Fuga din faţa Revoluţiei

Suntem în 1821, pe la începutul lui februarie. Iarna fusele destul de uşoară, căci după o zăpadă moale şi deasă, căzută cam după Sfântu Dumitru, vremea fusese mai mult uscată până la Bobotează, care trecuse cu zloată şi pâclă. Micii boieri de ţară de prin Argeş şi Olt se tot întâlneau, vizitându-se speriaţi pe la conacele lor, întrebându-se ce e de făcut, dacă să fugă din calea pandurilor lui Tudor Vladimires^u sau să rămână locului (fie ce-o fi). Umbla zvonul pretutindeni că pandurii vin cu urgie asupra boierilor, că jefuiesc conacele şi îi supun la chinuri, ca să spună unde ţin ascunşi banii, giuvaericalele şi sculele de preţ. Se ştia, e drept, că Tudor dăduse, nu demult, porunci straşnice şi că pedepsea cu mânie jafurile, ba pe unul dintre căpitani, pe loniţă Râduţoiu, boier de la Steic clin Mehedinţi, pusese să-1 bată la tălpi, cu nuiele, fiindcă doi oameni ai săi jefuiseră un conac pe lângă Severin.

Se vede că asta nu era Se ajuns. Oamenii nu erau liniştiţi. De la Bucureşti, mai toţi marii boieri – în frunte cu banul Brâncoveanu şi. Teodor Văcărescu, zis Furtună – fugiseră, ori erau pe cale să fugă la Braşov. Umblau tot felul de veşti, de se încreţea carnea pe om. Acuma, întreaga oaste a lui Tudor trecuse de Craiova şi se apropia, cu mult popor după ea, de Olt. Când auziră boiernaşii de pe Topolog că fug cu spaimă” chiar oamenii căimăcămiei, nu mai şovăiră nici ei, Căimăcămia ducea ţara în locul lui vodă Şuţu, otrăvit se pare de propriii lui fii, care-1 rugaseră să facă parte din Eterie, iar el refuzase şi de aceea devenise primejdios, căci ar fi putut da pe faţă totul la Istambul, devletului, prin oameni de taină. Cu toate că de câteva zile se pornise o viforniţă ce împânzea întreaga zare, zguduia acoperişurile, uşile şi gardurile, troienind dr'umurile şi văile, oamenii, după ce-şi în-cheiaseră pregătirile începute cu o săptămână înainte, stăte: oicior de plecare. Miercuri, către prânz, viscolul mai xul Barbu Petrescu se pomeni că vine spre conac m goana calului, prin fulgii rari ^i grei de zăpadă, luptând cu nămeţii, vecinul sau, stolnicul Gheorghe Biscoveanu. îl văzuse „ – c ^: „-ainte în cerdacul înzăpezit.

_ _. plecăm într-un cea?! î strigă omul de pe c=L refuzând sa mai intre inăumtni.

— într-un ceas? întrebă pitarul speriat.

— Xu întindă,. E primejdie mare. Au trecut chiar acum un ceas, spre Sălătruc stolnicul Matei Lacusteanu şi clucerul Ghinescuu cei doi ispravnici ai districtului de la Slatina. ^ Au fugit cum au putut în cinci sănii. Chiar căpitanul Farmachi i-a sfătuit să fugă şi îe-a d: * doisprez-^- r-~? -: tî de pază până la CâinenL.

Pitarul îngălbeni H ştia bine pe ispravnicul Matei Lăcusteanu, îl cunoscuse la botezul băiatului lui cel mare, Grigore, care acum avea aproape doisprezece ani şi trebuia să fie pe drum în chervan, speriat şi el de răzmeriţă. Dacă şi ispravnicul Matei Lacusteanu, care fusese cărvunar pe remuri, fugit, atunci nu mai e Mnic de f^rvt? r tr^'^r-sv ^rr^-bnic spre stolnic şi strigă parcă în fug

— Într-un ceas suntem gata şi noL Ne întâlnim, aşa cum am vorbit, la mânăstirea Cotmeana, ca sa călătorim toţi în chervanPe poarta deschisă, Bâscoveanul trec^ s. ^-^ ui costeliv, dar vânos, şi se topi în ninsoarea rădea moale.

La mânăstire, cei de la Bălceşti sosiră ultimii. î>. îoă cum se vorbiseră din vreme, luaseră acelaşi calaba acela număr de cai la fiece sanie, ca să nu rămâie xTreunui mai în rmă şi să-i ţie pe ceilalţi în loc.

La început hotărâseră să se indiepie spre Să. a; ruc. ca să i^să pe la Grebleşti spre Tumu Roşu, dar auzind că unele eâe de panduri ajunsese de acum pe la Râmnic şi că urcau s^r-e Loiru, ei trecură Bâscovul, şi apoi dealurile c-tt '^'^v'-ă, ind drumul Cimpulungului, pentru ca p e r. gă muntele GhimbavuliiL să treacă spre graniţă, lăsând a stânga peştera Dâmbovicioarei, unde, de altfel, unii se cam gândeau să se ascundă. Aveau să aştepte apoi la R ori mai bine la Braşov, până va trece urgia. Dar mai dacă receau cu bine această goană de iarnă, urma să se facă un i^pas de câteva ziie la Bran, unde să se înâocuî? -? c? r^eHe-nl^ e pe drum şi mai ales caii c. a suişuri f mari, săseşti. Deocamdată, de-a lungul văii largi, urcând mereu pe lângă râul Târgului, drumul e drept, dar când spulberat, când greu troienit. Acum s-au împotmolit de tot.

Boierii, călări, au alergat la sania din faţă, unde slugile tuturor, laolaltă, fac drum cu lopeţile. Sunt toţi acolo: căminarul B.abeanu de la Vărzari, paharnicul Petculescu de la Deduleşti, stolnicul Bâscoveanu de la Schitu şi pitarul Barbu Petrescu de la Bălceşti. Sania celor de la Bălceşti e a treia din cap. E o sanie ţărănească mare, acoperită cu un coviltir de rogojini, legate între ele cu şipci îndoite şi căptuşite pe dedesubt cu velinfe şi pânză groasă de cânepă. La fundul săniei au pus o ladă cu lucrurile de preţ mai grele: sfeşnice, tăvi şi vase de argint, şalurile de India, blănurile de samur şi o parte din bani. Altă parte din bani, în aur, şi câteva giuvaericale şi scule erau ascunse prin diferite încheieturi ale săniei şi prin căptuşelile hainelor. Peste ladă s-a pus fân din belşug, peste fân, covoare şi macaturi aduse pe vremuri de unchiul mamei, hagiul Facă de la Istambul, iar peste acestea, ascunzându-le, velinţe mai de rând, perne multe, plăpumi groase.

De coviltir atârnau înăuntru, pe ici, pe colo, săculeţe cu de-ale mâncării, căci pitarul dăduse poruncă să se adune toate afum. ăturile din porcii tăiaţi la Crăciun – şunci, trandafiri şi costiţe – şi în grabă fuseseră fripte şi vreo zece găini, ţinute ca să aibă copiii mâncare mai uşoară pe drum. Luaseră, de asemenea, pâine multă, cu cartofi, cum ştiau de la nemţi, să ţină vreme mai îndelungată, şi câţiva cozonaci, precum şi ouă şi brânză în coajă de brad, căci nu ştiau ce vor găsi pe drum, şi apoi fugarii înşişi erau mulţi, ca la treizeci de suflete cu slugi cu tot, şi greu ar fi fost să găsească, prin satele sărace, de pe acea vreme, cu ce să-i hrănească pe toţi. E drept că, pentru slugi, puseseră de-a başca işimilâcul cuvenit, tot aşa cum, pe de altă parte, luaseră şi tainul de nutreţ, socotit cu grije, pentru cai. N-au uitat oamenii nici butoiaşul cu vin, nici bota cu ţuică, aceasta, mai ales, dând omului iarna oleacă de inimă la drum, cu deosebire când e fiartă cu zahăr şi puţină scorţişoară. Alte lucruri de preţ, pe care n-avuseseră chip să le ia, fuseseră ascunse la conac cum s-a putut, unele îngropate în beciuri, şi totul rămăsese în seama vătafului Nistor şi a nevestei lui, jupâneasa Tuca.

În sanie, pităreasa Zinca e mânioasă p6 împieliţatul de băiat – Costache – care nu se mai astâmpără, bucuros de cele ce se întâmplă, căci mersul în sanie îi place – şi ce poate să ştie el la opt ani de spaimele şi necazurile celor mari?

I îmbrăcat cu cojocel, ca să nu tăvălească scurteicuţa de pambriu verde, şi încălţat cu opincuţe, ca să poată să i se puie trei perechi de ciorapi de lână, eu căciulă ţuguiată în cap, vrea acum, zor-nevoie, să coboare şi el, iar mamă-sa îl ţine în loc doar cu ameninţările. Cel mai mic, Nicu, o mână de om, nu are decât doi ani şi stă culcat în poala ei. E cam slăbuţ, tare negricios, cu ochi mari şi căpşorul lunguieţ, seamănă cu maică-sa, femeie ca la treizeci de ani. Pităreasa a dat la o parte scurteica de pambriu verde, căptuşită cu vulpe roşcată, pe care a pus-o la drum lung, ca să şi-o cruţe pe cea de samur, şi ţine strâns la piept trupşorul cald al copilaşului, care încă nu vorbeşte decât cu greutate, dar pricepe orice. Pruncul acesta stă toată ziua tăcut şi parcă, gânditor ca un filosof, are ochii negri cu albul catifelat. E îmbrăcat cu rochiţă groasă, de fată.

Din sania din faţă a coborât bălaia şi tânăra nevastă a Petculescului. Până se deschide drumul, vrea să schimbe o vorbă, două, să se mai dezmorţească. Doreşte să afle de la pităreasa dacă vor ajunge până seara la CLmpulung, dacă la noapte va fi iar viscol, ori de se va însenina. Zinca de la Bălceşti le ştie pe toate: semnele vremii, cu ce se vindecă unele grele boale după naştere ale femeilor, cum se aleg ierburile pentru ceaiuri şi (ceea ce a făcut să i se ducă vestea departe, dincolo de Bucureşti, în toată ţara) cum se vindecă albeaţa de pe ochii betegi.

Acum, întrebată, clatină din cap, hu nedumerire. Deşi ca-ul e acoperit şi e mult după chindie, nu e întuneric de ^ 't, căci zăpada dă o lumină scăzută.

— De, ştiu eu, cuconiţă dragă? Dar şi dacă n-om ajungp în faptul serii, înainte de cântatul cocoşilor tot ajungem. Viscol nu cred că are să mai fie, însă tocmai pentru că se înseninează vom avea la noapte un ger năprasnic, să crape pietrele.

Toate le ştia pităreasa Zinca Petrescu de la Bălceşti, numai una n-ar fi putut s-o ştie, căci nimeni n-ar fi putut bănui atunci asta, anume că însuşi băieţaşul acela negricios, micuţ şi cu ochi gânditori în albul catifelat al scleroticei lor, pe care ea îl ţine lipit de talia ei, e cel care, peste douăzeci şi şapte de ani, va slăvi şi va duce mai departe, în fruntea poporului, tocmai revoluţia lui Tudor Vladimirescu, de care ei fug acum cu toţii înspăiniântaţi.

Nu intrase în cârciumă la Nedelcu de mai bine de doi ani. Erau acum duşmani de moarte. Când avea chef de o stacană de vin, şi asta i se întâmpla cam des, Miai se ducea prin satele vecine, dincolo de gârlă, de unde începeau să C ' Gurile, când împădurite, când cu râpi pline de lă' ' cori CM petece mari de vie şi livezi de pruni. Nici. –,. ra de la vreo cârciumă. Avea mai în fiece sat de care se simţea mai legat şi care', ' de cum îl ved-cu pălăria lui lată pe o sprinceană, pr^făc' se vorbiseră, că se duce într-aiuul fript şi cu bărdaca de ruginiu, cum u ştia ea poaeie,. irt^ dacă n-ar fi fost clăcaş, pe moşia ' ' icului ^ ' „ şi-ar fi găsit oriunde în altă parte un CA. C.^ pe po. ^ LUI, U. I ' să-şi dureze casă pentru copii. Pentru cei ştiuţi, că alti. era mulţi. Pe vreo trei sate în jurul Zăvoiului, ca şi în Zăvoiu, de vreo şapte ani încoace se tot năşteau copii negri-cioşi, cu falca făcând colţ rotund, coltuc în jos de ureche, cu nasul întors ca un plisc de uliu şi mic, cu. umerii obrajilor traşi spre coada ochilor negri ca focul. Dar şi câte bătăi şi câte spargeri de case până să se ivească asemenea plozi.

Flăcăul tomnatic de acum, mergea pe douăzeci şi opt de ni, Miai sin Firu, cum îl scrisese pârcălabul în condica lui, GVB, vestit ca zurbagiu fâi'ă pereche. Vânos, de părea răsucit din fii'e de fier căUt, era iute foc. Nu era înalt, dar era spătos şi – cam rar, e drept – straşnic la treabă. Când se apuca de muncă, sfârşea înaintea celorlalţi, căci se grăbea din silă, ea să scape mai repede. I se întâmplaseră şi lucruri proaste De vreo două, trei ori, în şapte ani, fusese adus mai mult mort decât viu, snopit în bătăi de bărbatul şi rudele câte unei ibovnice. Ce poţi să faci când trei inşi te pândesc noaptea cu pax'ul după poartă? Caiete nu ştia şi era slab de tot şi v: socoteli. Altfel se descurca uşor unde-1 puneai. Pentru el lumea toată era Zăvoiu Dihorului şi satele în care împărăţea. frângând ca un erete iubeţ, cu apucături de cuc, inimile muierilor. Una, de pe la Leordeni, îl înţolise binişor, că-i cumpărase şi iminei groşi, cum purtau cei din Găeşti. Alta, o cârciumăreasă văduvă de pe Valea Glâmbocelului, îi cumpărase un cal murg, pintenog de trei picioare, că, fiind clăcaş, umbla mai mult noaptea.

Cu vreo trei săptămâni înainte se întorsese beat în sat dar nu cu scripcarii după el cântând şi chiuind, cum îi era obi ceiul, de ieşeau muierile din bordeie şi se ţineau copiii dup el ciurdă, ci văicărindu-se şi dând dreptate popii Gheorght care-1 oprise din drum şi-1 dăscălea, fără nădejde, de altfel Se ţinea greu pe picioare şi tot căuta sprijin de umărul popii

— A dracului să fie. dă viaţă. părinte. Că nimic n-s-a ales din mine. S-a dus tinereţea. S-a dus, mama ei d tinereţe. Şi cu ce m-am ales? Alţii au casa lor, muierea lor. copiii lor. Da' io? Pândesc pă lângă gard să mă strecor în aşternutul femeii şi fug ca un cline sepriat pă din dos când să aude că trosneşte poarta. M-am săturat şi dă asta. Şi pă urmă tot sărac am rămas. Şi se scânci, sughiţând şi iar căută sprijin de umărul popii Gheorghe.

— Taci dân gură, mă, porc dă câine, că şi taică-tu nu era mai breaz. Ai copii. că ai stricat atâtea fete. Dă ce nu t* însori cu vreuna dân ele? Uite, Petruţa lui Nedelcu. Acun. vă împlineşte plodu aproape doi ani. Dă ce n-o iei?

Flăcăul, înmuiat de băutură, ridică din umeri cu o privir^ a niznai şi-şi ridică uşor, cu degetul, mustaţa mică, dar neagră ca pana de gaiţă.

— Ştiu şi io. Am s-o iau. Să ştii c-am s-o iau. S-a isprăvit. M-am săturat dă muierile altora. Vreau o nevastă a mea. Vreau să mă culc cu muierea în aşternutu meu să mănânc mămligă cu ceapă pă gârliciu bordeiului fără s tot pândesc uşile omeneşti. ^

— Du-te, mă, la Petruţa. şi să veniţi chiar înainte dă Sântu Dumitru la biserică. îi spuse mereu uimit şi acum grăbit popa Gheorghe, căci întâia dată îl auzea vorbind astfe' De obicei nici nu vrea să audă de însurătoare.

Se adunase lume în jurul lor ca de obicei câna Uccea prin sat beat, mai ales că femeile ieşiseră pe la porţi, ca deschidă vacilor, căci se întorcea cireada satului de la păşune, acoperind soarele care scăpata roşu şi mare spre Găeş în sus, cu un nor de praf până la văzduh. Când Măria U ca; buri op: a

— im j

Căciulămare, în dreptul casei căreia erau acum, auzi că Găman s-a săturat de burlăcie, izbucni cu un rânjet bălan şi strepezit.

