Nunta de la han
Toată dimineaţa, mireasa şi cumnată-sa Nită, cum o răs-făţau acum Nedelcii, şi-o petrecură cu găteala, aşteptând să vie Miai cu colăcerii să ducă nunta la biserică. Petruţa îşi adusese de la Piteşti încălţăminte nouă şi o maramă spu moaşă de borangic, cât un cearceaf. cumpărată de la nişte ^. cărence. Avea o cămaşă albă ca zăpada, de inişor, cu râuri mătase albăstrie şi bete cu mărgele de la Zimnicea, iar în faţă, pe poale, un vâlnic negru de lină, înflorat cu amici roşu şi verde. O pieptănase Nită, întinzându-i greu părul băţos c nişte viţe de capră, ca să-1 prindă apoi într-un conci sus. Se încondeiase la sprâncene cu nucă arsă şi îşi dăduse nişte suli ^ m pe faţă, adus cândva de Ichim de la Giurgiu. Sultana îşi. ¦: unase şi ea părul la ceafă, dar nu-1 strânsese în conci, ci îşi lee.'^. se coadele groase una peste alta. Ave. a o iie de borangic calben, cu râuri de mătase, în culoarea mărului crud. In faţa îundă i se vedeau mai întii spâncenele groase, şi dedesub^ apele verzi ale ochilor mari. Trăsese iia în jos, ca să apese puţin sinii plini, care se. vedeau pinn pânza mătasei ca nişt gutui. Deşi se făcuse cam lată în şolduri, fotele de lâm bătută cu fir auriu, îi cădeau bine, că era dreaptă în faţă, n? ivea burtă deloc. Purta în picioare cizmuliţe roşii, cum n mai văzuse în sat, aduse tot de Ichim de la Giurgiu.
Dinspre sat se văzu un nor de praf şi apoi se auziră lăucaţi cam la fel, în cămăşi albe de pânză, încreţite, în iţari, opinci şi brine roşii. Călăreau câte patru ca ostaşii. Stanciu şi chiumtl floră-s9
Ú (ala ocoliţi
Oac^ ^ căpătaseră de la Restea pistoale şi trăgeau focuri chuâind. în urmă, căruţa cu lăutarii şi vreo două muieri, nup. taşe. Oraţiile au ^fost spuse de Peştefript, că-1 învăţase soră-sa Rita. De la han, mireasa şi toţi nuntaşii s-au urcat în cele opt căruţe, împodobite cu verdeaţă, caii având ca şi ai călăreţilor, legate de căpestre, ştergare de borangic. Au ocolit prin trei sate până la Putu şi Salcia, trecând cu chiote şi cântece de lăutari şi s-au întors la biserică.
După ce Miai a luat în braţe mireasa şi a dat-o jos, aju-tând-o să urce şi cei câţiva paşi, din drum pina pe dâmbul înverzit pe care era biserica, au coborât şi nuntaşii. Căruţele şi caii au fost duşi în jos în poiana răscrucii.
Nuni fură logofătul Dobre şi nevastă-sa, Lisaveta. în vreme ce erau în biserică, tot satul s-a înghesuit, de se strivea lumea, ca s-o vadă pe Petruţa mireasă şi pe Găman cu pirostriile pe cap. Dar cei mai mulţi rămăseseră afară, în curtea bisericii şi pe drum.
Până să se joace, Isaiia dănţuieşte”, soarele, care arsese toată ziua, fu năpădit de nouri grei, aduşi de un vânt năprasnic, cerul tot se învineţi şi fu apoi o năruire de trăsnete şi tunete, după care începu să toarne cu găleata. Nu putură ieşi din biserică timp de un ceas. Nimic nu s-a ale& din alaiul nunţii. Mulţi se descălţară şi coborâră râpa în picioarele goale, cu ismenele suflecate ori cu poalele catrinţelor în cap.
Acasă fu alt bucluc. Umbrarul pregătit în curte fusese năruit de ploaie, şi până la el erau numai băltoace, aşa că fu nevoje să se pună masa numai în cârciumă şi în odaia de alături, din care se scoseseră numaidecât paturile cu rogojinile de pe ele. Musafirii trebuiau acum împărţiţi în două încăperi şi nu fu lucru uşor. în odaia în care fuseseră paturile aveau să fie mai puţini. Nunul mare, nuna, socrul, cumnaţii şi cumnatele şi cel mult zece-doisprezece nuntaşi. Fruntaşii, satului. Restul avea să se înghesuie în cârcium.ă. Fu greu de tot, căci toată lumea vroia să fie în odaie, unde se aşezase o masă aşternută cu pânză, în fruntea căreia aveau să şadă Miai şi Petruţa, iar în dreapta şi în stânga lor, nunul mare şi nuna, astfel ca să fie văzuţi şi de cei din prăvălie. Oricum încercară însă fură şi destui nemulţumiţi. Eftimie Şoricaie, cătrănit rău, negru la faţă, căci avea să maniace în prăvălie, îşi smulse muierea şi se îndreptă spre uşă.
— Hai, fă, acasă. că n-am slugărit la uşa lor, să mă puie în coada meseii, la un loc cu pomanagiii satului.
Bătiânul Nedelcu ii puse mina pe umăr, îl smuci de cisă-i cada pălăria din cap şi-1 trânti pe un scaun.
— Stai aici, mă neisprăvitule, şi ascultă ce spun. După aceea strigă cu glasul lui de buhai, către toţi: Mă. dincolo masă cu dar. Cine vrea să poftească acolo. Asta cam potoli lumea. Chiar Eftimie Şoricaie se cam codi puţin. Nevastă-sa, când văzu însă că tot stă pe girlduri, bănui cam ce are de gând şi-1 înghesui să se aşeze ca lumea pe scaun. îi era frică să nu se lase ispitit, că-i ştia felul.
— Dă unde o să mai dăm noi şi dar.? Că nu avem afară de boi, dăcât mieluşica.
Eftimie îşi pocni cu unghia obrazul chiar lingă pruna dc: ici.
— O sa dăm mieluşica. Dă ce dracu mai mâncăm tot anu mămâUgă şi cu ceapă dacă nu putem să fim şi noi, din când în când, oiimeni?
Se ridică şi o trase după el dincolo.
Toţi ţineau să fie în rând cu oamenii, dar, cum cei mai mulţi şiiau că n-au de unde, şi-au îndesat pălăriile pe frunte şi au rămas locului. O dată bea şi mănâncă omul pe socotealn lui Nedelcu.
Femeile ajutătoare aduseră străchini mari cu ciorbă, pe care le puseră pe masă, iar un argat, pe care-1 avea Nedelci în curte, mustăcios şi uscat, aduse atârnate de git patru ploşti lucrate frumos cu fierul roşu şi împodobite cu verdeaţă, pe care le puse dinaintea mirilor şi a nunilor, logofătul Dobre şi Lisaveta, ncvastă-sa, care şedeau în stânga şi în dreapta miri-1'^'- în lungul mesei.
Vechilul moşiei, unul nou, venit în sat numai de şase luni după răzmeriţă, cai-e era în stânga, intre nună şi nopă Gheorghe, ridică plosca şi, înainte de a bea, strigă
— Noroc, să fie într-un ceas bun.
Se auzi o larmă veselă, şi cuvântul „noroc” fu învălmăşi până se pierdu. Ar fi trebuit ca ăl dinţii care bea şi spun.
noroc” să fie popa Gheorghe, dai' în faţa vechilului curţii popa Ghcxârghe nu era decât un ţăran, pe care nu-1 poţi plesni cu harapnicul, e drept, dar poţi să strig la el şi poţi să-ţi ^Mţi joc de sfinţia-lui.
Când vechilul trecu plosca popii Gheorghe, acesta prinse totuşi prilejul să spuie o vorbă potrivită:
— Mă, a plouat la nunta voastră. Asta o sm-m bun dă sus. mă! Să fie cu noroc. _ pio
Bes
Bestet kjiL da:
Un timp cântară lăutarii ceva nelămurit, ca un ison al ploii. Pe urmă nu se mai auziră decât izbiturile lingurilor în Istrăchini şi clempănitul fălcilor. In prăvălie lumea era mai nerăbdătoare, că nu se aducea încă nimic pe mese. în faţa prăvăliei, subt umbrarul veclii, de scânduri. flăcăii şi fetele, ascultând lăutarii, aşteptau să se înceapă jocul, după ce PiCstea îi linişti pe toţi, că e mâncare destulă pentru toată lumea şi că, oricum, pune el deoparte pentru ei.
După ce fruntaşii nunţii se saturară, limbile se dezlegară şi începu să se pomenească despre alte nunţi rămase în amintirea satului. Apoi se auziră glume hazlii pe socoteala celor de faţă. Se înţepau unii pe alţii şi nimeni nu se supăra.
— Mă Duţă, ia spune, mă, cum s-a speriat Eftimie Şoricaie d-un iepure.
— Să vedeţi, se grăbi Duţă Căciulămare, de frică să nu-i treacă rândul. Eftimie dormea subt gorunul dă pă marginea râpii. Un iepure, speriat şi gonit dă oamenii care-1 văzuseră în porumbi, sări drept în capul lui Eftimie, care, fără să se trezească, îl prinse în braţe. Când deschise ochii năuc şi se văzu cu iepurile în braţe, fără să ştie ce e, îl aruncă cât colo şi începu să urle speriat: Dracu. dracu. şi-şi făcea cruci. Aruncase iepurile într-un lăstăriş. Să crede vânător, da' ăsta e singurul iepure pă care l-a vânat în viaţa lui.
De trei ani, Duţă povestea întâmplarea asta, când avea prilejul, şi totdeauna lumea râdea să se prăpădească. Dar Şoricaie clatină din cap, ştiind el ce spune.
— Aş vrea io să văd pă vreunu din voi lovit în cap, în somn, şi pomenindu-se c-un iepure în braţe.
Râseră oamenii şi acum, apoi se spuseră dc celea cu popi şi călugăriţe. Pelinul de mai încălzea capetele, că trupurile erau leoarcă de năduşeală. Era o duhoare şi o zăpuşeală înăuntru, la care nu ajutau nimic ferestrele deschise, în pervazul cărora se îngrămădiseră copiii din sat, lihniţi de foame. Din când în când părinţii le întindeau bucăţi de pâine şi de friptură, gonindu-i după aceea acasă, dar ei nu plecau.
În prăvălie se porniseră pe băut că mâncarea li se dădea cam cu măsură. Aci toţi vprbeau odată, nu era nici o rân-duială în povestire. Cum nu vedeau decât prin uşa deschisă pe miri şi pe nuni, cei care vroiau să asculte se îngrămădeau şi ei în uşă. Cei rămaşi la masă vorbeau, dar mai tot ce se spunea aci era pe socoteala celor din odaie. Cei mai crâncen pomeniţi erau. fireşte, boierul şi vechilul lui, Zanetti, fost calemgiu la Vistierie, omul lui de Încredere, pe care-1 adusese în locul vechilului care pierise în timpul Eterici. Nu prea ştia seama la treburile moşiei şi umbla cu oarecare sfială, pe care o ascundea cu grije, până să deprindă dedesubtul lucrurilor. Ca să nu se bage însă de seamă şi să nu-1 ia oamenii la ochi, făcea din când în când pe grozavul, vorbind cu înfumurare despre fleacurile plugăriei. Ascuns cine ştie unde, Medelioglu aştepta să treacă furia turcilor, ca să iasă la iveală, chiar dacă va fi să plătească bacşişuri grele paşalelor, după cum era obiceiul. Deşi ştia că Zanetti ăsta nu cunoaşte treburile moşiei, avea convingerea că e foarte isteţ şi că se va descurca, dar mai ales avea încredere numai în el, că bănuia pe toată lumea din jurul lui.
Astă-seară, vechilul venise la masă numai fiindcă fusese rugat stăruitor de Nedelcu, altfel sta cam înţepat şi făcea pe subţirele între ţopârlani. De la el se vedea tocmai bine prin uşa deschisă dincolo în prăvălie. Tocmai atunci trecea, printre cele trei mese lungi şi înguste, o femeie cu un coş cu pâine tăiată felii, şi mesenii nerăbdători întindeau mâinile să apuce mai curând, de teamă să nu se isprăvească. Vechilul arătă dezgustat celor din jurul-lui.
— Uitaţi-vă la ei. Uitaţi-vă la nemâncaţii ăştia. Parcă” n-ar fi oameni. N-au pic de obraz.
