I Taina de la han

Prefăcându-se beat, în acea zi de septembrie, Miai găsise eoa mai bună cale ca să trimită vorbă pe ocolite Nedelciior că ar vrea acum să se cunune cu Petruţa. întâlnindu-se într-o zi cu Iciiim, pe malul eleşteului, nu fu mirat deloc când ^esta-i spuse cam în glumă. E drept că şi când glumea – him, care era puţin cam otova, părea încruntat, spătos, r-î c^^/ă t'^'^i^? ^cipul ca o lubeniţă, cu ochii mici lingă

^ t ca de lemn, avea un glas când aspru, când ieşit din nas.

— C-^^ te ţii aşa '. mă vcriculo, dă nu mai dai pa la noi, prin c: Kai

— Da' CC, r/ia. cum vine a. ^'^^. – a, i. t V ji şi n-am –? fu răspunsul. ^ naib. ^liai scyipă piv. os într-o parte.

— A*: nci să vii, mă; iacă, dacă vrei să fii chemat, te chem

Şi s-a dus.

E.ă de-a binclca, rugin dar în cârciumă hanului, deşi era duminică, nu era nimeni. Miai nu ştia dacă să se bucure ori ba. Se temuse întotdeauna să fie singur, faţă-n faţă, cu amândoi feciorii lui Nedelcu odată. Erau de felul lor înceţi, dar voinici ca nişte boi. Ştââ bine că popa Gheorghe le spusese de ce vine, iar după întâlnirea şi vorbele schimbate cu Ichim, cu trei săptămâni înainte, nu credea să aibă gânduri rele. îşi pipăi în chimir cuţitul, căci purta chimir ca muntenii, dăruit de o muier. şi-i simţi mulţumit, cu buricul degc4ului, tăişul de brici. Era la lojul ei şi măciuca de fier, pe care o purta mereu la

57 el, de când fusese iar snopit în bă. Ir-un din deal. Era bună, că nici nu se vedea din mâneca largă, atunci când stai gata de lovit cu ea. Se aşeză la o masă în colţ, ca să fie cu spatele apărat şi mai lângă uşă. Oricum, era mai iute ca ei şi, la nevoie, mai hotărât. Aşteptă să vie cineva, ca să-1 întrebe ce bea, dar nu veni nimeni. Crâşma era ca pustie.

El nu ştia că Ichim şi Restea, cei doi feciori ai lui Nedelcu, erau şi ei la curte unde fusese chemat tot satul Curtea conacului era plină de oam. eni care aşteptau în ploaia măruntă şi deasă, cu zăbunele pe umeri şi căciulile îndesate pe cap. Din conac nu mai erau în picioare decât zidurile înnegrite de fum. Fusese ars în vatră de turcii care urmăreau pe eteriştii lui Ipsilante şi pe panduri. Poştei nicul Medelioglu fusese pârât că a trimis grâne şi vite de tăiat la Târgovişte, eteriştilor. A avut mare noroc că nu l-au găsit la conac şi pe el, că-i tăiau capul ca la atâţia alţii. Prevăzător, se ascunsese din vreme şi se ascunsese aşa de bine, că în afară de vechil nu mai ştia nimeni unde e, nici acum, după mai bine de cinci luni. îşi trimitea poruncile printr-un om. de încredere în taină. De altfel, turcii arseseră conacul şi d furie că îl găsise făi^ă nimic de preţ şi bun de luat în e' Fusese jefuit cu două săptămâni înainte şi de pandurii căpitanului Urdăreanu din oastea lui Tudor. când trecu oştirea Iu înapoi spre Găeşti, adică odată cu hanul lui Nedelcu.

Satul fusese în drumul şi al unora, şi al altora, iar oamenilor scăpaseră doar ascunse bine în pădurea Vlăsiei încă de când se vestise că oastea eteriştilor s-a tras spre Târgovişte şi Câmpulung. Turcii veniţi în urmă tăiaseră mânioşi pe moş Dumitru, tatăl lui Ristache, pe care-1 găsiseră în sat, rămas singur dintre bărbaţi, şi-1 luaseră să le saat. în pădure ascunzişul vitelor. Bietul om nu putu să le arat. nimic, căci nici el nu ştia nimic. Aşa se hotărâse de către sat. să nu ştie nimeni afară de zece bărbaţi de încredere aleşi dintre fruntaşi; printre aceşti cuvântul hotărâtor l-au avut logofătul Dobre şi Ignat.

În curtea conacului era acum o brişcă în care se găseau uoi inşi, turci după înfăţişare, şi lingă ei patru neferi călări In picioare lingă brişcă era pârcălabul. Logofătul Dobre, suit pe un morman de cărămizi şi moloz, chemă oamenii să s:

I apropie şi, de faţă cu vechilul care stătea mut cu giubcaua pe el, alături de morman, le spuse despre ce e vorba.