— Ce, mă, ţi s-a făcut dă însurătoare acum? Fi-ţi-ar dă cap să-ţi fie.

Miai se uită la ea cu ochii împăienjeniţi şi surise icnind moale.

— îhî!

Popa Gheorghe, care ştia că doi din cei cinci copii ai lui Căciulămare sunt ai lui Găman, se temu ca ea să nu-1 facă să se răzgândească. îl trase după el din mijlocul drumului năpădit de vite şi trecu albia îngustă, ca un şanţ, a gârliţei, Gârloagei cum i se spunea, acum secată. Deşi era gras şi cu o burtă de se speriau de el toţi cei care-1 vedeau întâia dată, popa era parcă mai sprinten decât orice bărbat de vârsta lui, din sat. îl ajută deci el pe Găman să urce dâmbul din faţa casei lui Căciulămare, că dacă i-ar fi dat drumul, beat mort cum era, s-ar fi rostogolit pe prundişul gârliţei secate.

Erau la o răscruce, în mijlocul satului. O răscruce mare cât un maidan, strâmbă şi sucită. îi mai ziceau şi poiana bisericii, ori poiana răscrucii. Locaşul de lemn al bisericii era ridicat deasupra răscrucii, ca pe un mal, pe o altă poiană de câţiva paşi, înverzită şi mărginită ca de un parmalâc de câţiva arţari. Urcai la ea pe drumul care pornea de aci, din. poiana răscrucii, rupt şi bolovănit de pietrele care se rupeau de la dezgheţuri. Aşa cum era, o lua puţin spre dreapta, ca să urce râpa, apoi cotea scurt şi, după o sută de paşi, trecea prin spatele bisericii, aşezată cu altarul spre răsărit, deci spre drum, şi ieşea apei pe o costiţă lungă şi uşor înclinată, jpe care la o zvârlitură de băţ era curtea boierului. Era drumul conacului mai mult decât al bisericii. Alt drumeag pornea din poiana răscrucii în jos spre eleşteu, mai întâi, şi după ce-1 ocolea într-o parte, ieşea spre zăvoaiele Argeşului. Dar drumul adevărat care tăia-poiana răscrucii era drumul cel mare, de ţară, pe care alergau căruţele de poştă de la Piteşti, prin Găeşti şi Mărunţişu, spre Bucureşti. Pe aci treceau rădvanele boiereşti şi tot pe aci coborau carele cu coviltire de rogojini ale oamenilor de la deal, când cu mere, când cu butoaie cu ţuică, ori cu vin, ba şi cu păcură adesea, spre Ruşii-de-Vede, spre Zimnicea, ba chiar spre Giurgiu. Satului îi spunea Zăvoiu Dihorului şi era socotit sat mare, având ca la o sută douăzeci, o sută cincizeci de fumuri. Mai mult de trei sferturi, bordeie văruite în faţă.

Se întindea de-a lungul acestui drum de ţară înghesuit Intre eleşteu şi deal, cum îi ziceau oamenii satului, dar nu era decât un mal ridicat al luncii Argeşului. Deasupra, podişul, împădurit puternic, era tăiat nu numai de albia îngustă a gârlei, ci şi de un alt drum de ţară, mai scurt, dar mai greu, tot de la Bucureşti la Piteşti, care trecea însă pe la Tî^'. i F^-a drumul Bucureştilor, zis de vară.

Popa Gheorghe îl aşeză pe Găman cu un soi de gingăşie mătăhăloasă pe laviţa de la poarta lui Căciulămare. In jurul lor se adună iar lumea, femei, fete şi copii. Dar era greu de vorbit, din pricina tălăngilor şi de mugetul vacilor care-şi cereau porţile deschise. Mai fiece gospodărie din cele ascunse printre duzi în jurul răscrucii, cele mai răsărite din sat, avea câte cinci-şase vaci. şi toată cireada satului trecea de câncî sute. într-o clipă toţi fură acoperiţi de norii de praf care parcă sporeau înserarea.

O vecină mică şi uscată, Chiva lui Ristache, se uită cu un fel de milă la flăcăul oacheş care acum ofta amărât ^ viţa de lemn, crăpată de ploi.

— Aoleu. ce-i cu tine, mă Miai. „^'^-^'-ţi. o. ^ -carii cu care treceai fălos prin sat? S5 intrat *n r>r>-morţii.

Popa Gheorghe se: de i se zburli barba şi rară, iar ochii înecaţi cu grăsime i se făcură aspri.

— Fă, muiere, nu mai spune şi tu nerozii. Las ce acum.

Maiua lui Căciulămare deschise poarta, ca să dea.] celor opt vaci care-şi sprijineau boturile, jilave de bale, de ulucile ascuţite şi care umpluseră de baligă poteca îngustă de deasupra Gârloagei.

— Şi cu cine dracu vrei să te însoi'i, mă neisprăvituL iiitrebă eâ înciudată. Auzi, cică ăsta-i om dă însurat? Bati-mă păinnte, omoară-mă, da' io nu-1 văd pă diavolu ăst: ¦ un plod în braţe.

Popa Gheorghe văzu primejdia şi întoarse vorba pe drumul care i se părea cel mai bun.

— Cum, cu cine.? Cu Petruţa lui Nedelcu. care stă S5 dea în oftică din pricina lui. Şi se întoarse apoi spre Găman. Vino, mă, cum ţi-am spus, înainte dă Sântu Dumitru, să vă pun. pirostriile pă cap.

Măria rânji şi clătina cu dezgust din laici. Popa îi spuse apoi unui băieţandru lung şi deşirat, ca de şaisprezece ani, Ihe al Iui Ristache: m

— Du-1, mă, până acasă, vezi să nu cadă de-a berbeleacu în Gârloagă, că s-a muiat dă tot. Apoi se lăsă uşor, cu burta lui ca nişte foaie pline, în Gârloagâ, o trecu şi se îndreptă spre casă, care era peste drum de biserică.

Găman porni în jos pe poteca îngustă de deasupra Gir-loagei, care îşi târa prundişul uscat şi prăfuit, în jos spre eleşteu. La vreo sută de paşi era, mică şi cam într-o rână, dar cu tindă şi odaie, cocioaba lui frate-său Ion, Ion sin Firu, cum îl însemnase în catastişa ludelor, pentru bir, pârcălabul. ^ Oamenii îi ziceau Ion al'Firului, după tată-su. Erau trei fraţi de toţi, feciorii lui Firu, acum mort, şi o fată. Cel de al treilea dintre ei, cel mai mic, Toma, se luase în mai după o ceată de panduri din oastea lui Tudor Vladimirescu şi, după spargerea taberei de la Goleşti, nu i se mai ştia de urmă. Nevasta acestuia, Stanca, rămasă cu un plod în burtă, îl născuse în ux^mă; era băiat. îl aştepta mereu pe bărbatu-său, deşi i se spunea mereu că e mort.

Popa Gheorghe se mai opri o dată deasupra râpii, acum, când norul de praf se rnai rărise, îşi şterse pleoapele cu ba maua, ca să vadă mai bine şi, când înţelese că Găman ajunsese aproape de casă, sări şi el pârleazul, cu toată suta de ocale pe care o trăgea, şi intră în grădină, făi^ă să mai ocolească pe poarta de peste drum de biserică.

Când coti după puţul cu cumpănă şi socoti că nu-1 mai vede popa, Găman se opri scurt, se ridică înfipt în picioare, îl înjură de mamă pe băieţandru, ti^imiţindu-1 acasă, şi pe urmă scuipă şi se scarpină în cap mulţumit de el însuşi. Nu era beat.

Mihai al Firului ar.fi vrut şi mai demult, totuşi, să se însoare, dar nu cu Petruţa lui Nedelcu, ci cu fata lui moş Truţă cel fonf şi amărât. Era cu vreo patru ani înainte de răzmeriţa lui Tudor Vladimirescu. Nica era pe atunci o codană care abia împlinise treisprezece ani, dar crescuse înaltă de părea' de' optsprezece. Era o frumuseţe de se întreba lumea: de unde? Oacheşă şi spiincenată, cu trup sprinten şi vânjos, mlădioasă, părea o şerpoaică neagră. Numai ce-şi petrecuse Găman mâna pe după gâtul ei, şi ea i se topise toată în braţe. Au fugit într-o seară amândoi şi au rămas în pădure într-un bordei părăsit în sus, spre Vadu Rău, ne-mâncaţi, nu numai noaptea aia, ci şi a doua zi, şi încă noaptea următoai'e.,. El era mai mare decât ea cu unsprezece ani. şi. frântă de gâtul lui, îi spunea „nea Miai'. Cântă ca o căpiat: cântece de dragoste, cu ochii în ochii lui. Niciuna în sat nu cântă ca ea. Când s-au întors, ca de pe altă lume, a aflat de la frate-său Ion că il căutau în toate părţile oamenii boierului, căci îl socoteau fugit. Şi era niult dator la curte. TrimiseserJ şi slujitori după el. Se sfârşise prăşila, că era mult după Sfinţi-împăx^aţi Constantin şi Elena, şi el trebuia să plece împreună cu alţii din sat. în podvadă cu carul cu boi, să ducă nişte grî; de an în saci, la schelă la Zimnâcea. Acum ştia că, dacă pun mâna pe el, îl snopesc în bătăi.

Nu era chip să te opui. Oricine ai fi tu, gândeau oamenii zdrobiţi în picioare, cu boierul şi cu stăpânirea nu te poţi pune. Flăcăul ăsta, care împărăţea peste cinci sate, era clăcaş. putea fi deci scuipat, plesnit cu harapnicul, călcat cu cizma, dar trebuia să rămâie mut ca un vierme. Când era vofba de boier şi de stăpânire, nu m.ai era,. nea Miai”. Ce ar fi putut deci să facă? Să fugă din sat fără învoire? Pravila neînduplecată îl aducea înapoi, legat, cu arnăuţi, cu oasele frânte, mai mult neom. îndatoririle către boier, fie şi silnice (şi aşa erau îndeobşte), priveau temeliile statului şi ale orân-duirii lui. Ei între ei, sătenii erau oameni feluriţi unul de altul, cu dragostele lor, cu certurile lor, frumoşi sau sluţi, deştepţi sau nătângi, voinici sau slăbănogi, răi şi mândri, ori blânzi şi înţelepţi; se batjocoreau ori se cinsteau unul pe altul, îşi aveau părinţii ori muierile lor, dar la curtea boierilor erau toţi la fel, supuşi sudalmelor şi biciului, uneori mai puţin deosebit ca vitele. între Miai, Găman cum îl porecliseră satele, şi bâlbâitul aproape schilod, Dumitru al lui Ghiţigan, era depăiiare ca de la o gloabă la calul arăpesc, dar în faţa boierului erau tot o apă, puşi la aceeaşi povai'ă, ei şi toţi ' clăcaşiij aşa cum boii din cireada erau toţi boi. Harapnicul logofătului la fel îi îngenunchea şi la fel le cresta carnea., Rămânea să se facă haiduci.,. Dar atâta tărie Miai nu avea. îi plăcea să trăiască mai bine în culcuş de muiere decât fugărit de poteră.

Dacă ar fi fost după el, ar fi trăit de pe urma femeilor din satele de moşneni, cu vii şi cu livezi, de la deal, dar nu nureaj că era clăcaş, dar avea, poate tocmai din această pricină, socoteli atât de încurcate cu stăpânul moşiei, datorii scrise la condică de logofeţi, încât era legat de sat ca un cal priponit de un ţăruş de fier. Nu numai el; aşa erau toţi se-melcii lui. ^îatori nu numai la boieri, ci şi la stăpânire, cari CUÎ^ veac, mi^” iţa ul rit s nu istă orii cal se-lire, care nici ea nu vrea să le piardă urma dacă plecau din sat cumva. Dăjdiile de tot soiul, afurisite, de trei ori într-un veac, cu blestem bisericesc de către domnitori, de către mitropoliţi şi boieri, dar de trei ori şi mai mult sporite apoi, îl frângeau şi îl îngenunchcau pe oricare dintre ei. Podvezile şi mai ales apoi corvezile fără sfârşit pentru oştirile împărăteşti îl furau de la muncă şi îi răpeau timpul cel mai potrivit al anului, dar mai greu încă era că gelepii Ţarigradului îi cumpărau, cu ajutorul zapciului, la preţuri hotărâte silnic (care nici alea nu se plăteau), toată bruma de bucate, care era rodul trudei lui, de trebuia apoi să vândă din vite, ca să împlinească ce era dator la sorocul dărilor. Trebuia să taie neapărat porci, ca să ducă muşchiul de Crăciun la cămara boierului, şi trebuia să aibă pui de Sâm-pietru, căci asta era chiria bordeiului, chiar dacă nu fusese în stare să-şi facă un bordei al lui, cum se întâmpla acum cu Miai, care rămăsese în cocioaba durată de frate-său, mai mic cu trei ani. Ion, pe locul socotit părintesc, dar care era al boierului, cu buruienile lui cu tot, căci ei erau toţi ca într-o temniţă, chipurile largă cât o moşie de zece mii de pogoane, dar temniţă. Puteau să se şi depărteze o zi, două, dar nu în vremea muncilor şi numai să nu fi fost nevoie de ei pentru cine ştie ce meremetisire la conac. Unii aveau noroc şi erau primiţi slugi pe moşie. Ăştia robeau ca şi clăcaşii, dar cel puţin nu ştiau de pârcălabul stăpânirii şi de gelepii Ţarigradului.

Sultana făcea şi ea clacă, în locul lui moş Truţă, care nu era chiar atât de moş după ani, căci nu avea decât vreo patruzeci, dar era cu oasele uscate de muncă, vedea prost şi n-avea dinţi, iar la vârsta asta încărunţise de tot. Pentru ea era şi mai rău, că era frumoasă şi poftită aprig de toţi. De flăcăii şi bărbaţii din sat, de logofeţi, de vătaf, de vechil. Oricine avea în mină un harapnic şi o părticică de putere de la conac o îngenunchea mai rău ca pe altele, ca s-o frângă şi să şi-o aducă la aşternut. Fără să izbutească, totuşi, deocamdată cel puţin.

Din pricina ei i se dăduse lui moş Truţă în anul ăla pogoanele cele mai proaste, cele de pe marginea eleşteului, cu pământ clisos, în care se târa greu plugul şi se făceau bucate rare, ca în sărătură. Pentru că era frumoasă, era chemată la toate corvezile, la meremetisirile de la conac, de era ori de nu era ne^^oie de ea, deşi nu împlinise încă paisprezece ani.

În aceeaşi noapte în care, coborând în sat, a aflat de Ia frate-său Ion de înverşunarea cu care-1 căutau logofeţii şi slugile boierului Medelioglu, Găman s-a făcut din nou ne-' văzut. Ca să nu întil^iească pe nimeni, a luat-o la picior prin zăvoaiele Argeşului şi, după ce a trecut apa, a început să urce spre Piteşti prin partea cealaltă, de dincolo de gârlele împletite ale râului. După vreo trei zile a ajuns într-un sat din jos de Cotmeana, unde avea el o ibovnică pe care o vedea mai rar, că era prea departe. Când se ducea la ea, nu se mai îndura să plece, mai mult din pricina cântecelor. Nu mai era chiar tinerică, nici frumoasă nu era, dar era vânjoasă şi bună de tăvăleală în dragoste. Cântă cu foc, şi lui Găman îi plăcuse întotdeauna cântecul. Cânta şi el, cu patimă chiar, dar nu izbutea să cânte aşa cum se cântă pe aci pe Argeş, unde veneau toate doinele olteneşti, ba unde, de când se făcuseră satele de mocani subt munţii Vâlcei, se auzeau tot mai des şi doinele amare, şi mai domoale, din Ardeal. De obicei stătea la Zamfira, ^că aşa o chema, dar lumea îi zicea Fira, cam câte o săptămână, că altfel era văduvă şi mai mult săracă. Potrivea el de obicei să fie după ce se făcea ţuica. Pe urmă cobora cu ceva bani în punguţa atârnată de gât, pe sub^ cămaşă, până la Găeşti. Aci avea lăutarii lui. îi lua după ei. Trecea prin sate, aşa de-al dracului, cu lăutarii după el, chiuind ca să iasă femeile în pragul bordeielor, ori în poartă. îl priveau aţâţate de poftă şi mârâiau bărbaţii.