Popa Gheorghe, care de firea lui era un mâncău grăbii straşnic, se întrebă nedumerit dacă nu cumva pe el vrea să-1 împungă vechilul. Lăsă hartanul din mină, îşi linse uşor degetele sturte, grăsune şi bălane. îşi şterse barba rosio de grăsime, cu ştergarul care i se cuvenea ca dar de nuntă, şi apoi privi în ochi pe vechil, cu ochii lui mici, cam înecaţi deasupra fălcilor.
— Obraz au, cocoane. sau poale ca n-au. Nu ştiu ce cereţi dumneavoastră dă la un obraz. Dar află dumneata, rogu-te, că au şi maţe. Te vei mira, poate, da' aşa e.” Oamenii dă prin partea locului, dă p-aci, au şi maţe. îşi mai şterse o dată barba roşcată şi apoi, cu un glas gros şi răsucit dintr-o dată, îi zvârli aproape în faţă: Dumneata ştii că mulţi din oamenii ăştia n-au mai mâncat din toamnă?
— Cum n-au mai mâncat din toamnă, cum aşa?
Vechilul îşi îndoi buzele a mirare atât, că i se îndoi şi mustaţa lungă.
— Aşa. n-au mai mâncat din toamnă.
Cei r t un? |npaciuil ştiau!
pealtl fi le mo'^.- hincan
V pa să M are leg iul J fn trS u; nva mnţik maflU oC a ptfel ^ lciorb5 are iod tas, e vednii toată M neaţa mi Bta cel p ¦ nele trei liwârt alţii. căepr
I
— o
Şl
Cei de faţă, care-1 ştiau pe popa Gheo-ghe, cu bur^n lui un sac plin şi cu obraiii lui stacojii, mai curând blajin şi ipăciuitor, îl priveau acum uimiţi, văzându-1 atât de dârz. ştiau ca se îndoapă cât zece, ma] rtiau că îi place să vadă pe alţii mâncând, dar ştiau şi că, dacă l-ar fi lăsat preoteasa, ^ fi dat dem^ncnr^^ oncui-i-ar fi bătut în poartă. Nu-1 bă-uiau însă atât de aprig. Preoteasa îi puse mina pe anteriul a mohair, dar el i-o zvârli supărat.
— Află dumneata, boierule, că la noi omu mănâncă lineare adevărată doar vreo douăzeci dă zile pă an.
Vechilul ar fi vrut să-1 întrerupă, dar el i-o tăie scurt.! a să nu se supere, vechilul începu să înşire mătăniile pe are le nurta de obieei în mână.
— Păi să-ţi fac socoteala: cinci sau şase zile la Crăciun, înd taie porcu; alta la lăsata-secului, trei zile de la Paşti, înd taie mlelu; o zi dă ziua lui şi alta d-a nevestii; apoi n trei-patru duminici când e poftit la trei patru botezuri ţ^re rude; în alte trei duminici, să zicem, când e poftit timva la nuntă la alţii – da', fireşte, nu e poftit la toate lunţile – hai să zicem la trei-patru înmormântări. Aşa.; um am z: s, douăzeci ori douăzeci şi una dă zile, nu? Asta-i 'ot ce mănâncă el, când să îndoapă – e drept – binişor, că dtfel în celelalte trei sute şi patruzeci dă zile aleanului mbucă, numai ca să-şi înşele foamea, ceapa şi mămăligă, norbâ da buruieni, varză acră şi câte un pic dă fasole. Dă are porc, dă are găină, dă are un sac dă grâu, îl păstrează ca 3chii din cap pentru botez, pentru nuntă, pentru vrun parastas, că fiecăruia îi vine, orice-ar face, rându să poftească pă vecinu lui, care l-a poftit la rându său. Nu cheamă, fireşte, toată lumea, că nici el nu-i poftit dă toată lumea. Află dumneata că atât mănâncă ţăranu nostru. Nu te speria când îl vezi înfulicând la nuntă. Trei sute dă zile nu mănâncă, da' cel puţin jumătate dân ele munceşte până cade pă brânci. Vechilul îşi súmese nasul, ca să fie batjocoritor şi subţire.
— Las-o naibii, părinte, că toată lumea ştie că gem cătunele de vite, că mai ales în jurul Bucureştilor sunt sate în care nu e ţăran să nu aibă perechea lui de boi, mulţi au câte trei perechi, şi alţii au patru ori chiar cinci perechi. Vechilul îşi răsuci mustaţa, îşi trecu mâneca anteriului peste bărbiţa de ţap şi îşi luă iar în mână mătăniile pe care le tot învârtea, căci altfel nu avea răbdare să asculte ce spuneau alţii. Ascultă-rnă, părinte, pe mine, şi la Ţarigrad se ştie că e prăpăd de vite în Ţara Românească.
89Î
Popa răspunse sec:
— Vile or fi, da' nu e pâine. Ţăranu ţine vilele, ca să-şl scoată cu ele o bucată dă pâine, muncind tot anul alături dă ele pă brânci ca şi ele, pentru un sac, doi dă bucate. La ce-i pot folosi la altceva vitele dacă el nu are pământ să-şi scoată plinea cea dă toate zilele?
— Hei. d-am avea pământ. oftă de-i cutremură pe toţi| Ignat Secu.
— Să mănânce carne de vită. Să mănânce pasăre. j Şi vechilul se uită biruitor în stânga şi în dreapta, mândru de răspunsul lui. j
— Mănâncă ei şi carne, spuse popa. Uită-te la ri cum in-fulică. Şi {oâşi întoarseră privirile spre străchinile mari care treceau printre mese. Dar află că la ţăran carnea e fudulie. La el pâinea e totu. Plinea ori mămăliga. Da' pâinea şi mămăliga sunt la boier, că pământu e al boierului. Şi pentru ca să-i dea o bucată de pământ ca să-1 muncească. – boieru îl pune pă bietu rumân cu picioarele goale pă jăratic, ca să joace cum îi cânta el. Ce să facă omu cu vitele? Face brânză din laptele dă la vaci, ca să cumpere nutreţ dă iarnă, cât poate să cumpere. Brmza o vinde pă nimica toată. Când boieru nu-i dă pâine dă ajuns, vinde vita din bătătură, ca să mai cumpere un sac dă grăunţe acolo.
— Ei. zici şi dumneata, părinte. Cum un sac? Aşa. un sac? Şi cu mâneca largă a anteriului atârnând în farfurie, cu mătăniile în palmă, vechilul vru să ia din nou martori pe cei de faţă. Dă-o naibii. O vită pe un sac de grăunţe?
Aci se amestecă în vorbă, cu o voce care scârţiia ca un cuţit pe gresie. Ignat Secu.
— Boierule, dă ce vă iuţiţi atât? Ştiţi bine că la noi s-a vândut acu două luni o sută dă lei chila dă grâu şi numai tieizeci dă lei o vacă. Am vândut. tot satu, peste cinci sute dă vite, mai mult dă jumătate, ca să dăm zahereaua turcului.
— Asta-i altceva. Asta din cauza răzmeriţii lui Tudor. Ce vreţi? Oamenii turcului v-au cerut orz şi grâu. Poate că într-o zi au să vi le plătească. Ei, dar voi n-aţi vrut şi a fost nevoie să vindeţi degeaba vitele, ca să împliniţi lipsa. Cine-i de vină aci?
Ignat Seeu il privi cu ochii lui lăioşi ca de sticlă, subţiaţi între pleoapele pe jumătate închise.
— Şi la Bucureşti cit să vinde dă obicei, zic dă obicei, pâinea şi cit să vinde vita?
— Cum să se vândă? întrebă vedixUul aedumeiiL_^ t^oi ce ¦ Adi nului.
mesei.
oame bui viti, camera nici 1
— Cum să vinde dă obicei? zic. dă obicei, şi Aci vechilul păru că şovăie.
ia – Dar ştie fitecine că se vinde opt parale ocaua de pâine ot opt, ori zece parale ocaua de vacă. [ă Ignat îl întrerupse acru, strâmbându-se de mânie:
— Şi e drept asta? E drept, născătoarea ei dă ţară, să ţi je totuna ocaua dă pâine şi ocaua dă carne?
Popa îl întrerupse supărat:
— Mai taci şi tu dracului, mă Ignate, că nu-i ţara dă u |n-iă; dă vină sunt stăpânitorii, ciocoii şi boierii. Şi aci îşi itoarse faţa aprinsă de mâncare şi băutură către cei din urul lui, cam cu spatele la vechil. Ce vreţi? Boierii au n) ământu. Ei au plinea şi cuţitu. Ridică ori scad preţurile la e; Tâne ori la vite cum poftesc ei şi cum le vine lor mai bine.? a ^oi ce putem face?
51 Aci se auzi, spre mirarea celorlalţi, glasul Iui Ion al ă, i^irului, ca un cap lemnos care vorbeşte: c.
— Ce putem face? Răbdăm. Aşa răbdăm dă la facerea ce lumii.
ă, Popa clătină din cap, după ce înghiţi mai bine un du-id micat, care-i rămăsese în gât.
ca – Deh. Sunt amărâţi rău bieţii oameni. Şi rămase pe gânduri.
in Aci vechilul deveni de-a dreptul duşmănos, îl privi pe.'u popă zeflemitor, pipăindu-i cu ochii burta.
— Şi dumneata de ce te vaiţi, părinte? Că slavă Domnului.
— Mă vait, că dacă n-au ei, n-am nici io.
Vechilul îi privi, cu tâlc iar, burta câtă se vedea deasupia mesei.
— Păi atunci. după cât se pare, oamenii au?
— Domnul singur ştie dă ce şi cum le face toate. Au oamenii, da' nu au pă măsura hotărâtă dă el şi cât mi-ar trebui mie. Şi-şi măsură mucalit burta mare, cât nişte foaie de vită. îmi dau bieţii dă ei, îmi dau mai mult dăcât pot, că sunt oameni dă ispravă, şi rise blajin în barba lui roşcată. Hei, nici ie nu prea manine în fiece zi. Nu te uita că sunt gras. Aşa m-a pedepsit Dumnezeu. Nu e din mâncare.
Eftimie Şoricaie, care tăcuse tot timpul şi acultase ca femeile cu nasul într-o parte, ori mai bine ca găinile când stau cu ciocul întors, clătină şi el din cap:
— E amărât dă tot bietu rumân. Vai dă viaţa lui.
— Ia nU”l mai căinaţi atâta! se încăpăţână vechilul. Şi se îndreptă puţin pe scaun, încercând să vadă prin uşa des^ chişă a prăvăliei în bătătura din faţă, unde de mult începuse jocul şi de unde se auzea acum o învârtită cu chiuituri, Amaraţi, ai? Auzi cum chiuie şi învârtesc fetele.
Popa îşi opri cana la buze şi rise cu ochii mici, mucaliţi.
— Păi atâta le-a mai rămas. Luptă şi bietu rumân cu ce poate. Cu vitele, câte le are, cu dragostea, dă-1 ajută puterile, * şi cu cântecu când nu mai poate dă obidă. Aci nu încape secetă. An bun, an rău, nevestele din sat rodesc, iar fetele se iau la întrecere cu ele. Abia pă urmă trec şi pă la popă, cele mai multe. Neruşinatule! Aci, o clipă cei de faţă începură să zâmbească gălbior.; Popa parcă uitase că mireasa are un plod care se ţinea d catrinţa ei, uitase de cumnata ei, de Sultănica, uitase şi d-Găman. Apoi toţi izbucniră în râs, când văzură că Sultănica întii, apoi mirele şi mireasa râd cu poftă. în afară de Ion al Firului, de Ignat Secu şi popa Gheorghe, mai niciunul dintre cei de faţă nu era uşă de biserică.
Logofătul Dobre, care nu se amestecase deloc în vorbă şi tăcuse iscusit şi făţarnic, fiindcă-i era teamă să nu-1 supere pe vechil şi nici pe Nedelcu (căci băgase de seamă că acesta făcea zâmbre, urmărind cele ce se vorbeau, chinuit de gândul că vechilul ar putea pleca supărat), încheie cu un soi de înţelepciune potrivită:
— Ce vreţi? Popor iubeţ. Aşa durează el săracu. Risul se porni din nou. Căci era prea de oaie. Logofătul
Dobre, veşnic încruntat şi acru la vorbă, fiindcă-şi spunea el că aşa trebuie să fie vm logofăt de sat şi pentru că se vedea frumos, înalt şi ciolănos, era cunoscut ca un curvar fără pereche şi toţi cei de faţă îi ştiau isprăvile, deşi rareori se da în vileag, că era viclean; dar oamenii luară spusa lui acum mai mult ca o mărturisire despre sine însuşi.