Pentru îndestularea trupelor turceşti, caz^e după ce au măcelărit pe eterişti la Drăgăşani. rămăseseră acum în ţară pină la desăvârşita potolire a duhului răzmeriţei, noua stăpî-nire îndatorase satele să dea bucate şi vite, după socotelile făcute de Vornicie. atât dintr-unele, şi atât din altele, de fiece sat.

Când zăvoienii aflară ce au de dat, se cutremurară. Se încreţi carnea pe ei. Trei sute de chile de orz şi patruzeci de chile de grâu, trei sute de oi şi patruzeci de vaci.

Se vedea limpede că logofătul Dobre era şi el amărât de această cumplită năpastă căzută asupra satului. înalt, osos şi sprâncenat, veşnic înăcrit, acum vorbea în silă, cu mustaţa mare parcă zbârlită. '

— Până în trei zile o sută dă care trebuie să facă câte două drumuri Ia Piteşti, ducând zahereaua cerută. Oile şi vitele vor porni mâine la prinz, ca să fie poimâine în miez dă noapte cel mai târziu la zalhanaua dala Piteşti.

După ce vorbi, mai privi o dată peste lumea înmărmurită în ploaie şi scuipă cu silă.

Ignat Secu, smead, dar acum vânăt la faţă, cu mustaţa subţire şi băţoasă, singurul încălţat cu cizme dintre toţi cei de faţă, în afară de vechil şi de logofăt, îmbrăcat cu o ipin-gea găietănată cu fir negru, care-şi petrecea singură colţurile peste cizme, izbucni, dar se stinse cu glas înecat, într-un soi de mirare:

— Trei sute dă chile dă orz?

Logofătul Dobre scuipă răspunsul printre dinţi:

— Trei sute dă chile.

— Dă unde să luăm noi două mii dă saci dă orz?

Toţi ştiau că, dacă s-ar fi adunat tot orzul din sat, tot nu s-ar fi împlinit trei sute dc chile. Nenorocirea era că nici la conac, în hambarele ridicate din nou, nu se putea găsi mai mult de cincizeci-şaizeci de chile de orz. Oamenii ar fi împrumutat ca să împlinească porunca stăpânirii şi ar fi plătit când ar fi putut, în zile de muncă. La datoriile încâlcite ale t^-ecutului, care erau ca nişte învălăluciri de lanţuri în jurul picioarelor lor, într-6 robie fără nădejde de mântuire vreodată, s-ar fi adăugat una nouă. Şi aşa nu se mai descurca nimeni. şi într-o privinţă oamenii deveniseră nepăsători. Ştiau că proprietarul, oricum, nu putea să-i lase să moară de foame pe toţi. N-ar fi avut cine să-i muncească moşia, Dar nenorocirea cea mare era că acum, ncfiind bucate la conac, nevoia trebuia împlinită din ce au ei acasă şi pe loc, fără întârziere. Aceste neîncetate cereri de zaherea erau cea mai mare pacoste pe care o aducea asupra ţării atârna-rea ei de împărăţia turcească. Haraciul propriu-zis, pe care îl plăteau Principatele Porţii, deşi destul de ridicat, era nimica toată pe lângă îndatorirea de a aproviziona în vreme de război – sau chiar pentru deplasări obişnuite – ostile turceşti, şi această îndatorire era moştenită din veacuri, din clipa închinării acestor ţări către împărăţia otomană. Căzuseră multe capete de domni din pricina întârzierilor şi şovăielilor la îndeplinirea acestei îndatoriri. Aci sultanii şi vizirii erau neînduplecaţi. Niciodată nu era de ajuns, niciodată nu se ştia cât se cerea anume de cătr^ paşalele cele mari, nici dacă şi cât se plăteşte. Gelepii care le strângeau, oamenii stăpânirii care le hotărau pe sate îndoiau uneori şi întreiau, cu de la ei putere, cererile, oprind pe seama lor ceea ce luau pe deasupra. Nu scoteau tot ceea ce cereau, că de multe ori nici nu era cu putinţă. Luau ce luau cât găseau, cu japca mai mult. Transportul cu carele al acestei zaherele era moartea vitelor şi nenorocirea oamenilor. Se cereau uneori peste zece mii de care, din care multe nu s mai întorceau. Contribuţiile astea silnice, datorite mai ales războaielor, care de un veac şi mai bine se purtau pe teritc râul Principatelor, între cele trei imperii vecine, cam. diii douăzeci în douăzeci de ani, aproape cu fiece generaţie, sleiseră cu totul ţara şi împingeau oamenii la deznădejde. Erau fericiţi numai aceia care erau slugile celor puternic: căci adăogau şi jaful lor la urgia căzută asupra ţărănimii pe umerii căreia apăsa tot greul. Astfel îşi adunau ei peste noapte averi nemaiauzite, dintre care unele, trecute din generaţie în generaţie, au durat până la jumătatea veacului, de-acum, uitându-şi obârşia. Chiar dacă unii comandanţi de oşti împărăteşti ar fi vrut să stârpească acest flagel al samsarilor „furnizori”, n-ar fi putut. Aceştia constituiau un fel de instituţie pe jumătate liberă, care singură în acele vremuri – cu mijloacele ei – asigura aprovizionarea trupelor în campanie. Când fără cinci mii de chile de orz se putea pierde o bătălie, şi cu ea, războiul, ei nu puteau şovăi şi primeau de oriunde li se aducea, cu condiţia să li se aducă mult şi cât mai repede. De altfel, erau unii care, dimpotrivă, îşi făceau furnizori pe propriii lor oameni de paie. Acum însă porunca Isprăvniciei ca Zăvoiu Dihorului. sat de mal puţin d în do J eraatil îndoial nu pul EranJ grelei!

