Pleacă un zapciu, vine altul

Ichim şi Restea au fost sculaţi în puterea nopţii de un ceauş, care venise cu şase poteraşi şi bătuseră cu flintele în poarta curţii şi în uşa hanului până îi sculaseră pe toţi ai casei, înspăimântaţi. Le-au legat mâinile la spate, cu aceeaşi frânghie lungă, la amândoi, şi pe urmă au pornit prin ploaia care cădea aproape neîntrerupt, de pe la Sântu Dumitru, măruntă şi deasă, ploaie putredă de toamnă. Doi poteraşi călări, în frunte, alţi doi în spate, care ţineau un capăt al frânghiei, şi câte unul pe de lături, îi păzeau cu grije, căci era un întuneric ud, că nu se vedea nimic la un pas. Cei de pe de lături aveau gârbacele în mână şi-i tot zoreau, cu înjurături de oameni necăjiţi, lovindu-i la întâm-plare, căci nu-i vedeau. Şi ceauşul şi poteraşii erau mânioşi că din pricina ăstora au pornit de aseară prin ploaie şi de atunci până acum, când se apropie zorile, tot merg prin ploaia care le-a pătruns cu răceala ei pe subt cojoace şi ipingele până în oase. Restea cu toate că a îngheţat e mai curajos, dar Ichim şi-a pierdut capul cu totul.

Au trecut şapte ani de când, într-un car cu boi, Sultana şi Ion aduseseră de pe valea Glâmbocelului, aşezat pe paie şi velinţe şi acoperit cu frunziş de stejar, trupul sfârtecat de topor al lui Găman şi acum era a treia oară când, din pricina acestui mort, erau duşi legaţi la Găeşti. într-o desagă. Sultana adusese, în ziua aceea, de la deal în căruţa mortului şi o pereche de bete, pe care mama unui copil le adusese tocmai a treia zi. Le găsise copilul în şanţul drumului şi le luase degrabă şi pe furiş, ca să nu-1 vadă nimeni. Când muierea a văzut ce năpastă cade pe capul vecinei ei, văduva, şi cine ştie şi pe ea, dacă s-o descoperi ce e cu betele, şi-a luat inima în dinţi şi a adus acele bete cu mărgele, cum nu se mai văzuseră în sat. Când le-a văzut Sultana, şi-a mxuşcat buzele până la sânge. Ea a ştiut din clipa dintâi cine era lâcigaşul, dar avea acum şi dovada. Erau betele cu măigele mici, albastre şi roşii alo lui Ichim. Le ştia tot satul. Nu putea tăgădui că nu sunt ale lui. Se vede că, încins cu ele peste brâu, a. şa cum obicinuia, în noaptea când aducea cu căruţa trupul lui Miai, ca să-1 lepede în faţa porţii acelei femei din dual, Ichim nu băgase de seamă că betele i s-au desprins, fiindcă brâul îi rămăsese strâns pe mijloc. Bănuind apoi că tiebuie să fi fost rămas urme de sânge şi pe căruţă, Sultana nu se lăsă până când nu aduse dovada că Nedelcii se oprisfTă, în dimineaţa următoare acelei nopţi, la Vadul Rău, ca să spele în zorii zilei căruţa, şi, chipurile, şi caii, când nici naiba n-a mai pomenit să se scalde caii şi să se spele căruţa la gârlă în zorii zilei. îi văzuseră atunci mulţi oameni care în dimineaţa aceea ieşiseră de cu noapte la a doua praşilă.

Ion al Firului, mistuit de o turbare tăcută şi rece, nu se lăsă până nu puse totul în mişcare. în faţa începutului de dovadă, zapciul nu avusese ce să facă şi îi pusese pe cei doi fraţi la poprt^ală, urmând să-i trimită la Judecată la divanul criminalicesc.

În timpul acesta Sultana n-a mai fost om. Nici nu mai putea să plângă. Ochii i se duseseră în fundul capului, cât erau de mari şi de verzi, faţa i se uscase parcă. Potopul de lume caie se adunase şi din satele vecine la înmormânta-rea lui Găman, în după-amiaza călduroasă de iunie, o văzu cu privirea rătăcită, mergând parcă făi*ă să ştie că e pe lume. Nu plângea. nu spunea nimic. mergea numai aşa, năucă, de parcă i se rupsese şira spinării. Era lume nu numai în biserică, ci şi în curtea cu iarbă a bisericii, între nucii din marginea viei până la cimitir, ba înghesuită pe unde se putea sta pe ruptura de mal şi pe costiţa dinspre poiana răscrucii. Când l-au scos pe năsălie din biserică să-1 ducă la groapă, că o duceau pe umori Peştefript, Oagea, Drăgan şi Mitru, au începui să cânte lăutarii, care-i cântaseră de atâtea ori, şi-au început să bocească femeile şi fetele de se înneguraseră şi ochii bărbaţilor. Ion, frate-său, se mişca încet, ca înlemnit în mers.

După înmormântare, flăcăii şi cumnatul ei au dus de pe locul acestuia bârnele, nuielile şi lemnăria, lucrată de dulgherii din deal, în aria lui moş Truţă, unde au săpat un alt bordei, alături de cel vechi, ca. să aibă tânăra femeie unde să stea şi să nu fie nevoită să se întoarcă la han, la

¦ i ul

J pe i

I

\par m de de pat jeie.la l^ru-sau. Ea ar fi vrut să se ducă departe, să se ascund, însă către sfârşitul lunii a fost chemată să Facă iar clacă la seceriş. O mai ajutau şi aci fetele şi flăcăii, când o vedeau atât de abătută. Rita îi făcuse lui Miai şi un cântec, schim-bând o variantă scurtată a Mioriţei, pe care-1 cânta acimi la furcării, unde Sultana, de altfel, nu se ducea.

Dar Ichim şi Restea nu au stat la popreală decât vreun an de zile, căci spre toamna următoare, zapciul, spunând că nu sunt destule dovezi de vinovăţie, ca să-i poată trimite la divanul criminalicesc, le dăduse drumul la amândoi. Le-ar fi dat poate druniul şi mai devreme, dar fusese între zapciu şi bătrânul Nedelcu o lungă tocmeală şi numai după ce Ichim şi Restea, cu feţele schimonosite de chinuri, ii spuseră bătrânului că nu mai pot indura caznele la care sunt supuşi, chipurile ca să mărturisească totul, acesta fu nevoit să împlinească, mai vânzind cite ceva, o mie cinci sute d. galbeni, pe care-i ceruse omul stăpânirii. Nu putea să lase i se arunce feciorii în ocna părăsită, ori poate chiar să-i spânzure.

Ichim şi Restea au mai stat două săptămâni la Piu. ii. ca să nu li se cunoască pe faţă caznele şi pe urmă s-au întors în sat plini de semeţie. Era în această trufie nu atât faptul că fuseseră găsiţi nevinovaţi, cât că făcusci dovada puterii lor.

Oamenii scrâşneau din dinţi.

— Ăştia te omoară, şi pă ui'mă te plătesc în bani. mirii Eftimie Şoricaie.

— Nici nu să feresc măcar, spuse Peşictnpi. AU vedeţi.?

— Dă ce. sa sa k rra^ea, iiia Vasilu.' uitri^bă f^i^al Secu, coborând la vale, căci ieşiseră de ia biserică. Nu numai că dreptatea să vinde, mă, în ţara asta, dar să şi bate cu cleştele în tarabă, ca la bâlci la Găeşti. ca să ştie toată lumea şi să capete jupânii muşterii. Născătoarea ei dă ţară.

— Nu ţi-am spus, mă Ignate. că nu e (ara rea, ni; spuse mânios popa Gheorghe, care se pregătea să treacă drumul la el acasă. Ţara-i bună, mă, stăpânirea e rea.

Ichim nu s-a lăsat până când, cu oamenii stăpânirii, n-a adus-o înapoi pe Sultana acasă. aşa cum cerea pravila.

— E nevasta mea, bă, şi-i zdrobesc oasele dacă nu vin-acasă. O omor şi o plătesc în bani. striga Ichim către cure intre două ciocane de ţuică il ascultau în circiuniă.

A venit. dar nevastă nu i-a fost. După ce fusese un an însingurată şi cuminte ca o călugăriţă bolnavă, acum se prinse întii cu Vasile Peştefript, cu care se iubea în luntre prin stufişurile eleşteului şi pe care îl trimise după un an înapoi Saftei. Nici nu se fereau măcar. Pe urmă îi fu rândul lui Drăgan al lui Ignat. Cu ăsta se pierdea prin pădure, căci lui Drăgan, care se făcuse un munte de flăcău, nu-i păsa de feciorii hangiului; avea şi el pistoale la brâu.

Ichim n-o omori pe Sultana. Nu avu ce-i face. Se lăudase numai. Altfel ştia că nici el, nici ai lui nu mai au atâţia bani cât să plătească un nou omor. Şi mai purta pe buci urmele fierului înroşit cu care fusese împuns de cnmenii zapciului.

Într-o seară, popa Gheorghe o întâlni pe Sultana vfenind; pe poteca nucilor, dinspre pădure. O întâlnise ţinându-se de gât cu Drăgan. iia ii era uşor desfăcută^în faţă, mai-mai să i se vadă sânii mari şi tari ca gutuile.

— Mă femeie, nu ţi-e ţie ruşine. Tu, mă. ai uitat că a. bărbat?

— N-am uitat, şaru mâna, părinte. N-am uitat. Da' e mai bine aşa. Să să sature dă nevastă.

Popa clătină din cap şi fu cit pe-aci s-alunece pe iarba dâmbului, coborând în drum.

Ion se făcuse şi mai tăcut, mergea cu privirea pierdută ca un bou în jug. Era pământiu acum la faţă. Ofta din când în când, când îl înţepa o mustrare a nevestei.

— Nu e dreptate şi nu e. Ce vrei? Nu putem face nimic. Căpriorii lumii ăştia sunt prea grei pentru umerii mştri.

Peste vreo patru ani, când aflase că s-a schimbat zapciul, Ion nu se lăsă. Făcu tot ce putu, vându o viţea şi ajunse până ia el. îi spuse din fir în păr cuiji a fost toată întâmpla-rea, povestea cu betele şi căruţa spălată în zorii zilei. Zapciul părea înţelegător şi dornic să facă dreptate. Mereu punea întrebări şi se mânia de aşa sfruntată neruşinare. A trimis în ziua aceea de i-a adus legaţi pe cei doi de la Zăvoiu _ Dihorului. După trei zile le-a dat însă şi el drumul. De data asta bătrânul Nedelcu nu s-a mai tocmit. A dat de la început cât i s-a cerut. A vândut vitele într-o singură zi, a dat aurul pe care-I avea în casă. A dat şi salba Sultanei. ~ A cerut un singur lucru. Să i se dea betele lui în mână. Zapciul i le-a dat peste două zile, tăiate în bucăţi. I-a dat rupte şi foile cu tacrirurile de la delă. Cei trei s-au întors acum în sat, liniştiţi pentru toată viaţa, dar nu mai erau semeţi ca de'rândul trecut. Omorul ăsta îi lăsase aproape pe drumuri.

Deşi era minat cu gârbaciul prin întuneric? 1 istovit de oboseală, încât de-abia se mai târa, când începu să se crape de ziuă Ichim se mai linişti. Ştia că nu-i mai pot face nimic. Betele fuseseră tăiate şi zvârlite în hazna, foile de la delă fuseseră şi ele rupte bucăţi. Aflase că era acum un zapciu nou, aflase că Ion al Firului e de trei zile la Găeşti, dar îşi făcea curaj singur, spunând că nu are de ce să-i mai fie teamă.

Aci se înşelase. Zapciul, aflând cum stă tărăşenia, trimise vorbă fostului zapciu, acum mazilit, să scoată de unde-o şti betele şi foile de la delă, că dacă nu, e rău de el. Acesta înapoie şi betele, şi foile pe care le luase cu el. Tăiase şi rupsese în faţa Nedelcilor altele la fel cu cele ştiute. Betele, care aveau două buchi pe ele cusute cu mătase de Petruţa. fuseseră păstrate ca şi foile adevărate. Omul îşi zicea că nu va fi toată viaţa zapciu şi va mai avea nevoie de ele. Dar acum ieşise cam prost pentru el şi le înapoie, Ichim se cutremură de spaimă. Pe urmă spuse că ei au plătit o dată şi că nu mai pot plăti şi a doua oară.

— Aţi plătit dă două ori, le spuse rin jind zapciul c^ nou, care era un bărbat scurt şi fălcos, cu giubea cărămizie Ce-aţi plătit e bun plătit. Era dreptul celorlalţi zapcii dinair tea mea. Trebuia să trăiască şi ei, nu? Nu vă puteţi plânge. V-au lăsat slobozi şapte ani. v Acum e altceva. Vă mai dau timp până mâine, să vă gândiţi mai bine.

Să se gândească, uşor de zis. Dar cum să se gândească, în vreme ce erau necontenit plesniţi cu gârbaciul, chipurile, ca să nu adoarmă. Au înţeles că totul o să fie luat din 'nou de la început. Acum bătrânul era mort şi nu mai putea fi chemat să-i ajute la împlinirea banilor. Cu greu fu înduplecat zapciul să lase pe Restea slobod, să se ducă la han să caute să încropească câtimea cerută şi stabilită între ei şi omul cel nou al stăpânirii.

Restea a vândut tot ceea ce putea vinde. A împrumutat apoi două sute de galbeni de la logofătul Dobre, dând hirtie la mână, şase cai şi zece chile de orz zălog. Tot ceea ce agonisiseră de patru ani încoace abia le-a ajuns ca să plătească zapciului, rămânând din nou în sapă de lemn, căci nu mai aveau decât pereţii hanului şi un pod cu fân.

Când a văzut şi dc dala asta că lucrurile merg tot ca mai înainte. Ion s-a întors acasă şi mai tăcut, cu pete galbene pe obraz de câtă fiere se scursese în el. A ajuns în sat cam către seară, şi pe drum s-a întâlnit cu Căciulămare. care ştia că Ichim şi Restea se întorseseră la han încă înaintea prânzu-lui.

— Nu-i dreptate, neică Duţă. nu-i dreptate, şi pace. Dar Duţă ii răspunse cam în doi peri:

— Apăi şi tu, mă Ioane, nu vezi că i-ai adus în sapă clâ lemn? Ce mai vrei? Nu vezi că pă ăl bătrân l-ai dus în mormânt da năcaz şi otravă la ficat? că pă Ichim şi Restea i-ai adus în sapă dă lemn.?:

Ion se scărpina în cap nedumerit. Apoi i se păru că înţelege şi. fără să-i dea bună ziua. iuţi pasul prin noroiul alunecos.

A doua zi ploaia s-a oprit. Pe nesimţite s-a înseninat binişor, deşi se mai alegeau caiere de nori albi pe ici, colo. Ba către prinz a ieşit şi soarele, tomnatic, cu raze albicioase. A treia şi a patra zi, joi, a început să se zbicească pământul, mai ales spre marginea drumului. Vineri către chindie. Ion se întorcea de la pădure cu o sarcină de uscături în spate, când a auzit răgete de vite şi a văzut în faţa casei lui adunată lumea din sat. îi veniseră de la păşune, de din jos de sat, dinspre partea bordeielor, aduşi grea de tot de un fecior al lui Predoiu şi de Codică al lui Chivu, cei doi boi şi cele două vaci ale lui, cu cozile tăiate din rădăcină. I-au spus că Ichim şi Restea au întrebat care sunt vitele lui Ion al Firului şi pe urmă le-au tăiat cozile cu securea. Băieţii le-au mânat apoi acasă, neştiind ce să facă.

Lumea forfotea în faţa casei.

— Să le puie ud proaspăt dă vită pă rană, fu de părere Neaga lui Mânjoc, să le mai ostoiască durerea.

— E mai bună fiertura dă pătlagină, Mărie, ascultă-mă pă mine. că altfel ţi să prăpădesc vitele. şi trebuie să faci cum poţi să le legi. Şi Anica lui Chivu îşi făcu cruce. în fundul iadului o să meargă ăştia.

— Dă lecuit nu mai are rost să le lecuiască. sărăcite vite, îşi dădu cu părerea moş Firică. Ce să faci cu vitele cu cozile tăiate? E dă râsul lumii. Trebuie duse la Găeşti şi vândute azi, mâine. ca să le taie. O scoate ce-o putea pă ele. Măcar cu pielea să s-aleagă.

Se auzi un. dară”, aniărât, căci şi ceilalţi bărbaţi fură de aceeaşi părere.

Duţă Căciulămare bătu cu palma în grumazul vacii plăvane.

— Io zic că am putea să punem mână dă la mână şi să oprim şi să tăiem în sat pă Joiana asta. care parcă să ţine mai greu pă picioai-e.

Deşi avea sânge curs şi închegat pe pulpele cam uscate de dinapoi. Joiana mai sângera încă, şi răgetele ei sfâşiau inima celor de faţă.

— Mai bine le tăiau şi limbiiL*, ca să nu iu auznn, spuse Zainfira. care era acum măritată cu Mitru.

Bărbatu-său se mânie:

— Vorbişi şi tu ca proasta.