Se mai aduseră din nou străchini cu friptură de miel la masă, şi Restea veni cu alte patru ploşti, pline toate, petrecute de după gât, ca să le puie pe masă şi să le ia pe cele goale.
— Mănâncă şi tu, fă Stanco, că n-aî pus nimic în gură dă la Bobotează, dă astă-iamă, o îndemnă popa pe nevasta lui Toma.
Vechilul socoti că l-a prins pe popă spunând o minciună şi sări lăsând mătăniile.
I au. Pun, U ştiu CV
— He sta, dăj l4ţ. ne-l
— Ei, iile.,. Dai
— şi menii ^
— M Eicem că ibi cu I Ipuiu d|l meremet pă cartf să răsi că ţi-ll vasta za întoarse Dobre. I teste, dă în lanu' pentru ^ iar. Dă că i le-c plăteai gi^telfl mai aâB dă sârbi cu măm cu ţuica făcut pc în sat d femeie, şi po] pâine Şl Nu-i deau pentru c vină.
I o
I e îa ir i
Bl iita
— Păi cum vine asta, părinte? Adineauri spuneai altfel, ău. Purcelul la Crăciun, mielul la Paşti bez sărbătorile. u ştiu cum. N-a mâncat miel de Paşti?
— Hei, hei, aia, boierule, e numai în anii buni. Da' anu sta, dă ast-toamnă, dă când cu turcii ăia care au venit în at, ne-a bătut Dumnezeu.
— Ei, asta-i acum! Aţi dat vacile sterpe, boii bătrâni, iile. Dar porcii, dar păsările?
— Şi biru? Şi angaralele? Astea cu ce le plătesc oa-nenii? ' -Şi
— Eh. birul nu e mare lucru.
— Mare lucru biru, dacă zici dumneata, nu e. Hai să dcem că se plăteşte omu cu un porc, doi, dă bir. Da' ce te: aci cu celelalte? Cu islazu, cu rauşchiu dă Crăciun? Cu ouiu de Sâmpietru şi cu toate angaralele? Cu podvezile, cu rneremeturile, cu corvezile, cu beilâcu. Cu toate ruşfeturile pă care ţăranu trebuie să le plătească numai ca să fie liber să răsufle. Că toţi întind dă el. Porcu merge la stăpânire, că ţi-1 ia pârcălabu, purcelu şi găinile la boier, gâsca la nevasta zapciului, ouăle şi puii la popă şi la logofăt, şi aci se întoarse m. ucalit spre logofăt, nu-ţi fie cu supărare, neică Dobre. Dă să judecă ţăranu, plăteşte, dă trece un pod, plăeşte, dă intră în cboru târgului, plăteşte, dă i-a intrat vaca în lanu bieruluiţ iar plăteşte cât nu face. Sarea pentru el şi pentru vite o plăteşte, că acum în iarnă, uite, s-a scumpit iar. Dă unde toate astea, când nu mai are vite de vânzare, că i le-a luat turcu, cu care le plătea dă obicei? Că aşa le plătea. Acum nu mai are, dă le are, dăcât porcii, găinile, gâştele. Le păstrează să plătească. D-aia puţină lume s-a mai atins dă porc, dă miel, ori dă pasăre, cum era obiceiu dă sărbători în alt an. Crăciunu, mulţi l-au făcut anu ăsta cu mămăligă şi varză acră. Pastele cu buruieni, botezuiile cu ţuică pă stbmacu gol; numai tu, mi se pare, Ignate, ai făcut pomană dă sufletul nevestii. Astă-seară e întâia nuntă în sat dă zece luni dă zile. Şi se întoarse parcă furios spre. femeie. Mănâncă, Stanco, dă şi băiatului. Na, mă, şi vouă, şi popa aruncă cu amândouă mâinile lui scurte bucăţi de pâine şi de friptură copiilor, care se uitau cu jind pe fereastră. Nu-i vorbă, fiecare mesean mai băga, atunci când nu-1 vedeau Nedelcii, şi pe furiş în basma, ca să aducă puţin şi pentru cei de-acasă.
— Numai tâlharu ăla de Tudor cu răzmeriţa lui fu dă vină. El ne-a nenorocit şi ne-a adus pă turci iar pă cap.
srrâşni din dinţi bătrânul hangiu. Nu putea uita că oaj menii Urdăreanului îi jefuiseră hanul, pivniţa şi pătulelejf ba îi luaseră şi câteva pungi de bani, atunci când trecuse parviurimea de la Cotroceni spre Goleşti.
Cei de faţă adeveriră, cu un murmur ţâşnit. părerea hangiului. Ion al Firului nu se mulţumi să murmure, ci scrâşni dinţii dintre buzele lui tăiate ca-n lemn, aproape albe, cu obrajii ciupiţi de vărsat şi scofâlciţi.
— Tudor ăla ne-a mâncat fripţi. Ei, dă nu venea el, am fi scăpat mai uşor. Da' l-a pedepsit Dumnezeu. l-au tăiat şi pă el.
Mânia lui Ion al Firului împotriva răzmeriţei venea nu numai din pricina zaherelei turceşti, ci şi din pricină că nu uita că Toma, care abia împlinise anul trecut douăzeci şi unu de ani şi se însurase doar de câteva luni, îşi lăsase nevasta, pe Stanca, ca un zănatic, şi se luase după panduri, ca să meargă să taie pe ciocoi şi să sloboade ţara de clacă, îl credea mort, că-1 mai văzuse doar când trecuse din nou oştea lui Tudor prin Zăvoiu Dihorului, acum de la Bucureşti spre Piteşti. De-atunci nu se mai ştia nimic despre el. Spuneau unii că i-a despicat un eterist capul cu sabia, dar mai mult nimic nu s-a ştiut. Ion fusese nevoit să-şi ia asupră-şi grija cumnatei şi a copilului, care s-a născut peste o lună. Avea şi el la rândul lui nevastă şi copii, era sărac lipit pă-mântului, dar ce era să facă? Altfel, femeia era harnică şi cuminte, ajută la gospodărie, ajută la câmp, dar greul tot asupra lui Ion cade. De aceea creşte mânia în el. Spune iar cu faţa încleştată:
— Auzi, cine vroiau să ne slobode de clacă, nişte neisprăviţi. Nişte.
Dar nu sfârşi, căci îi tăie vorba popa Gheorghe, care ascultase încremenit cuvintele lui de ocară şi blestem. Stacojiu era popa de felul lui, roşcată îi era barba cam rară, dar acum şi ochii îi erau roşii de supărare.
— Nu vă e ruşine, mă. să vorbiţi aşa? Cum, mă. după sule dă ani s-a înălţat un om şi la voi să vă mântuie dă clacă. A ridicat dân pulberea ticăloşiei pă cei obidiţi şi i-a făcut să se simtă oameni, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Oameni care pot să ceară socoteală acelora care văd în ei doar vite dă povară. Şi pentru că a pierit, vândut dă coi smintiţi şi răi, voi vă lepădaţi de el? Voi, pentru izbăvirea cărora el a îmbrăcat cămaşa morţii?
Cei d m a asul li n nişte ntru C' răsi k-ajă. S Bllindu ar mai în de ¦ ¦ late să u zic are-1 ş onac! ogma' iindcâ alte vr i-a ri; peria| ilor. ajunul implin ipopa Schimb! l-au {| şi 1-al puiinB şi ăşti verit, ^ al pope Aci, oprii^ai prăvai popii, c unde^ orbifl cu chif boierii odată r în care măcar ele
US ( an.
işni' cu nu nu i şi neun, ică. nou eşti puîiai a-şi lă,., păiar m
) raCei de fată au îngheţat. Era în popa acesta gras ca o hie a pământuhii ceva care trecea parcă dincolo de oni. asul lui, care de obice; ieşea cam din nas, venea acum n nişte adâncuri aspre, dintr-o părere de rău fără margini 'ntru ce ar fi putu să fie şi nu mai putea fi inima lui înecată grăsime, de parcă ar fi fost o făptură schimbată prin ¦ajă. Se mirau adesea când îl vedeau pe popa Gheorghe dtându-şi sprinten, peste pârleaz, burta mare ca un burduf, ^1, jar mai încremeniţi de uimire fură acum când îi auziră glasul Ilin de mânie, care parcă nu mai ora glasul Iui.
— Şi dumneata, domnule Nedelcule, ăi fi având dren-ite să fii amărât pentru ceea ce ţi s-a luat fără S': ^coteaâă. fu zic ba. Dar ar trebui să ştii şi dumneata un lucru, pă
; are ita-dar dă i-a lui are dut i baare-1 ştim acum toţi cei care, ca şi dumneata, stăm la un onac sau două dă Goleşti. Ar trebui să ştii anume că ogma din pricină că l-a pedepsit pă acel căpitan Urdăreanu, iindcă oamenii lui îţi jefuiseră hanu, al dumitale şi încă ilte vreo două, a fost să moară acel viteaz, căci prin asta el i-a ridicat asupră-i mânia celorlalţi căpitani ai săi, care, iperiaţi dă asprimea pedepsei, s-au înţeles cu căpitanu arnău-ilor, lordachi, dă i l-au vândut pă viteaz, prin vicleşug, în ijunul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Iată că se mplineşte anu d-atunci. Dumnezeu să-i ierte pă toţi, şi aci popa SC închină, făcând o cruce apăsată cu mâna lui scurtă. 3chimbându-i noaptea străjile dă la uşă în paznici ai morţii, l-au pândit când a pogorât dân turnu dă la Goleşti, l-au legat şi l-au dus dă l-au tăiat pă acest bărbat al poporului, cum puţini au fost. Asta să ştii dumneata, domnule Nedelcule, şi asta să ştiţi voi toţi cei dă faţă, care aţi tăcut şi aţi adeverit, când s-a vorbit cu necredinţă dă un asemenea viteaz al poporului.
Aci, ochii săi, înecaţi în grăsime şi înroşiţi de mânie, se opriră asupra celor ce se îngrămădiseră în pragul dinspre prăvălie, căci mulţi, auzind glasul schimbat de supărare al popii, crezură că s-a întâmplat ceva şi veniseră buluc în uşă, unde ascultau nemişcaţi.
— Că mă uit la voi. Cum puteţi, mă, să fiţi atât dă orbi şi să nu vedeţi şi să nu înţelegeţi? Dacă aşa vă purtaţi cu chipul celui ce fu spaima ciocoilor, dă dârdâiră trei luni boierii închişi îa Belvedere, c-aşa mi s-a spus, apăi niciodată nu va mai avea nimeni inima să vă ridice dân ticăloşia în care zăceţi. Când mă gândesc că nu s-a împlinit nici anu măcar şi că v-aţi şi lepădat dă el, cum s-a lepădat Patru da
Hrislos, mi-e mila dă ticăloşia voastră.
Deodată se auzi din spate, din prăvălie, glasul putern al lui Chivu, cel de pe Gârloagă, că mai era unul înspr^ Măruntişu.
— Dară. dară. Deodată, din toate părţile, răsună vorba inimoasă de în| tărire. spusă cu privirile încruntate:
— Dară. dară.
— Spune, părinte, spune, strigă din cealaltă uşă Stanciu căci şi flăcăii, văzând îmbulzeala şi neştiind ce s-a întlmplatj lăsaseră jocul şi veniseră în prăvălie.
Dar popa obosise. Obosea mai repede când vorbea, aş cum vorbea acum, adică altfel decât îi era obiceiul, decî^ când mergea pe jos, în sus, spre biserică. Se şi încălzise ş năduşise rău, că era zăpuşeală, de parcă toată căldura, gonit^ de afară de ploaie, năvălise înăuntru. îşi şterse faţa greoL cu ştergarul de borangic, şi apoi spuse mai departe, acunţ domolit mult, întorcându-se către Ion al Firului:
— Şi tu, Ioane, te-ai mâniat ca un nărod. Alăturându-săI celor ce luptau ca să mântuie ţara, frati-tu a făcut cinste satului. Ar fi fost ruşine ca dintre atâţi bărbaţi să nu fi fost măcar unu care să să dezdoaie ca un copac tânăr, pă care-1 îndoieşti. Dacă ceilalţi au fost nişte becisnici, bine că a fost el, slavă Domnului, aşa cum ar fi trebuit să fim toţi. Că s-a prăpădit p-acolo pă unde a fost, nu e nimeni dă vină. şi tot ce putem face e să spunem Dumnezeu să-1 ierte şi să avem tot satul grije dă copilu şi dă femeia lui.