vJ col sedua i se I

60 puţin de o suta cincizeci de capi de ^râmilie… mplineascá în două zile trei sute de chüe de natruzeci de grăii, ie nesocotită, atât de nesăbuita x mai încăpea á că nici chiar Vomicia cea mare, oricât de lacomă, p atuse să ceară nici măcar ocolit o asemenea^ cantitate. ^ 'ios că ea fusese îndoita de gel „ – de aceşti

— – – şi împătrita de oamenii ispra”: r de judeţ.

¦„1 cpc^r”or„pT-i nesâ^^^^^'^ '^^T ¦'^¦”' „'„^^niteţ se amer. cazne i-rle la r

— e Igr

^ 1 R

Uiur-u

3ra c şi pr

^. Cizme lse duse acum şi se spr: părea că sau *

— ünafará ^.: aie şi mergea id când la urechea

— TI

După ce şuşotkă câtva timp, el il strigă pe logofăt.,. îl ves. cá cei patru neferi călări vor rămâne în sat, ca să însoţească a doua zi şirurile de care la Piteşti. Să li se găsească la han loc de dormit şi nutreţ pentru cai.

După ce brişcă ieşi din curte şi ocoli scârţâind pe drumul etros, la stingă spre biserică, oamenii porniră şi ei spre!: oarţa”. Intre timp vechilul, văzând că satul se împrăştie il strigă de la poartă pe logofăt:

— Hei, Dobre, acvun spune-le şi porunca boierultii, dă care ţi-am vorbit. Tot sunt oamenii adunaţi.

Logofătul se strâmbă de silă, dar se sui îxn nou pe mormanul de cărămidă şi de moloz şi le spuse tare, cu un glas îndepărtat parcă şi acru:

— Hei mă. ia mai staţi pM*în. Ristache. nu fi grăbit, că mai am una pentru voi.

Şi le spuse ce-a hotărât boierul Medelioglu. Anume că anul ăsta trebuie să se întovărăşească unii cu alţii, ca să dea de Crăciun, pentru locul de casă, porci vii. la co: nu numai muşchiuleţui şi garful campina acum. Avea socotelile luL Vrea să vândă porcii vii, căci începuse să s 'a preţ bim pentru astfel de marfă în Austria. Oamenii –., a ce gândiră o clipă, fură mai mulţun^ţi. O să guste şi ei de sfintele sărbători şi din partea bună a porculuiCând vătaful le spuse însă că tot la patru inşi vor trebui sa dea un porc atunci începură să se scarpine amărâţi în cap.

— Dăm cite un sfert dân porc? întreba, rumegându-şi necazul, Firică, un bărbat voinic îndesat, cu capul mare cu bărbia lată. Un sfert dân porc „

— Ce mai întrebi ca prostu. mă. Fuică To; ^ cu moţ. A hotărât boieru, a hotărât. Ce-o să te întrebe pă tine? Ei, drăcia dracului. Hai acu, căraţi-vă acasă!

Oamenii plecară prin ploaia măruntă, învolburată, dir. când în când, de palele de vint, Găman aştepta în cârciumă hanului de mai bine de ur ceas şi nimeni nu veni să-l întrebe ce vrea. Bătrânul Nedelcu. înalt cât un mai îşi lipăia prin prăvălie papucii de toval lati-că avea talpa piciorului dreapta ca o scândură: ieşise de vrec două ori din odaia din fund, dar fie că nu-1 văzu, fie că se prefăcu că nu-1 vede, îl lăsă mai departe sângi: ridicase chepengul de la pivniţă şi nu mai ieşea dt acolo. Lui Miai nu i se păru lucru curat şi iarăşi îşi pipăi cuţitul şi măciuca de fier

C2

DUNUD

Xu şti

Bit xaidc atâtea socoüs în don să ^^^1 hsaú I tafidt GINEA şi-a de „DC

I i

Dormise noaptea într-o casă omenească la deal şi n-avea de ^nde să ştie că tot satul fusese chemat la conac. Era duminică şi socotea că n-are nimic de făcut. Se gătise cu straiele cele mai bune, îşi pusese imineii de piele de viţel. Nu ştia că şi cei doi fraţi, Ichim şi Restea, sunt şi ei la conac.