Răzbunările acestea cumplite şi neroade, venite din întunericul neştiinţei în care se zbăteau satele, erau, ce-i drept, destul de rare. Uneori îndobitocirea omului era atât de mare, încât tăia şi limba vitelor.

Ion nu spunea nimic. Parcă i se împietrise inima. Se uita la boii ăştia, la vacile astea cu care să arănea, la vitele astea pe care le crescuse de când erau de-o zi, le vedea suferind şi nu zicea nimic. Era ca pământul la faţă. Se îndreptă încruntat, mânjit de sânge pe zăbun, spre poiana răscrucii. Oamenii, nedumeriţi, îl văzură urcând costiţa de-a dreptul spre biserică.

Popa Gheorghe, care privea cu mâna streaşină devale spre eleşteu, spre lumea adunată, vru să ştie ce s-a înlâmnl. ^t.

— Ce-i acolo. lumea aia adunată, mă Ioane? Ion parcă era năuc. nu pricepea ce-1 întreabă.

— Părinte, am venit să-mi faci slujbă dă mort

— Cum, mă, slujbă dă mort.? Da' ce s-a înlimplat? ^ A murit cineva? întrebă popa speriat.

— Io, părinte. Nu mai sunt dă pă lumea asta.

Se opriră fn dreptul lor câţiva bărbaţi şi vreo două femei, între ele şi Chiva lui Ristache, care veneau cu sarcini de coceni uscaţi de porumb în spate.

— Omule, cum nu mai eşti dă pă lumea asta.? Ce vrei să spui?

— Vrea slujbă dă mort, se amestecă în vorbă Chiva. Zice că vrea să-i faci slujbă dă mort, părinte.

Popa Gheorghe îşi încruntă ochii mici, înecaţi în obrajii mari, stacojii, a nedumerire, şi apoi se îndreptă spre poteca lunecoasă a dâmbului.

— Vino după mine.

^ i puse patrafirul şi aprinse două luminări într-un sfeşnic, lana din dreapta. îşi spuse că o slujbă poate oricum să fiducă o uşurare. Ion îi ceru apoi să se spovedească. Popa i: spovedi. îi ceru? i în^nnrtn^nnie. Asta nu-i dădu. fiindcă IV. postise.

În drum, în dreptul bisericii se oprise un pâlc întreg de ^leni, care aflaseră de la cele două femei despre ce e vorba.

— îi face lui Ion al Fiiuiui molifta da mort. le spuse C^i'-n rolor ce veneau din urmă.

i îl văzură şi pe el ieşind. Părea acum ceva mai liniştit, dar nu vedea pe nimeni. Cobora încet pe dr'-^- 1 ocolit, nu de-a dreptul pe costişă.

Când îl văzu ieşind tăcut cu toporişca în mână, cei adun i 1. faţa cocioabei lui nu pricepură dintâi încotro se indreapt; Pe urmă! 1 văzură că se îndreaptă, ocolind la stânga, pe drumul ăl mare spre han. Cu toţii aflară apoi de la Chiva, care r^” nsese la putu cu cumpănă din faţa casei lui Duţu, că a cerut popii să-i facă slujbă de mort şi s-au îngrozit. Bărbaţii au prins să alerge după el. Când a văzut asta. Ion a iuţit şi el pasul, apoi a început să alerge. Nu l-au ajuns decât în faţa hanului. Intrase însă în cârciumă şi n-au mai putut să-1 oprească. Ichim l-a văzut intrând. alb ca varul la fa; d, şi a înţeles. A căutat înfrigurat pistolul pe care îl t-no;: s^, bt tejghea. Când a văzut toporul gata să-i zboare. a tras în plin. N-a nimerit. Nici toporul nu l-a orit pe el. A nimerit în poliţa cu clondire şi ulcele. care i. -; ărit în ţăndări, cu un zgomot de prăbuşire, care i-a îngrozit 1 ce intrau grămadă pe uşă. Cu o crâncenă încleştare oărit şi şi-a scos din policioară top Ichim coborâse, i-uncase mai mult în pivniţă şi traic: c cu spaimă, deaa, chepengul. în timpul acesta, Restea, care auzise zgomode prăbuşire dinlăuntru, intrase pe uşiţa dinspre curte; sări ca o fiară spre el. Oamenii il prinseră în braţe, iar ea, pricepând, fugi în curte.

DuţrcăduTămt:„^^ „ „

Cu faţa albă ca varul, parca o ciipă domolit, Ion şopti: Mi-au ucis fratele. m-au batjocorit. Nu mă iartă nici Dumnezeu dacă îndur asemenea ocară

Şi-nt. – o clipă se smuci cu atâta putere, că oamenii care-1. ns il scăpară din mină. leşi năprasnic pe uşă.

indi se

Av (

Restea căutase şi el toporul şi se întorsese acum să-1 înfrunte. dar când îl văzu alb la faţă, nepământesc de hotărât, încremeni cu toporul în mână. înţelese ca fulgerul că nebunului puţin îi pasă dacă il omoară ori dacă e omorât. El însă nu vrea să moară. Fugi din nou şi se închise în odaia care fusese a Petruţii. Ion alergă într-acolo şi găsi uşa închi. să. începu s-o spargă cu toporişca. Restea, care pricepu şi văzu uşa sărind în ţăndări, ieşi pe o altă uşă mai din fund”, fugi câţiva paşi prin curte şi ajunse la poarta mică dinspre pădure. Ion, după el. Ieşi în goană pe poarta deschisă, aşteptând să i se înfigă în spate topoiişca aruncată. Când o auzi izbită în usciorul uşii ori în gard. îşi dădu seama că a scăpat. Se pierdu în pădure.

Ion îşi smulse apoi liniştit toporişca din scândură şi se îndreptă prin curte spre drumul cel mare. Lumea îngrozită se dădea la o parte din calea lui. Nu mai era alb la faţă. Avea numai buzele reci şi aspre ca de lemn.

— Azi sau mâine e totuna. Se îndreptă liniştit spre casă. Lumea, după el. Cei doi fraţi au închis hanul şi au plecat din sal,., N s-au întors decât peste şase luni. în primăvară. Ion se domolise şi se încovoia din nou subt jugul clăcii.

TTCi J r., –.

Cmc mine. ciâoare de HiKe (la vreo câtăva ani mtoarcH^ de la Braşovy, toată casa fia sculatJu când se oerc^ară BU numai şc^iroaiiele şi tMttl curtea, dar şi hit^u-rile din spate, pina spre pădure, sus în deal, pe serdăreasa ^-ica o ^ raeâeala. Nicolache cu putea fi găsit nicâ-Mă. ricepea cum putisse el să iasă dhx iatacul v'or. R nimeni Cum de nu l-au zărit, când s-a iin agile de la bixrătărie şi arga^ de la grm: – fara ix^ială, numai pe uşa ori pe fer>eastra din faţă. conacul avea doar o uţa irraasă la ^-^^ ^ i;:gi: staL. din care se făceau trfâ odăi pe i. tra pe dreapta, iar xişa se închidea nu numai cu cheia, ci ^ cu un drug de fi”, bine propât pe dinăuntru. Toate ferestrele erau inâărite cu zăbrele de fier ţigănesc Uşa din fundul tindei se închidea zdravăn, de asemeni, cu x&var pieziş de-a latul uşii, căci ctie două fete care slujeau în casă dormeau sus într-o odaie mică de lingă intrarea paduluL Să-i fi dai drumial cineva copilului nu era cu putinţa; nimeni la conac nu avea îndrăzn^da de neîncdiipuit să înfrunte minia căci pitarul Barbu Peirescu era acum serdar.

ra întâia oară când Hicix fugea de la ccmac să umble năuc pir^ dincolo de Băâceşti, pcin zăvoaiele Tc^mlogului sau pe Deal. TU. {^in făgetul dinspre Olt cu cc^uii (fin aat Avea voie, oe altf^ să se joace cu dar nijonai ia^curte După cite se părea, f iigise noaptea. Toată lumea din casă ştia cădupă ce se spălase pe faţă şi se închinase cuminte, Nicolache îşi trăsese plapuma peste cap, ca să adoarmă mai us^or. Nu mai încăpea deci irâoială că ieşise după ce se incuiaserft uşile, adică în timpul nopţâL Cercetară zăbreieie de la odaia de oaspeţi din fund, ale cărei ferestre dădeau pt pridvorul larg dia^ve bucătărie, şi, împreună cu vătafui fcrţii, seixâăreasa trebui să fie şi ea de părerea bătiinei upânese Tuca.

I – Cocoană, vă spun io, împieliţatul, şui de tot cum e, 5-a ştrecui^at printre zăbrele.

— Da' unde o fi acum? Că nu e nicăiri.

— Cu blestematu ăla dă Tucoltoiu, cu cine vreţi să fie? ă parcă l-a vrăjit, aşa să ţine dă el, dă ăst Tucoltoiu. ca un căţel.

Noroc că serdarul se dusese de ieri, ' din zorii zilei, la Piteşti, să se înţeleagă pentru nLşte cazane de ţuică şi n-avea să vină decât tocmai mâine. L-ar fi cuprins mânia aflând că Nicoiache iar a fost lăsat să se joace cu'copiii din sat. Şi toate s-ar fi spart, fireşte, în capul serdăresei, iar gâlceavă, iar uşi trântite, iar ameninţări cu despărţirea, cum se întâm. pla cam des de la o vreme.

Înaintat în cinul boieresc, serdarul luase, cu prilejul mergerii ia şcoală a lui Costache, numele de Bălcescu, ca să nu se piardă boieria moşiei. Avea şi el două petece de moşie ale lui proprii, la Dealu Mai^e, dar numele său de Petrescu era prea de rând. Evghenicos din cale-afară, el n-a înţeles să-şi lase, copiii să se prostească, nici măcar la joacă, amestecându-se cu feciorii de ţărani. Zinca era de altă părere. Ea socotea, de pildă, că lui Nicoiache, slăbuţ cum era, i-ar fi priit să nu gogească pe lângă fustele ei şi pe lângă casă, ci să se joace pe dealuri, să se scalde în Topolog. Totuşi, deşi era şi ea destul de dârză, nu avea curajul să înfrunte mâniile serdarului, care-şi pierdea măsura din nimic.

— Ce găseşte copilul ăsta printre javrele alea ţărăneşti 7 Costache cum de nu s-a jucat cu copiii din sat?

Ar fi fost foarte greu să înţeleagă omul acesta prea înalt, cu faţa prelungă şi umerii obrajilor osoşi, cu ochii rotunzi şi cu mustaţa amestecată cu barba ca mâtasa porumbului, ce gâs^.'a Nicoiache în sat, înhăitându-se, cum zicea el, cu ţigariii^ care nu erau, de altfel, ţigani.

Căci nu era vorba chiar de jocuri copilăreşti, potrivite pentru un copil de zece ani. Nicoiache mergea la joacă rar, numai duminica, fiindcă nici copiii din sat nu se jucau decât duminica şi în zilele de sărbătoare. Altfel ei, de cum se ţineau pe picioare, erau puşi temeinic la treabă.

Nicu se ţinea de Tucoltoiu, feciorul lui Vasile Urloagă^ adevărat, de dimineaţă până scara, dar Tucoltoiu de dimineaţă până seara avea ceva de făcut în jurul casei, şi mai ales pe dealuri, în pădure, pe Topolog. Urloagă era cărăuş şi, când se î îmbpklăvea, îl trimitea cu carul cu boi pe Dumitru. încă de când acesta avea doisprezece ani. De la unul din drumurile aceţtiSa lungi se întorsese cu porecla de Tucoltoiu, dată de tovaV^şii lui de călătorie. Dumnezeu ştie de unde i-or fi scos-O, că nu SC potrivea cu nimic, şi acum nimeni nu mai ştia câ-1 cheamă Dumitru. Nu numai că se pricepea să îngrijească de boi. atât cât se îngrijea pe vremea aceea, nu numai că se pricepea şi la cai, căci aveau şi trei cai. şi nu numai că meşterea tot ce era de meşterit în jurul casei lor trântite pe o rină, sus pe deal, dar Ţuc”ltoiu era singurul băiat din sat care ştia să citească şi încă [fărăj să fi învăţat vreodată. Se minunau de el popii de la Cotmeana, şi doar aceştia ştiau să citească, nu făceau slujba pe dinafară, ca popa Râducanu din sat. Nicu se ţinea ca vrăjit de acest flăcăiandru care abia împlinise cincisprezece ani. Tucoltoiu îi povestea şi-i citea toată ziua, oriunde se găseau: pe padină, dacă erau cu vitele pe padină: în car, dacă duceau porumb la moară; spălând cai In Topolog. dacă se ducea Tucoltoiu – şi Nicu după el – să spele caii şi să înoate în Topolog,. Tucoltoiu era o fire tăcută, nu se băga peste alţii. Deşi capii relelor din sat erau flăcăi adevăraţi, nu un băieţandru ca el, totuşi, nimeni, nici dintre cei mari. nu avea curajul să-1 înfrunte. Băiatul acesta negricios, cu toate că nu era înalt, ci mai mult mijlociu – cu un cap rotund ca de jder negru, cu sprâncene groase, dar nu îm binate – era tare ca de fier. Cu vreo doi ani înainte, când abia împlinise treisprezece, se dusese la Piteşti cu câţiva oameni din sat, cu carele cu mere subt coviltir. Un vornicel, sau aşa ceva, pe la podul de peste Argeş, îl croi cu o biciuşca pe Urloagă fiindcă acesta nu făcuse loc mai repede unei căleşti pe pod. Apoi l-a prins de cojocel şi se pregătea să-i dea încă. Oamenii – ce puteau oamenii să facă? – priveau din urmă de pe lingă carele lor speriaţi. Dintr-un singur pumn Tucoltoiu. sărind ca o pisică neagră, îl umpluse de sânge pe vor-nicel şi-1 făcuse să-şi scuipe doi dinţi. Când să puie mâna pe el, sări în apă, peste parmalâcul podului, că înota ca un peşte, iar pe acolo, prin zăvoaiele Argeşului, se lăsase la vale spre Goleşti în jos. L-au căutat dorobanţii toată vara, dar s-a aflat pe urmă că fusese tocmai sus în munte, la nişte stâni pc Negoiu. De atunci îl ştiau de frică toate satele din împrejurimi. Era lăsat în pace, mai ales că şi dorobanţii nu-1 mai căutau, se vede că vornicelul se lăsase păgubaş sau plecase aiurea. Vorbea rar şi domol, ca un om matur. Aven o voce aparte, pe care nimeni n-o putea uita. _

Ceea ce spunea el – şi ce-i plăcea cu osebire Iui Nicoiache – nu semăna cu poveştile jupânesei Tuca cea grasă, care ţinea morţiş că lângă coleţurile din fundul curţii i-a ieşit înainte diavolul, un omuleţ negru şi lucios, ca de smoală, abia cât un copil, şi cihd a vrut ea să-1 dea la o parte, n-a putut să-1 mişte de parcă era de fier. Nu-i spunea nici basme ca ale mamei, cu Ilene Cosânzene şi Feţi-frumoşi, în care el nu credea, ci poveşti adevărate despre lupi, care atacă pe drum de iarnă călătorii; despre focuri mari. care ard pădurile, de fug năuce fiarele şi vitele în toate părţile; cum se războiesc împărăţiile; despre ape mari, ca de la Bălceşti la Piteşti, pe care se merge cu corăbii; şi cum înoată, fără să-şi piardă puterea, marinarii dm corăbiile răsturnate de furtuni; cum sunt casele la Ţărigi^ad; cum taie turcii oameni pe poduri; îl spunea că sunt în Itiopia bărbaţi şi femei, negri ca smoala, şi lei, şi elefanţi. Nicu stătea cu răsuflarea tăiată să-i spuie încă o dată cum luptă elefanţii cu şerpii, dacă sunt mai voinici ca leii. Ce se întâmplă când se cutremură pământul ' Care e omul cel mai drept din sat? De ce l-au dus dorobanţii pe un boier de la Şuici? Dacă te sui pe Negoiu, ajungi la cer?