Atunci ţâşni Ignat Secu, care, mai spre capătul celălalt al mesei, ascultase tot timpul încleştat, cu ochii lui de oţel strânşi între pleoapele pe jumătate închise:
— Cu dreptate ai grăit, părinte. Suntem nişte ticăloşi, orbiţi, care nu mai ştim ce ne e dă bine şi ce ne e dă rău. Pentru că ne-a ajuns şi pe noi să plătim o părticică din paguba obştească, câriim împotriva celui ce s-a jertfit pentru noi. Orbecăim necugetaţi în întuneric. Dă, ce vrei? ne prosteşete sila dă a da. că mă uit la mine, cum mă roade pofta dă avere. Şi cu Toma ai dreptate, părinte.
Se auziră glasuri groase:
— Dară. dară.
Popa legă din nou firul pe care-1 rupsese:
— Băiatu ăla, ce zic? bărbatu ăla, că deşi abia împlinise douăzeci dă ani, era înalt ca bradu, era numai inimă. Mai pă toţi dă o seamă cu voi, mă Ioane, v-am bătut cu nuiaua alun, ăţats -Al tnat S (de, pe dat vacă, riva cotealî Stan Se s împli licea s m seră. e dine –} -Ni rigă untem i noi dă bim decî
Ignat cane
I dă Clin o zi, dcJ scripcal
Totl teamă calemj-logof㪠sinta ca rău nici mijlocul aceea p^ neapăra izbutea e un on lui mor legător certare
— Un omj în numai el a laţ.
liţa eoi, i-sa
: ost Ca şi să
Jţcl
I din tni ne ade alun, ca să învăţaţi buchile, da' dăgeaba, (; atât să le lege.
— Aşa, părinte, şi cu Toma ai dreptate, strigă din nou nat Secu, şi uite, Dumnezeu, ca să mă pedepsească, să de, pentru lăcomia mea, mi-a dat acum un gând. lăcata, a dat turcului patru vaci şi doi boi. Mai dau şi Stancai vacă, să-şi crească copilu, până îşi va găsi un bărbat pă triva ei, că e femeie tare cuminte. Să fie şi asta tot în coteala răzmeriţei. Stanca începu să plângă.
Se stârni multă voie bună. Oamenii erau mulţumiţi de itâmplare, parcă se scosese din străfunduri ceva care îi icea să se simtă altfel de cum se socoteau ei unii pe alţii, 3 toată ziua. Trecea prin vinele lor o sevă de omenie. Toţi seră, tulburaţi, zgomotos, când Nită al lui Predoiu striga e dincolo: i – Nea Ignate. vezi să nu-i dai cumva vrea vacă stearpă.
— Nu, mă, răspunse acesta. îi dau una cu viţel cu tot.
— Eh, hai. Uite, Stanco, îţi dau şi io o oaie cu miel, trigă logofătul Dobre, şi acum, oameni buni, nu uitaţi că untem la nuntă şi nu la parastas. Am venit aci să mai uităm i noi dă năcazuri, nu ca să ne văicărim. Toată ziua nu vor-) im decât dă clacă şi dă nevoi. Să le mai lăsăm dracului. Ignat Secu îl privi tăios, trăgându-şi mustaţa.
— Le lăsăm, da' nu ne lasă ele pă noi. să lin ca râia xd cime până-1 usucă. Dăspre ce vrei să vorbim? Nunta-i 3 zi, două, claca e toată viaţa.
— Ei, da' măcar la nuntă să mai uităm dă ele. Ia să vie scripcarii ăia, aci, să ne cânte şi nouă câte ceva la ureche.
Tot timpul mai-marele satului stătuse ca pe ace. Ii era teamă să nu iasă cumva cu ceartă şi să nu plece supărat calemgiul, devenit vechil la Zăvoiu Dihorului. Slujba de logofăt al satului era grea şi-i trebuia iui Dobre multă iscusinţă ca să nu supere pe proprietar, dar nu vrea să se puie rău nici cu oamenii. Nu vrea să se puie rău cu oamenii în mijlocul cărora trăia, căci ar fi fost greu şi pentru el şi de aceea pe faţă le lua cât putea partea; altfel, căuta să facă neapărat voia proprietarului care-1 pusese logofăt. De obicei izbutea să împace şi capra, şi varza. Boierul ştia că Dobre e un om pe care se poate bizui, iar pe săteni îi ducea cu felul lui morocănos, poruncitor, cam în glumă şi cu ceva înţelegător în el, care le lua ochii. Părea mereu un om bun, daf certăreţ, şi, când îl auzeai, vorbea supărat despre slujba lui,
— Un om Intre oameni, voi. I ca de o năpastă, dar n-ar fi lăsat-o pentru nimic. îi îngăduişi să strângă multă avere, pe care o tot sporea mereu. Asta-I iarnă, gelepii se pricepuseră cum să-1 ia, ca să poată scoat” cât mai mult din sat. Făţiş, dăduse şi el patru vaci şi doi boi, aşa zicând ca să fie pildă la ceilalţi, dar pc subt mină gelepii îi plătiseră îndoit ceea ce dăduse, cu bani peşin, pe când o; i-menii trebuiau ca să aştepte, nu se ştie cit timp, o pla' nelămurită care, de obicei, nici nu mai venea şi pe cai de altfel, nimeni nu se bizuia.
Bătrânul Nedelcu, care se cam speriase şi-i era frică s nu se spargă nunta, strigă şi el bucuros să vie lăutarii. EraUl de fapt un scripcar, un ţambalagiu şi un cobzar. Erau, cu: s-ar zice, oamenii lui Găman. Nedelcu trimisese să-i aducă şi un clarinetist de la Giurgiu, că-i plăcea lui clarinetul. Găman mai adusese cu el şi pe un prieten al lui, nu se ştie de unde, părea cioban, care cânta din caval. Era un bărbat subţiratic, înalt, cu o mustaţă mică, mătăsoasă, mai mult căruntă, şi cam chel.
— Mă Păcăleţe, mă, ia ziceţi, mă, mai întii o sârbă, să sară târtiţa în ăştia care au înţepenit pă laviţă. Ziceţi-i, mă, sârba aia dă pă Glâmbocel.
Au mai zis şi altele. într-o clipă oamenii au uitat de toate şi se iscă o veselie, aţâţată de glumele tari ale logofătului şi mai ales ale Măriei lui Căciulămare, muiere cam afurisită la gură, care spunea verde ce avea de spus.
Fuseseră orânduite în ogradă, pe nişte butoaie goale, străchini cu bucăţi de miel fript şi pâine pentru flăcăi şi fete. Băură cât ai clipi vadra de vin şi tăbărâră pe Restea să le mai aducă. Nu mai aveau nevoie de lăutari.
Se încălzise iar, deşi cerul era în parte acoperit de nori negri, care se vânzoleau mut, trecând pe rând prin faţa lunii. Unele miresme fuseseră topite în apa de ploaie, dar altele fuseseră parcă răscolite.
În văzduh mocnea răsuflarea caldă a pământului reavăn şi mireasmă de frunză tânără. A frunză de nuc parcă miroseau şi trupurile astea tinere, frământate şi încălzite la joc. Flăcăi şi fete năduşiseră şi aveau obrajii încinşi. Urca în ei o sevă grea, a poporului, neştiutoare de ei înşişi, iscată din străfundurile nebănuite şi menită să biruie timpul, peste cei de faţă, peste capetele lor, aşa cum înfloresc şi rodesc pomii şi buruienile în neştiinţă de cei căzuţi alături, pe câm-purile de luptă, ori de cei seceraţi de molimă.
I
În „ în nou e zor s foc. 1 e seara
Ieşea. gofât. ăruie, 1 le sp inea bj gata H |alţi să 1 ra adei |) eaştejr
Inuşti |: eşte-tp ToVi Jdupă U leu voifl fără xm ca să-|| much
Duţă, nu se dădu înşel nu e: se iite oi,
\par au un că al, iie lat Jlt să
I le,; teJ lăii i
Dri iii.
ele'
În odaia cea mare, veselia se încinse iar, cum se aprinde n nou focul pe vatră. Lăutarii, aţiţaţi de logofăt, cântau 3 zor sau ţineau isonul lui Păcăleţe, care-i zicea îndesat şi
I foc. Dobre spunea el însuşi glume destul de ale dracului 3 seama muierilor de faţă, fără să-i pese, că, şi dacă mai 'eşea, înalt şi ciolănos, nu-i era teamă să nu supere cumva e alţii. Tocmai fiindcă era puternic la trup, îl făcuse boierul) gofăt. Dar se obicinuiseră cu el, că le arunca aşa. fără să tăruie, ba muierilor le plăceau chiar unele măscări pe care
II le spunea şi râdeau chicotind. Măria lui Căciulămare îi inea bine hangul, şi nu rareori îl şi rămânea pe logofăt. Se gata şi acum de el, când îl văzu că îndeamnă doar pe ceisă mănânce, spunând că pe el îl doare un dinte, ceea ce ra adevărat, dar Măria nu se lăsă şi i-o spuse aşa, cam pe leaşteptate:
— Am auzit şi io că ţi-ai rupt un dinte când ai vrut să nuşti pe Safta lui Firică de umăr. Hei, logofete, vezi, fe-eşte-te dă fetele mari, că nu te mai ţin dinţii.
Toţi râseră, fiindcă ştiau că lui Dobre i se scurg ochii lupă fata bălană şi zdravănă a lui Firică, şi-o tot împunge; u vorbe când o vede.
Dobre clătină din cap, ca unul care ştie ce spune, dar nu fără răutate.
— Hei, câţi dinţi s-au mai rupt, fă, şi în umerii tăi, Mărie, 31 rămas ştirb tot satu. Că tare afurisiţi umeri ai avut.
Râdeau toţi, râdea şi popa.
Duţă Căciulămare se înciuda şi se amestecă şi el în vorbă, ca să-şi ajute nevasta:
— Apoi, că am auzit şi io că Dobre biruie cu sfanţii, nu cu dinţii.
Toţi râseră, căci avea ce-aveau cu logofătul.
Acum acesta se supără de-a binelea; îi răspunse, aşa, pe muche, destul de acru:
— Lasă, mă, că şi dăspre tine am auzit că eşti mai mult Duţă, decât Căciulămare.
Se stârnise atâta veselie, că din pricina hohotelor de râs nu se mai auzi ce-a vrut să răspundă Duţă. Porecla i-o dăduse, e adevărat, o muiere acum vreo zece ani, pare-se înşelată de înfăţişarea lui arătoasă, că era cât un cal, dar nu era se vede decât un tâlc întors.
I
Nu trecu mult şi Maria lui Căcjulămare, afurisită, făc_ semn lui Păcăleţe, care era singur între ei, fiindcă scripcl şi ţambalul cântau afară la joc, şi acesta începu un cânteJ scurt, pe care ea i-1 şoptea la ureche şi pe care-1 sfârşi îrj mod potrivit, cu două versuri schimbate de ea: lubeşte-mă, Safto, neică, Dacă vrei să-ţi iau scurteică.
Toţi pricepură iar că e vorba de logofătul Dobre şi de Safta lui Firică, fiindcă toţi ştiau că fata fugea cât putea de el, dar mai rău il aţâţa cu făptura ei voinică.
Felul acesta de a vorbi prin cântec e obicinuit în sat. Cântecul se vrea totdeauna cu tâlc pentru cel căruia i se cântă anume, după cum are înţeles vroit cu dinadinsul pentru cel care cere el însuşi să i se cânte un anumit cântec, căci el totdeauna se gândeşte la cineva, ori la o întâmplare anume, din propria lui viaţă. Vrea deci să ştie şi altcineva, la care se gândeşte el, dacă e de faţă, de ce a cerut să i se cânte cântecul acesta anume. Oamenii îşi vorbesc cu toată fiinţa lor, ocolit, prin viersul cântăreţilor ori al vioarei, nu ascultă un cântor. pr^ntru că o frumos ori numai ca să-i guste meşteşugul.
Începură să bea bine, trecându-şi cu îndemn ploştile de la unul la altul. Numai mirele sta posomorit parcă şi nu spunea nimic. Petruţa îi petrecuse o mină după gât şi râdea înflorită de bucurie la toate glumele pe care le auzea. De mulţumită ce era, îi jucau ochii în cap şi parcă nu mai era aşa urâta. Fe celelalte muieri le cam zgândărea şi le cam râcâia pe inimă felul ăsta de stăpână cu care-1 ţinea ea de gât pe Miai.