Bătrânul se ivi din pivniţă cu o căldare cu vin. îl ţinea mai demult pe tejghea, în oale mari, dar fuseseră pe vremuri atâtea bătăi în crâşmă, că se spărseseră destule oale, şi omul socotise că e mai cuminte să ţie vinul în căldări, iar rachiul în clondire mari, ferecate în nuiele. Ulcele de băut puteau să se spargă, oricâte. Orice beţiv putea să le plătească şi, totuşi, de când se făcuseră flăcăii lui mari, nu se mai pomeneau bătăi în crâşma lui Nedelcu. Voinici, ca el şi feciorii lui, cătau să fie, de altfel, toţi cârciumarii din ţară, ca să poată lua de ceafă şi zvârli în drum pe cei care, după ce se îmbătaseră, căutau harţă. Cine nu era temut nu putea fi cârciu-m.ar, căci praful se alegea de prăvălia lui.

Boierii, care aveau singuri dreptul să facă rachiu şi să ţie cârciume în satele de pe moşiile lor, îşi alegeau totdeauna de cârciumari pe oamenii cei mai spătoşi şi mai încercaţi în certuri şi bătăi. Mai ales când era vorba de un han, care putea fi călcat noaptea de cete de tâlhari, apoi socoteala asta era, fireşte, şi mai potrivită.

De altfel, fusese de mirare când, aCum vreo zece ani, pe vremea când moşia era încă a marelui boier Dudescu, se înfăţişase vechilului său acest Nedelcu, venit se pare de prin părţile Zimnicii, şi ceruse învoire să clădească un han pe moşie. Fusese de mirare, fiindcă el, după ce căpătase cuvenita învoire şi plătise ce avea de plătit, îşi clădise hanul nu în mijlocul satului, unde, oricât, ar fi fost mai la adăpost de multe primejdii, ci îşi ridicase cele patru odăi, pătulele şi grajdul cel mare departe de sat, la o bună postată de drum de ultima casă în sus, spre Găeşti, chiar în marginea pădurii. Oamenii se scărpinau în cap când vedeau ce loc şi-a ales bulgarul”, cum îi ziceau la început, socotindu-1 bulgar, ceea ce nu era adevărat. Toţi aveau în mJnte multele povestiri care umblau despre cârciumarii schingiuiţi şi ucişi de tâlhari. E drept că Nedelcu durase case de zid gros, iar tocul uşilor şi al ferestrelor erau întărite cu fier. Gratiile erau cât degetul de groase şi dese. Obloanele se închideau cu lacăte pe dinăuntru. Era casă sănătoasă, dar oamenii din partea locului o găseau urâtă. Era o casă de târg. de pe

Dunăre. N-avea prispă, zidurile creşteau de-a dreptul din bătătură şi streaşină era abia de o palmă. Era boită cu galben şi odăile dau una într-alta ca nişte cutii. Din prăvălie dădeai într-o odaie mare, cu un pat aproape cât jumătate din ea pe stânga, şi altul la fel-pe dreapta, aşternute cu rogojini. Călătorii care nu vroiau să doarmă în car, subt şopron, dormeau pe aceste paturi de-a curmezişul, cu straiele pe ei, fireşte, şi cu mâna pe chimir, ori pe punga legată la piept subt cămaşă. De trei păx'ţi ale hanului, care era încă la o zvârlitură de băţ din drum, cu dosul intrat în pădure, cu bătătură mare în faţă, era un gard înailt de uluci cu vârfuri ascuţite.

Din pricina hanului, că începuse să fie căutat, se abătuse pe aci şi drumul de ţară care ducea de la Târgovişte spre Ruşii-de-Vede.

Cei doi fraţi, main ca nişte cai, intrară pe o altă uşă mică din fund, care dădea de-a dreptul în ogradă, căci cârciumă era cu un pas mai lată decât odăile. Veniseră de la conac, scurtând drumul pe poteca de după biserică, pe subt nuci pe lângă cimitir şi apoi prin mestecănişul din marginea pădurii, în curte intraseră pe din dos, pe o portiţă ştiută numai de ai casei. îşi scuturară căciulile de apă şi trecură la tejghea.

Miai îşi trudea posomorit mustăcioara, neştiind ce să mai facă, gătindu-se să plece, tocmai când Ichim se apropie de masa lui, cu două ulcele în mână, dar părând încruntat, aşa cum îi era felul. Se aşeză, îşi trecu încurcat buza de jos peste mustaţă şi după un timp mormăi colţuros:

— Şi zi, venişi?