— Auzi, trece nebunu dă Găman cu lăutarii după el. Lu-a-l-ar dracu să-1 ia. Dă unde o fi având, soro, atâţia bani

— Şi tu, Chivo, nu ştii că să ţine cu una cu avere, o v<*-duvă dă pă Glimboeelu? -

— Care, cârciumăreasă aia? Păi am auzit că aia e femeâfe bătrână, fă. Spun unii, c-au văzut-o, că aia ar putea să-i fie mamă.

— Aş, fugi d-aci, ce bătrână? Muiere dă seama noastiă Cică ea i-a dat murgu pă care umblă noaptea.

Când trecea prin sate cu cei doi lăutari după el, Găman Îşi ducea murgul pintenog de dârlogi, ţinut cu o mină. Cu cealaltă în şold, chiuia şi ofta când cobzarul lungea ofu-rile. Asta era de obicei duminică seara şi în zilele de sărbătoare, că-şi potrivea treaba la conac aşa ca să poată lipsi o zi, două. Mai munceau pentru el şi fraţii lui, Ion şi Toma,. jcarpralelăsabru^_

De săptăn sporea dupK tase, r Dar X.

Nu-I moaJ vasta rău.|

A mine păcu tot S'c puţul Căcii mai J cu con

— era ceva a tu nu mai e pruna ruşine dălânj.

De data asta nu avu curajul să se întoarcă nici după o săptămână, şi întârzia zi după zi, dar fiece 2d de întârziere îi sporea teama de oamenii boierului.

Sultana se întoarse acasă cu ochii bătuţi în cearcăne tari, după cele trei zile şi trei nopţi petrecute în pădure. Aşteptase, pitită în bordei, să vie noaptea Miai să doarmă la ea. Dar Miai nu veni. Nu veni nici a doua noapte. O gheară rece începu să-i strângă inima. Nu cumva şi-o fi bătut joc de ea? Nu-i venea să creadă. Era prea copil şi se ştia atât de frumoasă, că nU-şi închipuia că ar putea s-o lase un bărbat. După trei zile începu să iasă din bordei. După felul cum o privea toată lumea înţelesese că tot satul numai despre fuga lor vorbea. De asta nu-i păsa. Miai avea să vie s-o ia de nevastă. Aşa au început mai toate. Numai dacă Miai a minţit-o şi şi-a bătut joc de ea, de a făcut-o de râsul satului, e rău. Atunci are să se arunce în fântână.

Aşteaptă o săptămână. şi Miai tot nu veni. într-o dimineaţă, fata văzu peretele din faţă al bordeiului uns tot c păcură, şi în vârful furcii o ulcică spartă. Acum înţelese ca tot saţul râde de ea. într-o seară venea cu doniţa de apă de la puţul cu ciutură din poiana răscrucii. Se întâlni cu Maria V ' rciulămare, că puţul era chiar în dreptul casei acesteia. vrut să treacă repede de ruşine.

— Ce, fă. Te-ai boierit dă când te-a împuns Miai dă nu r-'.ai dai bună seara la lume?

Sultana a iuţit pasul cu ochii în pământ: îi dădeau lacrimile. Smintita de Maria a strigat după ea:

— Fă, să nu omori copUu, că te duce la ocna părăsită, fă, cu obezile dă mâini.

A auzit în urma ei chicotele celorlalte muieri care veneau cu cobiliţele pe umeri.

I s-a chircit inima.

A început să iasă la muncă. într-o zi logofătul Dobre – era la praşilă – o luă de guşă.

— Zi. d-astea mi-ai fost, fă, Nico.? Păi nu era mai bine să mergi tu cu neică în zăvoi.? Te-ai fi ales şi tu cu ceva acolo. că îţi dădeam doi boi, să-i ai dă zestre. Parcă tu nu ştiai cine-i Miai? Acuma, că nu mai eşti fată, deh, nu mai e acelaşi lucru. O privea drept în ochii ei mari, tari ca pruna verde. O vedea negricioasă, dar şi albă ca varul de ruşine şi ciudă. Vino mâine, după ce apune luna, pă poteca dă lângă eleşteu*ş-o^ vorbi.

Logofătul Dobre avea patruzeci şi cinci de ani, era însurat şi cu copii mari.

Acum flăcăii din sat nu o mai ajutau la muncă şugu-ind, ci o priveau chiorâş. Se socoteau parcă jefuiţi de un drept al lor. Unii, mai puţin omenoşi ca logofătul, căutau s-o răstoarne când o întâlneau pe haturi. Şi pentru că nu se prindea, o înjurau de mamă şi o scuipau, încercând s-o plesnească cu dosul palmei.

Trei săptămâni a stat ascuns Miai la văduva lui de po Argeş. După o săptămână însă simţea că nu mai poate să sufere femeia de lângă el. Dar de plăcut, îi plăcea când o auzea cântând. îi plăcea fiindcă se gândea la Sultana şi potrivea tâlcul viersului după ea. Se uita la femeia de lingă el, o vedea arsă de focul dragostei, dar nu lua din ea decât suferinţa cântecului. Şi dulcr^NTN nmnră a glasulin caro se răsucea pierdut în el însuşi:

Nu vorbele însemnau mare lucru, ci mai cu scamă tot ceea ce aducea doina cu ea, zestrea ei amară, de păreau aceste vorbe uscate, prinse în răsucirile ei, în „Leano”, „Lino”, în ^ăi, măi” în toate jumătăţile de vorbă întoarse în lungi tărăgănări şi topite în amintire ca nişte vietăţi negre prinse In carnea străvezie, galbenă şi caldă a chihlimbarului. Fiecare rând de vorbe era pe deasupra zis de două ori în două răsuflări deosebite. Abia în unduirile grele, ca drojdia, vorbele îşi căf aştept; vătase Iui îns dor, n onioar are dr de boi<

Sul Era Iu ceid| leiDo; plecaţi un I O! durerii inii- ^ îlv dtcit c îşi căpătau tâlcul adevărat. Se frământa mocnit. Oare îl aştepta şi pe el, cu un cântec ca ăsta pe prispă, Nica? învăţase cântecul, nu cântă prea grozav, dar cât cânta îi ajungea lui însuşi. îl cânta ceasuri întregi. Până când, înnebunit de dor, n-a mai putut. Şi-a spus că de omorât tot n-o să-1 omoare. Boierul are drept să puie oamenii să-1 bată, dar nu are drept să-1 ucidă. Că dacă omoară un om, câtu-i boierul de boier, merge şi el la ocnă. Aşa-i pravila.

Sultana îl aştepta pe acoperişul bordeiului privind luna. Era lungită pe un ţol şi cânta. Plângea şi cânta. Avea obiceiul să schimbe vorbele, uneori dinadins, alteori fiindcă nu le învăţa ca lumea, dar le potrivea de la ea.

Foaie verde dă sulfină. măi. Şi-astă-seară-i lună plină. măi. Da' neică tot nu mai vine. măi. Da' neică tot nu mai vine. măi. Of, of. Leano. Lino.

Dospea în ea drojdia amintirii, o sfâşiau ghimpii neînduplecaţi ai depărtării. Lungea şi tărăgănea amar şi gingaş câte un % ori un a, suindu-1 până când îl pierdea uşor în volbura durerii. Luna de altădată a dragostei din pădure îi stâlcea inima.

Unde e, nu o mai vede.? Lino, măi. I-au luat ochii alte fete.? Lino, măi. Nu vede câtu-i de rece? Leano, măi. Dă când nu ne mai petrece? Leano, măi. Of, of, Leano. Lino.

Îl vedea aievea venind pe Gârloagă, dar se risipea numai-decât ca o nălucire şi rămânea însetată de făptura lui.

Unde pune neică mâna. Lino, măi. Simţi că te dogoare luna. Lino, măi. Unde pune neică mâna. Leano, Lino. Când te ţine neică-n braţe. Lino, măi. Nu mai vezi că-i dimineaţă. Lino, măi.

Nu venise călare. Lăsase murgul în spume la bordei. I Ion. S-a lungit tăcut lângă ea. Ea a îngheţat ca lin^ă un strigoi. Pe urmă s-a dezgheţat. „Unde pune neică mâna, simţi că te dogoare luna”. Neică i-a vârât mâna în sân. Odată cu ţâţişoara stânga i-a prins şi inima.

Pe Miai l-au bătut la curte de l-au snopit. Atâta şi-a ferit, ochii şi dinţii. Când îl croiau cu gârbaciul simţea arsura, simţea sângele curgându-i pe coapse, dar ca să poată îndura, se gândea la altceva. Se gândea la Nica. Până la urmă a avut dreptate, n-a murit. L-au oblojit vecinele. i-a cântat Nica. şi-ntr-o lună au trecut şi astea. Omul sărac dacă iubeşte trebuie să ştie să îndure, că atâta i-a mai rămas, se gândea Miai. Şi ceilalţi din sat, la fel cu el.

Ce a urmat apoi a fost de mirare pentru tot satul. Miai. s-a mutat la moş Truţă în bordei – dinspre partea eleşteu-liii – şi a ieşit în rând cu oamenii la muncă. După vreo săptămână nu mai era în r? nd, ci în frunte. A fost o – î ceţoasă şi dogoritoare.

Grâu se făcuse puţin, dar, oricât de puţin, secerişul fusese tot atât de greu ca şi mai înainte. Ba şi mai greu, că trebuia să se aplece şi mai mult şi să se chinuie să prindă cî. mai multe fire, că erau rare.

Au ieşit mai întâi pe lanurile boiereşti. Trei săptămâni au avut de trudit pe ele. Ii erau picioarele şi mâinile însln-gerate ca şi ale celorlalţi, îi ardeau ochii de năduşeala care i se scurgea printre pleoape, îl năucea soarele în ceafă, ii ardea gura de sete şi-i crăpaseră buzele ca la toţi ceilalţi, dar el se gândea la altceva şi parcă nu mai simţea nimic. Se gândea că o să-şi facă în toamnă o căsuţă a lui şi că după Crăciur. face nunta cu Nica. Ceea ce îndura greu de tot era să stea cocoşat, ca să taie griul de la rădăcină. Din zori şi p? nă seara, căci soarele apunea târziu. După un timp simţea şalele doar înţepenite. Se îndrepta, se răsucea şi iar se apleca. Pe urmă începea o durere de parcă-i strângea cineva în cleşte şira spinării în dreptul buricului. Spre seară rămânea încocârjat şi-I durea şi mai rău, când încerca să se îndrepte din şale.

Greu a fost şi la ţi-eieratul cu caii. Ii venea să-şi scuipe bojocii în care simţea usturimea prafului şi a cojilor spulberate. Era o zăpuşeală ca un viscol fierbinte care-i tăia râ ca dooij frat^ nise-H

Mered însingfli remetifl LoJ mă-tii.? Miaij pot Şil di^ra, 1

I e suflarea. în jurul pleoapelor, năduşeala şi praful făceau unj fel de noroi care-1 orbea. O vedea lângă el pe Nica cu oohli-i piţi ca la soboli, cu părul cărunt subt cârpa de pe cap, cu buH zele arse. Ridica grâul cu lopata şi ea. Şi nu se mai sfârşea. j Când lăsau lucrul pe lanurile boiereşti, oamenii trudiţi cădeau ca dobitoacele vlăguite.

— Unde vă mai duceţi, mă? Nu vedeţi că să înnoptează, se minuna Vasile al lui Mânjoc, care parcă avea oasele frânte. Aşterneţi ţolu şi hai să ne odihnim o ţâră, că dă cu noapte iar începem.

Oamenii se minunau când vedeau că Miai, Sultana, Ion, frate-său, şi Măria lui, Toma, fratele ăl mai mic, care împlinise de curând şaptesprezece ani, nu se odihneau. Porneau năuci peste gârlă, în joa de pădure, unde-şi aveau pogoanele kâate pe seama lor. Miai îi înnebunise pe toţi. Abia se ţineau de el.

An greu, n-au ieşit decât trei-patru saci de pogon. N-au putut duce acasă decât un sac de fiecare bordei. Luaseră „ – iarnă de la boier cu împrumut, şi acum datoria trebu; warsă. Şi ei încă tot s-au ales cu ceva, dar cei care muncit şi noaptea, au pierdut tot, că a început o săptămână de ploi mari ^s-a scuturat grâul pe câmp şi mai ales a mucegăit.

După ce au dus grânele la Zimnicea, oamenii au mai pu-t să răsufle aşteptând încă o praşilă a porumbului, dacă va li nevoie, adică ar fi putut să răsufle, dar au fost chemaţi la curte la podvadă, că boierul vrea să-şi ridice lângă conac, în curtea din spate, un patul nou. O parte din ei trebuiau să meargă la pădure să taie arini drepţi, ^alţii îi cărau cu carele. Ceilalţi munceau alături de dulgheri, subt porunca lor. Oamenii cuprinşi de deznădejde şf de furie scârşneau din dinţi. Dar ce puteau să facă? Podvada era podvadă. Meremetul era meremet.

— Pravila nu cere să facem din nou, a strigat cu ochâî însângeraţi Miai către logofăt. Pravila cere numai să me-remetisim pă cele care au nevoie.

Logofătul Beaşcă fu gata să-1 plesnească peste faţă.

— lotă-te la el! Ai citit tu pravila, mă, dumnezeu mă-tii.? Hai? îl înveţi tu pă boier ce e pravila/mă?

Miai nu se mai putu stăpânL

— Io plec acasă. * Fie ce-o fi. M-am săturat.,. Nu mai pot. Şi porni năuc. Sultănica alergă după el şi-1 întoarse din drum.

^ S H 3^ = 2

! ¦ir

1= SC r a: ^ – „

—* f ^ -

— Í => r

— 3 C

— Ir r

— O

S3 c -

=? =¦ f S.r r işte pe covoare şi perine, citea cu picioarele îndoite bt el. învăţase la Sf. Sava, la Academia grecească, şi sese în slujba lui Caragea înainte de a-şi cumpăra mo-i. Delphine do M-me de Staël'şi mai ales Atala a lui Cha-lubriand, pe care o recitea chiar acum, ii dăduseră gustul ntru frumuseţea naturii. Ar fi putut să contemple acest ireţ şi molcom apus de soare, întins ca o imensă coadă de un peste pădurile care începeau să ruginească, de sus din foişorul conacului. Aci în vie se simţea însă, subt nucul copleşitor, el însuşi în sinul naturii, se înfrăţea cu natura, aşa ca în descripţiile pe care le citea. Era un visător de felul lui, cu idei liberale, membru al Eteriei. Fugise dezgustat de la curte, după ce făcuse avere. La Bucureşti, la unele conace se întâlnea ades şi cu unii boieri, la fel de înaintaţi ca el, cu care ar fi vrut să înceapă o mişcare de cărvunari şi în Ţara Românească, aşa cum se lucra de zor, în taină, în Moldova. Altfel era un ins mic de statură, firav ca înfăţişare, negru-^ălbui la chip, cu faţa scăzută, delicată şi osoasă în acelaşi timp. Ras la tâmple şi la ceafă, purta o mustaţă neagră şi întoarsă, ca o lipitoare, în jurul gurii mari cu buze subţiri.

Soarele îşi strânsese snopul nemăsurat de raze şi căzuse de câteva clipe ca o tipse roşiatică în ceaţa de dincolo de dealurile şi muscelele care creşteau spre Câmpulung. Mai api'oape, altă ceaţă uşoară, mai mult simţită decât văzută, se ridica încet, ca o respiraţie, de peste păduri, de peste ape. N-ai fi putut să spui unde e anume, căci avea în liniştea pulberii şi reci ceva din însăşi înserarea pe care o vestea, aşa cum vestea în acelaşi timp şi începutul toamnei. Medelioglu mergea cu pas uşor, cu făptura lui, spre conac, şi tocmai deschisese din nou cartea cu coperta mătăsoasă, ca să verifice nişte pasagii pe care le spunea în gând, pe dinafară, şi nu era sigur de un cuvânt. Tresări, căci lângă el, la câţiva paşi, se oprise, '^îind, fiindcă venise se vede în fugă, cu pălăria ruptă în uună, Toma, fratele lui Găman.

— Boierule, măria-ta, unde e crama.?

Postelnicul îl privi mirat, cu ochii mari şi lăcrămoşi aţinuşi asupra lui, şi întrebă moale:

— Pe mine mă întrebi?

Băieţandrul, căci nu avea decât şaptesprezece ani, răspunse amărât: t

— M-a trimis logofătul Beaşcă să aduc trei coşuri goale de la cramă şi m-am rătăcit pă potecile astea, din vie, că toate-s la fel.

Postelnicul murmură şi mai moale, pentru el însuşi parcă:

— Şi mă întrebi pe mine.?

