răstoarne. Safta strigă la ea:

— Fă, nu-ţi pune mintea cu nărodu, că ăsta când te-o răsturna, te ară şi te seamănă.

Se potoli şi hârjoana.

Veni rândul Ritei, care, până mai an codană, era acum limba satului. Ea scornea cele mai multe cântece. Furcăria se făcea în fata bordeiului ei, nu numai fiindcă era fata cea mai frumoasă din sat, după cc se măritase Sultănica, dar şi fiindcă şi ea cânta tot atât de frumos ca şi fata lui moş Truţă. Dar acum nu izbuti să găsească ceva pe seama lui Mitru, cu roaiba lui.

Stăruiră apoi să cânte şi Maria lui Mânjoc. Deşi nu avea decât douăzeci şi doi de ani, Maria era văduvă de trei an^ că-i murise bărbatul de oftică. Era o femeie amărâtă, de părea mai bătrână decât era. O socoteau unii şi pe ea atinsă de boală. Tată-su era om cu stare şi-i dăduse zestre bunicică. Ar fi putut să se măiuţe iar, cu orice flăcău din sat, însă ea nu mai putea după Vasile, cu care fusese în dragoste cu vreo două veri mai înainte. Dar flăcăul pescarului, după câtăva vreme, când o văzu pe Safta înflorită ca un măr domnesc, nu se mai uita nicidecum la biata Maria, care tânjea de dorul lui. Era prea mândră şi nu vrea să arate tuturor că ea, iată de om cu staie, se prăpădeşte după Vasile al lui Dedu pescarul. A't-nea la furcărie, ca atâtea alte neveste şi văduve tinere, dai

Jse i

Oi. lui, a aducând totdeauna furca şi prefăcându-se că to; i numai să fie lângă Vasile măcar o seară.

# Se părea că au şi obosit toţi de cântece glumeţe, pe seama: elor din sat, mai cu seamă a logofeţilor de la curte, care-i îndemnau la muncă, pocnind din gârbaci ca la vite, când 5e auzi glasul Măriei adânc şi uşor înlăcrimat, începând tărăgănarea altoită cu durere a doinei, cu un o lung, prelung, în^ Itors în inima ei ca un cuţit, răsucit apoi în vorbele pe care satul le şi uitase de anul trecut de când le cântase fata unchia-pului de pe Argeş, cel care murise în sat la ei. Zise de câte două ori fiece rând de vorbe. Spre mirarea tuturor; ^ parcă nemai-putându-se stăpâni, înlocui pe „Ioane”, cum era în cântec, cu „Vasile”:

Iff O. foaie verde foi de simbru.

Vasile, bătu-te-ar sfântu. Ce te ţii atât de mândru? Că la tine nu mi-i gându. Ooof, Leano. Lino. Că gându dă l-aş avea, Mai bine m-aş spânzura. La marginea drumului, Dă craca pelinului. Ooof, Leano. Lino. Cine-o trece să să mire, Ce năcaz a fost pă mine, Câte cazne şi am.ar. Cită dragoste-n zadar.

Era în glasul acesta o durere altoită care depăşea făptura femeii. Venea dintr-o adâncime de început istoric, fără îndoială, în care îşi avea înfipte rădăcinile. Fără acele tărăgănări prelungite, sprijinite pe unele jumătăţi de cuvinte, fără acea zestre venită din adânc de veacuri, pe care o aduc acele „foaie verde”, „şi-aân zis verde”, ca şi alte „chemări”, care îşi au noima lor, chiar când par fără nici o noimă, ca, de pildă, în, Foaie verde lemn uscat„; fără aceste „chemări”, fără acel o prelungit din străfundul timpului, ca o chemare, fără tot ceea ce doina aduce ca o zestre a trecutului (deasupra căreia plutesc vorbele schimbătoare, ca valurile peste matcă), cântecul poporului nu mai este el însuşi, cum o tulpină retezată nu mai este copacul viu. în acest cântec omul este el, dar laolaltă cu tot ceea ce a fost şi cu toţi cei do azi asemeni lui. Din cântecul căptuşit cu tot trecutul, în vremuri de răs-tri^le, omul obidit şi neştiutor de carte îşi adună hrana pentru inima lui, îşi limpezeşte pentru el însuşi propria lui simţire, adâncind-o. Cintindu-1 il încarca cu întoarceri şi răsuciri ale viersului, iscate din simţirea lui, ca o lăută adăugitoare, şi uneori il Întoarce, acest vers, dintr-o unduire, din-tr-o legănare de jale, într-un chiot prelung, prevestitor de răzmeriţă. *

Se mai certară din nou, dacă să meai'gă ori nu la nunta lui Miai. Până la urmă cuvântul potrivit veni de la negi'icioasa şi sfioasa de Lică. Zimbi cuminte cu faţa ei lungă şi găl-bicioasă.

— Mă, voi ar trebui să vă bucuraţi că acum îşi toarnă apă-n vin. că vrea să intre şi el în rindu oamenilor. O fi

^ Credem că se înţelege de aci că acest cântec al poporului nu este un produs încheiat, rotunjit, ci este un fond statornic'de poezie şi muzică, un organism viu. numai o parte din vorbe şi din modulaţii înnoindu-se uneori, dar negreşit în consonanţă cu întregul, aşa cum se înnoiesc în decursul anilor celulele organismelor care se dezoltă. E, cu alte cuvinte, creaţie continuă.