— Venii.

Ichim iar rămase încurcat pe gânduii.

— Va să zică. venişi?

— Apoi iacă, venii.

— Atunci? Şi nasul lemnos al feciorului de cârciumar făcu două încreţituri lângă nări.

— Păi atunci? îşi strlmbă buzele, roşii ca de femeie, Miai.

Ichim se scarpină în cap.

— Atunci, bine. Să fie aşa.

— Să fie aşa. Şi Miai clătină din cap şi ridică din umeri.

Acum nu mai ştiau ce să spună. Peste cămaşa lungă, încreţită, căci la Zăvoiu Dihorului se ţineau de portul vlăş-cenilor, nu de al celor de la deal, Ichim avea un pieptar negru, din materie groasă, cumpărat de la târg. Nu avea cuţit Ia „Icb acopei

— ta

Petruţa nu se măritase până la douăzeci de ani, fiindcă se socotea bogată şi aştepta s-o ceară vreun fecior de om bogat din satele vecine, poate de la Piteşti ori Găeşti. Dintre cei frumoşi, că era moartă după bărbaţi frumoşi. Numai că bărbaţii frumoşi şi bogaţi nu se mulţumeau doar cu zestre. Mai vroiau şi altceva. Se mai uitau şi la obrazul şi la boiul fetii. La boi era ea cum era, că era bine legată, dar obrazul Petruţei era negricios şi mereu cleios. Din când în când ii ieşeau bubuliţe. Ochii mici şi apropiaţi ii stau de o parte şi de alta a nasului lung ca la cioară şi erau uneori saşii. Aşa că zadarnic a aşteptat vreo şase ani Petruţa bogătani frumoşi. Pe urmă şi-a zis că are ea avere destulă pentru doi. S-ar fi mulţumit de la o vreme şi cu Miai. Afurisitul ăsta parcă umbla cu farmece, că o femeie, pe care o strângea el în braţele lui vânjoase, nu-1 mai putea uita niciodată. O frângea, o frământa de nu mai ştia pe ce lume e şi nici cum o mai cheamă. Petruţa nu-şi mai dorea nimic decât să fugă trei săptămâni în lume, singură cu Miai, să se îngroape într-un bordei undeva, neştiuţi în vreo pădure. înnebunea la gândul că Miai ar putea să doarmă iar cu capul pe pieptul ei cu sânii ca merele. Luă în braţe fetiţa şi o privi năucă.

— Maica Domnului. c din carnea mea şi a lui Miai. nu mă lăsa. Nu mai ştiu ce să gândcsc. M-am uscat gân-dindu-mă.

De Petruţa se spunea că e deşteaptă foc, deşteptăciunea asta venind se vede din partea mamei, dar acum simţea cit de puţină însemnătate avea deşteptăciunea ei pe lingă lucrul acesta fără preţ, care erau braţele fierbinţi alo lui Miai. îşi zise, fie ce-o fi, se închină, îşi luă fetiţa, care avea acum aproape doi ani, în braţe, îi puse o rochiţă ca la târg şi vru treacă şi ea în odaia de lângă prăvălie.

O opri Nedelcu, bătrânul, care o împinse înapoi.

— Stai tu, fă.

Se îndreptă hotărât spre odaia în care cei doi tăceau, nemaiştiind ce să-şi spuie, dar mai ales cum să-şi spuie. Nedelcu, cu capul mare, teşit la spate şi în fată, ca şi feciorii lui, dar cu nasul cărnos, avea o bună parte din obraji acoperită de mustaţa stufoasă şi căruntă. Peste cămaşa cu râuri d arnici, peste brâu purta un şerpar lat., căci cam suferea o şale. Altfel, era parcă-şi mai voinic decât feciorii lui.

Intră lipăându-şi papucii şi spuse cu glas de buhai, făiA să dea bună ziua:

— Ai venit, mă, să-ţi iei nevasta?

— Apăi. io zic c-am venit.

— Disă ştii că o ici numai cu cămaşa pă tl şi cu plodu în braţe. Auzi tu?

Miai il privi lung şi răspunse cu întârziere:

— Aşa o s-o iau.

Cei dtii rămaseră uimiţi, auzind răspunsul, dar Miai ştia că lot ce se spune acum n-avea nici o însemnătate, că sunt aşa, vorbe de început. Vorba o spusese şi el, necrezând singur ce spune.

Nedelcu se scarpină în cap, fără să ştie ce să mai zică, apoi se aşeză la masă. Luă una din cele două căni, era a lui Miai, îşi netezi mustaţa cu vârful palmei apoi, hotărât, împinse cu cana lui cana cealaltă, care era a lui Ichim.

— Să fie cu noroc!

Miai luă cana, tăcu şi el. ca să pară mai cu grc^ulatc şi pe urmă spuse cu glas aşezai:

— Noroc!