— M-a trimis logofătul Beaşcă şi nu ara întâlnit pă nimeni. nu ştiu seama în vie, măria-ta, spuse Toma, cu ochM încălziţi şi râzând fericit că boierul îi vorbeşte atât de frumos.

— Aşteaptă.

Postelnicul vârî cartea la brâu şi lovi din palmele lui negricioase, mici şi subţiri.

Apăru un om cu cămaşa udă de scursoare din coşul ca struguri, cu chica înăclăită de sudoare.

— Cheamă dumneata aica pe Beaşcă. Medelioglu spunea dumneata chiar şi sătenilor.

Logofătul veni în fugă şi se opri speriat lângă boier.

— Am venit, măria-ta, dar în clipa aceea îngheţă pe loc, i. u speriat încă, fiindcă văzu buzele moarte ale boierului frămânţi”^ -^0 uşor şi ochii ieşiţi încă mai în afară din orbite decât de i. Il ştia şi înţelese că s-a întâmplat o nenorocire.

— Dumneata l-ai trimis să mă întrebe pe mine unde e crama? întrebă postelnicul cu miere pe buze.

Logofătul începu să tremure.

— Măria-ta, nu l-am. Nu sfârşi vorba şi se năpusti turbat, cu pumnii, asupra lui Toma, care, luat repede, încercă se dea înapoi şi se împiedică de o joardă de viţă. Născă- irca cui te-a făcut. Pastele şi grijania. Pă măria-sa ţi-ai găsit să-1 întrebi? Mă. io te omor.

L-a lăsat jos căzut, năuc, şi s-a întors către boier.

— Măria-ta, ăştia din neamul lui Firu suht nişte blestemaţi dă-ţi vine să le crapi capu.

Boierul rămăsese tot timpul nemişcat, numai buzele î se ^irângeau întruna. îl privi cu ochii lăcrămoşi pe logofăt şi-i spuse subţire:

— Să-ţi iei catrafusele şi să te muţi în sat.

Beaşcă încremeni, de parcă ar fi fost lovit în moalele capului. Il cunoştea prea bine pe boier şi ştia că nu-1 va scoate din pâine, ca să-1 trimită la bordei. Pricepu că vrea să spuie cu asta doar că nu e mulţumit de bătaia pe care i-a tras-o lui Toma. Se năpusti deci iar asupra flăcăului, care abia se ridicase de jos şi tot nu pricepea ce se întâmplă cu el, nu înţelegea c maşă, i trânti i picioan care au prieten „1 Mia cu şiroc vedea c brâncin< Toma, {şi pe M: „î sunt ag cit bdl

: me|ţ om c^ reu dup -I^

Auzi. J dă băl Ini începuji loil „L vede că Oami de nero2 Duţă

^ bor citeasd el bucM

Daci dreptul; cum se^ într-atâtL legea de ce e băut. Il prinse cu amândouă mâinile de cămaşă, ca şi când l-ar fi strâns de gât, şi, smucindu-1 spre el, îl trânti iar jos. Urla, înjurându-l, lovindu-L îl călca acum în picioare, când începu să se adune lumea care era la cules şi care auzise urletele logofătului. Vasile al lui Dedu pescarul, prieten de-al lui Toma, tot în anii Iui, alergă la Găman.

— Nea Miai, hai repede că-i omoară Beaşcă pă Toma. Miai lăsă jos coşul cu struguri pe care îl ducea la cramă şi, cu şiroaie de zeamă curgându-i pe gât, alergă spre nucul unde vedea că se duc şi ceilalţi. îşi făcu loc într-un suflet şi, îm-brâncindu-1 pe Beaşcă, îl luă pe umăr, îndoit de mijloc, pe Toma, care era moale şi mereu năuc. Beaşcă îl lovi în ceafă şi pe Miai.

— Hristosu mă-tii şi al lui tat-tu, acolo în groapă unde. sunt amândoi, că nu v-au învăţat cuviinţa şi cum să vorbeşti cu boiex'U. Şi iar aleargă, îl ajunse pe Miai, şi-i mai trânti un pumn în ceafă.

Alergă şi Ion, care-1 văzu doar din spate pe Miai cobcn^ rând cu Toma atârnat pe umărul lui. întrebă în jurul lui nedumerit:

— Vere, ce să întâmpină.? Ce fuse?

Vasile al lui Mânjoc, un bărbat bine legat, cu faţa us^. ^, om cam de vreo patruzeci de ani, îi răspunse uitându-se mereu după Miai:

— Nărodu dă Toma a făcut-o dă oaie. Şi începu să rida.: Auzi. 1-a întrebat pă boier unde e crama. A luat oleacă dă bătaie.

Întâmplarea li se păru oamenilor atât de năzdrăvană, că începură să râdă acum când aflară despre ce e vorba. Ion se cruci.

— L-a întrebat chiar pă boier.? Togma pă boier? Să vede că i-a luat Dumnezeu minţile. Şi alergă după cei doi.

Oamenii se adunau acum în faţa cramei, minimându-se de nerozia lui Toma, Duţă Căciulămare, un vlăjgan, altfel om în toată fiiea, cam borţos, se scarpină în cap.

— Mă, prostu tot prost. Acu, Toma ăsta, deh. ştie să citească. Aşa spune popa Gheorghe, că zice că l-a învăţat el buchile. Da' mai bine îl învăţa cum să vorbeşte cu boieru.

Dacă unii găseau întâmplarea glumeaţă, alţii erau de-a dreptul întărâtaţi. Găseau o necuviinţă supărătoare în felul cum se purtase Toma. Cum să se poată uita flăcăul până într-atâta?

Postelnicul Medelioglu porni încet pe tăpşanul din marginea viei spre conac. Nu se vedea asta subt anteriu şi fermenea, dar făptura lui mică tremura de supărare. I se păru nemaipomenit ca un ţăran de pe moşia lui să-şi îngăduie obrăznicia să-1 întrebe pe el unde e crama. Cu cit se gândea mai mult, cu atât vedea în această întrebare un înţeles mai supărător. Va să zică ăştia erau ţăranii de pe moşia lui.? Medelioglu era şi el de aceeaşi părere, ca mai toţi boierii, că ţăranul trebuie să fie pătruns până în adâncul fiinţei lui de teamă faţă de stăpânul moşiei. Să devie, când era vorba de boier, o unealtă necugetătoare. care să primească orice măsură fără să crâcnească, să îndeplinească orice poruncă fără să se mai gândească, dintr-o dată, ca de spaima morţii. Ţăranul trebuia să fie crescut nu ca un om, ci ca o specie aparte, căruia respectul faţă de boier trebuia să-i intre în sânge din tată în fiu şi din generaţie în generaţie. Această impunere a semnelor exterioare” nu era o toană individuală, ci o străveche politică de castă. Trebuia ca supunerea, cu toate reflexele ei, să devie la sătean, la cei de jos, o a doua natură. Nu ca să-i facă plăcere, ci fiindcă era pătruns de adevărul că numai aşa se putea întări o clasă, aleasă cum se stăpânea ea, dar atât de puţin numeroasă, care stăpânea totul şi ţinea un popor întreg în robie.

De altfel, acelaşi lucru era valabil la altă scară şi în sânul societăţii alese, de cine o fi fost aleasă, însăşi. în aparenţă faptul petrecut nu avea nici o însemnătate. A întrebat, altfel cuviincios, un ţăran pe boier unde e crama. Dar boierii erau pătrunşi de sensul pe care-1 aveau şi în societatea lor, în această vreme, semnele exterioare ale respectului, ca şi în genere orice chestiune de, preseanţă„, cum spunea marele logofătul Costache Cantacuzino. Ştiau bine de ce aveau aceste semne exterioare o tărie de fetiş. Dacă singur nu-ţi păstrezi, clipită cu clipită, rangul şi laşi pe altul să-ţi treacă înainte, apoi lucrul acesta se află numaidecât, că lumea-i mică, şi toţi cei din urma ta cred că a sosit timpul să-ţi treacă şi ei înainte. Nu putea fi altfel în societatea în care meritul personal nu juca aproape nici un rol, ci se preţuiau numai formele lui corcite. Pentru, păstrarea rangului” se dădea o luptă în felul ei necruţătoare, şi fiecare înţelegea, de altfel, drama” celui ce nu mai poate trăi după rangul său. (Cu condiţia să nu fie în conflict cu el, cu acest fiecare, căci atunci fiecare era fiară.) Boierul nu mergea pe jos şi nu intra în genere într-o curte străină (de boier superior lui în rang), pe jos, tocmai pentru mea ^ în caşi

DE inm sonagm SOCIAL I DE CAŞI CARE S J SPADELJ S-A SPJ FEL ORI I CAR, PUS ¦ 1-AUFL

DE dm IN C” SINGEB

LOGOFU., IN CAJÉJ

DECÂT m TREI zue LEMNEJJ CA siM

PRA LU”

TEALĂ. 5EAŞC^

MINĂ ci NOAPTE^ DE MAŞI

TREILEA m LĂMUREA^ VREO zm şi ASTA. I ca să nu se întâmple vreo confuzie supărătoare. Să nu-1 oprească în cale vreun mojic cumva ca să-1 întrebe cât e vremea – tocmai pe el – sau să nu-1 privească de sus slugile în casa în care intra şi să-1 îndrepte po uşa din dos. O astfel de întrebare aflată numaidecât se comenta cu răutate, şi personagiul devenea ridicol, adică începea să se descompună social (când nu avea alte mijloace, de pildă, puterea de slugă de casă domnească, ori bani mulţi, ca să repare răul). Armele care se încrucişau acum în lupta pentru slujbe nu mai erau spadele, ci intriga, dar mai ales ridiculizarea. Ridicolul ucide, s-a spus, dar ucide numai pe cei care depind de alţii într-un fel ori altul, pe subalterni ori pe snobi care vor să pară, măcar, dacă nu pot să fie, ceea ce nu sunt. Neavând ce face, boierii stăteau la taifas şi ascultau, înveselindu-se, fel de fel de întâmplări cu semeni de ai lor ridiculizaţi.

iul itl'U

L-au oblojit şi pe Toma vreo două săptămâni până l-au pus iar pe picioare. Dar abia l-au pus pe picioare şi iar l-au chemat la curte, * pe el şi pe Miai. Fusese găsit într-o luni de dimineaţă Beaşcă lungit pe marginea drumului, cu un sac în cap. I se sfărâmaseră toţi dinţii şi avea chica năclăită cu sânge închegat.

— Ăştia ai Firului nu să mai astâmpără, rosti dezgustat logofătul Dobre. Trebuie să facem ceva să le intre minţile în cap.

De altfel, tot satul fu de părere că isprava nu putea fi decât a lui Miai şi a lui Toma. La curte se ştia îfâsă că de trei zile Miai era la podvadă în sus de Stâlpeni, ca să aducă lemne pentru conac. J^u era singur. Erau cu el şi alţi săteni, ca şi celălalt logofăt, Core. Aşa că bănuiala căzu numai asupra lui Toma. îl bătură bine, dar de data asta mai cu socoteală. Nu numai că oamenii curţii se bucurau de păţania lui Beaşcă, dar istoria asta le făcuse oarecare plăcere şi celorlalţi, care nu-1 puteau suferi. Cum cel bătut avu o săptămână capul ca o baniţă, căci era legat cu trei ştergare şi urla noaptea de durere, deoarece îi mai rămăseseră nescoşi colţi de măsele sfărâmate, cercetarea a trebuit s-o facă Ţurloaie, al treilea logofăt. Acesta lovi mai cu inimă şi-1 lăsă pe Toma să lămurească în aşa fel lucrurile, că nu ieşi nici el vinovat. Vreo zece zile stătu băiatul culcat cu faţa în jos. Trecu şi asta.

Mai prost fu însă că în toamnă, după ce se trudiră greu Ifc culesul porumbului. – întâi pe tarlalele boiereşti, apoi pe ale Ier, în burniţă, cu feţele scrijilate de foile înalte uscate, căci pentru porumb fusese un an bun, ai Firului aşteptară zadarnic aproape două săptămâni să vie logofătul Beaşcă să ridice partea cuvenită boierului (două din cinci, în loc una din zece, cum s-ar fi cuvenit, căci doar făceau şi clacă pentru aceste pogoane). Nu s-au ales deci cu nimic nici din porumb. Când peste câteva zile a fost să se împartă iar pogoanele, pentru aniol viitor, pentru cei care întâi^ziaseră ori îl întârziaseră logofeţii ca să-i frece, lui Găman i se dădură nişte râpe pietroase, iar pe Ion îl trecură cu cele cinci pogane pă marginea eleşteului, lângă moş Truţă, unde era pământul clisos.

Cei trei se întrebau dacă nu e mai bine să-şi ia lumea în cap şi să plece în codru. Era pe atunci unu, Radu al lui Anghel, care dijmuia ciocoimea pe trei judeţe. Toma, cel puţin, spuse că el nu mai vede cum ar putea să mai rămâie moşie, în duşmănie cu boierul şi cu logofeţii lui, într-un ori într-altul, ăştia vroiau să-i împingă ori la omor, orî să-i ducă de vii în mormânt. La drept vorbind puteau să facă şi una, şi alta. Ion îl privi cu ochii săi cenuşii în faţa tăiată parcă în lemn. Era însurat de doi ani şi se născuse o fetiţă, Lisaveta, chiar în vară.

— Unde să măduc io cu nevasta şi copilu.? Aci, în satu ăsta, sunt rădăcinile mel^, aci rămân. Buruienile că sunt buruieni şi cad lângă rădăcinile lor. O să mă petrec şi io ca ăi dinaintea mea, dă nu să poate altfel. O să cad pă loc, acolo unde îmi sunt rădăcinile.

Nici Miai nu vroia să audă de haiducie. Ceea ce vi^ea el acum era sa aibă o cocioabă a lui. Să ia de nevastă pe Sultana, să muncească alături de ea şi să doarmă nopţile acasă, în pat cu nevasta lui.

Se îndârji şi mai mult în încercarea de a se face, cu orice preţ, om în rândul lumii, cum ziceau bărbaţii din sat. începu să-şi care şi pentru el crăci lungi şi bârne, ca să înceapă la primăvară căsuţa. Cu o singură odaie deocamdată. Munceau din zori şi până în noapte, şi el, şi ea, de se speteau.

Vara, zuţi pe u nimic, ă ceaţă m trudindg cinci, m erau alu. căzuse^ trei, cil ducă „ de cojor de găini în bordl ligă şil şi-1 ţinea de crer-_ să-şi M căuta m drum m poată c de la

Intri icoană I scumpiJi iul şi ia^ rău, că cumpăi gan, d (fierbinţ prăvălii un ade Secu, n titşidrur potrivit şi tânjea m leu şi ¦ vin.” m lapte sfl taie pora r ÜD om Imn t a i

I

Vara, Miai şi Sultánica adormeau frânţi de oboseală, căzuţi pe unde găseau, nu le mai ardea nici de dragoste, nici de nimic, dar se simţeau bine unul lingă altul. Simţea o dulceaţă în munca femeii alături de el, deşi n-ar fi vrut s-o vadă trudind atâta, că se urâţea din zi în zi, dar muncea şi el cât cinci, munceau amândoi ca să se ţie împreună. Şi când oboseau erau alături, împreună şi în oboseală. Fu mai greu după ce căzuse bruma. Se înghesuiau în bordeiul lui moş Truţă toţi trei, că la Ion un tindă dormea Toma şi n-ar fi putut să-şi ducă femeia acolo. Dar era greu de tot. îl trăsnea duhoarea de cojoc vechi şi prost argăsit, de obiele şi opinci murdare, de găinaţ de pasăre, de porc ţigănesc, căci îl ţineau şi pe el în bordei, mirosul greu noaptea de oameni hrăniţi cu mămă-Ugă. şi ceapă, ori cu fasole, murături şi varză acră. Murgul |El ţinea subt o aplecătură pe care o făcuse el dintr-o leasă de crengi uscate. îl ferea dintr-o parte cu coceni cam mucegăiţi de ploaie, pe care până la urmă îi aduseseră de pe câmp. Lui Miai îi venea uneori să-şi ia câmpii, dar îşi zicea mereu că e doar un hop greu de trecut şi că pe urmă, când vor avea Îdăiţa lor, va merge mai uşor. Era în el o sete neostoită acum W-şi aibă şi el casa lui, vita lui, muierea şi copiii lui. îşi căuta casa ca un câine culcuşul. Adunau din greu, dintr-un drum sau două pe care le făcea el, cu carul lui Ion, ca să-şi poată cumpăra Sultana, de nuntă, opinci noi, bine argăsite, de la Piteşti, poate şi vreo iie de mătase cu in, ori un mintean.