— Da'-l ţii, soro, îi spuse cu buze subţiri Neaga lui Mânjoc. S-a ispiăvit cu el d-acu. I-ai pus jugul pă grumaz.
Dar Maria lui Căciulămare se uită mai curând cu milă!: i ea.
— Fă. p-ăsta e greu să-1 ţii. să ştii. că-i soi rău. Toţi dădură din cap, râzând, că ştiau şi ei ce ştiau. Petruţa îi răspunse, întărâtată şi încrezută în ea:
— îl ţiu, suratelor, îl ţiu. Să ştiţi că-1 ţiu. îl priponesc Uii piciorul ' lui şi tot îl ţiu. Ce-a fost s-a dus.
Trase r^. ou braţu] pe care-1 avea încovoiat de grumazul lui Găman ca un jug şi-1 s; Mtâ pe mustăcioară. El se lăsă greu, neniulţumit, dar cea. jare se făcu albă i^t'^”^ iu leu tec ir de de at. se b
(Ci „ lui az.; Ua
? sc iUl fu altanica. îşi muşcă uşor buza de jos, cărnoasă şi mai^e, pe nd Miai rămăsese cu ochii aţintiţi în ochii ei. Apoi privirea se întoarse întărâtată înspre fereastra plină de lume, căci afară de copii, mai erau şi alţii în vârstă, dintre săracii tului, care căutau pe geam la mire şi la mireasă.
Vru să se desfacă încet de braţul care-1 lega, dar Petruţa, are nu-şi dădea seama ce încearcă el, îi zâmbi, crezând că a vrut să-i dea cumva vreun semn de dragoste. Zâmbetul îl supără şi îl umplu de silă. Se gândi înăcrit. I se păru a făcut o neghiobie, însurându-se cu muierea urâtă de ngă el, şi privirea lui întâlni din nou ochii mari şi verzi Sultănicăi, care căutau la el lung şi cu tristeţe. Se întreba, îcâit de ciudă, de ce a mai luat-o pe Petruţa acum când îşi istiga singur banii şi nu mai are să trăiască deci din avei^ea Ce i-au dat Nedelcii de i-au pus pietroiul ăsta de gât? ^Timic. Banii şi-i câştigă punându-şi viaţa în joc. Ei n-au iat nimic şi au făcut şi un târg bun. L-au păcălit ca pe un zevzec.
— Da, e adevărat, a ţinut să se însoare, dar el vroia aumai să aibă o casă a lui, simţea că-i trece vremea şi se săturase de muieri străine. Se săturase de ce a fost. Vrea o nevastă, dar nu o voia pe Petruţa. Avea şi el dreptul pe lumea asta să aibă casa şi muierea lui. Un val de sânge i se ridică până la rădăcina părului. Petruţa era o străină, ei^a vreme pierdută în viaţa lui. Adevărata lui femeie, nevasta lui, era la câţiva paşi de el. De ce se pierduse de el? Fiindcă nu aveau bani, fiindcă îi otrăvise pe amândoi sărăcia. Atunci de ce nu-i ea, acum când are bani, muierea lui? De ce să-şi cheltuiască banii ăştia, fără care lumea de azi nimic nu se poate, alături de urâta asta de Petruţa?
Prietenul de departe cu care venise îl privea lung, de multă vreme. Zâmbea pe subt mustaţa lui mică şi moale. Altfel ochii, şi ai lui, erau duşi în depărtări. Miai încercă să-i zâmbească şi el, dar mai mult se strâmbă.
— Zi-i ceva, baciule, rogu-te, zi-i ceva. d-al nostru. ca. la deal.
Baciul zâmbea mereu, şi pe urmă spuse cu o privire jucăuşă, ca două steluţe, în ochii cenuşii:
— Apăi eu ştiu cam ce-ai vrea dumneata.
Şi începu să cânte din caval. Era o doină apăsătoare, cu tărăgănări pline de amar. Dar când, după câteva clipe, lăsă cavalul, al cărui ison rămase în aer, şi prinse a-i zice din gura, cântecul lui fu ceva mai repezit. Vorbele, poate schimbate de el, i se potriveau fără îndoială lui, căci se vedea a fi om însingurat, dar i se potriveau astă-seară şi lui Miai, caic ita p. cum ca un lup rătăcit în sat.
Din câţi Oltul vara-1 trec. măi, măi. Din citi cu ochii petrec. măi, măi. Ca badea nu e niciunul. măi, măi. Ca badea nu e niciunul. măi, măi. Că e singur ca gorunul. măi, măi. Ca gorunul lângă râpă. măi, măi. De-1 bat ploile să-1 rupă. măi, măi. De-1 bat ploile să-1 mpă. măi, măi. Păi aci sunt ploile. măi. Păi. aicea-s nevoile. măi. Stă pe margine gorunul. măi, Stă pe margine gorunul. măi, Gorunul bătut de vânt. măi. Cum nu-i altul pe pământ. măi, măi.
Miai pricepu că tovarăşul îi ghicise bine gândurile, că văzuse cât de străin se simţea intre mireasă şi ceilalţi. îi mai cântase lui de multe ori cântecul acesta, pe muscelele Argeşului, pe colnice înverzite. Ştia baciul că, de când se despărţise de Sultana, Miai il punea să-i cânte ceasuri întregi. Vedea cum îl cuprinde pe zăvoian o jale neagră. Fără Sultana, era. oriunde, ori cu câtă lume de faţă, singur.
Miai se uită lung la Sultana să vadă dacă şi ea a priceput ceva. Nu se putea să nu priceapă. Duşi ori neduşi la biserică, ei erau doi. Sultănica era femeia lui, dragostea şi casa lui, cu ea ar fi vrut să doarmă în pat şi să-şi gospodărească avelia câştigată. Ce rost avea ca ea să fie nevasta lui Ichim? Cu ce drept, pe femeia asta, care crescuse ca un copil de-a dreptul din inima lui, o ţinea în aşternutul său Ichim? în gmd scrâşnea din dinţi şi se simţea ca înjunghiat. I-o furase fara nici un drept. Nu era lucru cinstit. Ar fi vrut să urle, sa întrebe şi pe Dumnezeu din cer de ce Sultănica nu e lângă el, caci a lui fusese întii. şi de ce e acum alături de Ichim ^ ^ Nu se culcase cu Petruţa decât ca să se răzbune pe Ichim, că-i batjocorea dragostea lui.
_ îl cuprinse o silă fără de margini de el însuşi, zicândusi ca a fost păcălit ca un dobitoc. îşi pierduse nevasta ade-varata Şl îşi mai lua. se acum pe cap şi pe pacostea de Petruţa. în vreme ce Ichim ii luase nevasta şi mai scăpase pe deasupra de o piatră din casă.
Ceru iultâni”5 aântare^ ugetul'! 1, ii pus lulce, ^ îrăs-<M a gura smuls săpatej duse aţi al cărei Cei”
Şonca.
runa celorl
Nunea: ca
Ceru plosca şi bău pe nerăsuflate, înfierbântat de furie, ultănica se uita mereu mută spre cl; numai după fră-lântarea buzelor ei groase şi moi se putea înţelege că în ugetul ei se ceartă năluci. Târziu, se ridică încet şi veni la:1, îi puse mina pe umărul sting. El îi simţi apăsarea caldă şi lulce, prin cămaşa de inişor. Ea îi luă plosca de la gură şi, ară s-o şteargă cu mâneca iiei, cum făceau muierile, o duse. a gură şi bău însetat. Miai o privi înlemnit, năuc, apoi ii smulse la rândul lui, dar cu grije, plosca luciată cu râuri săpate cu fierul înroşit şi împodobită cu frunze şi flori. O duse apoi încet şi lacom la buze şi sorbi, ars de gura femeii, al cărei gust îl căpătase acum lemnul uscat.
Cei de faţă, nebănuind nimic, începură să rida. 1^ – Hai, care pe care, strigă din capătul mesei Eftimie Şoricaie, care era aproape beat.
— Nu te lăsa, Niţo, o îndemna Neaga lui Mânjoc, îmbujorată de mâncare şi de băutură.
Mânioasă parcă, Sultănica îi trase lui Miai iar plosca de la gură şi îi puse o mână fierbinte pe piept, prin deschizătura cămăşii, de-a drt*ptul pe piele, chipurile ca să-1 ţină departe pina ce bea ea. Miai ai' fi vrut să chiuie năuc.
Logofătul Dobre cam dibui cum merg lucrurile şi ii porunci lui Păcăleţe, care începuse să-i zică din gură, cu isonul celorlalu, alt cântec, făcându-i semn să vie după el.
— Hai, mă, afai'ă, să jucăm şi noi. Cântaţi Nuneasca.
— Nuneasca. se auziră şi alte glasuri. Hai să jucăm Nuneasca.
Se ridicară toţi şi îşi făcură loc printre mesele din prăvălie, afară, în bătătura din faţa cârciumei. Se prinse toată lumea, cei tineri ca şi cei mai vârstnici, ba şi codane, care nici nu ieşiseră la hova, ori unii trecuţi, ca moş Truţă şi moş Saftu,. că se juca încet, într-o unduire domoală. Miai, între mireasă şi Lisaveta lui Dobre, nu o slăbea din ochi pe Sultana. Avea o poftă drăcească să sară, să chiuie, să răstoarne ceva. Cerul se înseninase şi mai mult, dar era parcă jilav, căci stelele ardeau scânteind mărite, iar luna trecuse spre apus, dincolo de un lan pufos şi negru de nori, a căror margine o aurea de dincolo din spate. Când se sfârşi hora, Stanciu strigă scripcarilor, fălos:
— Măă, nea Păcăleţe, ia ziceţi-i, mă, un brâu pentru noi, că ne-au amorţit picioarele în hora asta târşită.
Cei care mai stăteau de vorbă, după sfârşitul Nuneascăi, se dădură deoparte şi flăcăii se traseră spre mijloc, începând sfi se prindă cu mâinile petrecute pe la spate, unii de alţii, d brânele roşii. Locul din frunte era mereu, de vreo doi ani încoace, păstrat pentru Vasile Peştefript, care, iute spirt, juca aşa de repede, că-i obosea pe scripcari şi-i tira pe toţi ceilalţi după el, într-o fâlfâire ameţitoare. Cel care ar fi încercat să ducă el şirul se trezea împins dinspre Vasile, de i se împleticeau picioarele şi rămânea de ruşine.
Scripcarii începuseră să zdrăngăne mormăit şi apăsat, şirul se legase, când Miai se desprinse de Ungă pilcul cu naşa şi mireasa şi veni să se prindă de ceilalţi. Spre mirarea tuturor, trecu în frunte, înaintea lui Peştefript.
— Hei, Miai, să vedem, te ţine brâu,.? îl întrebă cu mutra lui mucalită, Eftimie Soricaâp, făcând fără rost cu ochiul către cei din jurul lui.
— Nea Miai, ăştia sunt căpiaţi, nu te pune cu ei, se auzi glasul ascuţit al Ritei.
Se temea pentru el, deşi în fruntea flăcăilor era frate-său Vasile. Pentru fetele tinerele, Miai, la douăzeci şi noua de ani, era tocmai potrivit pentru dragoste, dar era prea bătrân ca să se ţie de flăcăii ăştia iMţi ^i trufaşi, care se s'. mt'^au floarea salului.
Găman îşi strânse bine brâul roşu, aşa cum, de altfel, făcuseră şi ceilalţi. Nu numai să nu se desfacă la joc, dar brâul, betele şi chimirul sunt o parte din viaţa rumânului. Mijlocul strâns bine e sprijinul cel mai bun la muncă, la joc ori la trântă. o dintotdeauna pentru el un izvor statornic de sănătate, SUtinul, de-i zicea Miai baciul, venise şi el afară. Acum se văzu că în şerpar, în afară de pistol, de cuţit şi de cava! mai avea şi un fluier subţire, destul de scurt.