De unde le ştia Tucoltoiu astea, Nicu n-a putut afla niciodată. Şi nu numai că ştia neînchipuit de multe lucruri, dar şi ceea ce făcea el pe dealuTi. în apă, în zăpadă, arăta o ştiinţă care nu se prea întâlnea la toţi oamenii, afară de coana Zinca serdăreasa, dar aceasta nu stătea de vorbă cu Nicu serios şi nu-1 lăsa să vadă tot. Dacă ieşeau pe deal Tucoltoiu ştia care sunt ierburile otrăvitoare, îi arăta un soi din ele care prind şi mănâncă gâze, 11 vedea cum scoate racii din cotloanele To-pologului fără să se sângereze, îl vedea cum se urcă în stejar până în vârf şi îi arăta cum să cunoşti crăcite care nu se rup, cum să scoţi guşterii de subt pietre. Acasă era totdeauna repezit de toţi: Ia nu mai întreba atât! Cine ştie multe moare' Şi el, Nicu, vrea să ştie toate; nu obosea întrebând şi nu obosea niciodată nici Tucoltoiu răspunzând. Odată era să-i sfâşie nişte câini de la o tuimiă de oi care păşteau pe padină, sus pe Dealu Negru. Toţi copiii au fugit, dar Tucoltoiu a rămas pe loc nemişcat, şi Nicu a rămas şi el, legat cu spaimă de prietenul său, dar şi cu încredere că nu se poate face altceva mai bun decât ce face Tucoltoiu. Dulăii s-au repezit la ei sălbatic, dar Tucoltoiu le-a vorbit răstit, bătând din picior: Ce vreţi, mă nerozilor Câinii s-au oprit, năuci.

i „V-aţi repezit ca nişte proşti, aşa.” Câinii au lăsat cozile în jos şi s-au depărtat ruşinaţi, în timp ce Tucoltoiu stătea pe loc cu Nicu, ascuns după el. Până seara a stăruit să ştie de ce s-au oprit dulăii şi nu i-au muşcat. Nu putea pricepe lămuririle lui Tucoltoiu, dar ceva tot a priceput, că nu trebuie să fugi şi că trebuie să le vorbeşti clinilor întocmai, dar întocmai ca la oameni. Vorbea domol flăcăiandrul, dar uneori i se aprindea privirea, mai ales atunci când povestea despre haiducii care calcă noaptea conacele, cum sunt spânzuraţi boierii ticăloşi cu capul în jos pjnă spun unde sunt ascunse sipeturile de aur. Nicu ştia că într-o zi Tucoltoiu se va face căpitan de haiduci şi era hotărât să intre şi el în ceata lui. Când întâlneau pe dealuri şi prin păduri câte un om călare, care întreba de drum, Nicu tremura tot, căci ştia că e vreunui din oamenii lui Radu Anghel, care înnebunise tir-guiilc dinspre Slatina.

Dacă văzură la curte că Nicu nu s-a întors până la chindie, Zinca trimise un om să-1 caute pe Tucoltoiu. Atunci află că, la un ceas după miezul nopţii, acesta plecase cu moş Gună şi cu Vasile Lungu, cu şapte cai ai oamenilor din sat, încărcaţi cu desagii plini de sare, mălai, tutun şi opinci, pentru stânile de subt Negoiu, dincolo de Sălătruc şi de Căpă-ţineni, unde-şi aveau ei oile date la păscut. Nu se putea deci întoarce înainte de trei zile. Asta nu şi-ar fi putut-o închipui nici Zinca serdăreasa că ar fi cu putinţă. Era ca bolnavă. Nu plângea, căci nu era în firea ei, dar faţa negricioasă i se făcuse a'proape pământie. Sprâncenele drepte şi groase p>ăi'eau acum îmbinate. îşi muşca buzele mari, dar subţiri, ca să nu izbucnească în plâns. De serdar nu-i mai era frică. întim-plarea era prea de spaimă ca să se mai sperie de ce va spune bărbatu-său. Ştia că nu are nimic de făcut decât să aştepte

Sătenii din Bălceşti nu erau cu adevărat clăcaşi. Erau, cu hrisoave în regulă, moşneni, căci aveau locul lor de casă din strămoşi, şi în jurul casei aveau câte douăzeci-treizeci de prăjini, unii chiar până la două pogoane de fâneaţă şi livadă, dar erau nevoiţi, ca să aibă iarna o mână de mălai, să ia pământ în dijmă de la boier. Nu-i vorbă, nici boierii nu stăteau prea grozav. Deşi ca întindere Bălceştii se cam apropiau de vreo trei mii de pogoane, erau mai mult păduri şi mai ales râpi şi zăvoaie; pământ bun de muncă nu era mai mult de trei-patru sute de pogoane. încă vreo sută de pogoane erau livezi de pruni şi meri, şi dădeau un fin bun de tot, care era cosit cu giije de două-trei ori pe an şi pus la păstrare, ca să aibă vitele nutreţ iarna. Grâu nu se putea face decât pentru nevoile casei, şi nu în toţi anii. O vie, de vreo trei pogoane, da în anii călduroşi două-trei butoaie de vin, pe care cucoana Zinca se pricepea să-1 dichisească, până scotea din el lucru bun, de bătea vinurile podgoreniloi' din vale. Sătenii mai luptau să scape de nevoi cu vitele şi cu oile. Ca să cruţe nutreţul din sat, pe care îl strângeau pentru nevoile iernii, îşi trimiteau şi ei oile sus, la munte, tot satul la acela. şi baci, cu care aveau învoieli, după răbojuri trecute şi ştiute din străvechi. în faptul verii trimeteau desagi cu sare şi mălai pe cai. care se întorceau încărcaţi cu brinză de burduf şi lână. Pe cohiicele de deasupra Topologului păşteau numai vitele mari.

De la Şuici în sus, părăsiră drumul de care şi o luară la dreapta pe o potecă prin pădure, pe deasupra unor viroage, ca să taie de-a dreptul spre Argeş, ocolind mânăstii^ea. După părerea lui moş Gună, câştigară ajşa câteva ceasuri de drum. Caii mergeau acum în şir, legaţi în coadă, unul după celălalt, călcând apăsat, dând din cap la fiecare pas. Nicu era călare pe calul din frunte, şi alături de el mergea pe jos Tucoltoiu. Nu era aşa de uşor să mergi călare, căci caii aveau burţile mai-4, iar şeile de lemn, tarniţele, erau acopeiite cu nişte pături. Nu vorbeau. Faţa negricioasă a flăcăiandrului, ochii lui negri, sprâncenaţi, subt fruntea rotundă, îl arătau dus pe gânduri. Munţii mari care se zăriseră mereu, de departe, acum nu se mai vedeau, căci erau pe suişul muscelelor m. ari şi străbăteau păduri de fagi, cu trunchiurile albicioase, drepte şi înalte, să-ţi suceşti gâtul privindu-le în sus. Când ieşeau, diâ3 când în când, din pădure, vederea le era oprită de culmi cu păşuni vii, care străluceau sus de tot. Străbăteau luminişuri şi pătrundeau mai departe, ca subt o boltă. în făgetul care se împestriţa cu mestecăni, cu aluni, cu paltini, călcau pe frunzarul mort din alţi ani, ca pe scoarţe moi. Când soarele putea să răzbată printre ramurile de sus, dâra lui aurie poleia trunchiurile albe şi arunca bănuţi de lumină pe frunzişul jilav de jos.

opriri ca să piinzească pe padină într-o poiană incă cată cu rugi de mure şi zmcuret cu petece de păşune, băltite ca străchini smălţuite, li spunea poiana lui Răs-loacea.; viuosea tare a fin copt. şi 5oarele ardea viu. Săbiuţe, roşii ca sângele, ori frunzele ca leuşteanul ale isipolţului. mal In umbră lumânărica încărcată de flori albastre şi arnica cea galbenă se amestecau cu nenumărate soiuri fără nume. De-teră jos desagii din spinarea cailor, ca sa pască liniştit şi des-făcind o trauHtă din păr aspru de capră, moş Gună scoase din dată dv oameni pentru drum. Felii reci de mă-maii^a uiiau cu sfoară, ceapă şi puţin peşte sărat, p>e care le dumicară domol. Pentru f<? ciorul cel negiicios şi micuţ al boierului se găsiră şi vreo două ouă. pe care el le mâncă cu foame de lup. Tucoltoiu aduse apoi nişte zmeură mare, br* bonată şi cu miros ameţitor. Erau de azi-noapte pe drum şi pină astă-seari nădăjduiau să ajungă la stâna ştiută de moş Gună. Mai aveau vieo două ceasun de coborât spre albia A? geşului. alte două de-a lungul Posadei şi încă vreo trei dc urcat din nou. Cel mai târziu când soarele va scăpata dincoV” drComarnicul cel mare vor fi la stâna.

— Trecem pe la cetate? întreba neliniştit băiatul serdi. ^ i? i îşi răspundea singur: Trecem. trecem. Şi iar peste timp: Nu-i aşa că trecem, moş Gună. să vedem: ulea

— Apăi ct sa vczi, păcalele mele. boicia:? uic. iNiştc ziduri pu care le-a căţărat dracu pă muchea muntelui, c' rimai el le putea urca acolo.

'.vu ştia de la Tucoltoiu că nu dracu făcuse cetatea. (da T”poş, caie era viteaz ca un căpitan de haiduci. El fii a. caie părea că e în nori, pe stânca sus, iar când i le JOS la ea te doare ceafa, zicea Tucoltoiu. Acolo căra aera pietre boierii cei haini, acei caie jefuiau poporul, ia după ce au sfârşit cetatea, i-a aruncat Ţepos pe toţi în prâ paştie. de li s-au sfârtecat în bucăţi trupurile zvlrlite pestt ^înci. In adine, până jos în Argeş. De ani de zile ii vorbea iColtoiu despre cetatea pe care el o vedea şi în vis, dincold dt nori. pe stâncile ameţitoare ale Posadei.

Nu ştiau de unde să ia apă proaspătă, dar Tucoltoiu a spus ci găseşte el. A golit tiuga galbenă şi lucioasă de apa stătut dupii socotit el ce a socotit, privind ţ>ădurea şi rup-lurile diaiic păşuni, a pornit la vale peste frunzişul mort Nicolache, după el, fireşte. Nu departe, lunecând u. şor p iarbă dădură de un şipot, pus de ciobani sau de tăietorii d cu] lemne. Apa era dulce, limpede şi răcoritoare. La întoarcere, băieţaşul îngheţă, căci zărise în pom o vietate mică de tot, ca un ghem castaniu. Ştia că este o v^everită, dar o vietate, aci, în munţii ăştia pustii, era neliniştitor pentru inima lui de copil. Tucoltoiu îl linea strâns de mină, să nu mişt'. şi începu să ciripească uşor din buze. Veveriţa, furioasă, se opri şi ea. începură să vorbească, el şuşotind, ciiipind, ea fre-cindu-şi născiorul cu lăbuţele, privind mânioasă: Hai, sa vezi că merge după noi. *' Făceau ei încet cinci, şase paşi, sărea şi veveriţa pe altă cracă după ei. Se opreau. Tucoltoiu o certa, ea îşi freca furioasă nă. sciorul, proptită în coada stufoasă. Băieţelul se mira de această întâmplare, dar nu. i şi părea de necrezut ca Tucoltoiu să ştie vorbi şi animalelor din pădure. A venit după ei până la locul de hodină. De câte ori făcea cineva un pas spre el, şoricelul acesta cu coada stufoasă, care era de trei ori mai mare decât el, fugea pe brad în sus. La ciripit şi nemişcare iar cobora. A fugit de tot când Vasile a scos un drâng de la brâu şi, izbind cârligul liber a', cataramei, a început să zbârnâie un fel de cântec.

— Mă Vasile. băiete, lasă drăcia aia, că zdrăngăni din ti dăgeaba. Nu iese nimic. Las' să ne zică mai bine lupcean' ăsta ceva din frunză. Ia zi-i, nepoate.

Tucoltoiu a râs. a luat de deasupra o frunză de capri-foi, a frecac-o. a lustruit-o şi, culcat cu faţa în sus, cu căciula subt căpătâi. a cântat de i s-au înnegurat ochii lui moş Gună „Asta e haiducească, mă'a spus el cu un soi de alean strepezit.

Au coborât culmea Coniarniculuî până la apa Argeşului ş; pe urmă, unii înaintea cailor care mergeau în şir, legaţi în coadă. încărcaţi şi cu burţile mari. şi care se proptiseră greu la scoborâre, au luat-o printre pietroaiele Posadei şi prir prundişul cu popândaci de iarbă şi tufe de-a lungul râului Deodată, după ce ocolhă pe după un perete rece împădurit sus de tot. pe alt perete, deasupra capului, în stânga, la (* înălţime ameţitoare, pentru băieţaşul cu inima cât un puric* deasupia unui brâu de nori, acolo pe creasta stâncoasă, s- > ivit cetatea. Era întocmai cum o visase el.

Când s-au întors, era a patra zi de la plecare, se înnoptase dc-a binelea şi, când l-a văzut la treptele de jos ale ce”dacului dii^ faţă, la uşa beciului de piatră, prins în lumina pilI pâietoare a luminării ţiviută în mână; serdăreasa a începui să tremure. L-a luat în braţe, l-a pipăit să vadă dacă e întreg şi, pe urmă, a izbucnit în hohote de plâns. In cele trei nonţi nedormite îi albiseră tâmplele. Copilul n-a fost nici certat măcar, serdarul părea sfârşit şi el, dar chiar dacă ar fi fost certat, Nicu era hotărât să îndure totul. Văzuse cetatea lu Ţepeş, veche de patru sute de ani, cum loa spus şi pop ¦ dintr-un sat al Posadei, printre casele căruia trecea şuvou îngust al Argeşului, cum ar fi trecut pe la ei în ograda

Nici moş Gună şi nicj chiar Tucoltoiu nu au! ' Jupânea. sa Tuca avea dreptate. Cu doi blesten – căci ca îl ştia din tinereţele ei şi pe moş Gună, să i se întâmple copilului nimic, ştiut fiind că oamenii şi-au vândut sufletul diavolului nu au a se teme de pe lumea asta. Dar a doua zi, Nicu fu ti) ealu M la rude. unde era şi Costache, încă de la inctuu din Bucureşti. Marghioala, Sevastiţa şi Barbu, ani, erau prea mici ca să li se năzărească să cuti v. rile căulind ziua de ieri, după sfaturile lui Tucoltoia. Ei nu S' depărtau de curtea conacului, rar de urcau pe colri

I

Toma cunoştea bine locurile astea, că doar petrecuse în ostrovul cel lung din faţa Islazului aproape doi ani din viaţa lui şi venea destul de des la Corabia. în zece ani, x^hiar un târg nu se schimbă aproape deloc. Totuşi e ceva neobicinuit, ceva care n-a fost înainte de război. Până la urmă se dunvi-reşte. Nu era pe atunci hanul ăsta „mare la răscruce şi nu erau atâtea sute de căruţe care să coboare cum coboară acum, pe lângă biserică, jos la schelă, unde aşteaptă să fie încărcat în şlep nemţesc. Cit vezi cu ochii drumul e numai paie risipite şi balegă de vite. A recunoscut şi pe Vasile Gudău din Celei. I-a dat bună ziua, şi Vasile l-a întrebat mirat:

— Bună ziua. Da' dă un' mă cunoscuşi dumneata, că n” pari să fii dân partea locului.?

— Iote că te cunosc. Nu eşti dumneata Vasile Gudău diu Celei.? Şi apoi îl întrebă mai scăzut, cu o strângere de inimă: Ia uită-te bine, nu mă cunoşti?

Omul s-a uitat lung, l-a măsurat. i-a văzut mâna stingă lipsă şi, în locul ei, mâneca goală vârâtă în brâu.

— Ăi fi Dumitru Câţic da la Caracal. Nu te-am văzut dă ani da zile.

Acum înţelese, cu amărăciune, ceea ce ştia, de altfel, că s-a schimbat mult, că nu mai e omul care a fost.

— Nu, sunt Giigore Rădoiu ăl de-a păzit vitele în ostrovu, dă la Islaz. Ca aşa îl ştiau oamenii pe aci, pe wemuri.

— Bată-te să te bată, neică Giigore, dumneata fusăşî Da' te schimbaşi rău, omule. Erai un flăcăiandru atunci cu mustaţa răsucită, şi acum făcuşi o mustaţă da rusneac. Slăbişi mult., Şi. ce-avuşi? Parcă-ţi lipseşte o mână? Ar mai fi vrut să adauge. şi zdrenţuit cum eşti.

Toma clătină din cap, amărât:

— Asta cam aşa e. M-am schimbat. Da', rogu-te. spune-mi. Radu, flăcău ăla dă-i zice Radu Şapcă, al popii. e In sat?

— Păi cum să nu fie, că doar e popă acum.

— Cum popă.? Bată-1 Dumnezeu să-1 bată. Cum dă să făcu popă.? Haiduc mai zic, da' popă.?

— îl lăsă popa ăl bătrân în locul lu. Da' ce, vreai să-1 vezi?

— Aşa gândeam. spuse Toma cu glasul obosit. Pentru el venisem p-aci.

— Apăi uite, aşteaptă să descarc caru şi mergi cu mine la Celei. In două-trei ceasuri sunt gata şi io.

Toma îl privi obosit. Simţea în tot trupul o sfâr^eală, dar nu era decât amărăciune.

— Mă duc cu picioru. un sfert dă po. sta nu e cine ştie cât. Poate că ne vedem în deseară.

Toma porni pe drumul care. se tine de-a lungul Dunării, în dosul zăvoaielojde sălcii şi ocolind unele vâiceluşe nisipoase. Se gândi că la treizeci şi unu de ani e un om bătrân. de care nu-şi mai aduce aminte lumea care l-a văzut flăcău cu zece ani în urmă. îşi pipăi barba ţepoasă, căci nu se bărbierise de vreo două săptămâni. Sfârşeala îl prinse din nou. îi era foame.

Pe aci îl adusese, acum zece ani, rănit la cap şi înfăşurat cu câipe de-i părea capul o baniţă, acel băieţandru care părea flăcău în toată legea, deşi nici nu împlinise şaisprezece ani. După piinderea şi ucidej-ea lui Tudor. cei mai mulţi pan-dui'i n-au vrut să meargă alătui-i de Ipsilante, aşa cum vio-iau căpitanii lordachi, Macedonsehi şi Prodan. Se răzleţiseră în cete mai mari sau mai mici, iuindu-şi sâneţele şi pistoalele cu ei. El, Toma, îşi făcuse rost de două pistoale, Radu Şapcă avea o flintă cu cremene. Ei, o parte, din roata lui Oarcă, adică vreo douăzeci de inşi, de îndată ce trecură Oltul, jos la Drăgăneşti, când să iasă din sălcii şi arini pe drumul Caracalului, se intâlnii'ă cu un pâlc de călăreţi turci din ordia care mei'gea spre Piatra şi Drăgăşani în sus. Turcii, ca la treizeci de inşi, au pornit cu săbiile scoase în goana spre ei.