Într-o zi. Ignat Secu vi^u să cumpere de la Bucureşti o icoană pentru care se tocmise mult în primăvară, dar se scumpise la trei lei şi n-o luase. O icoană muscălească, cu raiul şi iadul în colori vii, zugrăvite pe sticlă. Acum îi părea rău, căci visase de curând că îl certa muierea că de ce n-r cumpărat icoana. Că d-aia s-a îmbolnăvit fecioru-su. Drăgan, de lingoare, de zace năuc ridicându-se în picioare de fierbinţeală şi vorbind ca neoamenii. îi dădu lămuriri despre prăvălie şi socoti că e destul de deştept ca s-o nimerească. Fu un adevărat chilipir pentru Miai, căci, la întoarcere, Ignai Secu, mulţumit, îi dădu doisprezece lei. Cam atâta ar fi plătit şi drumul cu căruţa postii, luată de la Mărunţişu. Fu lucru potrivit şi pentru murgul lui Miai, care stătuse prea mult şi tânjea nerăbdător după drum. La Bucureşti mai câştigase un leu şi mâncarea, că ajutase la descărcatul unor butoaie cu vin. Pe drum, cu leul câştigat, cumpărase un purcel de lapte să-1 aibă de Crăciun, până la nuntă, când avea să taie porcul cel mare. Până la Crăciun, cu ce s-o găsi pe ici, Un om Intre oameni, voi. 1 pe colo, îl fac de douăzeci de ocale, se gândea omul. A fost mare veselie în bordei când s-a întors. Miai începu să guste şi mai mult bucuria de a fi la casa lui, de a fi aşteptat şi el să vie şi pentru altceva decât pentru aşternut. Dar lipsurile erau tot mai grele. De la o vreme, mâncau dintr-o mămăligă două zile, iar fasole n-aveau decât o dată pe săptămână. Mai mult zeamă goală. Se mulţumeau şi cu două-trei cepe zdro-'^ite cu pumnul.

Toma era însă din ce în ce mai otrăvit. Nu mai vorbea decât de plecarea din sat. într-o zi îl îr^tâlni pe Beaşcă tocmai când urca pe Gârloagă spre bordeiul Stanchii, cu care vorbea de astă-vară, de la o furcărie. Vru să treacă mai repede, ca să-1 ascundă clinul văii, dar Beaşcă opri calul cam înspre el. Avea două pistoale la brâu.

— Ia stai, mă. Unde dumnezeu mă-tii fugi.?

Toma se opri locului cu sprâncenele uşor ridicate a nedumerire. Beaşcă, de la bătaia pe care o mâncase, vorbea fonf şi abia se înţelegea ce spune. O clipă se gândi să-i sfărâme şi fălcile, dar văzu pistoalele şi se stăpâni. Ascultă, frămân-tând cu piciorul gol clisa văii.

— Aud că ai gânduri dă plecare.? Tu nu ştii că eşti omul boierului?

— Păi. cum asta?

— Păi, ai împlinit optsprezece ani, nu?

— Ei şi.

— Apăi ce pâine ai mâncat pân' la vârsta asta? N-ai mân-cat pâinea boierului? Eşti dară omul lui.

— Da' dă ce sunt omul lui?

— Mă, tu eşti prost, ori te prefaci? N-auzi.? Oricine să naşte şi creşte pă moşia boierului şi mănâncă pâinea lui e omu lui. Să vii mâine să-ţi dau două pogoane pentru la primăvară, să le pui cu porumb şi orz. Dumnezeu mamii tale, credeai că ai scăpat dă mine.? Până nu-ţi frâng oasele nu mă las.

Dacă i s-ar fi pus obezi la mâini şi butuc cu lanţ de picioare, Toma nu s-ar fi simţit mai legat.

S-a dus a doua zi. Ce era să facă? Şi i-a dat şi lui vreo două pogoane pe râpa gârlei, dar nu lângă Miai, ci mai departe. Pentru ele avea să facă zile de clacă, douăsprezece pe hârtie, peste şaizeci de fapt, cele mai bune de muncă din puţinele zile bune ale anului, avea să ajute la meremetisirea pă-

34 tulelor ŞI Podvezi în de van de N puţin de teala s-O nevast^ porc, m dea vM partea N să deajjj omului, pentru 1 Toma^

Dreptu-i porci M

Dar] drept M LORRL drept U ION|

— EL la CURA

TOTL scoate I Beaşcă I înjura W un cuti^ porcesM

CÂNI coviltir dl ost ste iei rile iga „ai Iro- 'bea mai 'bea. ca ne-

— – a eşti inie e) ritulelor şi grajdurilor conacului, avea să care saci în spinare. Podvezi nu făcea, căci deocamdată nu avea boi şi car. HŞ în decembrie, Miai şi Sultana nu mai avură nici un găvan de mălai în casă. Fură nevoiţi să vândă purcelul pe mai puţin de o baniţă de grâu. Jumătate din făină făcură socoteala s-o păstreze până la nuntă. Făcură Crăciunul cu Ion şi nevastă-sa, care era însărcinată din nou. Acesta tăiase porc, mai mult godinac, care nu se îngrăşase, dar trebui să dea muşchiul şi două pulpe la conac, aşa cum era pravila, partea lui şi partea lui Miai şi, află acum, cu spaimă, trebui să dea şi pentru Toma.

— Neică Beaşcă, fii omu lui Dumnezeu, nu rupe inima omului. Dăm la curte muşchiu dă Crăciun, drept chirie pentru locu dă casă dân vatra satului. Da, nici Miai, nici Toma n-au casă, n-au bordei. Atunci dă ce să plătească? Dreptu-i asta? Stai şi dumneata şi judecă.

— Nu şi-au făcut bordei că sunt puturoşi. Ce, boieru e dă vină că nu şi-au făcut bordeiul? Ei, mama voastră dă porci dă Clini, că nu mai ştiţi ce să născociţi.

Ion clătină din cap amărât:

— Mm. da.

Dar Beaşcă se înfurie:

— Cum „mmda”, mă? Cum, mmda”. E drept ori nu e drept ca să plăteşti pentru locu dă casă?

Ion oftă:

O fi drept.

Beaşcă se înfurie:

— Ce tot oftezi, mă, pastele mă-tii.? E drept ori nu e drept? Spune!

Ion privi aşa, în gol, şi nu mai oftă.

— E drept., e drept.

— Hai, cară-te în aia a mă-tii şi mâine să-mi vii cu porcu lâ curte.

Tot satul înjura. că doar cu înjurătura, ziceau, îşi mai scoate omul din necaz. Dar aşa. mai cu socoteală. Despre Beaşcă toţi ştiau că e gură spurcată. Ceea ce durea era că el înjura şi când nu trebuia. înjura şi când înjurătura intra ca un cuţit în inima omului. Era din cale-afară de ticălos. soi porcesc.

Cam după Crăciun se opri în poiana răscrucii o sanie cu coviltir de rogojini. Subt coviltir erau câţiva saci de prune afumato. au înjugaţi doi boi, ici-colo negri, restul fumurii, cu oasele şoldurilor tare ieşite. Mâna carul o fată cam de douăzeci de ani, iai' subt coviltir, pe un cojoc mare, dormea, pare-se, un bătrân. Opriseră lingă-pnţul cu cumpănă din care ieşeau aburi, căci era un ger cumplit. Copiii nu se sinchiseau de asta. Cu picioarele înfofolite în obiele mai mult decât în opinci parcă se dădeau pe derdeluş. Săniuţele lor coborau în chiote pe drumul de la biserică spre poiana răscrucii. Unii se urcau pe mal sus, şi până jos la puţ nu se mai opreau. De răsturnat nu se puteau răsturna, căci tăl-pigile lor erau două bucăţi de lemn, groase cât braţul şi ascuţite, încovoiate spre vârf. De-a latul, bătute în cuie ori numai legate cu curmei, alte lemne mai subţiri>. Zăpada era bătută, şi ei alunecau straşnic. Oarecare piimejdie era la cotul pe care îl făcea drumul la jum. atâtea râpei, când coborâşul se îndrepta spre apus. Tare primejdioasă era însă încercarea unora mai răsăriţi de a coborî, de la biserică în jos, ripa de-a dreptul. Se năpusteau în jos, chiuind, cu astfel de iuţeală, că treceau peste răscruce, peste drumul de ţară, până jos în Gârloagă, în faţa casei lui Duţă Căciulămare, lângă puţul căptuşit cu gheaţă. Mai în mijlocul poienei, Toma şi ceilalţi flăcăiandri^ se jucau de-a hererea cu codanele din sat. Toma era cloşca, de spatele lui se prindea Stanca, de Stanca se prindea Oagea, de Oagea, Rita şi aşa mai departe în şir, un flăcr iandru, o codană. Heretele era Vasile al lui Dedu pescarul, căruia avea să i se dea porecla Peştefript. Vasile, chiuind, ¦ repezea să smulgă din şir pe cine-i plăcea lui, pe Safta IU Firică, dar cloşca, Toma adică, îşi apăra puii cu îndârjirc

Hu. hererea. Hu. hererea. Lasă-mi puii, Că mă-nfurii.

VABI.c oc repezea spre şir:

Hu, pă ăsta o să-1 iau, Şi-napoi nu ţi-1 mai dau. Tiu.

Încerca să prindă fata.

Toma se răsucea în loc, şirul tot se răsucea. Uneori se ţineau strânşi unul de altul, băieţii ţinând fetele de subt sâni, ca uliul să nu poată smulge pe nimeni. Alteori răsucirea ra aşade rau zvârii rindea ur ea o fată, osie şi cal

Saftafc ile, cara î Şirul s liu flămi lete arflj ar mai n fatăiMj liegri ş”: propia^

Incărcăfl ise pel ereze şnl llan n-?' ucă. ^ idaie pm la Ign^ bine. ifl d om^ burtă, C rheorght. [ată de lă urce. – or să. – daie din i: a să nu L ipoi o fată; atul vecin; artora dei ni, care s kă-i vie rân

Seara] ^umb de^ m foc bun fu.

orhv i se iCUa ie-” t i

1\par

S se ubt irea ra aşa de repezită, că şirul se rupea, şi mai ales cei din coadă rau zvârliţi departe de-a berbeleacul în zăpadă. Dacă Vasile rindea un băiat, îi trăgea un ghiont prin mintean, dacă prin-ea o fată, o pupa hoţeşte pe obrajii rumeniţi de ger, pe gura? sie şi caldă care aburea.

„Safta bălana, care vrea cu dinadins să fie sărutată de Văile, cam înşela la joc şi-şi dădea drumul de flăcăul din faţa i. Şirul se rupea, şi Vasile drept în ea se înfigea ca un liu flămând, dându-i afurisit minteanul la o parte. Multe ete ar fi vrut ca Toma, care era tot atât de înalt ca Vasile. ar mai frumos, să fie şi el uliu. Dar Toma era mai sfios ca fată mare, când era vorba de dragoste

Când au văzut că sania de lângă puţ, cu boii jumătate egri şi jumătate fumurii, nu mai pleacă, flăcăiandrii s-au propiat de fata care adăpase boii. Veneau dinspre Curtea-e-Argeş, mergeau la un 'conac spre Bucureşti, ca să ducă icărcătura asta de prune boiereşti. Dar bătrânul se îmbolnă-ise pe drurn şi gândeau să mâie în sat, că începuse să se în-ereze şi se vestea o noapte geroasă. Nu ştiau unde. că pentru an n-aveau bani. S-au gândit toţi cum să facă, unde să-i ucă. Era greu. Oamenii aveau, cei mai mulţi, o singură daie pentru toţi ai casei, ori numai un bordei. I-ar fi dus a Ignat Secu, dar Drăgan, flăcăul lui, încă nu se făcuse) ine. Tocmai se frământau ce să facă şi cum să ajute pe bie-al om, când văzură coborându-şi la vale nemaipomenita lui urtă, cu spaimă să nu dea vreo săniuţă peste el, pe popa rheorghe. Când veni lângă ei, întrebă, cu barba roşie incăr-ată de promoroacă, despre ce este vorba. Aflând, le spuse î urce lângă biserică, dacă pot, să dejuge boii în curte la el. – or să doarmă în bordeiul ţârcovnicului, care va dormi într-o daie din mai^gine, a popii, unde-şi ţine el acum nişte cartofi, a să nu îngheţe. Popa Gheorghe avea o preoteasă hapsână, poi o fată de optsprezece ani, Tudora, de curând măritată, în atul vecin, o altă fată, Lenuţa, de doisprezece ani, care era artora derdeluşului, şi un băiat, Mitică, de vreo unsprezece ni, care se certa şi se bătea cu ceilalţi copii, că nu aştepta ă-i vie rândul să se dea cu săniuţa.

Seara a fost clacă la Duţă Căciulămare ca să cureţe po* umb de pe ştiuleţi. Bătrânul a rămas în odaia ţârcovnicului, la n foc bun de paie, iar fata, care se împrietenise cu ceilalţi.

a venit şi ea la clacă. I-a minunat pe toţi, căci şi-a adus cu ea şi cavalul. Nu mai văzuseră fată să cânte din caval. Şi aşa cânta, ^e n-au mai ascultat în seara aia flăcăii şi fetele pe nimeni altul. Cânta din caval, se oprea, îi zicea din gură şi apoi iar din caval. Mai târziu a cântat şi cântece haiduceşti. Era o fată cu faţa aspră, cam urâtă, tare bărbată. Nici când a venit căldarea cu porumb fiert în trei ape, până înflorise tot, nu s-au îndurat s-o lase în pace. Toma asculta năuc. După un timp a început să cânte şi el după ea.

— Hai, Toma, învaţă-le şi tu cântecele astea, îl îndemnau flăcăii.

Mai ales când era câte-o doină de dragoste, ei ar fi vrut să nu o uite, ca să rămâie în sat.

Două fete care aveau glas, Lică lui Dugău şi Rita, sora lui Vasile, nu erau încă destul de coapte pentru astfel de cântece. Toma cânta de cinci-şase avi cu sârguinţă, după fata aia, câte o doină răscolitoare, cu chiuituri prelungi, întoarse din cap în piept:

Dă când mama m-a făcut.,. Tot în codru am crescut. Nimenea nu m-a văzut. Făr' luna şi soarele. Şi cu căprioarele.

Glasul fetei, cam aspru, gâlgâia cu patimă, lungind în unele locuri viersul şi răsucindu-1 apoi cu mânie:

Căprioare, Surioare, Roadeţi poala codrului, Să-mi văd matca Oltului, Unde Oltul ocoleşte, Badea calu-şi potcoveşte; Cu potcoave dă aramă, Ca să nu plătească vamă. Şi cu cuie dă argint, Să n-atingă dă pământ.*

Toma cânta şi el după ea.

— Dumneata ai viers frumos, îi spuse fata după ce-1 ascultă cu ochii ei şterşi ca oţelul, şi-i păcat să nu le cânţi cântecele astea ale noastre. Pari şi voinic şi văz ce sărăcie

33 lare e în boier. dea codr Lcior. Ei Era ni ipţi, ochi ivâţat toi ise a prir două şi j i-a fost Tului, cî cimitir: plecat c? şti, laj

Cam dl îrcălabul. ălări, luai tăpânirii c [ j. ră găsiţi Hat porcu! fugit cu. ui Ion, Ci 'ircălabul [orţoasă şi râca stearp

— Acuj a Visterie. o trebuie lani, nu? legustori s umătate d 'on sin Fir; cot pă vac |a primăva lă lei.

Aşa zic; acuţi şi-I c DaM lă patruzec lupă Paşte

— Aşa umărul, cu Şi

Ida tot mau fi

Bn cin-fata Darse id în

1 are e în satu ăsta al dumneavoastră. Vă usucă blăstematu (L boier. N-ar trebui să răbdaţi atât. La noi, flăcăii iau (lea codrului. Sunt mai iuţi dă mină şi mai sprinteni dă cior. Hei, să fiu şi io flăcău.

Era numai pe jumătate. Avea un păr ca paiele, obrajii ipţi, ochii fără gene, era urâtă, e drept, nu era flăcău. N-a vaţat toate cântecele ei, în seara aia, Toma, dar vreo cincise a prins şi le cântă destul de bine. Fata a stat în sat ca |două săptămâni. Bătrânul nu s-a mai înzdrăvenit. Nimic j i-a fost de ajutor. Căpătase aprindere la bojoci din pricina arului, când adormise în carul cu coviltir. L-au îngropat cimitir în marginea viei boiereşti, cam spre han. Apoi fata plecat cu sania încărcată cu saci de prune afumate, boie-i§ti, la vale.