Cobza zvâcnea scurt şi întors în loc, peste scripcă şi ţamba' când fij-ul ' vreo doi> ce flăcăi, în fi i cărora era Găman, încupu să-şi înccUzea^că picioarele, saiuad uşor, spre drear*; ^pj. g stânga. După ei se mai făcură încă şi alte vreo două i. Apoi Vasile, la picioarele căruia privea mereu Păcăleţe, iuţi jocul, împingându-1 uşor spre dreapta pe Miai pe care-1 ţinea strâns, pe la spate, de brâu. Şirul lor începu o plimbare legănată, şerpuind printre nuntaşi. Ritmul iuţit” silit (! încurca pe unii dintre V lu era '. ruii ca: >ui. iai lor. Păcăleţe zgândărea u;: ^a tui lU i e. ^bza, şi ceilalţi doi lăutari se ţineau straşnic de el. Fk. ii baciu^Mî Hihcu chibzuială, ca să se potrivească jocului. Nunt ^”făcură tot mai mult ca să facă loc flăcăilor, al
Cftror şir şerpuia printre ceilalţi. Săltau acum de o bucată de săl1 deşi cu petreci oaat4” inţt '
¦eme în Ioc, repezând picioarele când într-o parte, când tr-alta, când Vasile strigă un, zi-i, mă.” şi iuţi din nou< cui. Faţa lui smeadă şi lungă, mustăcioara scurtă erau jamai zâmbet, pe când feţele celorlalţi se vedea că sunt im trase şi înnodate, căci nu-şi mai găseau suflul potrivit, răgan, voinic dar mai moale, care, dacă ar fi fost lăsat la îlul lui, l-ar fi ţinut picioarele o noapte întreagă, începu să mtă oarecare greutate în vine. Asta-1 înfurie şi strigă şi el lutarilor să iuţească. Unul dintre celelalte şiruri se opri, pe nd cel dinţii porni şi mai îndârjit. Picioarele flăcăilor sfârâiau, pulbeau ceva nevăzut. Nu peste mult timp, însă, Drăgan se pri şi, cu suflul tăiat, ieşi din joc. Se opriră curând şi ceâe-ilte şiruri. De îndată, cei rămaşi porniră cu o iuţeală ame-toare, abia parcă atingeau pământul. Vasile Peştefript, mieicu u zâmbetul subt mustăcioară, trăgea cu coada ochiului la/liai, dar acesta nu avea ochi decât pentru Sultănica. Puterea) arcă-i venea din ochii ei strălucitori, în lumina focului mare: are ardea în marginea drumului de ţară, arătând hora.
Când rămaseră numai opt inşi în joc, femeile cu mâna la bărbie se uitau uimite la nebunii aceia care, când pisau Dământul în loc, vrând parcă să-şi înşurubeze picioarele în el,: înd săltau sprinten şi uşurel, ca o flacără, ori porneau, plutind parcă, lateral şi spre dreapta. Şirul lor se unduia lin ca o năframă pe care o fâlfâie vântul, în timp ce picioarele se mişcau iute, mărunt, puzderie, ca palele de ploaie purtate de vijelie pe faţa eleşteului.
Păcăleţe, care lungise jocul mult, mai mult decât era obiceiul şi era obosit, voi să se oprească, dar Peştefript îi ^ ti igă dârz să-i dea înainte. Fluieraşul baciului, care prinsese acum felul jocului dinspre părţile astea, porni năuc înainte. Atunci se desprinseră toţi, în afară de cei doi, care porniră şi mai repede. Picioarele li se mişcau acum, când erau numai ei, cu o iuţeală drăcească. Cu mâna din afară în şold, cu cealaltă petrecuta la spatele celuilalt şi ţinându-i strâns brâul, cei doi mergeau acum când înainte, când înapoi, când lateral amândoi odată, când de-a-ndăratelea. Miai îi uimise pe toţi, căci nu inţelegau de ce nu se opreşte, acum când n-ar mai fi fost deloc de ruşine. Pe faţa lui nu se putea citi nimic, doar ochii tiegri ii străluceau ca la un bivol. Nu trecu mult şi el simţi că Vasile Peştefript se lasă puţin cam greu, întoarse capul spre el şi-i văzu obrajii supţi şi gura slăbită. Atunci strigă sălbatic:
I ai un galben dă la mino acum. dă-o-n (Icandra. None baciule. 7i-i te rog. ca pă Argeş.
lăutarii erau din Piteşti. Ciuleandra era im joc d (Argc^. Miai îl mai jucase pe la horele de Ia deal. pe cai cutreiera umblând după dragoste, uneoin mai mâncind ba de la cete de flăcăi, care apărau fetele şi nevestele satu. alteori bălind el câte trei o dată. Era sătul de toate astea, ci acum ar fi vrut să joace oricât. fiindcă juca în faţa singur muieri care mai era pe lume. Păcăleţe se răsuci ca o chf^i ceilalţi ii ţinură vitejeşte isonul, fluieraşul porni înaintt o iasmă. iar cei doi. schimbând uşor paşii, porniră într-un diavolesc. După câtva timp. Vasile Peştefript se opri moale. Spuse că nu cunoaşte jocul, ceea ce era la ui urmelor de crezut. Adevărul e că-i slăbise cu totul suflu Lăutarii se opriră şi ei. Cei doi erau lac de năduşeală, d Miai parcă nici nu bagă de seamă asta.
Moş Saftu clătină din cap când îl privi venind liniştit spn cei din fruntea nunţii, ca un armăsar înspumat după o aler gare crâncenă.
— Seamănă cu laica-au. Amarnic buioai a mai io-Firu la viaţa lui.
După ce se mai juca o sârbă, Miai, care se ţinuse ac, deoparte, ceru lui Păcăleţe să cânte un „joc de doi” şi pu numaidecât mâna pe umărul Sultănicăi, ca să nu i-o altul înainte. De când se cam lăţise, deşi nu avea decât optsprezece ani, ea devenise destul de gieoaie, mai ales că niciodată n fusese iscusită la joc, deşi nici o fată din sat, afară poale, acum de Rita, nu cânta atât de frumos ca ea. Miai ştia asta şi nu luă în seamă codirea ei. Nu-i păsa de joc. Vrea num; să-şi petreacă braţul peste umerii ei fierbinţi, ca altădată, ^ să-i simtă trupul lipit de al lui. Mergeau încet şi lin, avea timp să guste fiecaie greutatea plăcută a celuilalt. Parcă pluti au pe altă lume. Simţindu-i încheietura calda a braţului voinic în ceafă, pe Sultănica o ademeni în gând tot ce fusese mai an, în nopţile din pădure, în serile când stăteau amândoT pe bordei privind luna.
Mai jucară încă de vreo două ori, tot oarcă ei singuri în toată hora, până când mireasa veni şi se prinse şi ea, tot cu qiiQfi petrecută după umeri, în dreapta lui. Petruţa juca aşa cuín nu jucau multe în sat, avea picioarele sprintene şi ştia orâc^ joc fără greşeală, dar lui Miai i se păru că atârnă de el un pjbttoi. Se strâmbă atât de rău, încât toată lumea băgă d ilor deşi un
— Fă, nu-i lucru curat aci, spuse Maria lui Căciulămare iriei lui Ion.
fTaci, fă, împieliţato, nu spune blestemăţii, îi răspunse lărâtă femeia, care privea fără să joace, înfăşurată toată în iramiă de borangic, singurul lucru de preţ pe care-1 avea. Când se sfârşi, se auzi glasul lui Stanciu, care ceru Iui caiete, cu o răutate de ţap tânăr, să cânte, sârba slutei”, caiete spuse că nu o ştie, atunci Stanciu îi spuse să cânte ă sârbă, la care ştiau că se potrivesc cuvintele. Vorbele le luiseră ei, flăcăii, târziu, tot la furcăria de sâmbătă. Păcate începu sârba şi, după ce mulţi fură în joc, se auziră asurile câtorva dintre flăcăi şi fete:
Of. of. of. Ţi-a plăcut, neicule, suta, of, of. Ce te faci acum cu sluta? of, of. Of. of. of. neicule. of, of-of, of. Ce te faci acum cu râia. Când o fi să scoată iia?
Restea ii înjură de Dumnezeul mamii lor şi strigă lăuta-ilor să cânte mai tare, ca să acopere astfel vorbele cântate, e nu se mai înţelegeau.
Când se opri sârbă, bătrânul Nedelcu, supărat, pofti pe untaşii de frunte în casă. Când porunci să vie şi lăutarii, cei ineri nici nu vroiră să audă şi făcură gălăgie. Miai le spuse nsă că lăutarii pot să rămână afară, că înăuntru o să cânte áspetele din caval.
, Cloşca-cu-pui” era acum sus şi,. Carul' pe jumătate în-ors. Norii câţi mai rămăseseră se scărmănau singuri. Cu oate că era târziu, nimeni nu vrea să plece acasă. Cum să olece când pivniţa Nedelcilor era încă plină şi miei la tavă incă destui! Cu un asemenea chilipir nu se mai puteau întâlni curând, iar flăcăii îndrăciţi nu vi^oiau să scape prilejul şi să cruţe vinul hapsânului de hangiu.
Popa Gheorghe, care fusese şi el în bătătură, se aşeză, adunându-se, pe laviţă şi, ducând plosca la gură, se întoarse către Miai înainte de a bea:
— Le-ai făcut-o, mă Miai, le-ai dat peste nas puţoilor ăstora obraznici. I-ai rămas pă toţi, ce mai încolo, da' d-aci înainte să te curninţeşti, mă, că ai intrat şi tu în rândurile oamenilor. Ţi-ai făcut mendrele cât ai vrut, acum mai gin-deşte-te şi la casă, la copil şi la muiere.
Pe logofătul Dobre îl pufni râsul,
— Ţi-ai găsit şi cui să predici, părinte Gheorghe. Şi ca să arate mai bine, strigă: Mă Păcăleţe, ia zi-o p-aia cu U: îa crăpată, mă.
Cobzarul îşi mototoli cu şiretenie buzele, ca să câştige ump, şi apoi, văzând că Miai nu zice nimic. începu să-i zică, făcând cu ochiul:
Mărioară din Piteşti, Cu bărbatu cum trăieşti?
Cu bărbatu trăiesc bine, Cum vrea Dumnezeu cu mine.
Şi să laşi uşa crăpată
Ca să văd cum eşti culcată, măi, măi.
Dac-oi ii culcată bine, Să viu şi io lângă tine, măi, măi.
Dac-oi fi culcată rău, Să mă duc cu Dumnezeu, măi, măi.
Maria lui Căciulămare nu se lăsă şi-i spuse cobzarului, cu i. a zâmbet plin de tâlc, chipurile, ca din partea nevestii, a Petruţei:
— Ia zi-i după mine, mă Păcăleţe.
Foaie verde. tu, bărbate. Trei pe lume nu să poate; Să scape omu dă moarte, Să-ntlnereascâ nu poate, Să le iubească pă toate.
Toţi făcură haz, numai Miai se închise în el, cu amărăciune. Nu. S-a săturat. Nu mai vroia să fie cel de-pe afară, care să fugă noaptea, cutreierând satele. Toate muierile la un loc nu sunt Sultănica. Dă-o dracului de viaţă. El dă ca prostul muierea lui pe altele, care nu-i vin ei nici la deştul cel mic.
Tot el e cel nerod când socoate că înşală pe alţii. îşi fură singur căciula.
Niciodată nu s-a simţit atât de însingurat. Trage mânios din gura ploştii şi, fără să-i mai pese de Petruţa, care iar i-a cuprins umărul, îi cere cobzarului să-i cânte:
Mă Ioane, c-oi fi prost. Aseară unde mi-ai fost?
Oar Miai sPâc vine li ştie „f lucioaî şi înce
Pe' unv' ea sei pie^ virer astai în ocl
Unde-am fost. am trăit bine, Cu puicuţa lingă mine.
Mă Ioane, omule, Nu-ţi mai trece nopţile Pă la toate por (, ile. Că porţile-s toate-nchise, Şi lacătele toate puse.
Oamenii fac haz. Au priceput după capul lor că pentru IMiai s-a sfârşit cu viaţa de teleleu.
Păcăleţe a priceput şi el că Miai are chef să asculte şi vine lângă el, ca să-i zică la ureche. Acesta întreabă dacă Iştie Foaie verde de gutuie”. Păcăleţe, cu fălcile lui mari şi lucioase, cu ochii mari şi negri, cu mustaţa în sus, nu răspunde şi începe de-a dreptul:
Foaie verde dă gutuie. măi, măi. Eşti cum eşti şi alta nu e. măi, mai. Dă când mi te-ai supărat. măi, Şapte sate-am tot umblat. măi, Da' ca tine n-am aflat, Da' ca tine n-am aflat. măiHai, murgule, acâş şi. pace. Că nici asta nu-mi prea place. Nici asta. nici astăJaUă, Hai la a de-a fost aldatâ.
Murgu dacă auzea. măi, măi- Căpiat îmi alerga. Fără frâu şi fără şea. măi, măi îl minam cu inima. măi, măi. îl mânam cu inima. măi. măi.