— Bale laba.

Miai inlinst' mina lui destul de niieă în laba de urs a lui Nedelcu, care i-o strânse, dar simţi că mina flăcăului o tare ca dc fier şi se bucură căci acum. cii rudă, putea fi dc folos.

— Noroc!

— Atiuic'i. mă. eşti d-ai noştri.

— Acum. io. aşa zic.

Petruţa. pe care o ardeau p. u'că tălpile, nu mai putu stăpâni şi intră cu fetiţa în braţe.

Se opri lingă uşă. Nu se uita nimeni la c^a. li păru rău că Sultana nu e şi ea acasă, că e dusă la un unchi al lor lingă Piteşti, cu biişca. Ar mai fi fost o femeie şi ar fi fost altfel. Cu fraţii ei. dar nu cu bătiânul, era de obicei Înfiptă şi înţepată, dar acum ii era frică de privirea de stăpân a lui Miai, nămast' în picioare la uşă.

După ce mai tăcură un timp, bălriiuil il iiidemnă sfătos pe Miai, făcându-i semii. cu mina liii c; o labă dc urs.

— la-ţi. mă, plodu-n bj'ati\par

Miai nu ştiu ce să i'ăspuiidă. Nu se gândise la pU>d.

— Io zic că l-oi lua.

Petruta ii puse fi'tiţa în braţe şi abia acum toţi i/bueniră în râs, biruiţi de acest lucru neaşteptat: Miai eu un pk) d în biaţe.

Uită s-o săiuh. dar, oi'icum. gli (ţa se spărsese.

Trecuseră dincolo de tindă, la capătul din fund al casei, în odaia Petruţei, care mai tăiase două găini, ca să le facă fripte pe varză. Afară ploua mereu. în prăvălie, către seară, era mai tot satul. Nu toţi beau, căci n-aveau de unde, dar priveau şi aşteptau, cine ştie, să facă vreunul cinste. Era o hărmălaie şi o putoare caldă, de oameni nespălaţi, înghesuiţi, cu suflarea uneori grea.

Nedelcu şi Restea umblau prin crâşmă, ducând băutura cerută şi se amestecau şi în certurile dintre ei. Oamenii nu se certau cu adevărat, dar aşa erau ei la băutură, îşi spuneau ce aveau de spus cu glas tare, strigat, ca să se arate bărbătoşi. Eftimie Şoricaie, care vânduse un godânac unor călători, era mânios. că el e azi cel ce cheltuieşte banii în crâşmă, dar că nu se bagă asta îndestul de seamă. Se zborşise la cei care făceau gălăgie. Era mai ales necăjit pe Nită al lui Predoiu, care nu plătea şi totuşi se înfigea să vorbească.

— Ştii tu că era cu adevărat Radu Căpitanu? Să-ţi sară ochii din cap că l-ai văzut tu?

Nită al lui Predoiu, cu mustaţa roşcată ciupită şi obrajii osoşi, cu nări ca nişte găuri, scurt şi îndesat de statură, nu avea cuviinţa cerută şi-i strica cheful lui Eftimie. Povestea despre haiducul care zăpăcise ţara, în sus de Piteşti.

— Acum, io spun ce-am văzut. Dă vrei să crezi, bine, dă nu, nu.

Dedu, pescarul eleşteului, care nu mai avea, la patruzeci şi şapte de ani, nici un dinte în gură, stărui nerăbdător, tră-gându-1 pe Nită de cămaşa murdară, deşi era duminică.

— Hai, mă, spune odată.

Eftimie înţelese că nu e nimic de făcut. Poruncise o ulcică de rachiu degeaba.

Ca el erau toţi. Oamenii nu beau atât pentru plăcerea de a bea, cât pentru plăcerea de a se simţi şi ei măcar un ceas oameni, priviţi şi ascultaţi ca atare, într-o viaţă de vite îngenuncheate. Se hotărî să-i plătească necuviinţa' asta lui Nită şi-i căuta râcă. Mai ales că purcelul îl vânduse, ca să plătească birul, nu ca să-1 bea la crâşmă. Acum greşise, greşise, dar avea dreptul, atunci când plătea, ca să fie el cel care povesteşte şi e ascultat.

Către seară, Petruţa îşi lepădase cămaşa şi fotele bătute cu fir, salba de aur pe trei rânduri de la gât, îşi puse pe ea o hanţă şi se duse să frigă cele două găini. Nedelcu şi Restea erau în prăvălie; Miai şi Ichim beau straşnic, mai mult în doi,. Miai, de bucurie că văzuse pe Petruţa cu salba la gât. Aşa, cu salba la gât, ar fi luat-o şi doar cu cămaşa pe ea, căci o asemenea salbă, singură, preţuia o avere. Rămânea să ceară treptat şi restul. Ichim bea de bucurie că s-a împăcat cu Miai, care astfel nu se va mai gândi la nevasta lui.