Cam după Sunt Ion, oamenii s-au pomenit în sat cu Şcălabul cu căruţa, însoţit de cinci slujitori ai zapciului, Ilari, luaţi dintre poteraşi. Au ridicat tot ce se cuvenea ăpânirii după socoteala lor. căci mai toţi oamenii din sat iră găsiţi că au datorii din anii trecuţi. Lui moş Truţă i-au lat porcul şi păsările. Miai a prins de veste din vreme şi fugit cu calul în pădure, luându-şi tot ce era al lui cu el. ui Ion, care avea doi boi şi trei vaci, i-au luat o vacă. ircălabul a văzut fetiţa golaşă pe vatră, a văzut femeia orţoasă şi s-a arătat mai cumsecade. S-a îndurat şi i-a luat aca stearpă, lăsându-i-le pe cele două pline cu viţei.

— Acum vedeţi şi voi. Io nu dau vacile şi porcii voştri t Visterie. Că acolo nu să primesc vaci şi porci. Nu-i aşa? 3 trebuie să prefac vitele, pă care le primesc dă la voi, în ani, nu? Ei, credeţi că e aşa uşor? Trebuie să mă rog dă egustori să le primească. Şi dă multe ori nu scot nici pă umătate dân cât am socotit. Uite, am scris aici în condică, on sin Firu, douăzeci şi cinci dă lei. Ei, Dumnezeu ştie dacă cot pă vaca asta stearpă şi slabă, care va^trebui nutrită până a primăvară, mai mult dă cincisprezece. ăl mult douăzeci ă lei.

Aşa zicea el. Oamenii ce puteau să facă? îl ascultau acuţi şi-1 credeau.

— Da' bagă de seamă, mă Ioane, că văd că mai ai un rest ă patruzeci dă piaştri. Să nu-i uiţi, că sunt scrişi aici. Vezi, upă Paşte, când o creşte preţul la vite.

— Aşa o fi. dacă e scris. Şi Ion îşi lăsă capul gânditor umărul sting.

Februarie a fost luna cea mai grea. Erau aproape ameţiţi de nemâncare toată ziua. Au încercat să-şi înşele foamea şi cu coceni de porumb, fierţi.

Oamenii din sat, care trecuseră de mult de fundul sacului, l^u împrumutat cât s-au împrumutat prin vecini, apoi s-au dus pe rând la curte.

I-au înjurat cât i-au înjurat logofeţii, dar după ce i-au scris iar în catastive, măcar nu s-au întors cu mâna goală.

Nu numai lui moş Truţă, dar nici lui Ion Firu n-au vrut să-i dea nimicToma se gălbejise la faţă şi părea buburos.

— Neică Ioane, neică Miai, ăştia vor să ne ducă dă vii în mormânt. Vedeţi bine că sunt hotărâţi să sfârşească cu noi. Dacă nu rnurim în primăvara asta, apăi ne prăpădim în primăvara viitoare.

Miai se saturase şi el de sărăcie. Sultana se urâţise du tot. Era acum deşelată şi slabă, pământie la faţă, cu buzele crăpate. De nuntă, din pricina sărăciei, nu mai putea fi vorba acum, când pârcălabul le luase porcul.

Într-o zi. Ion se hotărî-să vândă o vacă. Nu mai gaşe^^ nici coceni să-i fiarbă.

Cu vreo săptămână înainte, moş Truţă se dusese la Ignat Secu şi-i ceruse un sac cu mălai, cu împrumut.

— Cum împrumut, mă Truţă? l-a întrebat acesta aspru. Cum împrumut? Şi la vară dă unde ai să-mi dai? Că eşti vândut boierului pă cinci ani. Am' făcui şi io ceva porumb, nu prea mult. ce să poate face pă cinci pogoane. Adică. ce mi-a mai rămas dân ce mi-a luat boieru. Nu mi-a ajuns. Am vândut doi boi, ca să cumpăr porumb. Dar pot să dau ir câte un sac dă porumb fiecărui om nevoiaş dân sat? Şti cât dă greu mi-a fost cu flăcău bolnav.

— Ne prăpădim cu toţii, mă omule. ajută-ne!

— Nu pot. Uite, ca să nu zici că ai bătut la uşa mea şi ai plecat cu mâna goală, uite. să-ţi dau un găvan, două dă mălai, aşa dă la mine, cum am dat la ăilalţi. Cu împrumut nu pot să dau.

Într-adevăr, aşa făcuse cu cincizeci-şaizeci de familii.

Nu lăsase pe nimeni să plece cu mâna goală, dar fiecare înţelesese că încă o dată nu mai poate încerca.

Ion nu avusese curajul să încerce în nici un fel. Se pregătea să plece cu vaca la Găeşti, la târgul de săptămână, când fu chemat de Ignat la el. Casa acestuia, casă mărişoară, cu două odăi şi cu tindă, cu coşare în curte, căci omul avea opt boi zdl pătule, 01 n-aveâajl vite şi şi orz, că acum il cergi nuu iandrii* răscrucii.

i!

e; a de (tm) încă nuj| i-ai fi I vreme. J vrei săi lonâT bat dl

R stufo

Ignat i un o: în moifl bor^oa'^^

Aci. deşti da e ca ^'^^^ tejti sa pr n pumn c „Si.

u? ii? i rabi vaci cui greu, nin

Ul,

¦au l dă. rut: os.

I zele m m ipfu.

eşti imb, ică. juns. HI ic

Ştu lea Şl Ú dă umut iu.

iecare epreÍ, când ră, cu ea opt boi zdraveni şi vreo zece vaci, mai avea şi oi destule, cu| pătule, deşi giine nu prea avea dé unde să facă, fiindcăj n-avea nici el pământ – era tot clăcaş, dar măcar vindea; vite şi cumpăra. Cumpăra grâu, cumpăia porumb, cumpărat şi orz, că avea şi doi cai. La poartă făcuse o laviţă, pe care acum îl scosese din casă pe Drăgan slăbit rău, înfăşurat în cergi miţoase. I se făcuse băieţandrului dor să vadă flăcăiandrii şi fetele cum se joacă în faţa casei lor, în poiana. răscrucii.!

Împlinise şi el de curând cincisprezece ani.

— M-ai chemat, nea Ignate? c-aşa-mi spuse Maria.; Í Ignat era acum om care se apropia de patruzeci de ani, j era deci cu vreo şaptesprezece ani mai mare ca Ion, care^ încă nu împlinise douăzeci şi trei de ani, deşi după înfăţişare Í i-ai fi dat cel puţin treizeci, că era îmbătrânit înainte de] vreme.]

— Mă, Ioane, ia stai tu colea pă pat! Ce-am auzit io, căj vrei să vinzi o vacă plină? i ţ Ion îl privi mirat şi bucuros. I

— Neică Ignate, dacă mi-o cumperi, mă scuteşti să mail bat drumu la Găeşti cu ea. îţi faci pomană cu mine.]

Ignat tăcu îndelung, îşi suci mustaţa neagră, nu prea i „ufoasă, şi-i puse mâna lui păroasă pe umăr. ^

— Ioane, să nu faci asta, că dă vinzi acuma vaca plină, eşti un om mort. Nu mai e nici o nădejde să te ridici. 1

— Murim cu toţi dă foame, nea Ignate. Boieru ne duce ^ în mormânt. Ne vâjâie urechile dă foame la toţi. Maria ej borţoasă ş-a slăbit ca o altă. aia. Ce să facem? J

— Mă Ioane, tu nu eşti ca ăilalţi. Aci Ion simţi că Ignat se gândeşte la Miai.

— Tu nu eşti ca ăilalţi. Tu eşti un om muncitor. Tru-' deşti dă dimineaţă până seara. Ai ceva vite dă la taică-tu. | Da' ţi-a pus gând rău. şi boieru, şi slugile lui.

— Nu sunt numai ale mele vitele. Sunt şi ale lui Toma, | că Miai şi le-avmâncat. '1

— Ei, mă, acum e ceasul dă aman pentru tine. Dă izbuj ţesti să prinzi cheag cu vitele. nu te mai poate strânge boieru! în pumn cum vrea el, \par

— Şi ce să fac? \par

— Rabdă! Mai rabdă şi primăvara asta. Muşcă usciorul | uşii şi rabdă. x^ăbdaţi cu toţii. Dă ieşi în primăvară cu două j vaci cu viţei. eşti pă cale bună. prinzi cheag. Mai e încă Í greu, nu zic ba, da' eşti pă cale bună. încă o Jună, n-o să:

41 i muriţi dă foame. Uite, vezi, în sacu ăsta mai sunt vreo două-trei baniţe dă mălai. la-le. caută s-o duci cu ele până în mai, că mai mult nu-ţi pot da. Dă treci dă Paşte, încep să iasă urzicile, ştevia. Da' vaca acum să n-o vinzi, mă! Fără vacă nu poţi să prinzi cheag, ca să lupţi cu boieru. Se sculase şi se îndrepta spre uşă, arătând că atâtea avea de spus. Apoi tresări şi se întoarse. Vezi să nu uiţi să-mi trimiţi sacu!

Ion îl privi năuc. Gândul că se duce acasă cu două baniţe de mălai îi înmuia picioarele. Pe urmă se încleşta în el însuşi şi ţinu să-1 întrebe în prag:

— Nea Ignate, nu te supăra că te întreb: dă ce-ai făcut asta? Dă ce mă ajuţi?

Ignat Secu se opri, îşi frecă buzele albicioase cu arătătorul, gândindu-se, şi apoi îi spuse liniştit:

— Ai auzit dă moş Stoica Bălăţoiu?

— Păi. cum nu? L-am apucat şi io. Eram copil.

— Ascultă. Acum doisprezece ani; când Drăgan nu avea decât trei ani, şi nevastă-mea, Anica, Dumnezeu s-o ierte, era bolnavă. io eram la mare năcaz, şi moş Stoica a făcut pentru mine, atunci, tocmai ceea ce am făcut şi io azi pentru tine. Spune: „Să-i fie ţarina uşoară lui moş Stoica Bălăţoiu'. şi fă cum ţi-am spus.

Ion se închină cucernic.

— Să-i fie ţărâna uşoară. în prag, ŞUVAI uin nou. Dar dă dumneata cum m-oi plăti, nea Ignate, c-o să-mi fie greu.

— Ai să faci şi tu, Ioane. pentru altu, care va trudi cândva, cum trudeşti tu azi, ceea ce am făcut io pentru tine acum. Dacă voi fi petrecut dân viaţă la acea vreme, atunci să-mi spună omu acela: „Să-i fie ţărâna u. ^oară lui Ignat. *'

Prin martie au fost iar chemaţi la conac. Miai a fost trimis cu carul lui Ion în podvadă, să aducă două pluguri de fier de la Bucureşti, iar Ion. moş Truţă, Sultana şi Toma au început să pregătească la curte sămânţa de primăvară şi să meremetisească coşarele -^i plugurile de lemn. Era un martie ploios şi trebuiau să înceapă arăturile de primăvară. Din nou, lui Beaşcă îi căşună împotriva lui Toma, pe care îl ţinu până seara târziu, stricându-i tot ce dresese şi înjurându-1 necontenit. ameninţându-I cu gârbaciul.

Toma tremura tot, îi spuse în şoaptă lui Ion:

Minjoc|

ŞAPTE CARAI în PRIMA^ BAIDUCEŞT

ELE. ŞHL ŞI MI SIL

ALTU, CUD uodJ

— Dă-1 omor, vino cu o traistă, cu lucruri dc-ale mele, deasupra cimitirului, lingă nucu ăl mare dă lângă vie.

Ion gemu cu faţa lui tăiată în lemn:

— Toma, să nu faci asta, că s-a isprăvit cu noi. Rabdă.

— Şi răbdarea trebuie să aibă un rost, neicuţule. Trebuie să aştepţi ceva. Trebuie să crezi că vine ori nu vine ceva. Da' io nu văz ce s-ar mai putea întâmpla, ca să fie altfel dă cum e.

Era sâmbătă seara. A doua zi fură chemaţi la Vasile Mânjoc, care tăia moţul lui Panică, băieţaşul născut după şapte ani de aşteptare, după cele două fete mari. A fost mâncare bună pentru douăzeci de inşi. căci omul înstărit încă mai avea ciolane de porc afumat, de astă-iarnă, şi costiţă. Le-a gătit cu fasole. A fost şi vin, destul. S-a vorbit despre toate. Şi-au vărsat oamenii năduful, ca să-1 înece în vin. Mânjoc era printre fruntaşii satului şi era însurat cu Neaga, vară cu ai Firului. Toma le-a spus la toţi în gura mare că în primăvara asta el pleacă. Şi le-a cântat cu foc doine haiduceşti.

— Iau pistoalele lui nea Miai, că tot nu are ce face cu ele. Şi-ntr-o noapte, p-aci mi-e drumu. Aci îmi ard tălpile şi mi să topeşte carnea pă mine. Am să iau şi calu. îi aduc altu, cu dobândă. El tot nu vrea să se facă haiduc.

Frunză verde dă susai, Hai, murgule, hai. Du-mă, murgule. – n colnic, Să port haine dă voinic. Du-mă, murgule. – n păduri, Să port haine dă panduri.

Era o doină scurtată mult, cu viers tărăgănat şi repezit, ca o depanare pripită şi apoi răsucită într-un chiot.

Foicica câmpului, Greu e drumul codrului, Dar mai grea e sărăcia, Duce-mi-s-ar la pustia!

Hai, murgule, hai tare. Du-mă colo-n codru mare. Să mănânc frunză dă fag. Să iubesc ce mi-o fi drag.

stanca îi dete peste gură.

— Aşa e cântecu, femeie.

Dar în seara asta toţi mâncau şi beau bine. Uitaseră de sărăcie şi de angarale. Toma era beat de cântec. de vin abia se atinsese.

Peste două zile s-au trezit la ale lor. Miai a început să fie tot mai posomorit, nu-i mai intra nimeni în voie. Sultana era atât de amărâtă de ce se întâmpla cu tată-său, cu ea, cu Miai, că-i venea şi ei să-şi ia lumea în cap. De la o vreme, Găman începu să plece cu calul spre deal. Nu întârzia deocamdată nopţile, dar Sultana înţelese. Când se întorcea, el nu mai venea la ea, ci se culca cu Toma în tindă la Ion.

Veneau după Mucenici amândoi, pe drumul conacului, prin mocirlă, căci plouase, o ploaie rece şi pătrunzătoare. Sultana îl îndemnă să intre în biserică să se mai roage lui Dumnezeu. încercând să urce malul pe care era biserica, nu mai înalt de un stat de om. Sultana alunecă pe cărarea noroioasă şi căzu din nou în drum. O ridică el murdară toată de noroi, cu piciorul sting însângerat, căci se lovise de o cracă ruptă şi căzută. începu să plângă şi nu mai vru să intre în biserică.

— Ş-a întors şi Dumnezeu faţa dă la noi, omule. Asta e semn rău.

Mergeau iar prin mocirlă pe drum la vale spre poiana răscrucii, ea şchiopătând uşor, amestecându-şi firul de sânge cu apa din băltoace.

— Hai să fugim. hai să fugim la noapte, Sultănico.

— Şi tăicuţu? E dator boierului pă cinci ani d-aci-ncolo. Şi aşa în doi, tot ne-o găsi boieru.

Miai îşi aplecă fruntea spre pământ.

Într-o zi îşi vărsă focul şi-1 ocări că-şi face de cap. El asculta tăcut, cu căciula fumurie trasă pe frunte, cu coatele sprijinite de genunchi. într-un târziu a oftat şi apoi a vorbit domol, cu un glas de om înfrânt, de om care nu mai are nici o nădejde:

— Nico, vezi şi tu bine că nu să poate. Ce-am vrut noi nu să poate. N-am putut face nunta, n-am putut să ne facem măcar o odaie cu acoperiş. Ne secăm oasele muncind şi crăpăm dă foame unu lângă altu. Vezi şi tu. că ce vrem noi

I nu să poal poate Sulfl seri inV şi avea îşi sul

Edi Incf nu să poate. Aşa-i orânduită lumea asta, că omu sărac nu ate să ia ce-i e drag.