Petruţa se topea de fericire, iar mesenii zâmbiră uitându-se unul la altul, căci toţi crezură că e vorba de mireasă. că la ea se întorsese Miai. Nimeni nu băgase de seamă că el căutase pieziş ochii Sultanei, verzi şi sprâncenaţi, şi-i prinse în privirea lui. Vechilul ceru şi el lui Păcăleţe să-i cânte, dar după asta Miai îl chemă din nou pe cobzar lângă el. Pi-ivind-o mereu în ochi pe Sultana, îi ceru să cânte parcă numai pentri! ' loa
Pentru el şi pentru muierea tinăra care-şi frământă, stâi'nită, buzele.
Hai, puicuţă, dă mi-arata Unde ne iubeam odată, Leano. Leano. Trandafir lingă obraz, Pe-acolo trecui şi azi, Că el şi cu serile Ne-ascultau sfădelile, Leano. Leano. Ori că ţi-ai uitat dă toate Dă un an şi jumătate?
Leano. Leano. Desfă, puică, ce-ai făcut, Ca s-o luăm dă la-nceput, Leano. Leano.
Cei care erau doar nuntaşi ascultau cântecul ca martori, plăcându-le ori nu. dar Sultana începu să tremure. Patima lui nestatornică răscolea în ea o durere care durase ca jeratecul subt cenuşă. Miai o privea întruna şi o iscodea cu privirea lui stăruitoare. El înţelegea din cc în ce mai mult că ea îl luase pe Ichim doar ca să scape de sărăcie şi atâta tot. Ce să-i faci? N-avea nici ea dreptul să iubească ce-i dorea făptura ei. ăl sărac n-are drept pe lumea asta. Avea, biata de ea, de ales între a se sluţi muncind fără nădejde, pina cădea în genunchi ca o vită, ori de a pune cruce iubirii care a fost şi de a rămâne, tot mai frumoasă, alături de un bărbat pe care nu-1 socotea bărbatul ei.
Totuşi Miai încă nu bănuia cât de grea fusese suferinţa ei de un an şi mai bine.
Nopţi întregi nu dormea, mai ales în nopţile cu lună care-i aminteau de cele trei zile arzătoare din pădure. Acum privirile lui şi cântecele astea rupeau fâşii tot de pe ea, de rămânea aproape fără nimic, ca atunci. Dar mai ales o otrăvea Petruţa asta. care îi lua tot şi-i mai şi zâmbea ca o năroadă, pe deasupra. Se înfurie* şi îşi spuse că din a doua seară va începe să se dea iar în dragoste cu Miai, orice-o fi. Mai ales acum când afla din cântecul cerut şi din privirea lui că nu o poate uita, că şi el o doreşte mereu.
Flă (ngrăm ul fer rfifo oc uni an barte arpe cumn ceaf^ era M cu in: toJI ca
ÎS Flăcăii şi fetele de afară lăsaseră jocul, şi acum se igrămădeau cu toţii în odaie, Înghesuiţi în prag şi în perva-lul ferestrei. Se aduseseră aici câteva tăvi cu plăcinte, care r fi fost să fie numai pentru nuntaşii de seamă, căci n-aveau oc unde să se facă pentru toată lumea, dar ei nu înţelegeau ista şi. venind de afară după tăvi, le vămuiseră cât putură, ^e urmă puseră mâna şi pe ploştile de vin. Nedelcu pe dc o barte se gândea că ar fi vremea ca lumea să plece acasă far pe de altă parte ar fi vrut ca nunta fie-sii să fie o nunta: um n-a mai fost, să se pomenească de ea cât or trăi ăi care ost de faţă. Să se ţie minte că el e om cu stare.
Cei doi parcă nu mai erau pe lumea asta. Miai, mai ales, nu mai ţinea socoteala de nimeni. îl înfuriau toţi cei de faţă, tot atât de mult ca şi Ichim, ca şi Petruţa. Se duse să ia plosca de pe masă, anume ca să-i puie Sultanei palma în Iceafă şi să o simtă toată arzând. întârzie cu mâna şi simţi trupul femeii tremurând tot. Mai mult însă nu bănui ce e cu ea. I se părea că ea nu înţelege cât de rău se răsuceşte în el cuţitul neîndurat al dragostei. O vedea tulburată şi-i era milă de ea, tot atât de mult cât ii era în clipele astea milă de el însuşi. O vedea şi pe ea tot fără noroc, ca şi pe el.
Chemă cobzarul şi-i ceru să-i cânte., Lele cu sprâncene multe”. Asculta cântecul în picioare, cu plosca în mână,. cu ochii duşi undeva departe. Clătina din cap, îngânând în minte vorbele cobzarului:
Lele cu sprâncene multe, Cui le dai să le sărute? Cin' spre-acasă te petrece? Cine-ţi ţine cald şi rece? Noaptea cin' mi te-nveleşte, în zori cine te trezeşte? Cine buzele ţi-a supt? Cin' te vrea în zi de frupt?
Mesenii nu mai pricepură nimic când îl văzură lăsân-du-se moale, aproape căzând, pe o laviţă, lângă frate-su Ion îi picurase vin din gura ploştii pe cămaşa de inişor, pe pieptul desfăcut, păros.
Sultana ştia acum că de-aici încolo vor începe iar să se vadă pe furiş şi că vor avea să-şi ascundă dragostea prin toate colţurile hanului, pe toate potecile pădurii. Ea vru ca el să ştie asta încă de acum. Vru să ştie Că e a lui, ca şi mai înainte. Cânta atunci unul dintre cântecele potrivit* pe viersul doinei, alcătuit din vorbe gândite de ea în nopţih de singurătate pe care le petrecea alături de Ichim, care 'dormea sforăind, prăbuşit. în ^glasul ei clocotea vinul dragostei, dar în afară de Miai, toţi ascultară fără să-i priceapă tâlcul.
Naşul se ridică şi vesti începerea darurilor. Din pai^tea lui spuse că dă tinerilor căsătoriţi o pereche de boi.
— Dă la mine mai puţin, spuse el, după cum era obiceiul în asemenea împrejurări, dă la Dumnezeu mai rfiult. Pe urmă se întoarse către Ignat Secu. Să te auzim, frate Ignat. Aud? Ai zis ceva?
Ignat dădu o velinţă şi, rând pe rând, răspunseră şi ceilalţi de la masă. Din prăvălie veniră iar toţi buluc, să afle ce daruri se dau.
După ce Păcăleţe şi ai lui începură şi ziseră fără vorbe, de două ori, răsucită, prelungită, fraza de început a doinei, Sultana îşi lăsă uşor capul pe umărul stâng, ridică dirt sprâncenele negre şi mari în unghi, de i se umeziră ochii verzi pe jumătate închişi şi începu, cu un glas ridicat şi topit în tărăgănări parcă brumate, cântecul adus tot de Miai, mai demult, şi uşor schimbai de ea:
Foaie verde iasomie. măi, măi.
L-aştept pe neică să vie. măi, măi.
Dă pă prispă mă tot uit. măi, măi.
Că nu I-am văzut da mult., măi, măi.
Când vii, neică, dumneata, Mie-mi sare inima.
Când te văd suind, călare.
În ţarină simt că-mi sare, Să aşterne drumului, Subt copita calului.
O ascultau toţi tăcuţi, căci nu o mai auziseră de mult, de când furcăriile cu jocuri şi cântece se făceau în faţa bordeiului lor. de când se ştia că un glas ca al ei nu se mai cunoştea nici în satele dimprejur. Cântecul dură multă vreme; căci, potrivit doinei, fiece rând de vorbe, o dată cântat repejor, era zis din nou şi mult mai sus, cu două-trei vocale de sprijin jucate în glas, ca un chiot prelungit şi întors amar în jale. Faţa rotundă a Sultanei, în afară de ndirnrea în ascuţiş a sprâncenelor, de privirea pierdută, nu arăta nimic, parcă nu era decât o fereastră liniştită pentru frământarea dinlăuntru.
Miai nu găsi nimic în tâlcul vorbelor pentru el, dar îl cuprinse şi pe el acel iz amar şi plin de păreri de rău care era în simţirea femeii, încă atât de tinere.
Mesenii începură să se îndemne iar la băut; se vedea că sunt cam obosiţi. Zăpuşeala era grea şi mai toţi se făcuseră conabii la faţă din pricina mâncării şi a băuturii.
Sultănica îi lăsă pe lăutari să încerce să cânte ceva mai vesel şi după câtva timp, când sfârşiră, începu ea din nou, tot pe viersul doinei, spus doar în jumătate. Era cântecul pe care-1 întregise de la ea, după ce se întorsese din pădure şi credea că Miai a lăsat-o:
Foaie verde dă sulfină.' Ş-astă-seară-i lună plină, măi, Da' neică tot nu mai vine, măi, Da' neică tot nu mai vine, măi! Of,., of. Leano. Lino. Unde e, nu o mai vede, măi, I-au luat ochii alte fete? măi.
I a
I
— fi le i
Cântă cu ochii ei mari prinşi în ochii lui Miai, parcai erau numai ei singuri, faţă-n faţă:
Nu vede câtu-i dă rece, măi, Dă când nu iie mai petrece? Of. of, Leano. Lino. '
Unde pune neică mâna, Simţi că te dogoară luna. Unde pune neică mâna. măi.,. Of. of, Leano. Lino. Când te ţine neică-n braţe, Nu mai vezi că-i dimineaţă, măi. Of. of. Leano. Lino.
Acum Miai pricepu că ea n-a uitat nimic din ce a fost. Se învolbură ros de patimă şi, de unde până acum o simţea mai tânără decât el cu aproape unsprezece ani, acum când &^ văzu răscolită în toate oasele ei de amintirea frângerilor îl braţe din trecut, îl cuprinse o mânie aprigă. Dumnezeul mamii ei, atunci ce caută în aşternutul lui Ichim? Petruţa, ci: id pi. lălalt urmăr.
f li nf? dur i puse mâna pe tornar şi-1 eba de ce e supărat. Ei se întoarse spre ea s. îşi iniinti iar de tot. Ce căuta el aici? se întreba din ce în ce Amânlat
1 de fată. lu bănuia. *. *ii; K, II „. Li.ua ^^. C^IUII r icăi sa mai ^
— Fa, n-au murit toţi dracii-n tine. Dă când te-a iunt lumea ^ „ c-ai amuţit, ii spuse Maria lui Căc a lui Paca! ire dădu din cap, zise apoi Şl icpeiu unpicună cu ai lui iiaza începătoare a doinei, ¦'ijumătăţită, şi ca începu din nou. cu sprâncer ^ –.;
Foaie verde inagheranu. Doamne, greu mai trece anu.
Of. of. Lino, Neică, doru dă la tine Peste munţi şi ape vine Şi nu-1 poate opri nimeni Pin-ajunge pân' la mine. Şi nu-1 poate opri nimeni.
Of. ofL: „Noaptea-ntreai;' Şi d-am văzt C Mi-am pus doru căpătâi, Mi-am pus doi-u căpătâi. mâi, Dâ nu vii, mai.
Cu uiUui iiia-nvelii. mai. Mania greu mă odihnii, or of LINO.
Un fel de negură se lăsă peste zăpuşeala apăsătoare din odaie, sporita şi de fumegarea celor cinci luminări groa Era alita în cântecul f că toţi cei de i*a (ă acum inţelLi>cia. i>ingur Ichim, care cia beat, nu văzu nimic. Tot ridica plosca, ini du-se spre dreapta şi spre stânga, n! >'>i o ţinea la gură, civ. ca omuşorul marc, gâlgâind.
— Banii nu fac omu feririt îi finu^e Nenâân incot} irn. – it, dătinând din cap cu înţeles.
Ign jcâ încet plivirea de rrom'^r: ^
— Da'. şi fără ei, viaţa nu-i viaţă.
Oaspetele cel tăcut ceru încuviinţarea să cânte şi el ceva, de prin partea de unde era de felul lui.
— Poate că n-o să vă placă, drept sa vă spun, dar mare poftă îmi făcu felu cum rosti cântecul această nevastă. Noi de felul nostru suntem ungureni, dar ai noştri au venit de multă vreme şi-şi făcură caşi dincolo de mânăstirea Hurezului, într-un sat ce-i zice Novaci, cred că n-a ti auzit de el. Acolo în Gorj se cântă mult de tot. Pe dumneata, neică Păcăleţe, te poftesc să-ţi dregi cobza după cum îi zic eu acum. Şi cântă din caval câteva fraze, ca să-i arate cum să ţie isonul. Apoi, începu cu un glas atât de ridicat, cum nu se mai auzise prin părţile astea ale Argeşului şi Dâmboviţei, mai mult rostind versurile şi repetându-le decât cântându-le. Era ceva de şagă în surâsul lui, din colţul gurii, şi un iz dulce, acrişor, de măr cretese în glas.