Petruţa se aplecă peste umărul lui Miai, ca să-1 întrebe dacă îi place plăcinta cu brânză ori cu dovleac, ca să ştie cum s-o facă. Acesta asculta o istorie povestită de Ichim şi, fără să se gândească, fără să audă ce spune ea, prinse gâtul femeii cu braţul. Petruţa se lăsă mai aproape, şi mâna lui începu să pipăie salba, fără ca el să-şi dea seama.

Ichim băgă de seamă şi-1 pufni râsul.

— Ce credeai, mă Gămane, că-ţi dă tata fata fără zestre? Pipăie mai bine salba, că-i a ta acum. Şi rise gros, scutu-rându-şi nasul lemnos, cu capul lui lung ca o lubeniţă.

Miai se ruşina întâi, dar văzând voia bună a lui Ichim, mărturisi cam încurcat, ca o mironosiţă:

— Mă, frate Ichime, m-am săturat de sărăcie.

Petruţa simţi un junghi în inimă. Dar e bine şi aşa, gândi ea. Să vie pentru averea ei, dar numai să vie înapoi, oricum o veni.

Se duse din nou în tindă, unde era plita, hotărâtă să facă plăcintă şi cu dovleac, că e mai dulce, şi cu brânză, că aţiţă cerul gurii şi e bună la băutură. îl întrebase numai aşa, ca să arate că ţine să-i facă lui pe voie. Dar el nici nu băgă de seamă.

După ce soră-sa ieşi pe uşă, îchim îşi apropie nasul puternic, cu mustaţa galbenă, udă de vin, de obrazul lui Miai şi vorbi mai mult în şoaptă:

— Mă Miai, vrei să scapi dă sărăcie, mă?

Miai se scarpină uimit, ca şi când ar fi spus: auzi ce întrebare.

— Tu-i mama ei dă sărăcie, că otrăveşte viaţa omului., şi-1 face mai rău ca vita. Ce n-aş da, mă Ichime, să fiu şi io cârciumar, of. of. să fiu şi io bogat ca voi. îşi turnă iar în cană. Mama ei dă sărăcie.

I SG dezlegase limba. Ichâm şovăi îndelung, înainte de a spune ceea ce avea în gând. Tată-său, Nedelcu, aruncase cândva o vorbă. „Mă, uite un om ca pezevenchiu ăsta dă Miai ne-ar trebui nouă. Că e iute spirt când vrea.” Ar fi spus mai nimerit Nedelcu, zicând că e spirt mai ales atunci când pofteşte, când doreşte ceva. Miai era tot numai pofte, iar când poftea, nu mai vedea nimic decât ceea ce îl aţâţa. Ca să câştige timp, Ichim, care era aproape tot atât de greoi ca tată-său, şterse cu dosul palmei pânza pe care Petruţa o pusese pe masă şi care se udase.

— Mă Miai, mă, tu crezi că din crâşmă suntem noi bogaţi, mă?

Miai rămase aşa, ca într-un picior, încurcat.

— Io aşa ziceam, mă. Toată ziua vine lume la cârciumă la han, iar sâmbăta şi duminica nu poţi să răsufli. E omor dă lume.

— Ce vrei să facă oamenii, vor să mai uite şi ei. omu când bea, mă, să simte cum vrea el să fie.

Lui Miai, care aşteptă încleştat să vadă ce va mai fi, li fu teamă că Ichim se răzgândeşte. Mai ales că acesta îşi întoarse capul într-o parte, clătinându-1 ca şi cum ar fi spus: Dacă ar fi să trăim din ce aduce cârciuma. Dar se vede că ţinea totuşi să-i spună şi se mai întinse încă peste masă.

— Bă Miai, d-ar fi să trăim numai dân crâşmă, am trăi şi noi mai rău ca vitele. Că Medclioglu ăsta nu ne dă voie să vindem decât băutura făcută dă el. O plătim ca ochii dân cap. Şi barem d-ar da băutura curată, ne-am mai scoate şi noi paguba, botezând-o. Dar ne-o dă îndoită gata, cu apă, mă. poşircă goală. un ban nu câştigăm la băutură. ba ne mai cere şi patru porci îngrăşaţi pă an. Zice că ne scuteşte dă clacă şi podvadă. Anu trecut am avut un cârlan. un armăsai dă soi bun. I-a plăcut. A făcut ce-a făcut şi ni 1-a luat. Toată ziua ne cheamă la conac. Ne suduie vechilu şi ne beşteleşt-mereu, ca să mai scoată ceva dă la noi.

— Mă Ichime, atunci dă ce ţineţi voi cârciumă, mă?

Ichim îşi încleşta fălcile, trase de mustaţa galbenă s-rupă, apoi dădu hotărât cu pumnul în masă.

— Ascultă, bă, vrei să scapi dă sărăcie?