I Sultana a tăcut; înţelesese şi ea de mult că ceea ce ¦roiau ei nu era cu putinţă. Era peste puterile lor să iasă împreună din bordeiul lui moş Truţă. Dacă ea ar fi fost mai arată şi nu ar fi stârnit atâtea pofte în jurul ei, dacă el s-ar Vi pocăit mai devreme şi s-ar fi mulţumit cu viaţa pe care ^ duceau ceilalţi, viaţa pe care, de pildă, o dusese moş Truţă: nevasta lui, negreşit că ar fi putut, mai închizând ochii şi li întinzând spinarea, să ducă şi ei viaţa de osândiţi la muncă isilnică şi sărăcie, pe care o duceau în Ţara Românească – fără să mai vorbim de Moldova – cele mai multe din cele peste două sute de mii de familii de placaşi, umblând în iMirenţe, dormind cu găinile şi porcii i^ă'-^ loc, în duhoarcn iTOrdeiului fără ferestre.

— Apăi. dă ţi s-a făcut dă ducă, du-te, omule, cu Dumnezeu, că n-o fi cu supărare. Cu burta la gură nu mă la, şi dă ajutorat oi găsi io cum să mă ajutorez.

H Şi-a tras căciula şi mai mult pe ochi şi a ieşit fără să spuie o vorbă.

tAdevărul este că erau amândoi ambiţioşi, că se ştiau mai fel decât ceilalţi şi socoteau că au dreptul să fie ambi^„ Vroiau să şi trăiască bine. nu numai să se iubească. ADESEA, ^'hnit de foame, el se gândea la nopţile cu pui fripţi şi vin: e, la ibovnicele din deal. Ea aflase, printr-o bătrână lim-tă, că Ichim al lui Nedelcu, ăl care-i mâzgălise bordeiul cu păcură şi-i pusese ulcica spartă în furca bordeiului, ar lua-o şi aşa stricată de Miai, ba că ar putea avea şi ea, la g” ca Petruţa, sora lui, salbă de taleri şi icusari de aur pe ti rânduri, aşa până peste piept.

Ichim s-a ţinut de cuvânt. Când Sultana s-a măritat în Ic toamnă cu el, nu numai că i-a dat o salbă de aur pe trei rânduri, dar a oprit-o să şi muncească. A tocmit oameni să u facă ei clacă în locul lui moş Truţă. De unde ochii i se duseseră în fundul capului, de-i ieşeau uneori pomeţii obrajilor oi şi avea buzele crăpate, acum faţa ei înflorise din nou. Obrajii ffl îşi subţiaseră pieliţa, avea acum gura mereu moale şi caldă, îE drept că se cam lăţise, dăşelată de muncă. Aci nu mai era, 01 îndreptare. Dar picioarele, care de trudă pe mirişte şi prin noroi, goale, începuseră să prindă parcă solzi ca ale găinilor şi îi crăpaseră la călcâie, erau acum ţinute în cizmuliţe cumpărate de la Piteşti şi se făcuseră iar dulci la pipăit. Nu se mai puteau pune însă la loc nici câteva măsele căzute de nehrană şi istovire, aşa că avea acum, într-o parte şi alta a nasului, două cute care mergeau spre colţul gurii marişi cărnoase.

De când se măritase, femeile din sat o urau şi mai mult. în schimb o iubea cumnată-sa, Petruţa, fată voinică şi urâtă. puţin saşie, care era mai mare decât ea cu vreo patru ani şi o ţinea ca pe palme. îi plăcea acestei cumnate să facă p* sora mai mare, s-o certe, s-o înveţe, dar o răsfăţa, făcându-toate voile. Căci toate voile i se făceau în casa hangiului care mai clădise o. odaie, în şir cu celelalte, pentru cei căsătoriţi. De trai bun Cft$cuse iar, dar nu în înălţime. Prinsese să se împlinească binişor. Capul oacheş, cu ochii mari şi verzi ca prunele, i se rotunjise parcă, aşa că sprâncenele mari şi îmbinate nu mai speriau pe nimeni. îi ziceau acuma Nită. de la Sultăniţa. dar era o adevărată sultană în casă de oameni cu avere, cum era aceasta a Nedelcilor.

Încă înainte ca Sultana să se mărite, Miai începuse să ia din nou drumul satelor de la deal. Murgul îi ieşise aproape prăpădit din iarnă: slab de i se vedeau şoldurile şi coastele, păros de părea lăţos şi parcă gălbui. îl ţesclă cu grijă, îl perie acum în fiece zi cu şomoiog de paie. După ce îl scoase iarbă, şi cum îl aştepta, pe unde bătea Găman drumurile, cu traista de ovăz în cap, căci îl iubeau toate ibovnicele, s” făcu din nou plin ca un pepene şi lucios ca mătasea. Numa: cu ajutorul lui putea împăca Miai. mai mult ori mai puţin, îndatoririle de clăcaş cu cele de vântură-ţară iuboţ. Do câteva ori îl luase cu el şi pe Toma.

— Ai, mă, să mai uiţi şi tu.

La început acesta încercase, dar nu-i plăcu.

— Nea Miai, mie nu-mi place să-mi dea muierile dă mâncare.

— Atunci. pastele şi dumnezeu tău, crapi dă foame în bordeiul lui frati-tu.

Nu numai că nu înţelegea să fie hrănit de femei, dar, deşi toate fetele din sat nu aveau ochi decât pentru el (ca. ^i pentru Vasile Peştefript, e drept), până la urmă Toma se lăsă iubit de Stanca lui Chibuc, cea mai săracă fată din sat. Cânta frumos, şi asta îl zăpăcise cu totul.

Într-una din serile de mai, în anul care a urmat, pe când se întorcea în sat, beat ca mai înainte, cu calul de dârlogi, Toma, hiuind înaintea celor doi lăutari, cobzarul Păcăleţe şi scrip-arul Iliuţă, de scosese iar lumea po la porţi ori în drum, nângâind glumeţ fetele şi copiii, Miai întâlni pe Petruţa. /enea de la biserică, dar nu luase drumul drept pe sus, pe ^1, pe subt nuci, căci ii era teamă seara. O speria cimi-Wil. Coborâse drumul ocolit care tăia râpa, drumul conacu-ui. şi când să treacă prin poiana răscrucii a văzut alaiul de il|iv al lui Miai. A pufnit-o râsul. El a văzut-o şi a înţeles 'ă râsul ei nu era batjocură, ci poftă nemărturisită. Ştia să iţească în ochii femeilor. Chiar când era mai mult ori mai) uţin beat.

S-a întors şi a luat-o de umeri.

— Mergi cu mine, tu, fată?

Ea s-a smucit uşor, ca să scape, dar nu prea. A văzut n ochii femeilor ciuda că pe ea a cuprins-o Miai pe după jmeri.

— Să te duc acasă, că-i seară şi poate ţi-e frică.

— Oi merge şi io după dumneata. Şi iar s-a sucit din imeri, chipurile, ca să scape.

El, făcând şi mai pe beatul decât era, a prins-o în braţe, i a început s-o pupe.

— Of, dulce eşti la sărutat, fata neichii, şi aşa ţâţe tari l-am mai pomenit.

Fata chicotea. Ştia că are sini frumoşi, că deşi era urâtă, ra bine făcută la trup şi o bucura să afle femeile asta din; ura lui Miai.

Peste o săptămână a fugit cu ea în rariştea pădurii. Era ună plină şi cântau privighetorile. Ea a tremurat toată, tmeţită. El vrusese însă mai mult să se răzbune pe Ichim, are după ce unsese cu păcură bordeiul Sultănichii. acum i-o uase cu totul.

În februarie, în celălalt an, Petruţa a născut pe Săftica.

Din clipa în care a aflat că Petruţa e însărcinată, Miai 1-a mai dat ochii cu ea. îi plătise ce mai avea de plătit ui Ichim. îşi făcea acum veacul, când scăpa de clacă şi pod-/ezi, tot spi^e deal. Ai de la curte îl trimiteau pe el să facă Dodvezile pentru toţi trei fraţii, fiindcă era mai dezgheţat,: um spuneau ei. Lămurea orice, deşi nu ştia carte, şi nimerea jrfunde era trimis. Şi lui ii plăcea mai mult decât munca:'mpuluL că aşa se mai abătea d^ multe ori şi pe unde-1 ade-neneau ochii muierilor.

Din toamna lui douăzeci, Stanca, care se ţinea scai de roma, la toate furcăriile şi chiar la munca pe ogor, îi spuse r într-o seară că e însărcinată. De vreo doi ani, focul de seară al furcăriilor se făcea în faţa bordeiului lui Dedu pescarul, căci Rita era acum fata cea mai căutată din sat. Toma se apropie a doua zi de Ion, care începuse arătura de toamnă şi trudea crâncen, să pătrundă şi să împrăştie porumbiştea, ca să puie grâu. Şi boii suflau greu.

Nu se uită în ochii lui frate-său, care nu era mai mare decât cu patru ani decât el.

— Neică Ioane. io aş vrea să mă însor. Şi se roşi tot Ion se ridică din şale, cu greu, că parcă era frânt şi-i tremurau braţele de oboseală. II privi lung.

— Mă, nu-i prea dăvreme, mă Toma.? Nici nu ţi-a crescut mustaţa ca lumea. N-ai dacit nişte fulgi dă cioară subt nas. Oftă. Ne mai ajutai şi tu. că e tare greu.

— Trebuie să mă însor. Am un copil cu Stanca.

Ion se scarpină în cap, îşi frământă cu stânga gura aspră, lemnoasă şi ridică din umeri.

— Asta-i altceva. Cu copiii nu e glumă. Numai că fata-i tare săracă, mă băiete. O să vă fie greu.

Văzu pe malul eleşteului acoperit cu pale de ceaţă şi p*. Stanca, care nu avusese inimă să vie cu Toma.

Tinerii însurăţei şi-au făcut un bordei, luând o bucată dir aria lui Ion. Au sărit fraţii lui, au sărit fratele şi tatăl fetii, Spiridon Chibuc. Acesta venise în sat adus de boier ca logofăt la curte, când Medelioglu cumpărase, cu vreo zece ani mai înainte, moşia scoasă de către cămătarul Băltăreţu la sultan-mezat, împreună cu celelalte moşii ale marelui boier Dudescu.

Se supărase într-o zi boierul pe bietul Chibuc şi-1 gonise de la curte, trimiţându-1 să-şi facă bordei în sat. Şi el, şi” Stanca, că nevasta-i murise, vorbeau un grai mai deosebit decât al zăvoienilor. Dar băiatul, Mitru, mai puţin. Râdea şi el când o auzea pe soră-sa spunând chicerili, am mâncatără, copchil.

Nunta, în noiembrie, a fost nuntă de om sărac. Ion, care lupta cu deznădejde să nu se ducă la fund, avea acum, peste cei doi boi şi cele două vaci, o pereche de bouleni, de doi ani, pe care îi dădu lui Toma. îi dădu şi o viţică, din anul ăsta. Viţelul i-1 luase pu'călabul, pentru bir, rest de iarnă.

Cu cei de la curte o duceau iară tot greu. Pe râpa nisipoasă unde i se dăduseră lui Toma două pogoane, dincolo de ale lui Miai, nici nu se putea ara. Erau date în bătaie de joc.

) e aU” corvezua: it. In toaa erut să dei -CuiJ -Ce)

— Ac-J

Pâipă cit i OciJ id altfel!

La ind „tărise sl 4ucă il il „urmă 9 fc^otrăvit,

^pdestu mi. La: d-am oreauini lAnul fbbre şi vechilul, c 'i^. naioti,. Medel 3obre ii a icum cân (când astei lea şi ani la nici nu; e dădură tJe lui lo! We o a: urte, ca liţele lui p; us de Va| vită marel „e altfel, nici Miai, nici Toma nu le arară măcar. însă claca corvezile pentru ele trebuia să le facă. Şi n-a fost numai tat. în toamnă, Beaşcă i-a chemat pe amândoi la conac şi le-a rut să dea şi dijma cuvenită pentru ele.

— Cum dijmă, cum vine asta? întrebă Miai, crucindu-se.

— Ce mai întrebi, ca prostu? E dă vină boieru că voi aţi lucrat pământu – pă care vi l-am dat? Dacă erau alţii lai cu tragere dă inimă la muncă, nu s-ar fi muncit pă-^ntu? Nu ar fi fost rod? Ar fi fost.

— Acolo, în râpa aia? se cruci iar Miai. /– Râpă-neripă. asta e. Să daţi dijmă. O să socotim! upă cât au dat şi alţii pentru două pogoane, şi o să daţi.

O clipă, cei doi au fost cuprinşi de un soi de nebunie, 'otuşi s-au stăpânit. Ce puteau să facă? S-au sfătuit între ii şi până la urmă au dat împrumutând de la popa Gheorghe, nci altfel fusese un an bun.

La început se gândeau să sfârşească într-un fel. Miai se lărâse să nu mai vină în sat, fie ce-o fi; Toma spuse din u că îl împuşcă pe Beaşcă, aşa ca să scape lumea de el, şi ie urmă se duce în ceata lui Radu. Ion, vânăt de amărăciune, a otrăvit, izbuti până la urmă să-i domolească.

— Şi dacă-1 omori pe Beaşcă, ce-ai făcut? Are boieru xiii destui ca el. Trebuie să muşcăm dân ţarină şi să ne plecăm apu. La boier e pâinea şi cuţitu şi nu putem face nimic. 'iei, d-am avea pământ! Ofta atât de adânc, de parcă su-ereau în el rădăcinile.

Anul acesta însă aleşii satului, în frunte cu logofătul ') obre şi Ignat Secu, se duseră la curte să vorbească cu echilul, căci boierul plecase la Bucureşti. Pe vechil îl chema naioti, era din altă parte şi mai vedea şi de alte averi ale Medelioglu. Cu sprâncenele groase încruntate, logofătul ^ jbre îi arătă vechilului că aşa nu mai merge şi că-1 roagă, icum când Toma s-a însurat şi a intrat în rândul oamenilor, t: înd aşteaptă un copil. că e păcat de Dumnezeu să i se mai lea şi anul acesta pământ în râpă. Ignat Secu arătă şi el că a nici nu fel nu se poate ara pe râpă. Aşa încât, anul ăsta li; e dădură şi lui Toma şi lui Miai pogoane lângă eleşteu, lângă ile lui Ion. Nu fu însă fără oarecare supărare. Asta se văzu! >este o săptămână, când Ignat Secu fu chemat anume la: urte, ca să i se spuie din partea vechilului că, deoarece atele lui pasc păşunea cea mai bună în poiana rariştei, din i; us de Vadul Rău, i se ridică darea de păşunat la cinci lei de i^ită mare şi la trei de oaie. Ignat Secu scrâşni din dinţi. îşi i i făcu socoteala în gina sa vaaa aaca asta ii doboară ori nu, apoi plecă, fără să dea bună ziua. Două vaci mai multe, peste ce plătea. Se gândi că trebuie să găsească leac şi la asta.

vLa începutul lui douăzeci şi unu, prin februarie, începu să umble vorba prin sate că peste Olt s-ar fi ridicat în fruntea pandurilor şi a norodului vătaful de plai al Cloşanilor, de lângă mânăstirea Tismana, slugerul Tudor, care luptase cu pandurii lui alături de ruşi la Cerfieţi şi în faţa Vidinului, do-1 făcuseră ei ofiţer parucic. Era de o săptămână o viforniţă crâncenă, după o iarnă destul de uşoară, şi veştile treceau greu dintr-un sat într-altul. Nu mai mergeau nici cărucioarele poştei.