Nu mai era chip să fugă, aşa că s-au ascuns după un dâmb şi au aşteptat să se apropie ca să-şi descarce ajmele. Au tras de la douăzeci de paşi. Au căzut vreo opt turci. care au fost târaţi în scări de caii care nu se mai puteau opri. Dintre panduri au fost străpunşi de lănci doi. Toma a fost lovit cu o suliţă care l-a izbit r/^ Simplă lingă ochi, lunecând în jos, fără să intre. Când turcii, după ce au făcut un îung ocol, s-au întors să dea iar iureş, pandurii trecuseră un braţ al Oltului şi îşi încărcau din nou sâneţele şi pistoalele. Tcii s-au oprit lingă cei căzuţi. Au ridicat doi răniţi în şea, alături de alţi călăreţi. Au alergat apoi de-au prins caii. Radu Şapcă, ochind liniştit, a izbutit să mai doboare unul dintre neferi.

Când turcii s-au depărtat, pandurii au alergat şi i-au scotocit pe turcii rămaşi de arme şi alte lucruri. Au luat tot ce au găsit, şi acum s-au împrăştiat şi mai mult, că în ceată mare erau uşor de văzut. Pe Toma, tânărul său prieten l-a legat cum a putut la cap şi au pornit-o' amândoi în jos spre Dunăre, ţinându-se tot de zăvoiul Oltului, gata să se ascundă în sălcii în orice clipă.

La gura râului, ocolind Islazul, ca să nu întâlnească trupe turceşti, au trecut cu o luntre în ostrovul cel lung. Radu Şapcă ştia seama locului, fiindcă avea o rud_ă bună în Islaz, care îşi ţinea, ca şi ceilalţi, oile pe grindul ostrovului. Au stat acolo ascunşi amândoi aproape o jumătate de an, căci în ţară se pornise mare prigoană împotriva pandurilor, care erau căutaţi pe la casele lor şi ridicaţi. Mulţi erau ucişi. Cei de la deal au fugit de s-au ascuns prin desişurile munţilor, pe la mânăstiri.

După o jumătate de an cei doi au ieşit oarecum la vedere, prin satele de pe malul Dunării. Cu Toma era mai greu, că era primejdie să-1 înscrie printre lude aci în Islaz ori în Celei şi ar fi rămas acolo clăcaş pentru tot restul vieţii. De aceea el s-a întois în ostrov încă vreun an şi jumătate. Pe urmă şi-a luat rămas bun de la pi'ietenul său şi a pornit-o. tot ferindu-se de sate. spre Craiova.,. Acolo a fost slujitor la cai la un negustor, până prin douăzeci şi şapte, când s-a apropiat războiul ruşilor cu turcii şi au început iar să se adune roate de panduri. Atunci a lăsat totul şi s-a dus la Magheru. ^

La Celei a ajuns totuşi înainte de amiază. Era un cer senin ca sticla şi cald ca vara. De mult nu se pomenise asemenea secetă în luna april. îi era sete şi era tot mai flămând. Opincile îi erau tocite rău la călcile şi simţea din când în când înţepătura miriştei. când ocolea ca să scurteze calea.

* Ion Magheru. comandant de panduri, ataşat 'dimirescu în timpul revoluţiei de la 1821 (n. ed.).

lui Tudor VlaPopa nu era în sat. I sc spuse că a plugv^l unde-şi are pogoanele, înspre baltă, Toma s-a mirat:

— Păi cum, îşi ară singur pogoanele.? u.

— Nu lasă pă alţii să i le are. îl găseşti spre baiU m hotarul satului.

te

Pe câmp erau multe pluguri, că oamenii tot întârziaseră aşteptând ploaia, dar Toma nu văzu nici un popă. Merse până spre lac şi iar se întoarse. întrebă pe un rumân, care se ridică istovit de pe coamele plugxilui şi îi aiătă moale spr un alt sătean, care era ceva mai departe, cu un plug cu paţi u boi. Sătean ca oricaie altul. N-avea nimic de popă în el. In cămaşă lungă şi în izmene, încins cu bete, e drept că purta opinci şi în cap o pălărie cu marginile late, popa cu^niinile pe coarnele plugului apăsa cu dârzenie.

Când îl văzu pe străin apropiindu-se, se opri mirat şi se ridică drept ca un copac. Acum văzu Toma că poartă barbă Nu prea mare, dar plină şi frumoasă, de culoarea tutunului.

Nici Radu Şapcă nu l-a cunoscut. Pribeagul s-a oprit la câţiva paşi de el şi-1 privea, îi privea barba. I se părea nefiresc să-i spună păi'inte, că doar era mai mic decât el cu cinci ani şi nu-i putea spune nici pe nimie. Rămăsese aşa încremenit locului. Popa, după ce-1 măsură cu ochii iui mari şi negri drept în ochi. il recunoscu.

— Frate Toma. Uriacule. dumneata eşti. şi vru să-i ia amândouă mâinile, dar în clipa aceea băgă de seamă, cu un fior, că e ceva cu mina pe care o ţinea subt sumanul îmbrăcat peste umeri. Doamne sfinte. ce ţi s-a întâmplat?

— O să-ţi spun numaid ' ' se încurcă. Nu ştia rum să-i spună: Radule, j –. ţia-ta. Da* iartă-mă.

— Ce e? nu ştii cum. să-mi., „pui? Spune-mi cum naibn vrei. Doamne iartă-mă, numai spune-mi ce e cu mina asta. Zi-mi frate. zi-mi păiinte. Numai spune-mi odată ce o cu mina, întreba popa st^iuitor, înfrigurat, at în toată făptura lui de haiduc.

— Am pierdut-o. Am să-ţi spun numaide. i a fost Acum mă bucur că te văd.,. Numai nu înţeleg. ce ai r dumneata mâinile pe coarnele plugului?

Popa il cuprinse de amândoi umerii strânse la piopk

— Doamne, cum mi-a fost dat. să te văd dân nou. Ce te tot uiţi aşa? Cine _ai să-mi are?

— Ştiu io? Clăcaşii. Parcă aşa cere pravila pentru preoţii satelor.

— Clăcaşii? Vai dă capul lor,. Tot anu roix) tesc ca robii pâ moşia boierească, n-au timp să-şi lucreze nici pământu care li să cuvine. Vai dă mama lor. Ce să fac.? Cele cinci pogoane care mi să cu^in mi le lucrez singur. Mulţumesc lui Dumnezeu şi popa făcu o cruce mare. că sunt zdravăn şi pot munci. Cu ce mai scot da la bieţii da ei din când în când, la o nuntă, la un botez, că da la înmormântări nu iau bani, o scot şi ieu la căpătâi. Uite, hai să duc brazda până la c-ioăt şi pă urmă ne oprim să îmbucăm ceva.

Băieţandrul îndemnă boii. şi popa se opinti puternic în coLU„nele plugului. Fierul se înfigea adine şi muşca aprig din pănimtul uscăcios şi tai”e, răsturnând o brazdă adâncă, aşa cum rare 5zuse Toma. Popa lupta ca un haiduc şi cu ogorul.

— Să ară gr. _,. _.: e Toma, că. ^.r. târziat toţi arătura pentru porumb, aşteptând să vink o ploaie care n-a mal venit. Dă mult n-am. mii văzut o piimăvară atât dă secetoasă

S-a oprit la capătul ogor^jlui subt un plop mare rotat. In car, acoperită cu paie, popa avea o desagă din care scoase merinde. Erau patru ouă. un grunj de brânză, câteva cepe, o mămăligă tare, din mălai nu prea cernut. Tot de subt pai” scoase un urcior cu apă şi o ploscă^

— Stai jos, frate Toma, să ne omenim puţin, c-ai venit dă pă drum. Aci e umbră şi e soare dacă vreai.,. Ia du-te, mă Radule, şi umple iar urcioru ăsta cu apă proaspătă dă la puţ.

Toma îşi adună picioarele subt el. pe când popa scoase câteva braţe de paie şi coceni pentru cei patru boi. Apoi aşternu jos un ţoL.

— Mă mai întind pu^în ^? îa prânzu ăl mare îl lămuri pe Toma. Şezi pă el.

— Să-ţi spun drept, fi^te. Nu mă obicinuiesc cu barba asta a dumitale.,. Că ieri, când te-am cunoscut, erai un copilandru. Nici acum nu ştiu să fii trecut mult peste două: -zeci şi cinci dă ani! Nu?

— Barba mea. deh. ce să-i faci? E barbă dă popă. Da' ieu nu mă împac cu a dumitale. Că e numai ţepi şi te-a năpădit frumuseţe dă mustaţă. Cum ajungem în sat te pul 3-0 dai jos. Da* ia spune-mi tot cum a fost. Trage o duşcă şi dân plosca asia. pină vine fină-miu cu apa. Mi-au trimis câteva vedre nişte prieteni dân sus dă Caracal, dă la Piatra Oltului.

Toma sorbi cu sete. îşi şterse mustaţa cu mâneca şi oftă.

— Io tot nu pricep cum te făcuşi popă. frate Radule.

— Hei. o să-ţi spun ieu mai pă urmă. Află că bătrânu se afla bine cu stareţu dă la mânăstirea Brâncoveni şi a izbutit prin el, dând plocoane bune. să mă lase în locu lui, acum doi ani. după ce m-am intoi^s acasă. M-am însurat şi m-a hirotonisit. A fost uşor că ştiam binişor carie. Da” lasă asta. spune, cum ţi-ai pierdut mâna.? La Craiova te lăsasem întreg şi. uriac. Că toată lumea spunea că te-au făcut muscalii uriac.

— O fi fost vorba. îmi spuneau toţi aşa. da' pină la urmă n-a ieşit nimic.

Apoi după ce mai prinse puţină inimă, că era tare fia-mând şi însetat, Toma ii povesti, dar nu prea amănunţit, că nu vorbea bucuros despre el insu. şi ce s-a întâmplat de când au schimbat cele câteva cuviiite la Craiova. Amândoi fuseseră panduri, dar subt comandiri deosebiţi, căci Toma, aflând cu un an înainte că e un comandir care adună toţi pandurii dintre Cerneţi şi Râmnic. lăsase tot şi alergase la el fără şo-văii^e. Luase parte şi la afuiisila încăierare când Magheru zdi^obi mica oaste a boierilor pribegi care se întorceau de la Sibiu, ca să răstoarne pe vodă Grigore Ghica. Când a început războiul ruso-turc. Radu Şapcă a alergat şi el la Craiova, şi s-a legat de cetele lui Verbiceanu. Aici, la Craiovr s-a întâlnit odată. în toamna lui douăzeci şi opt, în timpui războiului, cu Toma. Acesta era în fruntea unui pâlc de panduri călare, il trimisese ştafetă Magheru la generalul rus Geismar. care comanda o divizie la Craiova, împotriva unui corp turcesc, ca să-i dea de şth'e că a aflat de la doi prinşi că osmanlâii se pregătesc să treacă cu oastea la Cerneţi, ca să-i înconjoare pe ruşi, pe sus, trecând Jiul pe la Ţânţăreni,. După api-ecierea lui Magheru erau ca la trei-patru mii de turci, iar el nu avea în faţa lor decât vreo trei sute de panduri. Geismar i-a trimis degrabă un comandir sârb cu încă vreo cinci sute de volintiri. Porecla de uriac ii ieşise lui Toma din următoarea împrejurai-e: pe când venea de la Cerneţi cu pilcul lui călare, a văzut o ceată de călăieţi turci, porniţi în recunoaştere, care veneau către vâlceaua prin care treceau câteva tunuri ruseşti. Comandirul lor îi credea pe turci departe şi nu bănuia ce primejdie il ameninţă. Când află, dădu câţiva lunari ai săi călăreţi lui Toma, ca să-i atragă pe turci în altă parte, şi el o porni în goană cu tunurile să le puie la adăpost în pădure înapoi. Atunci îi spusese înfrigurat:

— Tu, uriac. frate. tu mai mare. că ştii locurile. trage-i în altă parte.

Aşa s-a şi întâmplat. Pierderi n-au fost. dar ruşii şi pandurii nu-1 mai scoteau acum pe Toma din. uriae^” şi aşa i-a rămas porecla chiar când s-a întors la Magheru. îi povesti apoi popii Şapcă bătălia de la Siseşti, de la poalele dealurilor, dintre panduri şi cei trei mii de turci care înaintau de la Cerneţi. Toma se întorsese în grabă şi a avut timp să ia parte la luptă. Iată cum a fost, povestea el: Turcii afla. seră din ajun că pandui-ii se pi*egătesc să-i înfrunte şi i-au aşteptat ascunşi într-o pădure tânără şi deasă lângă Siseşti. Magheru, bănuitor, a vrut să ocolească pădurea. Solomon, care comanda o parte din volintiri, a fost de_ părere că nu c nici o primejdie. Era încă întuneric şi ceaţă. în pădure n-au întil-nit pe nimeni, dar pe urmă drumul trecea printr-un stufăj-iş de gorun. După ce i-au lăsat să treacă, turcii s-au năpustit asupra lor. Căpitanul sârb cu vreo două sute de voluntiri á fost înconjurat şi a început o luptă cârncenă. Solomon a avut timp să se tragă înapoi cu ai lui. Magheru însă şi-a împărţit oamenii în două părţi. O parte a trimis-o să ocupe biserica din sat, iar cu o parte a dat năvală şi a despresurat pe căpitanul sârb şi oamenii lui. S-au tras toţi urmăriţi de focurile tuiceşti în sat. risipindu-se prin curţi. Prevederea lui Magheru se dovedi înţeleaptă. Turcii, crezând că pandurii s-au împrăştiat toţi, au alergat fără grije după ei. Atunci i-au trăsnit focurile pandurilor. Au fost nimiciţi câteva sute din ei de focurile trase din turlele bisericii şi de pe case. Către chindie. Magheru, negru de fum şi rănit uşor la umăr, dele poruncă pandurilor să dea iureş, împotriva grosului turcesc. Izbitura a fost atât de puternică, încât turcii s-au împrăştiat odată cu lăsarea nopţii, lăsând prin vâl-celele din jos de sat alte câteva sute de morţi. Şi panduiii au avut pierdei'i mari. ca la două sute cincizeci de oameni.

— Aci ai fost rănit? Aci ţi-ai pierdut mâna? întrebă nedumerit popa Şapcă.

— Nu. ceva mai târziu, la Băileşti. Toma îşi cupiinse cu palma răşchirată barba crescută ţepoasă şi se întunecă la faţă. Nu, mâna am pierdut-o la Băileşti şi iată cum: După ce lupta. ^eni la Siseşti, generalul rus dăduse lui Magheru o sabie scumpă şi aşa ca o cruce dă pus pă piept, nu mai ştiu ce. iar pă pandurii lui în bătălia de la Băileşti i-a ţinut înapoi, zicea că destul au luptat. în timpu luptei, Magheru m-a trimis cu alţi trei oameni cu ţidula să-1 întrebe pe general dacă n-ar fi bine, totuşi, să intre în foc şi el cu pandurii lui. „Du-te, uriacule, şi să-mi vii înapoi cât ai clipi”, mi-a spus comandiru. Nu m-am întors cit ai clipi. Nu m-am întors dăloc* şi nici nu l-am mai văzut d-atunci. Tot cău-tând pă general ra-am pomenit dimpreună cu cei trei oameni în miezu luptei. Nu m-am mai putut desprinde. şi m-am trezit peste două zile în spital la Craiova cu mâna verde, sau nu mai ştiu nici io ce-a fost. Am stat în spital un an şi mai bine. întâi mi-au tăiat mâna, că rana putrezise dă subt cot. Pă urmă, peste vreo şase luni mi-au tăiat-o iar dă deasupra cotului. Eram numai între m'jscali răniţi. Acuni o rup şi io binişor pă ruseşte.

— Ei, şi pă urmă?

— Pă urmă. Ce să fie? Am ieşit din spital neom. Am încercat să-mi câştig pâinea ca mai înainte, (c) m la cai, la ne-gustoru din Craiova pă care îl ştiam. Nu mai era mulţumit dă mine. Se opri, se uită lung timp în pământ şi apoi îşi întoarse privirea umedă spre prietenul lui. Mă gândeam că m-or primi oamxenii înapoi la oi în ostrov, dacă ai să vrei sa mă ajuţi puţin.

— Negreşit că te-oi ajuta! însă. nu vrei să te mai întorci acasă, la ai dumitale?

Toma răsufla greu şi-i rătăcea parcă privirea. Luă un bulgăre de pământ reavăn şi-1 sfărâma în mină, zâmbind amar.

— Am fugit dă * clacă atunci când eram întreg şi mă întorc să-mi pui grumazu subt jugu ei acum, când sunt schilod. Iar munca, dân zori până-n noapte, flămând şi gol, iar gârbaciu logofătului, iar să ştii că dân leagăn la mormânt al fost ursit să fii legat, cu viaţa ta şi a copiilor, dă altă voinţă, că nu poţi să zici nu.