Fără această zestre a trecutului, care îi dă cântecului popular un iz de pământ reavăn, cântecul poporului este orice, dar nu mai este el însuşi. O făptură de bronz. înverzit, a fost găsită adine în humă, şi mâini nepricepute au scuturat de pe ea pământul tot, lustruind-o şi Sătind-o cu poleială galbenă. E ceea ce a făcut burghezia culturală la noi cu. dorul^ cântecului popular, pe care l-a desprins şi l-a înzorzonat după gustul ei.,. Du-te, dor, la badea-n sin-„ şi altele la fel însă un. dor” corcit cu tralala nu mai e cântec al poporului, e un do. individual, nu o simţire laolaltă. Pe de altă parte, e fără noimă şi acel fetişism estetizant al oricărei silabe rurale, cacofonice. Este treaba oamenilor de ştiinţă să culeagă, cu o tehnică riguroasă, folclorul, dar ceea ce trebuie să se ştie e că nu orice produs folcloric este artă populară, care este izvorul artei de totdeauna. Scientiştii au sVrimbat, pe vremuri, prea mult din nas. vorbind despre culegerile de poezie populară ale lui Alecsandri. Fapt este că aceste poezii, culese şi uşor modificate de el, sunt vii şi citite şi astăzi, pe cân-: multe din colecţiile sistematice, dinspre sfârşitul veacului – pe care de altfel, culegerile lui nu le-au împiedicat în nici un fel, căci actul poetului n-a eliminat şi nici n-a alterat obiectul – dorm în tomuri groase. Alecsandri n-a greşit sporind frumuseţea poeziilor culese de el. fiindcă fondul artei poporului poate fi sporit de către poeţi, cantare* şi compozitori, de oricine, dar numai în măsura în caie aceştia ţin seama de legile lui de formaţie, şi în acest mod cel ce a colaborat efectiv cu viersul românesc se arată el însuşi ca un participant Ia esenţa creaţiei româneşti. indiferent, de altfel, care e obârşia lui. Prin culegerile lui de poezii obşteşti. Alecsandri s-a dovedit a fi. în acel ceas, în afară de propria lui operă, care nu e vizată aci, floare extremă a poporului său.

a simţind şi cl c-a îmbătrânit flăcău. Atunci, dă ce să nU mergeţi?

Până la urmă fură de aceeaşi părere şi ceilalţi. Flăcăii se legară să fie toţi călări, să aşeze pături pe cai şi să le lege cu chingile cu scări. Drăgan împrumută un cal de-al lor şi lui Peştefript, că Dedu n-avea decât o iapă bătrână, cu care căra papură şi uneori peştele la curte. Hotărâră să vie toţi cu brâne roşii şi opinci nepurtate. Fetele să se încingă cu bete roşii cu albastru.

Poale tocmai fiindcă era această floare extremă a poporului său, Alecsandri a simţit şi ce funcţie unică juca. într-acea vreme do asuprire, cântecul în viaţa rumânilor. Căci, în pragul lui 1848, suntem, din pricina V'tregiei istorice, la o culme a cântecului poporului. Seva unui popor obidit, ţinut cu vrăjmăşie în întuneric. îşi împlinea cum putea nevoile de expresie şi comunicare, iar felul amar în care îşi împlinea aceste nevoi caracterizează epoca însăşi.

La un popor robit, aproape în totalitatea lui analfabet (căci erau puţine excepţiile), prin nepăsarea şi prin voinţa stăpânitorilor (fiindcă boierii reformişti erau doar o floare de primăvară), care are alltea de spus, cântecul trebuie să înlocuiască cititul, să înlocuiască fondul de cărţi al altor popoare ceva mai norocoase. îndeplineşte funcţia volumelor de poezie, pe marginile cărora cititorii îşi înseamnă versurile şi strofele în care se regăsesc, căci întotdeauna pe paginile cărţilor s-au îngemănat, la orice depărtări, minţile şi inimile bucuroase de a se descoperi, unele pe altele, semene.

Dar mai ales în aceastăepocă de dinaintea lui 1848. cântecul poporului ţine locul foilor tipărite, care ar ti trebuit să fie multe, căci până în 1828 nu era niciuna, iar pe urmă au fost doar câteva.

Locul sutelor de mii de foi tipărite care au lipsit l-a ţinut cântecul, care era în felul său o foaie cântată. Rumânul arde să-şi spună amarul şi vrea să-i spună Măriei, puicuţei, mândrei. că o iubeşte. Are nevoie de un mijlo'^ de comunicare, şi nevoia i-o impl'neşte într-un sens doina satirică şi cântecul bătrânesc, într-altul. doina de dragoste. Un cântec al poporului nu e. frumos'*, nu e un tril. un joc de sunete plăcute. E un mijloc copleşitor de comunicare. De nenumărate ori viersul este o epistolă nescrisa de dor. ni t'„rui ei pentru cel care-1 cânta şi este o epistolă primită şi gândită din nou acelaşi timp doina de dragoste, ei fac acelaşi lucru.

De la sat la sat cântecul se încarcă de sensuri adăogate de către cei care l-au cântat, pierzând uneori altele, şi până la urmă acest cântec poartă cu el o dragoste, o patimă, care sunt ale poporului însuşi.