Prea lămurit nu se ştia nimic. Ba către sfârşitul lui februarie veni ştirea că marele logofăt Văcărescu, de-1 porecleau Cocoşatul, ar fi înfruntat pe panduri şi l-ar fi prins pe Tudor, pe carc-1 aducea în fiare. Dar ştirea nu se adeveri. Pe la începutul lui martie, când vremea se schimbă iar, veni, dimpotrivă, vestea adusă do nişte trăsuri boiereşti, care fugeau încărcate cu calabalâc spre Bucureşti, că acest sluger a cuprins Craiova şi că oamenii lui împart averile boierilor. Pandurii primiseră învoire de la el să dobândească însă doar averile, rău agonisite'dar acum era greu de lămurit care erau bine şi care erau rău agonisite. Unii volintiri se răzleţeau de oastea strânsă şi cercetau conacele şi mai ales mânăstirile, unde „se caciardiseră'^ boierii, căci găseau astfel familii întregi adunate la un loc şi era dobândă mai multă. Cei atacaţi se apărau cât se apărau, dar pe urmă dau şi cămaşa de pe ei, bucuroşi că sunt lăsaţi în viaţă. Nu se mai vorbea decât despre fuga boierilor de pe conace şi cuvântul acesta, a se caciardisi”, a se ascunde, îl spuneau acum şi ţăranii care pândcau cărucioarele postii. Era o mare zăpăceală, căci unii umblau să se, caciardisească'* în Bucureşti, încărcând briştile şi rădvanele cu ce puteau lua în fugă, cu copii şi bătrâni, trântiţi claie peste grămadă, cum se putuse, iar alţii, tocmai că fugeau de Bucureşti, ca., să se caciardisească'. nici ei nu mai ştiau unde, poate prin păduri. Boierii cei mari, banul Brâncoveanu. banul Grigore Ghica, banul Barbu Văcărescu, logofătul Ştefan Bellu, vistierul Mânu şi mulţi alţii, ba chiar şi marii negustori fugiseră, călări, peste noapte, de la Comarnic spre Braşov. Cei din Zăvoiu Dihorului se frământau

Şl ei. UI aşa. m şi vofl hotărP satul

Dobi^i e neb smintiÉ să tvM

Slat^ dar n.

sprefl douăfl şi iatal Parte I ce lua oameil Olimpi la coifl preunl amiazfl adunaţi cu aur, a: arnâutfl oamen? Tirgovjj '„j pra np| şi tot P Găeşti şuvoaidj sclipint^ lungul ^ şi ei. Una ştiau, însă, că satul va merge întreg, ori aşa, ori aşa. Nu ştiau ce să facă. Se adunau în cârciuma lui Nedelcu şi vorbeau de dimineaţa până seara fără să poată lua vreo hotărâre. Cei tineri ar fi vrut, fireşte, să se ridice îndată tot satul şi să dea foc la conac. Aleşii, în frunte cu logofătul Dobre, Duţă Căciulămare, mai ales Nedelcii spuneau că asta e nebunie curată, căci oamenii stăpânirii vor împrăştia şi pe smintiţii de peste Olt, care s-au răzvrătit. Că au şi început să treacă de ieri cete de arnăuţi ai stăpânirii, călări, spre Slatina.

Ignat Secu fu de părere că ei nu pot să se mişte singuri, dar nici să rămână dacă s-au ridicat satele vecine. Nu se poate să se ridice un sat fără altul. Să trimită deci oameni spre Găieşti şi devale, în satele de peste Argeş, ca să vadă ce gândeşte lumea pe acolo.

A doua zi veniră de la Bucureşti, pe drumul cel mare, vreo două sute de arnăuţi, călări, înarmaţi până în dinţi cu pistoale şi iatagane. Unii aveau şi flinte. Rămaseră noaptea împărţiţi. Parte dintre ei^ câţi aveau loc, în grajduri la han. Plătiră tot ce luară, fie băutură, fie mâncare ori fân. De la ei aflară oamenii din sat că pe căpitani îi cheamă, pe unul lordachi Olirnpiotul, iar pe altul Farmachi.

lordachi Olimpiotul şi jumătate din oamenii săi au dormit la conac, la boier, au mâncat şi au băut în^ seara aceea împreună, căci postelnicul Medelioglu a sosit şi el, în după-amiaza aceea, la conac. Dimineaţa, căpitanul lordachi şi-a adunat toţi oamenii, vreo sută cincizeci, în poiana răscrucii, a făcut puţin şmotru cu ei, ca să vadă că îi ţine în mină, şi pe uună a pornit în> Farmachi.

sus, spre Găeşti. A plecat cu el şi

Peste un ceas a plecat şi postelnicul tot în sus spre Găeşti, cu rădvanul, încărcat cu tot ce a avut mai de preţ la conac: aur, argintărie şi covoare scumpe. Era păzit de doisprezece arnăuţi, dintre cei care aveau şi flinte. Mai târziu au aflat oamenii că postelnicul s-a dus, cu paza lui de arnăuţi, la Târgovişte. '^ în timpul acesta, Tema parcă înnebunise. Se urca deasupra râpei într-un nuc, cel mai mare, cel din dreptul bisericii, şi tot privea în zare, aşteptând să vadă focuri mari înspre Găeşti şi Piteşti. Dar nu vedea decât turlele bisericilor şi şuvoaiele îngheţate ale luncii Argeşului, dintr-o zare într-alta, sclipind în soare, căci vremea se schimbase. La dreapta lui, lungul şir de nuci împânzeau cerul cu crăcile lor groase, STRÂMBE şi negre. Peste eleşteul îngheţat, prin zăvoaiele 4lSşsişiiri acum negre şi ele, treceau sânii cu boi, dintr-o paile într-alta, dar răzmeriţa nu se vedea.

Într-o zi, satul fu cit pe-aci să se hoiăiască. Se aflase c dor dăduse de ştire că a scăzut bu^ul de la douăzeci şi cine piaştri la trei piaştri de lude. E un început bun, gândea ^ţi. Dar se zvoni în acelaşi timp că turcii au ieşit din raiale DE la Giurgiu ^i de la Turnu, şi merg spre Olt, pentru c împreună cu paşa, cai'e a trecut de la Vidin, să înconjoai PE răsculaţi. Miai, care uneori parcă se gândea că ar fi bir AĂ se ridice satul, se potoli dintr-o dată, după ce făcuse U: um la Găeşti. Dumnezeu ştie de ce.

Noaptea în bordei, Toma vorbea singur, striga, cânt: ura de parcă avea lingoare, şi biata Stanca nu mai şt: să creadă. Ei^a acum după Mucenici, zăpada se topise, da iar noroiul drumului era mereu amorţit. Era o vrem R^â de pornit.

— Stanco. fă cum te-o lămuri Dumnezeu, că io na n. ^.t. Trebuie să scăpăm odată dă clacă, fiindcă altfel mur”-rn nas+e viemii zdrobiţi cu sapa, cum ies zvârcolindu-se. – o să mori dă foame. Ai juncanii. Ai pă taică-tu.

te ajute şi nea Ion.

Ce era să facă femeia? Decât să-1 mai vadă perpelindu-5 t, a pus într-nn ştergar o mămăligă şi zece ouă, că înct puse sa ouă găinile, a pus ştergarul într-o traistă, a adăugat câteva cepe. I-a cârpit minteanul, în vreme ce ei dus la frate-său. Ion, ca să-i spuie că pleacă, să-1 roage sfP aibă grije de Stanca şi să-i îngăduie să ia unul din pistoale: Miai, căci rămăsese imul acasă, acum când acesta era dî nou plecat. A pornit de cum s-a crăpat de ziuă.

L-au văzut din nou peste patru zile. Oastea Vli^umiuo c.: lui se scurgea spre Bucureşti. Era un soare viu, subt ca: scânteia jilav pământul, cu petele de iarbă pe jumătate uscat a cum apăruseră de sub zăpadă. Nii^mai erau îngheţate murdare decât pâraiele, prin fundul viroagelor ferite c' lumină.

Satul întreg se strânsese în poiana răscrucii, de o păite de alta a drumului de ţară, ca să privească. Copiii se suisei în copacii goi şi negfi, ca să vadă mai bine.

Trecură în frunte vreo patruzeci de arnăuţi călăii. Desp „ oame- ' ' '^^. pitanului lordachi. şi Farmachi afla:

SEÂD LARDAC ceK

DU ERAU L ROŞU, DOUĂ mim

INVĂŢAFL

I MULŢI ¦

De DE căi ca VRA SUI A TMOR NUSTÎ ÎNCAP ERA ÎN dttlaiD UN FEL NEGRE, ÎNGĂIE CUGĂI ISE VA SPRINT CE ÎDC TASEI I

NID IN J PESTEJ

LWci zăvoienii, peste câteva zile abia, că trecuseră în timpul nopţii de la Găeşti spre Târgovişte şi puseseră în fiare pe zapcii, ridicaseră banii din Vistierie, prădând conacele şi multe biserici. La moşia Şanţurile, arnăuţii prădară pe clucerul lordache Deşliu, luându-i argintărie, şaluri, cai, bani şi tot ce se găsise acolo. Deocamdată la Zăvoiu Dihorului nu se ştia despre asta.

li După călăreţii din frunte, urmau pandurii pedestri. Toţi erau bine îmbrăcaţi, cu dulmane albe, găitănate cu, negru şi roşu, cu pistoale la brâu şi flinte pe umăr. Trecură ca la două mii, cu comandirii şi căpitanii lor. Băteau tobele şi sunau lung goarnele, că erau de cele muscăleşti.

Pe la mijloc, când nu se mai auzeau tobele şi goarnele din frunte, zăvoienii auziră un cântec, cântat, după obiceiul învăţat de panduri de când luptaseră alături de ruşi, de mai mulţi inşi odată. Erau glasurile alături, ca piept lângă piept:

Bate-i, Doamne, pă ciocoi, Cum ne bat şi ei pă noi.

De la o vreme, cei de pe margine văzură venind un pâlc de călăreţi, care aveau în mijlocul lor un voinic cu mustaţa ca vrabia, care ducea un mare steag albastru, cu ciucuri şi mai albaştri. înapoia steagului venea' singur, pe un roib, Tudor. Cei de pe margine îngheţară. Nu se auzi nimic. Nu strigă nimeni nimic. Oamenii credeau că visează. Purta în cap o căciulă neagră de miel creţ, înaltă ca un işlic drept. Era îmbrăcat peste pieptarul care se vedea în parte cu o dulamă subţire de un verde aproape negru, iar peste dulamă, un fel de mintean scurt, roşu, îmblănit. în picioare, cizme negre, din care, aşa cum sta pe cal, i se vedeau cioarecii îngăietănaţi şi ei. O sabie încovoiată, petrecută pe după gât cu găietane groase, îi atârna într-o parte. Din căciula înaltă, i se vedea la spate chica întoarsă ca la diaconi, pe ceafa rasă. Sprâncenele, lăsate pe ochii mari, îi dădeau feţei smeade un ce încruntat, pe care îl îndulcea mustaţa de coloarea mă-tasei porumbului moale şi tunsă scui-t. Bărbia rotundă îndulcea de asemenea tăria obrajilor şi dârzenia nasului, care avea pe partea stingă un mic neg. Nu se uita nici în dreapta, nici în stânga. Părea că se gândeşte la ceva. privea parcă peste oameni.

Venea în urma lui numaidecât un căpitan tânăr şi, lângă el, tot călare, un preot cu crucea în mână, ridicată acum drept în faţă. Pe urmă, pe jos, veneau alţi preoţi, cu cruci în mâini.

După alte vreo două mii de pedestrlme, tot atât de bine înarmată, venea o gloată numeroasă, îmbrăcată cum se întâmpla, care purta pe umeri mai mult topoare, furci şi lănci de lemn. Apoi, la urmă, cu căpitanii lor. vreo cinci sute de călăreţi cu sumanele de aba albă, găitănate cu negru, bulgăreşti şi sârbeşti, bine înarmaţi.

După ce a trecut oştirea şi carele ei, zăvoienii au fost tare miraţi când s-a oprit în loc o căruţă mare braşovenească, la care erau înhămaţi şase cai. în căruţă erau câţiva panduri, dintre care unul cât un munte de om, cu mustaţa plină şi obrajii osoşi. Uimirea celor din Zăvoiu Dihorului fu şi mai mare când alături de acest uriaş, pe care îl chema, aflară pe urmă, căpitanul Creţescu, văzură şi pe Toma al lor.

Bătură doi inşi în tobele nu prea mari, şi cei din căruţă făcură semne oamenilor să se apropie. Apoi dintr-o tolbă mare, ca de vânătoare, uriaşul acela scose un sul de hirtit pe care îl desfăşură. Când tot satul aproape fu strâns în jurul căruţei, acel căpitan Creţescu făcu semn să tacă tobele şi rosti cu o voce care parcă se izbi de turla bisericii, aşa era de puternică:

— Oameni buni, ascultaţi acum chemarea cea mare pe care v-o face Adunarea Obştească a întregului norod, ridica*^ în frunte cu comandirul nostru cel mare, Tudor din Vladi mireşti. Dar ca să înţelegeţi mai bine, că noi rostim mai altfel, am să las să vi-o citească un flăcău de aci din satul voştri care a venit întru întâmpinarea noastră. şi pe care negreşit că îl cunoaşteţi.

Toţi se dădură, în câiuţâ, mai spre leagănul ci, iar Toma păşi singur, spre codârlă, apoi citi cu setea cu care cânta doinele la furcării şi la şezători. Cei din Zăvoiu Dihorului il ascultau împietriţi, cum ascultau Evanghelia la biserică.

, Fraţilor, locuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi, nici o pravilă nu opreşte pre om de a întimpina răul cu rău.” „Şarpele când îţi iese înainte, dai cu ciomagul de-1 loveşti ca să-ţi aperi viaţa, care de mai multe ori ni se primejduieşt* din muşcarea lui. Dai' pe balaurii care ne înghit de vii,. căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, sinici le f.

in mine

Rostuii poarele săaşti mina cniiD am dcpi până când să-i suferim a suge sângele din noi, până când să le fim robi?”

Când sfârşi de citit, Toma se întoarse către uriaş şi-i dădu m mână sulul. Atunci acesta rosti, acum sfătos:

— Aţi înţeles? Să veniţi şi voi după noi, că vă aşteptăm. Rostuiţi-vă ce aveţi de rostuit şi apoi luaţi-vă furcile şi topoarele şi veniţi la Bucureşti. Să ne vedem acolo.: Şi fără 5ă aştepte nici un cuvânt de răspuns, se întoarse către cel care mâna caii: Zi-i mă. dă-le drumul. că trebuie să mai citim şi în celelalte sate.

Toma sări din căruţă, şi după el şi un alt voinic, cu faţă de copil, de parcă era spân. Erau prieteni în lege, nedespărţiţi de patru zile, de când se cunoscuseră. Se şi cam potriveau. Toma avea ceva sfios în el, ca de fată, iar cel voinic chiar că era un copilandru, deşi părea atât de lat în umeri, căci nu avea decât vreo şaisprezece ani şi se luase şi el ca şi Toma după panduri. Se numea Radu Şapcă. I-au înconjurat flăcăii, le-au povestit multe şi noaptea au petrecut-o în sat, căci ştiau că vor mai trece mereu şi alte căruţe ale oştirii.

A doua zi, Toma a plecat, către prânzul mic, cu tânărul său prieten Radu Şapcă. Satul a rămas totuşi nehotărât. Oamenii vedeau că se joacă soarta lor, dar şovăiau. Vroiau să mai chibzuiască. Aşteptau ştiri şi de la alte sate. Toţi erau pentru oastea lui Tudor, dar fuseseră prea îngenuncheaţi în decurs de veacuri şi se ridicau greu în capul oaselor. Mai era nevoie de încă vreo câteva luni ca ţara să se încălzească bine. Avea să înceapă să fiarbă cu întârziere, abia după uciderea lui Tudor. Iei căldarea de pe foc clnd a început să fiarbă. ea mai fierbe câtva timp şi singură. Poate că moartea lui însuşi a zguduit-o. Dacă el nu s-a temut de moarte, de ce să se teamă ei? Trei luni de ridicare a poporului şi de drumuri lungi, îndi'ăzneţe, aveau să facă ţara să fiarbă scăzut treizeci de ani, până la 1848, şi apoi încă un veac.

Toma s-a mai întors în sat doar pentru o noapte, în ajunul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, când s-a tras, cu oastea lui, Tudor înapoi dinspre Bucureşti spre Goleşti. Stanca sta să nască. El a plecat înainte de a se crăpa de ziuă. Avea doua pistoale şi era acum îmbrăcat ca pandurii.

I

Nu s-a mai ştiut după aceea ce a devenit Toma. Fusese în ceata căpitanului Oarcă şi spuneau unii că s-a iscat o încăierare între acest căpitan, care, împreună cu alţii ca el, l-au trădat pe Tudor, şi unii dintre pandurii lui. Se zice că o parte din ceată, mânioasă, n-a vrut să-1 mai urmeze pe Oarcă şi că s-ar fi stârnit între ei o luptă în care ar fi căzut Toma. Alţii spuneau că ar fi pierit într-o încăierare dintre pandurii aceştia credincioşi şi oamenii lui Ipsilante, care vroiau să-i silească să lupte. Alţii, în sfârşit, spuneau că, după băte'ia de la Drăgăşani, în care puţina oaste de zavergii a lupţ^L (dar eroic), şi în care pieri întregul batalion s. prr^^ – mavro-forii îmbrăcaţi în negru – al studenţilor gr la Măgureanu din Bucureşti, turcii au început o cumplită vânătoare după resturile împrăştiate ale oştilor lui Ipsilante şi ale lui Tudor. Prin sate, prin munţi, prin m' ' i. Luni de zile, tot anul. Pe de altă parte, oamenii stăpuian îi urmăreau şi ei prin satele de baştină, se luau după pâri ticăloase. F – răzvrătiţi se ascundeau cum puteau. Uri' pr^nf^ prin munţi, se făcură haiduci.