— Rămâi atunci aci, frate Toma. Om face tot ce trebuie şi cred că oamenii or fi bucuroşi să te vadă înapoi, căci au fost tare mulţuxniţi dă dumneata. E ceva mai greu cu boieru cu 'pârcălabu, că or vrea să te înscrie printre lude. Toma îl privi parcă speriat.

— Păi atunci mă vor face clăcaş aci.?

— Şi ieu sunt un fel de dăcaş, frate Toma.

' în ediţia 1953: deloc„. Corectat după manuscris (n. ed.) ^ în ediţia: 1953 „de”. Corectat după manuscris (n. ed.).

cuj

Ul lu m Ir

P

P c i pu pli Di pli că pL în cu

— Am crezut întii că s-o putea să scap dă clacă. îi spuse zăvoianul, lovind cu pumnul într-o brazdă uscată. Păi dă e vorba să mă înscriu printre lude şi să rămâi clăcaş aici.

e tot un drac. Atunci m. ă întorc mai bine acasă. îşi strinsu cu mâna, furios, cămaşa la piept. Cum dă poate robi ava om pă om? Asta nu pricep io Claca asta este urgia Vi î”^um-nezeu, frate.

Chipul bărbătesc al popii îngheţă. Parcă un frig pe dinr untru i-ar fi pătruns în oase. Dar nu era decât o mânie. Ocha lui erau acum ca o smoală care luceşte. Baiba tânără şi arf. mie i se răsfiră. Se lungise pe ţol, şi acum se întoarse întu încet, treptat, apoi se ridică în genunchi.

— Mă frate Toma, n-avea nici o grije. Toate să plâte.sv pă lumea asta. Zi dă zi şi ceas cu ceas să crestează cite un semn, pă un răboj, dă tot ce să întâmplaT. da' dă tot. Glasul, plin ca de obicei al popii, avea acum o încrâncenare rece. Omule, nici o picătură din suferinţa poporului ăsta nu e pierdută pentru socoteală. Vor plăti odată şi odată cu vârf şi îndesat.

Toma oftă cu o deznădejde moale.

— Vor plăti pă lumea ailaltă. Da' oi ne scot suflolu pă lumea asta.

Popa era acum de-a binelea în genunchi şi îşi strângoa pumnii.

— Aia-i altă socoteală. Ieu îţi spun dumitale că vor plăti aci, unde e rădăcina răului. Vor plăti. odată şi odată. Dacă nu ei, vor piăii copiii ori nepoţii şi strănepoţii lor. Vor plăti când să va fi uitat dă ce plătesc. Când li să va părea că pedeapsa e doar o nonorocir*j, care le vine dân senin. Vor plăti când ei se vor crede buni şi fără vină. Neîndurat, răul însămânţat acum va rodi pentru ei când să va împlini sorocul lui. Mă, asta e o lege mai crâncenă decât pravila lor, şi dă ea nu pot scăpa aşa cum ocolesc pravila. Glasul lui, care avea ceva ră'^bunător în el, se înmuie ca într-un rânjet uşor. Dă prisos vor spune atunci că tot ce a îndurat poporul acesta e ceva trecut, şi vor spune că suferinţele d-acu n-au fost decât certuri şi neînţelegeri care trebuie uitate şi să vor ră gâia cerând iertare şi pupăciuni. Şi aci privirea lui se făcu din nou de oţel. Ridică pumnul deasupra capului. Mă frate, veacu nu iartă, mă. Nu iartă nimic. Să nu îngădui omului să Iie om, asta nu e glumă, cum cred ei. Asta se plăttşt'^ Ia sorocu cuvenit cu spaimele morţii. Mă frate Toma. vi-i'^l

^ In ediţia 1953: „ou* Corectat după manuscris in. ed >.

Vavilonu, a pierit împărăţia lui Alexandru Machedon, hei, va pieri şi blestemata 'asta dă clacă. Astfel a făcut lumea Savaoth ăsta – şi arătă cu pumnul spre cer – că atunci când vasul e plin. să răstoarnă singur, după legea lui dă vas al blestămăţiilor. Dacă vor fi unii pă dă lături să împingă puţin, va fi şi mai bine. Asta o putem face şi noi, dă pildă.

— Mă frate, s-ar putea să apucăm şi noi înşine ziua asta?

— Poate că da. poate că nu. Ieu, unu, mă vezi, voi fi tieaz în orice clipă, să încerc mereu. Dacă ai rămâne aci, am fi doi. La ceasu potrivit am fi alături. Ce zici?

Omul răspunse gi eu, şovăitor:

— Ce să fac? Ştiu că pentru cei din satu meu sunt mort da mult. Dă mă întorc acum. mă vor privi ca pă un strigoi. Dar ce pot să fac. Am un copil. Va fi şi el clăcaş. E mai bine să fiu alături dă el. N-am vrut nici măcar să mă văd cu oamenii din sat, ca să nu mi se adulmece urma. Dar acum socot că n-am altceva dă făcut.

N-au mai vorbit nimic. Erau amândoi abătuţi. După o bucată de vreme popa s-a ridicat.

— Uite ce e. ieu vreau să mai trag vreo două-trei brazde până asfinţeşte soarele. Lungeşte-te pă ţolul ăsta. ca să te hodineşti o ţâră. Pă urmă om vedea ce om face.

I înt; pie^

Du tel şi larr nu

I

Peste două zile, Toma călărea la pas, cu doi desagi la oblânc, spre Zăvoiu Dihorului. Popa Radu Şapcă nu putuse să-1 facă să nu se întoarcă acasă. îl pusese să-şi radă barba prea crescută. îi dădu primeneli şi opinci noi. în desagi îi pusese merinde să aibă o săptămână întreagă, şi acasă. să nu vie cu mâna goală între ai lui. Iapa sură pe care i-o împrumutase nu era încă bătrână. încă i-ar mai fi putut aduce vreun mânz în anii următori. Avea să-i dea înapoi vreun cârlan crescut gata. Nu făcea să se întoarcă acasă, pe jos, ca im cerşetor.

Când s-a văzut dincolo de Argeş, prin zăvoaiele copilăriei lui, Toma n-a mai avut inimă să intre în sat, pe lumină. A aşteptat să se înnopteze. Abia după ce s-au aprins opaiţele, s-a îndreptat spre bordeiul lui. Nu era nimeni, a trecut alături. Stanca, care era la Măria, când a văzut un om trăgând calul după el în poarta cocioabei lui Ion, căci pribeagul tot n-avusese inimă să rămâie şi să intre în bordei, a ieşit ea să vadă cine e.

— Pă cine cauţi dumneata?

Omul n-a i^ăspuns. Ea s-a speriat de tăcerea lui şi a întrebat din nou.

— Pă cine cauţi, omule.?

Atunci cu inima strânsă, el a spus doar atât:

— Sunt io, Stanca. Io.

Femeia l-a cunoscut acum şi a început să ţipe. A ieşit Măria. A ieşit şi Ion. Au început să ţipe şi copiii. Frate-său s-a apropiat cjătinându-se, l-a luat în braţe şi l-a Strâns la piept.

— Mort ai fost ş-ai înviat,., frate. Să mulţumim lui Dumnezeu.

Măria a aprins luminarea cea groasă de la Paşte. Ţipetele copiilor au adunat vecinii. Era, altfel, o seară plăcută şi a răsărit şi o lună plină. Se vedea acum ca ziua. Până la miezul nopţii s-a adunat jumătate satul.

Stanca sta deoparte cu mâinile împreunate subt vâinic şi nu îndrăznea să se apropie de el. Atunci ei înţelese.

— Te-ai măritat cu altu, Stanco. Ea nu răspunse nimic.

— Şi copilu? Trăieşte?

Ion îl împinse înainte pe Tudose, care avea acum zece ani. îi ziceau toţi Mutulică, fiindcă nu prea vorbea.

— Tudose, sărută mâna lui taică-tu,.

Copilul se codea. pe urmă il luă de gât. Toma se ridică şi îl luă în braţe. cu mâna dreaptă doar. Ion se întoarse către Stanca:

— Femeie, du-te acasă. Ia copiii tăi. Toma doarme la mine. Lasâ-1 aci şi pă Tudose., Porniră spre prispa cocioabei. în prag, Ion îi spuse, după ce aşteptă un timp în loc, doar atât:

— Află, Toma, că Miai s-a petrecut din viaţă.

De unde seara tot satul s-a cutremurat de ştirea întoarcerii lui Toma, a doua zi se întoarse roata. Cei mai mulţi erau acum împotriva lui., Şi-a lăsat nevasta. şi-a lă. sat copilu fără să-i pese şi acum se întoarce şi găseşte copilu crescut dă alţii, găseşte gospodăria sporită. şi ei, după ce s-a săturat de hoinăreală vine după zece ani la de-a gata. Numai să aibă obrazu să-şi ceară înapoi bordeiu, boii şi cele două vaci, că-1 tabără satu. /'

Timp de două zile, Toma n-a întâlnit decât priviri duşmănoase. Stanca era o femeie harnică şi cuminte, de aceea toate femeile îi luai'ă parte. Dumitru, cu care se lua^^e de el un om muncitor, la locul lui. Aveau îra-pieună trei copii „^' ^ ră. Toiua a spuse fenieu că-i lai>â bordeiul, gos-' şi boii. tot. t făcut un sat nou, tot pe moşia boierului ^ '^lu, turnai d^^ bordeie. Boierul nu mai dădea r casă însu t decât sus pe malul împădurit, In dului Rău. Trebuiau să taie singuri pădurea, să îcinile, să aşeze iar pământul.

se încheiase pacea între împărăţii, era slobodă giinelor, care-şi urcaseră preţul d [într-o dată, şi L ca nebuni după pămânhiri noi. Se tăiau iară

Bordeiele din jos de sat fuseseră mutate la ă facă loc pentru ogoare. grădinile erau. aşa, făiă garduri,. prea mari*”, cum spuneau logo-f jî. Ala-i pământ bun. risipit degeaba. Pe malul ' căbupra gârlii, pământul e tare, dar nu e tot râpos.

' ezat acolo vatra satului. Oamenii să taie pădurea ala buturugile. Li se dă şi ceva lemne, de mai au nontru bordeie.

de Ion. de Mitru şi Vasile Peştefript. care erau şi, 1 şi-şi făcuseră bordeie la Vadu Rău. îşi putu ridica un bordei, pentru el şi pentru fiu-său, Tudose. Ignat cam îmbătrânise, îi împrumută doi boi, ca să facă luşie drept clacă, de vreme ce nu mai putea ţine plugului. Avea să-1 ajute de acum încolo şi zt-ce anf un copil poate fi de mult folos '! a conac nu-i mai cerură socoteală de ce-a lu^; şi-1 cu două pogoane pentru anul.

duminică, Toma cobora spre sat, cu Tudose, care „ 'n-ţ de el toată ziua, ca un m. înz crud, ca să ia a Ion. întâlni în poiana răscrucii pe Sultana. femeie în toată legea, căci împlinise de cuiind apte de ani. Se purta încălţată ca la târg, avea gât, e drept, pe un singur rând, ochii îi jucau t>! i plină de ispite. Aflase şi Toma că

^ ^ ^. fătul Dobre, dar îi plăceau şi flăcăii a mică. răsucită. Toma vru s-o f>c'^! -: ^ască „Pa se – şi întoarse capul după el.

— Tomo, ia stai locului. Li sf oDăi

— oace, Tomo.

< och: un jia: Su.

Au du: dei hâi mi hir lur wi să car

El veni încet spre ea. Se opri nedumerit. Ea se uită cu milă la mâna lui, în locul căreia mâneca goală a cămăşii era vârâtă în brâul roşu.

— Ce flăcău frumos erai, Tomo! Oftă lung, îl privi în ochi. Vino până la mine, Tomo, să stăm puţin de vorbă,., El şovăi. ^

— Mă duceam la Ion, să iau câteva ţoale. Femeia începu să tremure parcă.

— Vino întâi să stăm puţin dă vorbă.

Intrară în bătătura bordeiului, căci acum curtea avea un gard de nuiele împletite. Bordeiul era văruit proaspăt pe dinafară şi pe dinăuntru. Avea şi vatră: Pe jos era aşternut un ţol făcut în război, din petice, iar pe pat era o cergă mare, albă, miţoasă. La căpătâi, o ladă, şi peste ea, velinţe. Sultana dădu velinţele jos, deschise lada şi îi spuse:

— Alege din ţoalele astea tot ce vrei. la-le pentru copil. Au fost ale lui. ale lui Miai. Şi deodată faţa i se frânse de durere, ochii i se umplură de lacrimi şi căzu pe patul boi^-deiului ca înjunghiată. Ascultă, Tomo. şi bordeiul ăsta e al lui. Căci e făcut din ce a strâns el. Ştiu că ţi s-au spus multe despre mine. E adevărat, Tomo. Tot ceea ce ştie lumea e adevărat. dar e şi mai adevărat ceea ce nu ştie lumea. că io trăiesc cu un mort în inimă.'. Că nu m-oi mărita niciodată. Tu să ai milă da mine, Tomo,. Tu trebuie să ştii ce foc nestins mă arde dă când l-am dus pă Miai In. car, acoperit da frunze, două zile pe drum până in, sat.

NEC AZURIILE SERDĂRESEI ZINCA

||P De un ceas caută serdăreasa, amărâlă, cu poştalionul ăsta galben cu pânză de cânepă deasupz^a, casa postelnicului Me-delioglu şi nu o poate găsi. A făgăduit că vine după amiază să vadă pe nevasta lui bolnavă, care nu vrea să se lase văzută de doctorii bărbaţi, şi acum a rămas de ruşine. S-a oprit în loc şi nu mai ştie încotro s-o ia.

— Bine, mă Stoica, nu ţi~a desluşit vizitul lor, care a venit să mă cheme, unde stau?

Stoica, bătrânul surugiu de la Bălceşti, e şi el destul de ruşinat. îşi împinge căciula spre ceafă şi ridică din um. eri:

— Ba mi-a. Da”-n Bucureştii ăştia e greu al naibii să te descurci.

Serdăreasa e mânioasă. Se strânge în maloteaua de pam-^riu, îmblănită cu vidră, îşi trage şalul de caşmir la piept

— Nu eşti bun de nimic.

Stoica clatină din cap, îşi teşeşte mustaţa stufoasă.

— Apăi, io ziceam că. dumneavoastră. unde aţi fost mai mult ca mine în Bucureştii ăştia.

— Nici eu nu sunt bună de nimic, hotărăşte serdăreasa.

Ca să-şi poată ţine în voie copiii la şcoală, Zinca Bălcescu a căutat o x; aşa încăpătoare la Bucureşti, şi după ce a încercat în două-trei locuri, a găsit ceea ce-i trebuia cam prin mahalaua Visarionului, cam înspre mahalaua Boteanului, căci pe vremea asta mahalalele erau foarte întinse, cu maidane nesfârşite între ele şi cu casele uneori amestecate. îi place că are oarecum aceeaşi împărţii^e ca la Bălceşti. O salita, marchiză', cu un geamlâc în faţă, apoi o tindă îngustă şi lungă, cu odăi în stânga şi în dreapta. De la „marchiză” la uliţă e o mică grădină de flori, cu boltă de viţă; în stânga casei, între acoperişul de şindrilă şi gardul vecin se înalţă un nuc puternic, care învăluie tot şi nu mai îngăduie nimic subt el, din pricina umbrei puternice şi ^ mirosului iute de frunză. E prea mare p) entru o curte da oraş şi uneori se gândesc să-1 taie, ca să poată umple locuj cu flori sau cu pomi mai mici, vişini ori gutui, dai* tocm; fiindcă dă umbră puternică e tare potrivit vara pe căldurik lui cuptor. De aceea au făcut subt el o masă rotundă cUj picioarele în pământ, cu o laviţă în jurul ei, la care se mănâncă din mai şi până în toamnă. Ca să nu se vadă de la vecin, e înălţat lingă gardul de şipci alt gard viu de tufe de liliac şi soc, încâlcite unele cu altele, iar cu spatele la stradă boita de viţă. în dosul casei sunt acaretuii mărunte, grajc pentru cai şi două vaci cu lapte, o curte de păsări, cu rât< bibilici şi găini, că păsările mari le ţine la Bălceşti. Aci s” intră pe poarta cea mare. De la prispa bucătăriei, cu parma-îâc, o potecuţă duce subt nuc.