Mă dusăi. da' mă dusăi să trec la OU Cu a mea, cu a mea mândră cu UA,. Unde-o fi, da' unde-o fi Oltu. măi, mare, Oi trece, oi trece mândra-rt spinare Unde-o fi, da' unde-o fi, măi. mititel L-oi lăsa, l-oi lăsa s-o treacă el. Şi trecui înot. Da'. trecui Oltu înot Cu a mea, cu a mea mândră cu tot.
Nuntaşii făcură haz de cântecul oaspetelui oltean, pe care-1 socoteau o bună snoavă, dar Miai îngheţă. El îi înţelese tâlcul răsturnat. şi în el se răsuci un şiş. Se uita în ochii Sultanei şi parcă ea îi spuse, cu privirea încremenită muteşte, vorba da.
Acum nu mai putea gândi nimic. începură să se încurce toate în mintea lui. Una ştia, însă, că pe calea pe care o pornise cu nunta nu va mai merge. Nici un ceas nu mai putea lăsa pe Sultana în aşternutul lui Ichimi, acum când află că şi ea îndură cât îndură el. De ce să nu fie împreună, acum când scăpaseră de sărăcie? Se îndoi totuşi un timp de hotărârea ei şi o întrebă din privire dacă merge sau nu. Ea zâmbi limpede acum, şi zâmbetul ei spunea, din nou, da.
Oaspetele oltean fu rugat de nuntaşi să mai cânte, iar el le cântă, îndelungă vreme, cântece mucalite, care plăceau mult celor de faţă. Miai nu mai ştia ce să facă. Tot Sultana îi risipi nedumerirea. Ea îngână ceva dibuind. şi întrebă pe oaspete dacă p>oate să-i ţie isonul din caval. Când se potriviră, din viers, femeia începu o doină uşor repezită, cu sprijin numai pe unele jumătăţi de vorbă, care cădeau mai bine:
Frunză verde de răsură. Fapt dă seară, măi, măi, Vino neică dă mă fură, Fapt dă seară, măi, măi.
Dă nu poţi la cântători, Fapt dă seară, măi, măi, Am s-aştept să vii în zori, Fapt dă seară, măi, măi, Ce-a mai fost vreau iar să fie, Şi puicuţa şi soţie, măi, măi.
Rămăsese luminoasă şi senină, ca o poamă pârguită. Acum totul era uşor. Nu era chip de amânare. într-o clipă, Miai ştiu ce va face.
Dar mai întii ţinu sá-i mulţumească parcă; simţi nevoia să întoarcă tot ce-a fost întunecat într-o lumină care să-i ducă de aci încolo.
Încălzit de vinul aşteptării, ceru să cânte şi el. Nu prea avea glas, oricum nu avea, când cânta, acel glas scăzut, de taină, cu care zăpăcea muierile când le şoptea. îşi dete seama, se răzgândi şi-1 rugă pe oaspetele lui să-i cânte doina pe care i-a cântat-o într-o seară, în sus, pe grohotişurile Leaotei. Cel rugat zâmbi, cum zâmbise tot timpul, îşi ridică uşor cu degetul mustaţa mică, moale şi căruntă şi îi făcu semn lui Păcăleţe. Când se potrivi isonul, începu trăgând din amintire ca uzi fir de mătase, din el însuşi:
Câte fete ^^ni bubt soare,. Puica mea pereche n-are, Ca-aşa-i puica mea la fal-i. Ca roua de dimineaţă. Puica mea uşure e, dii neag toJ i
I pil
ŞiSultana nu mai era uşoară la trup, dar Miai ştia că în clipa aceea vorbele i se potriveau, simţea că e o razachie neagră, dulce şi brumată.
Oaspetele cânta acum iar nişte drăcii şugubeţe, de care toţi făceau haz nespus. Stanca singură, cu faţa ei bălană şi lungă, fără pic de sÂnge în obraz, cu toate că mâncase şi ea, părea căzută de pe altă lume. Avea pe ea iia de la nuntă, pe care n-o mai pusese pe ea de la plecarea lui Toma cu pandurii, şi parcă era legată cu o frânghie. Ţinea în braţe copilul adormit şi parcă îi era frică să plece. Ştia că bătrânul Nedelcu hotărâse ca nunta să ţie până a doua zi, luni, noaptea, şi ea se simţea tare slăbită. Acum îi era şi teamă să plece noaptea, că până în sat era o bucată de drum. Sultana, care ieşise de câteva clipe, se întoarse aducând o tava cu plăcinte, pe care le întinse nuntaşilor. Se uită ţintă spre Miai, şi el văzu atunci că nu mai are salba cu cele trei rânduri de galbeni mari împărăteşti la mijloc şi mahmudele mici tot de aur pe margine. înţelese. Ieşi numaidecât. în odaia Petruţii îşi lăsase cele două pistoale, căci păstrase numai cuţitul la brâu. Mai avea de gât, la piele, o pungă cu treizeci de taleri de aur. îşi luă minteanul pe umeri şi se îndreptă spre portiţa din dos, care da în pădure. Se trânti pe o căpiţă de fin subt un paltin şi aşteptă. Căpiţa era încă jilavă, şi asta îi plăcu, fiindcă altfel ardea tot. Crăcite scuturau din frunziş picături dese, când erau izbite din greşeală. Sultana nu avu destule plăcinte pentru toată lumea, dar îi îm. paca pe cei care doreau, spunând că aduce altele şi ieşi din nou cu tava.
În odaie, pe o masă aşternută cu ştergar alb, într-strachină verde îşi lăsă salba pe care o scosese, apoi ie după ce îşi luă şi ea un mintean. Din uşa grajdului c' lângă portiţă luă o traistă pe care o pregătise între timp şi o velinţă. Pusese în traistă, învelite într-un ştergar, o jumătate de miel, brânză, ouă, pâine şi o sticlă cu vin. Aşteptă câteva clipe să treacă Vasile Peştefript, care venea din pădure, ţinându-se de gât cu Safta lui Firică. îl cunoscu după glas. Când trecu portiţa, făcu vreo câţiva paşi la stânga, să se ascundă după o tufă, căci nu-1 văzuse pe Miai pândind jos. El se apropie ca un lup, o cuprinse în braţe şi-i arse buzele cu un sărut.
— Să nu vie cineva, omule. Am pistoale la mine.
— Neică, să mergem unde ne-a fost bine cândva., I
— Acolo o să ne caute. Ştiu io un loc mai bun.
Cunoştea Vlăsia înspre marginea asta a ei, de ar fi putut merge şi cu ochii închişi. Ştia el într-o rarişte o colibă părăsită, ascunsă în. clinul unei vâiceluşe.
Când Petruţa văzu că Miai întârzie, nu mai putu răbda şi ieşi să-1 caute în bătătura din faţă, unde nu mai era nimeni, căci flăcăii şi fetele, perechi, se aciuaseră pe unde le fusese mai la îndemână. Se duse şi subt şopronul unde era acum plita cea mare, la care se gătea, să întrebe pe Sultana dacă nu l-a văzut pe Miai. Nu o văzu nici pe ea, iar cele două bătrâne dormeau şi nu ştiau nimic. O cuprinse un fior rece, căci pricepu că trebuie să fie împreună. Alergă mai mult moartă spre grajd, dar lângă prag se izbi de Vasile şi de Safta lui Firică. Stăteau îmbrăţişaţi pe un butoi gol, pe care-1 rostogoliseră până acolo. Vasile îl văzu pe Miai ieşind pe portiţă cu minteanul pe umeri. Pe Sultană n-o văzuse.
Se întoarse înjunghiată în odaia nuntaşilor, lângă tată-su. Abia putu să spună:
— Miai a fugit cu Nită.
Bătrânul sări ca ars şi ţâşni pe uşă. în curte, fierbând, se întoarse către ea.
— I-ai căutat în grajd, după claia cu fân?
— El şi-a luat pistoalele. L-au văzut Vasile şi Safta când a ieşit pă portiţă.
Bătrânul începu să răcnească:
— Restea. Restea. Tu n-auzi.?
Restea era după claia de fân cu Lică şi, când auzi pe tată-său strigând, alergă speriat.
— Restea, ia-ţi şuşaneau şi pistoalele şi hai prin pădure bă-1 căutăm pe Miai, care-a fugit cu căţeaua de Nită.
Până să iasă Restea dân odaie, bătrânul înţelese zădărnicia unei căutări prin pădure. Se sprijini de pereţi, ca să nu cadă. Obrajii îl usturau, de ruşine.
— Ce să căutăm în pădure? Acu îo caru cu fin? Restea clocotea de furie.
— îl omor pă frati-su. pă Ion. şi alergă cu pistolul, în mână, spre odaie.
Bătrânul se luă în grabă după el, îl ajunse.
tre şi po ni fă
UL
: bă in
I
I
— Omoru trebuie făcut cu socoteală. Nu aşa. Apoi trecu el întâi pragul şi strigă inânios către Ion, către nevastă-sa şi către Stanca: Hristosu vostru, ieşiţi afară, neam dă porci, că vă omor pă loc.
Nuntaşii se ridicară în picioare înmărmuriţi. Nu pricepeau nimic. La rădăcina nasului lemnos al bătrânului. ochii se făcuseră parcă roşii. IVIustata pieptănată şi potrivită cu grije azi-dimineaţă era parcă mototolită. Puse mâna cu unghiile degetelor late pe um. ărul lui Ichim şi-1 zgâlţâi.
— Scoală şi tu, pastele cui te-a făcut, că ţi-a fugit târfa dă nevastă-ta.
Ichim ridică privirea bleaga dintre pleoapele lipite – s se uită moale şi paşnic în jurul lui.
— A fugit.?
— A fugit cu clinele dă Miai, şi, nemaiputând îndura, bătrânul se lăsă moale pe laviţă, lângă masă, cu fruntea în mână.
Faţa lui Ion. îngustă şi ciupită de vărsat. înţepeni, şi el se întoarse către muieri şi le spuse scurt:
— Haideţi acasă. Din pragul prăvăliei se întoarse către Nedelcu. Jupâne, nu-ţi lăspunz la ocara pă care mi-ai spus-o, fiindcă ocara pă care o înduri dumneata e mai mare şi mai grea. Ne stropeşte şi pă noi ruşinea asta, să ştii. Da' acum ascultă şi-o vorbă pă care ţi-o spun io: dragostea nu să vinde şi nu să cumpără. Tu, Mărie, hai.
Cele două muieri se întoarseră din tindă, cu copiii adormiţi în braţe.
De afară năvăliră buluc toţi cei risipiţi prin toate colţurile.
Era o zarvă nemaipomenită. Nuntaşii se sculară să pleC' Bătrânul păru că se trezeşte. Se sculă în picioare şi le spuse, aproape răstit:
— Rămâneţi cu toţii jos. Aţi mâncat şi aţi băut pentru nuntă. O să mâncaţi şi o să beţi pentru parastas.
După trei zile, cei doi se întoarseră în sat. Nici Nedelcu, nici feciorii lui nu dădură nici un semn de ceartă. îi tri-misera doar fetiţa – pe Safta qu o bătrână care mătura la han. Petruţa plecase chiar a doua zi de dimineaţă, cu o căruţă, la rude la Zimnicea. Sultana primi fără supărare fetiţa, căci i se păru că seamănă cu Miai.
Dormeau subt un adăpost de scânduri, aşteptând ca să vie dulgherii să se pună pe lucru. Peste două săptămâni, însă, Miai a fost găsit cu ţeasta zdrobită de topor, în poarta unei case cu gârlici şi livadă până în poartă, de pe valea Glâmbo-celului. Şedea acolo o văduvă cu care se ţinuse el mai demult.,. La început se crezu că a încercat s-o vadă iar pe această muiere, iar ea, ori cineva pus de ea, i-a sfărâmat capul. Sau poate, gândeau alţii, cineva cu năduf în dragoste, fără ştirea ei. Ion şi Sultana s-au dus peste două zile cu o căruţă să-1 aducă acasă. Văduva bănuită şi un flăcău din sat erau păziţi, cu fiare la picioare. Dar li se dete drumul când Sultana recunoscu betele cu mărgele pe care Ichim le purta peste brâul roşu.