— Ei, asla-i, mama ei dă sărăcie. Cum dracu să nu vreau?

Atunci, faci tot ce ţi-oi spune io, mă, faci l ară^l casă, paţi turc cu sa di ise dă filei te, ta.

e

I ata şte, P – Fac. mă. fac. Mă vând şi diavolului, n^mai să, ^can dă gârbaciu plesnit pă spinare. Uite, vezi tu vânătaia asta? Şi arătă o dungă cam greu de iămur't pe obrazul lui negricios. M-a plesnit Beaşcă, vătafu, d-am crezut că mi-a sărit ochiu. Spune, mă, ce trebuie să fac? Fac tot ce spui. Ichim înţelese că e omul care le trebuia.

— Bă, ascultă, e aci în prăvălie, în colţ, lângă uşa dân fund, un om cu dăsagii puşi alături, uscat la faţă şi cam bătrânicios. E omu lui R: idu Căpitanu. Stă şi aşteaptă să plece lumea. P-urmă să duce în pădure, vine cu doi oameni, care aduc nişte cai dinspre Zimnicea.

— Dă furat? întrebă Miai, clătinându-se. Se simţi înmuiat de năduş (^ală.

Ichim se minie. crezând că a scrântit-o.

— Dă-te-n mă-ta, văz că eşti muiere, nu eşti bărbat. Buruiană eşti, să se şteargă alţii la şezut cu tine! (El a spus altfel.) Dă unde crezi tu, bă. că să cumpără sălbi dă aur pă trei rânduri? Şi purcei fripţi? Şi iminei dă piele dă la Piteşti? Vrei mai bine să te ardă dă dimineaţă până seara logofătu cu girbaciu?

Miai tresări de parcă i-ar fi vârât o sulă între spete.

— Spune, mă, ce trebuie să fac?

— Te duci în pădure cu el. Ieşiţi pă portiţa dă după casă, la miezul nopţii. Iei caii dă la ăia care vi-i aduc. Sunt patru cai buni dă călărie. Ăştia sunt luaţi dă la un arendaş turc. dinspre Zimnicea. Mi-e teamă că l-au şi omorât.

— Şi unde-i duc?

— Stai, bă, să-ţi spun. Nu te pripi. Nu te lasă nici el să pleci cu una, cu două. Stai şi aştepţi cu oamenii ăia, care or fi, până ce omu ăsta din prăvălie, care pleacă şi te lasă acolo, vine el cu alţi patru cai, care sunt în pădurea noastră, spre gârlă. Sunt aduşi anume dă pă malu Dunării, azi, că e duminică şi nu ies oamenii la câmp şi în pădure. Acu. sunt acolo cu trei oameni dă la Tirguvişte, care i-au adus. Ai priceput, bă?

Miai se muie iarăşi.

— Mă, dacă ne prinde? Io nu ştiu să umblu la cai.

— N-are cum să te prindă. Tu nu întâi în grajduri să scoţi caii. Ţi să dau d-a gata. Aia să pricep. Au fel de fel dă chiţibuşuri d-ale lor. Ştiu să dăsfacă lacătele. Ameţesc caii, vârându-le în nas boabe dă mac. Apoi, cu alte doftorii care ustură, îi fac să alerge turbaţi. Tu n-avea grija asta. Tu numai să înveţi locurile dă trecere prin pădurea Vlăsiei şi să cunoşti oamenii cu care lucrezi. Da' să-nveţi tot, bă, ca să te drscurci şi noaptea. Restu nu te priveşte. Restu îi priveşte pă alţii.

Icliim nu-i spunea tot. Nu-i spunea că el era cel care făcea treaba asta până acum, dar de când se însurase cu Sultana vrea să se potolească, să-şi guste liniştit muierea pe care i-a dat-o norocul. îşi făcuse omul suma şi vrea să se tragă spre ale lui. Avea să câştige şi de-acum încolo destul, nu-i vorbă, că legătura se chema că tot hanul o face. Dar nu mai era primejdie să fie împuşcat în pădure. Asta nu i-o spunea lui Miai. Fiindcă puteau întâlni acolo şi alţi hoţi de cai, mai hoţi decât ei, care n-ar fi vrut să lase să le scape chilipirul.

Miai primi, şi în noaptea aceea ajută la schimbul celor opt cai. Dăduseră nişte cârlani durdulii ca pepenii, cu picior tare de cal de munte şi luaseră în schimb patru cai înalţi, de călărie, corcituri arăpeşti.

Aşa fu începutul.

de-a Iu mulţ^ cuopu^ pedupi ascundf mângâia tragă ¦ odaia lui.: câsu*: la u, vi puse p pai't-faca poda^ Cine A pute: sau,: doua p lui, ^y^ lupta ^ cimp brar nea-vasu dorme un. de scTT

72 te le

Y te i e