Singură acum. Zinca luptă să crească cinci copii: Costache, Nicolache, Sevasta. Marghioala şi Baibu care toţi trebuie îmbiăcaţi după moda nouă nemţească, adică cinr' rânduri de haine şi de rochii, cinci pertH^hi de ghete, cine. seurteici şi căciuli, şi pălării, şi cărţi de şcoală, şi rochii d (^ bal, că fetele s-au făcut de măritat. Nu e lucru uşor, iar Bă! ceştii nu dau spor pt^te nevoile casei. decât în anii buni când se fac finul, prunele şi porumbul. Se mai ajută. şi ea, cum poate cu meşteşugul doftoricesc. De când a fost chemată la palatul de la tei – Teii Doamnei de la Colentina – odată cu doctorii Sporer, bâlrinul, şi Mayer. la o domniţă a lui Grigore-Vodă. ^ bolnavă, şi a făcut-o ea bine, de o boală rea, cu foi de pătlagină adusă anume de pe Tolopog, e chemată ca doftoroaie nu numai pentru albeaţă de ochi. unde e neîntrecută, dar şi pentru alte necazuri, unde sfatul ei e totdeauna binevenit, iar de la o vreme şi plătit. Nu un galben de vizită, ca doctorilor nemţi, dar doi-trei sfanţihi tot i se strecoară în buzunaraul scurteicii. De aceea, cât stă în Bucureşti, iarna şi primăvara, ţine şi trăsura adusă de la Braşov, din vremea fugii de panduri. E un fel^ejpţo^ ' Din căsătoria lui Barbu sin Petre (1770-1824) cu Zinca Tănast (1778-1862) s-au născut cinci copii: Costache (1913-1902), Mari; (lî] l7-1882), Sevastiţa (1818-1883), Nicolae (1819-1852) şi Barbu (1824)-1884). La 27 noiembrie 1825 Măria s-a căsătorit cu paharnicul Geanoglu. Cel dintâi care semnează cu numele Bălcescu a fost bunicu' matern al scriiloi-ului, postelnicul Tănase, fiul preotului Necula, proprietar din 17G6 al moşiei Bălceşti-Gâltofani. Bălcescu derivă deci din toponimul Bălceşti (n. ed.).

* Grigore Ghica (1822-1828), primul domn pământean după revoluţia lui Tudor Vladiaiii'eşcu (n. edJ-_ i de ostoţi înd ff i la lată Iui Ki! î e chi, atul un ţihi stă, de naşe: aria irbu licul licul pro-) din i retalion uşor. ca să poată urca dealurile Topologului, cu arcuri, acoperit cu pânză de cânepă bătută bine, de nu trece nici soarele, nici ploaia prin ea. E mai încăpător ca o brişcă, făcut anume, fiindcă are tot timpul de adus lucruri şi de ale mâncării de la Bălceşti. Şi apoi, unde sa stea în brişcă ea, şi copiii, şi femeia, şi vizitiul? Nu e pz^ea arătos poştalionul, iar Costache, care e foarte fudul şi care e acum calemgiu la Vistierie, spune că îi e ruşine să meargă cu el la plimbare la Herăstrău. Se întovărăşeşte cu prieteni şi iau împreună câte o birje lipovenească, cu un sfanţih, iar c5nd e cu număr roşu, doi sfanţihi ceasul. Pentru ea însă e tare bun poştalionul ăsta. care uruie mai puţin decât oricare droşcă pe caldarâmul cel nou cu bolovani de râu al podurilor, căci e tare uşor.

^ Mai greu e că în oraşul ăsta babilonic, surugiii ei de la Bălceşti nu se pot descurca, neam. Uliţele sunt atât de în-câlcite şi mai ales sunt atâtea cu acelaşi nume, că, dacă locuieşti în altă parte a oraşului e greu să poţi afla ceea ce cauţi în partea cealaltă. Are o ţidulă în greceşte prin care e rugată să vină la postelnicul Medelioglu, din mahalaua Sf. Nicolae, că postelniceasa zace de multă vreme în pat şi a auzit că ea, serdăreasa Zinca, a mai făcut bine pe o cucoană, tot de beteşugul ăsta. Dar se vede că postelnicul Medelioglu e foarte cunoscut în Mahalaua lui şi de aceea crede că-1 cunoaşte tot Bucureştii şi o fi poate aşa de mândru de biserica Sf. Nicolae a lor, de crede că nu mai e alta „lângă podul gârlei^'. Dar lângă podul gârlei e şi Sf. Nicolae de pe Prund şi Sf. Nicolae Şelari, cum şi Sf. Nicolae din Ţigănie, cel din spatele Mitropoliei, nu mai vorbim de Sf. Nicolae de lângă Sfânta Vineri. Dar nicăiri nu e ştiută casa postelnicului Medelioglu.

De altfel, la fiecare câţiva ani, după câte un foc ori după câte un cutremur, toată faţa unei părţi de oraş se schimba, şi, până să cunoască noua înfăţişare, iar se schimba. Când vreun boier mai cunoscut îşi însura flăcăul şi îi cumpăra casa, se ivea altă încurcătură, căci „dincolo de banu Ghica” putea să fie ori lângă gârlă, în jos de biserica Zlătari, ori dincolo de Udricanî. După zece-douăzeci de ani, nimeni nu mai ştia unde anume îi locuiseră rudele din cele patru părţi ale oraşului. Afară de unele „palate”, casele clădite din paiantă şi cu temelii puţin îngropate nu ţineau la vreme şi se tot cârpeau, aşa cum spunea un neamţ, cu adausuxi şi balcoane „scandaloase”, proptite într-o rână, înnădite cu pridvoare din faţă, din dos şi dintr-o parte. Mai ales p uliţele Tai^gului din Lăuntru, unde negoţul era în toi şj preţul binalei ridicat, că sporea de la o vreme nemăsurat număi^ul negustorilor, nu mai ştiai dacă o proprietate s-a sfârşit şi începe alta. Uliţele, la fel, căci se iviseră la întâmplare după nevoi, iar o răspântie nu era o încrucişare, ci un maidan fără trotal. Acum, de pildă, poştalionul eră oprit lângă o biserică şi nu aveau pe cine să întrebe. în dreapta erau nişte gorţi înalte cu acoperiş de şindrilă, învăluite de un frasin şi de duzi mici. S-a ridicat în picioare Stoica, să vadă pe cineva în curte, dar casele erau cu dosul la stradă, departe. Cam pieziş, peste drum, era o casă veche, fără curte, cu o scară de lemn putredă şi strâmbă, care urca chiar de pe maidan la catul de sus, cu pridvor verde şi geamlâc spart ici şi colo. Pe vremuri o fi locuit cineva şi jos, sau va fi fost vreo prăvălie, că sunt obloanele trase şi ţinute cu o proptea de şipcă, iar zidul scorojit a fost odată roz.

— Stoica, hai acasă! că nu ne mai desciii'căm.

— Şaru mâna, cucoană. acâş, acâş. da' pă undr? se scarpină în cap, gânditor, Stoica.

Nici serdăreasa nu cunoştea oraşul mai bine, că ea se socotea acasă, la Bălce. ^ti.

— Caută de ieşi pe Pod. că pe urmă e mai uşor. Stoica se scarpină iar în cap şi, iscusit, trase poştalionul lângă pridvorul cu geamlâc. Bătu puternic cu codirişca în oblon, şi, atunci, puţin strâmbă de ciudă că i-au stricat somnul de după-masă, apăru la uşa din capul scăni o femeie cam trecută, cu o claie de păr roşu, care îi întrebă alene şi cu un ochi închis pe cine caută.

— încotro e Podu, pe aici prin mahalaua asta a dumneavoastră?

Ea strâmbă nasul, închise; iai mult ochiul stâng şi ai^ăia cu mâna spre răsărit, apoi Închise uşa cu vopseala roză, scorojită. Asta şi trebuia, fiindcă Ivi Stoica îi era teamă să nu SC înfunde pe undeva.

Într-adevăr, după ce se învârti cu ochii spre soare, prin vreo două-trei uliţe şi maidane mari ca prihtr-un sat, ieşiră ou uimire pe Podu Târgului din Afară şi se lămuri acum că biserica fusese biserica Sf. Silvestru. Adevăratul oraş erau aceste pi^duri, căile nesfârşite de intrare, care din cele patru părţi ale ţării se adunau în inima oraşului în nodul Târgu-h} din Lăuntru, în incâleitura de uliţe negustoreşti dintre bi. Nt-icile Sf. Gheorghe Nou, SfVineri cu Bărăţia, Sf. Sava, i trup Í Po at! i spâi tre toare şi ú

I ită f irá ca ju futre va, rtea Veche şi Biserica Zlătarilor. Văzute dimpotrivă, acest lungi drumuri erau ca picioarele unei caracatiţe, al cărei trup era Însăşi încâlcitura Târgului din Lăuntru.

Podu Târgului din Afară, care avea să devină Calea Moşilor, Podul Mogoşoaiei, mai pe urmă numit Calea Victoriei, Podu Calicilor, mai pe urmă. Calea Craiovei, şi după aceea, Rahovei, Podu Beilâc-ului, numit apoi Calea Şerban-Vodă, Podu de Pământ, rupt în bucăţi, devenit în parte strada Beivedexe şi Calea Pievnei, îşi au în aceste vremi viaţa lor deasă ca un stup, mai ales spre cele două capete, pe la mijloc, având uneori şi case mari boiereşti cu un cat şi cu două, trei sacnacsiuri cu geamlâc scoase, după cum e şi la Ţarigrad, deasupra uliţii, ca să vadă ai casei în lungul ei. Când stă cineva în casă toată ziua, toată viaţa, trebuie să vadă şi ceea ce mai trece pe uliţa cea mare. înapoi, grădinile şi curţile se întindeau ca bărăganele.

Pe aceste poduri, în afară de altele aşezate în inima Târgului din Lăuntru, mult mai mit: i, dar unde se află prăvăliile cele mai mari, ale negustorilor cu ridicata, cei ce aduc mărfurile cu chervanele de la Lipsea, de la Pesta. Beci, Paris, Odesa ori Ţarigrad, adică pe uliţa Franceză, uliţa Nemţească, uliţa Lipscanilor şi alte câteva zeci, Şelari, Ca-vafi^ Gabovreni, este toată viaţa întinsului oraş.

Pe vremuri, aceste drumuri mai erau podite cu pavea de bănie, de-a latul, din lemn de stejar, de aci şi numele de poduri. Din pricina lor toi oraşul duhnea din primăvară, până toamna târziu, când dădea îngheţul, căci subt ele se adunau, în noroiul care nu se usca niciodată, toate mortăciunile şi toate gunoaiele care nu se puteau scurge prin şanţul de dedesubt. Când droşcile treceau în goană, aceste bârne săltau stropind trecătorii. A fost o mare binefacere când, prin 1823, Grigore Ghica, chem. înd pe inginerul arhitect Hartl de la Viena, a început să ridice bârnele şi să le acopere cu caldarâm din bolovani mici de râu. Pe ele, prăvăliile, având rareori mai mult decât un cat mărunt (pentru locuinţă), se ţineau una lângă alta, cu marfa scoasă în uliţă, ca să se vadă, în loc de orice firmă, dacă nu cumva aveau atârnat deasupra vreun obiect oarecare, de la vreun zăbun, spânzurat sus ca o sperietoare, la vreun brici cât sabia, pentru bărbieri.

Se ţineau şi unele şi altele după isnafuri. Iată, de pildă, trei-patru mari şelari, cu şei, hamuri întregi, tolbe de vână-toare, fote de piele pentru meşteşugari, chimire late, apoi vop>sele dk tot soiul şi pici întregi lucrate iscusit pentru ci mari. Maria e scoasă pe tarabe de lemn acoperite. îndesav unele într-altele, până spre mijlocul podului, ca intr-v bazar oriental. De obicei şelăriile au deasupra intrării un cap de cal, parcă împăiat, cu coamă pină la greabăn, dacă nu ur cal întreg, ca într-un muzeu de istorie naturală.

Serdăreasa aşteaptă, fiindcă Stoica a coborât să cumpei o biciuşca şi. cum prăvăliile seamănă intre ele, ea nici n ştie măcar în care a intrat, ca să-i spuie să iasă mai reped* Acum vin la rând, după o biserică, cinci-şase dogari c marfă nouă albă, nevopsită, de lemn, mese. scaune, butoa^ şi vedre, bote şi căzi, albii şi fluiere înflorate, mături Şi lopeţi de zăpadă, furci şi dulapuri. Pe urmă, după o mare simigerie la care. ispitită de miiosul cald, a oprit, ca să i^ lipie fierbinte pentru copii, vin prăyăliâle braşovenilor, g; brovenilor, cavafilor, ale fierarilor, cojocarilor, apoi brăgi. gerii mari, altă biserică, băcănii unele lingă altele, cu htoaie şi saci în uliţă, cU mânătărci şi caracatiţe spânzuraic în galantare. Din când în când. fiindcă nu mai e loc pe uliţă, se vede cite un gang care dă într-o curte nesfâi-şită, cu zeci de magherniţe îndesate unele într-altele, xiar cu „firmek la intrare: cizmari, modiste, râşniţari, tinichigii şi alţii.

Pusă în giămezi la intrare, atârnată de ferestre, de-făcută pe tarabe care silesc oamenii să ocolească prin mi locul uliţii. marfa trebuia să aţină astfel cale miilor şi miiloi de trecătoi i. cum şi a sutelor de care. căruţe, brişte şi droaşce care pătrundeau pe aceste poduri în îiccv zi în oraş, circulaţia fiind pe ele v”bligatorie, căci deşi întortocheate, ele erau totuşi drumul cel mai scurt între oricare dintre felurite, mahalale ale oraşului. Dacă vrea cineva să meargă, de pildă, de la bariera (cum s-a numit după introducerea axizelor) Moşilor la bariera de la capul P<xiului Mogoşoaiei, tot prin nodul de la Sf. Ghtwghe trebuia să treacă, deci după ce umblase un ceas întreg pe Podu Târgului din Afară, urma să o ia acum în tot lungul Podului Mogoşoaiei. Cum ar fi putut să nu devie astfel orice trecător muştiriu silit într-un fel sau într-altul? Dacă avea bani, fireşte. între acest poduri nu suni drumui'i de-a dreptul, ci numai mahalalele, ca nişte sate mici, cu maidane intre casele adunate în jurul bisericilor, iar între ele livezi, lanuri de grâu, de secaiă, de ovăz. Pe la mijlocul veacului trecut. Universitatea cea veche, atât de frumoasă, din faţa mânăstirii şi şcolii de la Sf. Sava, era pe trei laturi înconjurată cu tarlale de porumb.

Î6C de de tte un i nu ie. ou şi tre ia îa^

; aite ta. eci eslor şce: u-^au ele dă. lor) rin jpă iră,: ar in-îste ele, irul de: he, va, I iDecî, prin anii întâmplărilor pe care le povestim, Podu Hrgului din Afară se prelungea cu drumul mare al Pante-imonului până departe, cu prăvălii şi hanuri, cu cârciumi – tot în calea călătorului – pină pe la un sfert de poştă jătre mânăstirea Măâ'cuţa, dar pe toată această lungime nu Wuu case decât pe de o parte şi pe de alta a drumului, iar din curţile din dos ale căsuţelor începeau numaidecât vii întinse. Vinul trecea din spatele casei în pivniţă, şi din pivniţă în cârciumă, mai cu scamă în zilele de târg la Obor, adică marţea şi vinex'ea dimineaţa. Atunci, curţile imense ale hanurilor şi cârciumarilor erau pline de care dejugate, de căruţe cu cai deshămaţi şi legaţi la codâi'lă, ca să mănânce fân, iar pe jos numai paie risipite şi bălegar. mocirl (dc apă vărsată.

La ţară, creşte de obicei întâi cătunul ori satul, şi pe urmă credincioşii aleargă să-şi ridice o biserică. când nu găseşte vreun boier care vrea să-şi capete iertarea grelelor păcate. Aici, în acest Bucureşti mai întins decât cele mai multe capitale europene pe acea vreme, după mărturia călătorilor, Mitropolia ori vreo mânăstire, care a primit în danie o moşie în cuprinsul oraşului, ridică pe câmpui de ciulini, mătrăgună şi buruieni cât omul o bisei-icuţă, un metoh, chipurile. în câţiva ani s-a adunat în jurul bisericuţei un adevărat cătun, aci, între podurile oraşului. Oamenii au venit de unde i-au adus vântul, au găsit loc, ca buruienile printre buruieni, şi au ridicat azi o cocioabă de lut văruit, mâine i-au adaos încă o odaie şi altă odaie. Nimeni nu i-a întit^bat nimic, nimeni nu i-a oprit. N-au ştiut al cui e locul. Când au putut, au ridicat şi un gard de mărăcini, la început, de uluci, mai târziu. Un corcoduş, un zarzăr, un dud au dat puţină umbră.

Uliţele s-au bătătoiit singure de picioarele lor de ta un pod la altul. Când cătunul, ca să-i zicem aşa, a devenit un fel de sat, legat, cu căsuţe mai arătoase, cu grădini şi boite de viţă pe rod. Mitropolia ori mânăstirea, ori bisei'ica cea bogată, cu avere, şi-au adus ammte că sunt proprietarele fostului câmp cu buruieni. şi scaieţi. Acum au pretenţii că tot ceea ce s-a clădit e al lor, fiindcă după pravilă „pământ rodeşte binaua'^ Urmează nesfârşite procese până la Divane, care, fiieşte, respectă pravila şi dau câştig proprietarilor. Oamenii devin acum embaticaii şi vor plăti, el şi. ai lor, timp de nouăzeci şi nouă de ani, embatic. Bani nu prea au, că sunt săraci. Nu-i nimic, vor plăti cu ce au: miere şi c? ai'â,

— Un om intre oameni, voi. I

]6J

I roade din grădină, miei, vin, oui, pvtim de brtnzS. CimpoU a devenit mahalaua Sfântului Sflvestni, mahalaua Sfântuli Ion cel Nou. mahalaua SRntului Nicolae din Ţigănie.

Abia pe înserate a ajuns serdăreasa acasă ameţita, c urechile împuiate de huruitul roţilor legate în fier ale cfc Ieştilor, butcilor şi birjilor. după ce „-a oprit vreo jumătaM| de ceas într-o mare băcănie de lângă Bărăţie, ca să ia câteâwP cutii de halva şi tahân, apă de flori, vanilie şi scorţişoar: pentru că a doua zi erau Mucenicii, marea bucurie a copiile

S-au întors şi ei de la şcoala, căci de cum a ocolit ea, a văzut cu o tresărire de bucurie în inimă luminile aprin? ^ la ferestre

Sunt în sufragerie şi fac muoenici: Marghioala, Sevaatír şi Nicu. ajutând. chipurile, bucătăreasa. E marea ior bucuri Dintr-un castron adine iau cite un boţ de cocă trecută phm faină, şi apoi, pe faţa de lemn, îl subţiază cu palma pini îl fac ca o sfoaiă groasă, pe urmă ii încolacex ca un co^nqg sau ca un opt. E treabă migăloasă ^ ţine mult. Ceasuri întregi, uneori toţi ai casei răsucesc şi împletescc de zor mucenicii care sunt puşi apoi unul Ite^ altul pe tabâale de lemn ori pe tipsii aşternute cu pânză, pe talgere şi or unde e o faţă de lemn curată. L plină sun ageria de mucenici, sunt tă\u226? chiar şi pe paturile din odaia f ettíor.

— Mamă. o întâmpină Sevastiţa mindiă de isprava ia uită-te câţi am făcut,.

Serdăreasa clatină din cap:

— Mai trebuie, mai trebuie, fetiţa

— Nu-i aşa. mctmă? o întăreşte Nicu. La fiert, o tavă de asta nu umple nici castronul meu, ii plac atât de mult mucenicii Itd Nic^, u.v. – iere L ^ farfuria, cei e cu castronul.

Se mai supată serdăreasa şi pentru că femeia, care n a mai făcut mucenici munteneşti, şi nu a înţeles bine ce 8-a cerut, a pisat nucile.

— Femeie, nu trebuie rdrobite, numai puţin rupte, ca „ă li se simtă gustul, când stmt strivite în dinţi odată c „eama dc mucenici Mai curăţă încă vreo sută, dar pe astea lasă-îe în sferturi

Bucătăreasa *' „ rndt* că la cucoaiia ia caic a 10: ^.1 ea nu se făceau de ^ ^^. ^ Mucenici „d-ăştia amă”*, că acoi oc: pe

^ făceau colăcei uscaţi care se umezeau cu miere şi pe care lipeau nuci. Dar copiii nici nu vor să audă de aşa ceva. iji vor rotogoale de cocă mici şi subţiri în zeamă îngroşată de lucă, zahăr şi scorţişoară, ameţită cu vreo două bcţişoare le vanilie. Şi peste ele apă de flori. Aşa sixnt ei că e sărbătoare i că a venit primăvara. Va fi frumos anul ăsta, că nu mai 3 pic de zăpadă şi, de două zile, e o lumină vie şi: ă] duţă. Cerul e sidefiu. Stoica va râni la noapte gi-^ajdul, va iduna apoi tot frunzişul de an, în mici grămezi, se vor ^rânge toate resturile şi rupturile din ogradă şi din magazii. îi se vor pune peste grămezi. Apoi copiii le vor da foc, ca iă ardă încet, infimdat, ridicând stâlpi de fum cât casa. Aşa/or face toţi vecinii, întreg Bucureştii. Să se simtă într-un şraş curăţit că a venit primăvara.

Sevastiţa şi Marghioala au scotocit fundul grădinii şi au dat de nişte brebenei plăpânzi. De la o prietenă a lor au ladus nişte toporaşi, de un violet împestriţat cu galben. îi vor pune pe masă mâine, lângă tacâmul mamei.

A A venit şi Barbu; intră cam codindu-se.

— Acum v-a dat drumul? Nu ţi-e ruşine, băiat mâc, n-ai împlinit opt ani şi umbli cu haimanalele pe maidan?

Dar băieţaşul, cam lung, cam. slăbuţ pentru vârsta lui, ştie ce să spună ca să înmoaie inima mamei.

— A spus dascălul că. am ştiut bine lecţia la aritmetică. Mi-a zis că pot să-ţi spun şi dumitale.

— Ei, dacă ai ştiut lecţia, poţi să te joci.

Băgă capul pe uşă o fetiţă tot ca de opt ani, bălaie, cu ochi albaştri, care aşteaptă cu tearn^ă. E cu părul vâlvoi, cu picioaâx-'le goale în ghetele rupte, cu rochiţa roşie strâmba pe ea.

— Hai intră, Frusinico.

Fetiţa a căpătat curaj. E vecina şi tovarăşa de joc a lui Barbu. Q haimana fără pereche.

Băiatul, scăpat de ceartă, se mai învârteşte puţin prin casă, cercetează mucenicii, apoi scoate din buzunarul adânc al scurteicuţei verzi o pungă de chembrică, plină şi destul de grea. Scoate un ichiu.

— Nicoiache, ce zici de a-sia? Face cinci capre şi o mială? Nicu îl priveşte cu luare-aminte, 11 încearcă cu unghia.

— Nu e bine turnat plumbul, o să cadă. Şi mai trebuie mult tocit pe piatră. IMU face mai mult de patima capre, Ce-aveţi acolo? Şi arată un săculeţ pe care Frusinica poartă de gât.

— Avem vreo cinzeci de capre şi vreo treizeci de miai Câştigăm mai mult, dar a făcut unul de la Floreasca pui d ghiol. A fugit cu o căciulă de arşice şi nu l-am putut prinde. Da-1 ştim. Nu mai calcă el prin mahalaua noastră.

— Eu l-am văzut când a pus mâna pc arşice şi i-am sări de gât. lămuri serioasă fetiţa. dar era tare voinic şi m-trântit jos.

A intrat, înalt cât uşa, tenebros, cu umbra lui de barbă ji sub fălcile osoase şi cam înguste, Costache. E acum un tanăi de douăzeci de ani, foarte elegant în redingotă scurtă cenu şie, strânsă sus pe talie, iar jos largă, aproape cu o rochie – prea la modă – aşa cum se îmbracă uneori tinerii când îş fac primele costvmie. Gâtul îi e înfăşurat într-o legătura înfoiată de tafta neagră, i se văd doar colţurile gulerulu alb, întoarse în afară. Ochii mari, negri, subt fruntea dusă înapoi. îi sunt încruntaţi. A trântit furios pelerina neagră cilindrul scămos. cenuşiu, mănuşile albe şi bastonul cu măciucă de argint într-un jilţ şi, fără să dea bună seara, s-a dus în odaia lui. căci are odaia lui, acum nu mai vrea să doarmă cu fraţii mai mici, de când e calemgiu la Visterie.

Toţi se privesc surprinşi, cu înţeles. Baronul cum l-au poreclit, deocamdată, fiindcă îşi exagerează eleganţa, este iar mânios. Pe urmă privirile copiilor se întorc spre mama lor.

Dintr-o dată, Zinca s-a întunecat. Părul negru, cu cărare până în creştet, întors spre lâmple, îi strânge parcă şi mai tare ovalul feţei, încât cei doi zulufi lungi, unul în dreapta, altul în stânga, nu mai acoperă destul începutul de cărunţire de la Civada ochilor. Gura mare. bărbătească, s-a strâns. crispată, şi acum i se văd câte două încreţituri la colţul buzelor subţiî-i. ca nişte fire, puţin întoarse. Ochii mari. fugiţi spre tâmple, şi marea distanţă dintre pleoapele de sus şi sprâncenele groase îi dau un aer neliniştit, pu (in straniu. In clipele acestea seamănă cu adevărat cu Nicu. deşi nu are sprâncenele aproape îmbinate cum le are el.

Barbu. care s-a dus^să asculte* la uşă. se întoarce şi le spune că nenicu plânge şi se plimbă prin odaie.

S-a J'idicat şi s-a dus în odaia lui: îl întrebă puţin întărâtată:

— Ce e cu tine?

El au tos S-de cî pămâî Es spune să te calS că^ singu şi pe incio, in.|

SOCOl caci del feti doJ bătu zestr dau lo^ oare ar 'n-i ipe när nu-hie îşi ură

Jui uşa „ s-a ţ iau ire] ai is-

) r, ire eJe

El răspunde cu înlirziere, fără s-o privească:

— Au plecat şi nepoţii lui Hrisoscelu.

— Şi ce e dacă au plecat?

— Acum din grupul nostru sunt singurul care ara rămas în ţară,. Pină şi copiii lui Tudorache – care nu e boier – au fost trimişi la München.

S-a trântit în jilţul capitonat, îmbrăcat în pânză gToasă de cânepă vopsită în verde, şi stă cu privirea ţintă în pământ.

Ea se apropie îndurerată, îi pune palma în creştet şi îi spune cu o voce mângâioasă şi plină de duioşie:

— Costache, de ce nu înţelegi tu că eu nu am mijloace să te trimit Ia Paris?

— Şi ce vrei dumneata, mamă, să fac aci? Să muncesc calemgiu la Visterie?

— Tu eşti mare acum, băiatule. Tu trebuie să înţelegi că fac tot ce se poate face. Dar e greu când. când eşti singură. şi creşti cinci copii şi cauţi să-i ţii în şcoli. Moşia şi petecele acelea abia ne dau cât să ducem o viaţă cuviincioasă.

— Ai cinci sute de galbeni, de astă-toamnă, de la prune şi fin. Ai bani.

Este nespus de îndurerată şi întărâtată că el ii face ei socotelile.

— Nu-mi ţine tu socotelile, nu face socotelile altuia, căci fiecare şi le ştie el singur mai bine. Nu sunt cinci sute de galbeni, că a trebuit să cumpăr malotele de samur la fete, de Crăciun. Cum poţi tu să nu te gândeşti că avem două fete de măritat în casă? Ce vrei? Să rămână fete bătrâne?

iEl se ridică şi se alătură de ea, cu oarecare elan.

— Mamă, tocmai dacă eu plec la Paris le vom putea face zestre. In trei ani mă întorc advocat. Azi la Divanul apelativ se câştigă bani ca advocat. V-aş ajuta pe toţi.

Zinca a rămas mult pe gânduri. Da, socoteala nu e rea. dar. sunt atâţia dar şi atâţia dacă. Poţi să joci norocul fetelor pe asta? El uneori nu se gândeşte decât la el. Ce va fi, oare, când va avea bani? Nu, nu are încredere în cl.

— Oricum, eşti prea cheltuitor, maică.

— Pe ce cheltuiesc?

Întrebarea o încurcă, el vede asta şi devine stăruitor:

I

— Cheltuiesc cu birjile, dus şi întors, de Ia slujbă, n Şevâri Pe asta mi se duce toată leafa. Crezi tu că asta e risip. % îiu E şi ea de părere că nu. ^a, n\par

Dacă aş fi văzut de cineva mergând pe jos, mi s-puţi|^^ închide toate uşile din lumea bună. Nu există nici o casă aliiupâ*^ în Bucureşti în care cineva, venind pe jos şi încercând iaâcar intre prin faţă, să nu fie trimis la uşa din dos a servitorikrfftisâ şi a negustorilor. E jignitor pentru casa care primeşte. 1

Zinca a rămas cu ochii îndelung pironiţi în podea. Sta ^ şi ea că e aşa. Apoi încercă sfios: IP^^^ '

— Nu zic, mamă, să mergi pe jos. Dar, şi aci şovăi în uşor delung, de ce nu mergi la slujbă cu poştalionul nostru Costache se luă cu mâinile de cap.

— Taci. taci. cu poştalionul ăla caraghios?!

— E pe arcuri, încercă ea din nou, cu şovăială.

— Pe ai^curi? rânji el cu dispreţ. A ajuns de pomină printre prietenii mei. îţi spun că dacă mi se întâmpla să-1 văd de departe, aşa, galben, pe Podu Mogoşoaiei, îmi silesc prietenii să intre în vreo prăvălie. numai să nu mi-1 arate, glumind pe socoteala noastră. îţi dau un sfat. Dacă vrei să-ţi măriţi fetele, nu le mai lăsa să se suie în poştalionul ăsta caraghios.

Zinca oftă. Băgase şi ea de scamă că uneori, după ce l-a zărit de departe, fecioru-său dispărea în câte o prăvălie. Cum ar fi putut să se ducă la slujbă cu poştalionul ăsta cu pânză de cânepă deasupra, Costache, care nu sc suie nici măcar în orice birje? Alege totdeauna o caleaşca de acelea de Viena, deschisă până jos, ca să i se vadă ghetele lustruite, cu pantalonii întinşi de bentiţa de subt talpă şi stă răsturnat în colţul stâng al trăsurii, cu picioarele lungi, unul peste altuL cu pelerina numai pe' un umăr, aşa cum fac,. lioaii^*, cu faţa palidă şi frumoasă nemişcată, cu ochii mari şi întunecaţi. Ştie că toate femeile întorc capul după el. Baronul.

— Cheltuieşti mult şi cu îmbrăcămintea, mamă. Spun mulţi, deh! că eşti mai luxos decât feciorii lui beizadea Ghica, El îî ia mâna şi îi spune cu gravitate:

— Trebuie să-mi ţin rangul. Ce vrei, să-mi scrie pe frunte că nu suntem decât nişte boiernaşi de cinul al treilea? Dacă la slujbă nu m-ar vedea îmbrăcat aşa cum trebuie, verlrid şi plecând ca boierii, şi cu ei, ra-ar pune să fac slujbă

I icvaiai, ta pL Li^K^ioiii do oameni ne_la^i. Nu pot. Trebuie i fiu alături de „ '-*-^rii de boieri care sunt la slujbă doar şa, numai cu r ca să poată să spuie că au făcut

H'^uţină ucenicinoi acolo oameiii încovoiaţi la mese, iiupă douăzeci do ani dc slujbă, care sunt fericiţi să rămână ^ t aâcar şi-aşa. Ei şliu că nu vor fi înaintaţi niciodată. Asta TiiV rj, [să-mi fie r [Zinca oftează tace. $u – Ce-vrei, mamă, trcbi, c. a ua. itujcul., Dacă a^ -”on^ n: dânV,; ^. r? i >,. – aş însura mult mai în rt] Serdăreasa Zinca oftca-ă şi mai mult.

d ai c5^ ce r-? i

D;< fi: J-i o fXi h ~

&705 iT> o 2. fi: LF

2 CL

O 5~ t7

X 3 o ^

^ < ^; 55 c c >r-'Co Ci <- – rr ^-

52, c

CO r: Ai

DO ^ kJ. ^

0) rD co rD ro ^; i; Q „O a fi: rD co o o ^

^r^.

o ^ ^.

c fl; ^ L ^ -~ -r; ^ c 5 I o 2 o a: C CO ^ Jrr O n ^

Q: co co

CO

N < fi?

—^ co d -

5 „L

5 c rT o fD

S ^ H c fi: fi; O CL „Ti t-H a: t2 rD

^ di – o5

^ ^ o ^ S

>^ co a: ri rD

^ ^ O o

— c~c: ^^: r: o

=1 c fi:

Co o – fi: e: ^ V. 5

3 P o a.

„ fi;

C ^T: ^ < O ^ rD a

*: o rD a: 03 < co rD

CO r> 5 ^ ft) ^; o D

O o ^ ^ rD ^

O rD rD rD; -: rD rD co ^ c; ^? ao,

=1 ru fi: t a co fi; t

— L-e'^S p ^

Jre r-' fN d ^. a;', P rtJ

^ r^

S 0: rD cr in: *

0? h „5;?

Tfi '

C fi: l-i ri. O D a: 'CO rD rD a rD

N 03 rD a

03 rD

2. C

: r- 03

O 5 c”*

— a Ci? ^ >^ ^- c3 – a.

co rD 0^

? 3 c co

—^0 f-h 03

N ^ 03 rD? 5

03f 03

O G ^ o; t o

I B: C:

^ Co

Co

03 t*^

CO.^:3 e a3

2 fc.^ a” a c <^ cu

O 03 CL

203 C 0:< ^ 'c „5 cr

V3 a.

2. e* < L c 03 a” o <-s o Ch

C C

03 a3 c a: aie 03c

P5 e/?

co

=3 C o a r: era Od ti33

C/3 CI* CS

B 2. ^ g_ ^

—^ o 3

I

? lor două Principale Române până îa numii-ea noilor domnî-ni. Erau loţi foarte emoţionaţi şi destul de îngrijoraţi. Nimeni

Îuitase că. inspectând în timpul epidemiei de holei-: anul trecut – spitalul Filantropici, pe care-rgăsise neîn-jit. murdar, generalul pedepsise pe loc pr coloneii Odo-) escu şi Băleanu, comandanţii cavaleriei şi infanteriei, cu irest chiar la spital, până când sălilr cu bolnavi şi acareurile vor străluci de curăţenie. Şi au stat acol<„ trei zile şi ^ei nopţi. Generalul nu glumea, şi la inspecţii nu-i scăpa iâmic, stăruia încăpăţânat asupra amănunlelor. deşi avea fcputaţia unui monden” şi a unui spirit de formaţie* liberală.

Era întâia sa vizită la Colegiul Naţional. Un secretar al şcoUi se dusese la colţul ulicioarei şi pândea să vadă mai de departe careta preşedintelui, ca să le facă semn celorlalţi. îa faţa profesorilor erau şi cinci premianţi ai întâiului an de studii de la redeschiderea şcolii. îmbrăcaţi în uniforma cea nouă, pe care Petrache Poenaru vroia s-o propună spre aprobare generalului: frac de postav ccmuşiu, cu vipu. ^că galbenă pe margine şi pe cusăturile pantalonilor, cimi toi galbenă era banda lată a şepcii. Premiantul pe şcoală. Turna-vitu, tremura afât de taie, încât îi juca în mână buchetul cel mare dc trandafiri, pe care trebuia să-1 ofere generalului căci avea de spus şi câleva vorbo de salul.

Fosta. Academic„ românească, cum i s-a zis mai p urmă, de la mânăstirea Sf. Sava, fusese inlemoiată în l'U' de eforii Bălăceanu. Ghica şi lordache Golescu şi pusă sub conducerea dascălului ardeUuin Gheorghe Lazăr K caie cr. adus în tară de la Sibiu dc marra boierdaică Bărcăm^asc; pentru invâţălura copiilor ei. Cinci ani, cu o inlrerupi^re dt câteva luni în timpul revoluţiei din 1ÂÂ21, dăduse aceste Ucţii de limbă românească, de filosofie şi de trigonometrie, inflă-'tnd iineretul. S-a spus că aşa cum Academia greceasc; vcare se muta. se de la Sf. Sava la Măgureanu. din ji>s d” biserica Zlătarilor, pe malul Dâmboviţei, din cauza prci> marelui număr de elevi) formase sufletul şi min1(„a eroicului batalion sacru al grecilor bucureşleni. nimicit de turci îi ' Cihc'or^he Lazăr (1779-Uâ2;}) îşi începe activitatea pedaftogică în cLire: jli din 1816 (cf. prelata Iui I. Heliadc Rădulescu la Cramaiiva TomăneiiRcă, Sibiu. 1„20. p. XXXI-XXXII). Din referirea lui Heliadi iulescu reiese că iniţial a fost o „clasă„ particulară unde profe-ul ardelean preda gramatica, matematica şi filosofia „în limba patriei”. Oficial, a început să funcţioneze din 1018 până în 1922 în localul scolii Sf. Sava (cl. V. A. Urechiă. Utorla şcociJeJor, voi. I, p 41't şi urm) (n. ed). _,

1G9 faorganizată. cu instituţie de stat, pe baza dispoziţiilor jegulnmcntulvt Organic, şi tot în vechiul local de la] ţf. Sava, reparat cum trebuia de arhitectul vienez Hartl. *e numea acum, aşa cum dorise Dinicu Golescu, Colegiul ii>îaţional. Avea un curs începător cu patru, clasuri'un îu^rs.„central de umanioare”, tot cu patru clasuri. şi hâcă un 2; urs complimentar, de trei ani deocamdată, apoi cursuri; ţ>eciale, până avea să fie transformat cu timpul în uni-/ersitate.

rj, După obiceiul său, generalul vizită mai întâi cu do-amă-i^nuntul localul, ca să vadă în ce fel şi-a îndeplinit obligaţiile arhitectul\u226? enoz. Cerea mereu lămuriri, când lui Petrache Poenaru, când colonelului Fanton, aghiotant al său, care venea „des la şcoală, căci il însărcinase să-1 reprezinte de câte ori era vorba de învăţământ. Mai era de asemenea întovărăşit de un bărbat tlt^ăr, îmbrăcat civil, foarte elegant, într-un frac parcă turnat pe ei; purta în ochiul sting o sticlă de ochelari, legată cu şnur negru. Nu-1 mai văzuse nimeni până atunci. Generalul se opri încântat în sala în care era aşezat frumos pe mese materialul didactic cu care fusese înzestrată şcoala: globuri păminleşti, instrumente inginereşti (căci era mare ne_e dc ingineri hotărnici, ca să se împuţineze ncnumă-iLele procese de încălcări de moşii), o maşină de produs scântei electrice, o mare busolă, animale împăiate, un schelet. Pe pereţi erau hărţi şi planşe înfăţişând corpul omenesc, când numai cu sislemu! muşchilor, când numai cu plasa complicata nervilor Generalul, om ca la patruzeci şi cinci de ani, >in: c. cu talia strânsă în fracul verde, încheiat la gât ca o nică, în faţă tăiat de la centură, şi înapoi numai cu o coadă urlă, cu epoleţi mari de aur care cădeau pe mneri în jos, ecea zvelt de la o sală la alta şi, bine dispus, îşi arăta malţurnirea p.: *ntru cele ce vedea. întrebă glumind pe mitropolitul Gr ddcă va binecuvânta planşele de anatomic.

— ŞtUiiv^^t e de la Dunmezeu, excelenţă, i-a răspuns < ruseşte capul bisericii, binecuvântind sala.

Se îârtoarse spre civilul elegant şi clătină din cap.

— Nu o pn/a rău răspunsul, ce zici, Nicoâuşca?

Nicolae era fratehj mai mic al generalului, ataşat de la Viena. care, acum în trecere spre postul cel nou, o? câteva zile Ia Bucureşti. Au trecut apoi în sala cea marc a şcoalei. unde avea să ' fc, uvâtatea începerii noului an şcolar 1832-1833.

Ei'a toată împodobită cu cununi şi ghirlande de ibti. ^. ^ faţă se puseseră jilţuri pentru mitropolit şi pentru vy Buzăului, care era de asemeni de faţă, pentru cei trt (cum şi pentru ceilalţi boieri din protipendadă. Inkâi erau încă două jilţuri, unul pentru general şi altul provizorul şcoalelor, cum se numea acum oficial P. VaeP Poenaru. Era şi o masă de la care avea să se ţină cuvUa în spatele clerului şi boierilor (îrau părinţii copiiLl; fund şi pe de lături, în picioare, se îngrămădiseră elevA di*^* nu fuseseră lăsaţi înăuntru decât premianţii, căci n loc pentru toţi cei şase sute. Bălcescu, care primişi „accesit' la limba franceză, era de faţă şi îşi găsise L alţii pe o fereastră, al cărei chenar de zid era foarte lat.

Când intrară oaspeţii, corul din fund făcMj să ră^ armonios Cinlarea dimineţii' de Eliade Rădulescu, cu mi de Esse. Vocile proaspete şi limpezi încântai^ă pe toţi celdi^^ faţă, căci asta era ceva nou. Apoi luă cuvântul marele log<p^^^ al Dreptăţii, Alccu Filipescu, fratele baş-boierului lorda marţ

^ Poezia Cântarea dimineţii, scrisa în 1822, circula, era foait arb' cunoscută şi răspândită înaintea apariţiei în volumul Meditaţii poeth-dintr-ale lui A. de la Martin. Traduse şi alăturate cu alte buc originaie prin D. I. Eliad, 1830, p. 95-98. în Jssachar, p. 108, găs această precizare a lui I. Heliade Rădulescu: Toţi câţi trăiesc şl că a DimÂTieţei cântare, Cântarea dimineţei sau deşteptării românii în revoluţia lui Tudor este scrisă pentru prunci din anul 1822, cir s-a şi introdus metodul lancasterian. Pati-u generaţiuni de prunci a cântat neîncetat şi cânlă această cântară şi au cerut şi cer de 1 Dumnezeu câte s-au Înfiinţat deja. Cite zic astăzi nu sunt dittate d pasiuni, nici indicaţiuni, de la străini, ci din capul locului, de 1; debutul meu, au fost o programă'. Iată acum textul integral ai p<Jt. /,:' Cântarea diinineţii: „Cântarea. dimineţii/Din buzi nevinovate/Cuj altui se cuvine, /Puternice Părinte, /Decât ţie a da? /Tu eşti stăp'n a toate, /Tu eşti preabunul tată: /A ta putere sfântă – Făptura ţine-ntreagă, /Ne ţine şi pre n”ii. /în inimă-n tot omul/Tu ai sădit dreptatea, /Unirea şi fralia, /Tu conştiinţa scumpă, /Tu bun d-ave. n ne-ai dat/P-accste saduri sfinte, /Răcoritoare ploaie/De adevăr să pice. /Să crească, să dea rodul, /Să fim preafericiţi, /îndreptătorul lumii/Tu ai slăvit noroade. /Le-ai dat tu legi” preasfinte/Ce ţin aceste saduri. /Slăveşte şi pre noi/Ş-aceste legi preadrepte/Orice norod le calcă/Sau care nu le şt'e, /^Cade, ruin rămâne, /Se face neştiut. /Din slava strămoşească/De am căzut, ne-nalţă, /De am uitai unirea/Ce-i întărea-ntru toate/Acum ne fă uniţi: /Să ştim c-avem dreptate/Să şUm ce, cine suntem/Ş-aşa să nu se uite/O naţie slăvită/Ce-am fost şi ce-ani fi noi. /Cu toţii dară ţie/Cântăm cântare nouă; /în flacăra unirii/întindem mâini la tnie, /Ru: ^ăm să ne-nsoţeşti, /Ne luminează mintea, /Să te cvuoaştem. Bune, /Să ştim ce xâq eşti tată, /Să te cântăm mai bine/Ş-aşa să ne-mpăcăixt înse\par acea íünc secr arai am” 'V ol i

) ice u

¦i

^'^f a

I

Sjícof^P^^*^^'^^ ^' ^'l^^^^' Aclueca laude nemăsurate IJjefi^Ş^dintelui celor două Divanuri. pe a cărui figură se vedea! IjiSá că asemenea fraze linguşitoare il plictisesc. I le traducea ureche chiar Poenaru, care vorbea, de la Paris unde făcust udii sti'ălucite, o franţuzească foarte plăcută.

Aă In sală. însă, liniştea era desăvârşită. Marele logofă'. Dreplălii, cu barba rară şi ascuţită şi cu sprâncenele albe cinbrăcat peste anteriul dc suvai cu un biniş roşu înflorii t u aur. îşi pu. sese pe masă işlicul mare cât o căldare şi rămă-iese cu un cauc mic. roşu. de damasc, care i se cam lăsast oe o sprinceană. Ţinând foaia departe, căci nu îşi mai înlocuis”. Io mult sticlele de la ochelari, citea cu un aer sfătos, fiindcă ^; c socotea un soi de părinte al învăţământului.

ţc – Nicule, ce zici. nu seamănă Poenaru cu generalul jÂCisselerf? îl întrebă mirat puţin, pe Bălcescu, un alt coleg, care se înghesuise cum putuse alături de el. pe fereastră.

— Da, oarecum. răspunse acesta încurcat. Cei doi păreau că seamănă numai fiindcă. între atâţia bărboşi din sală, aveau amândoi fata în întregime rasă şi mărginită doar de doi cotlet i periaţi spre urechi. Allf”^ generalul era mai bălan şi avea ocliii verzi, iar Poenaru ti a închis la faţă, avca fălcile mai late şi ochii căprui.

Logofătul Dieptăţii îşi citea cuvântarca înşirând progrese1< şcoalei în anul trecut. Când lăudă incă o dată pe genci. acesta il inlrebă surâzând pe Poenaru. cu un ton plictisit, dt bun cuuoscălor la oameni:

~ Nu i SC n^ii zic (^ Vulpe acestui mare boier? M înşel cmnva?

— Nu vă înşelaţi, excelenţă. I-au dai boierii cc-i mai această poreclă, plini de admiraţie penti'u vicleşugul cu care fiind prins de revoluţie, acum zece ani. mare vistiernic îi slujbă, s-a pricepui., să-l ducă” – aşa spun *i – p< T'ido: Vladimirescu.

Generalul il pri_surâzător.

— Dumneata trebuie să ştii. căci ai fost. mi se pare secretai de stal al răzvrătitului?! Şi zimbi din nou ca s. arate că e o musti-are glumeaţă.

— Numai secretar particular, răspunse serios Poenaru dar privirea lui jucăuşe arăta că răspunde la glumă cu glumă

— Atunci trebuie să ştii sigur dacă marele logofăt (L grand logophete) e o vulpe cu adevărat.

Este o vulpe desăvârşită. excelenţă, însă dc t4| [el spune adevărul. Şi eu CTed că neamul românesc rv niciodată numele domniei-voastre.

Vocea provizorului şcoalelor era atât de adincăbi a în ea atâta sinceritate, încât generalul se tulbură şi. Vspu ironic, aşa cum îi era obiceiul când vroia să-şi tulburarea:

— Niciodată? Să zicem. douăzeci de ani, drai năruie (în franţuzeşte „mon eher Poenaru' mai păstra nuanţă de rezerv^ă).

— Excelenţă, cel puţin o sută de ani neamul roi^. va pomeni cu prietenie numele domniei-voastre.

Kisseleff rămase pe gânduri. Nu mai asculta ce shni vorbitorul. Sc juca răsucind mănuşa albă. cea din drlptt pe care o scosese, lăsând să se vadă o mână exager. ţ ^ îngrijită.

— Şi de ce atâta recunoştinţă, domnule provizo ocoalelor? întrebă după un timp generalul, întărâtat p de emoţia lui Poenaru.

Acesta zâmbi şi răspunse scurt:

— Pentru aliniatul al Il-lea al articolului 366 Regulatniiitul Organic.

Generalul Jiu-şi aminti în clipa asta despre care alinVt anume era vorba şi repetă api^oape fără să vrea: \par

— Almiatul II. aliniatul II?

— Da. aliniatul II, prin care se proclamă limba, rom;' nească drept limba oficială a celor două Principate, oblige torie în administraţie, în şcoală, în justiţie, în biserici Asta n-a fost niciodată Ia noi.

Ochii lui Poenaru se umeziseră. Durerea acestui luptătoi ai iui Tudor Vladimii-escu avea şi q pricină foarte apropiată. Ştia că un mare număr de păiinţi ai elevilor şi mulU boieri, şi aci în Ţara Românească, şi în Moldova, semnaseră petiţii către Kisseloff. cerând cu stăruinţă ca limba de predare în ceea ce era echivalent cu gimnaziul şi facultatea să fie îimba franceză. Kisseleff respinsese cu hotărâre această înjositoare pretenrie. dar atât Poenaru în Bucureşti, cât şi Gheorghe Asachi la Iaşi aveau să mai lupte din greu, încă vreo cincisprezece ani, cu noi şi dai^ze încercări de înstrăinaVe a învăţă-mântului subt viitorii domni pământeni, Mihail Stürza într-o păite, Alexandru Ghica şi mai ales Bibescu în cealaltă parte.

de l, I ira r dr.; li u

— a i^orbitorul îşi sfârşise cuvântarea şi acum era aplaudat, va audă şi generalul oarecum, punându-şi în acelaşi timp tisit mănuşa. Se ridică şi, odată cu el, toată lumea. Prin; i gţnaru, mulţumi călduros profesorilor, precizând că aceste spi^jlţumiri vor lua o formă scrisă.

5cu; P'

E o zi de martie mai mult ploios. Acum parcă s-a mai 'minat. Peste o jumătate de oră, vătaful curţii va suna din >poţel, destul de puternic, sfârşitul lecţiilor de dimineaţă. 'Sarelei când se iveşte, când se ascunde printre norii pufoşi alburii. Deşi ţine oarecum de Târgul din Lăuntru, legată stupul lui de uliţe şi ulicioare care se întretaie în spatele pti, mânăstirea de la Sf. Sava poate fi socotită în acelaşi timp ^la marginea Bucureştilor, prin căsuţele ţărăneşti din jurul i şi prin ogorul de peste drum, pe care de pe acum plugurile L|uc până în fundul zării brazde în care se va semăna porumb, ja poarta ei, şi în curte, de-a lungul zidurilor aşteaptă un nare număr de vânzători de bunătăţi pentru şcolari, cu: ablalele lor care se atârnau de gât, ori erau duse în mană. Dacă ei se opreau pe loc, atunci ele, pe picioare desfăcute, 'deveneau tarabe. Iată un simigiu cu covrigi şi tăvi cu plăcinte (pe aceeaşi tipsie, cu cuptor dedesubt, plăcinta era juma-^tate cu carne, jumătate cu brânză, iar porţia era tăiată cu lopăţica, după cererea băiatului pofticios). Alături, altul are tablaua purtată de gât, cu corăbioare, nugale şi foi dulci^ roşcate, de pistil. Sunt şi salopgii pentru cei ce vor să bea, ceva care ar putea să semene cu ceaiul şi cu zeama de carne. Multă căutare au însă cei care vând dulciuri, câte un purcoi de floricele albe şi roze, legate între ele cu sii^op întărit, apoi bigi-bigi, un fel de cârnăciori roz, făcuţi din miezuri de nucă înşirate pe o sforicică şi năclăite în sirop gros da trandafiri. Se mănâncă ţinând capul sforicelei în mână. Sunt pe alte tablale bucăţi de rahat, baclavale turceşti, acadele tari, care se pun pe colivă, roşcove, poame din pere şi mere uscate, stafide, apoi candel ca nişte bulgări de miere întărită. Vara, braga şi limonada sunt purtate în spate şi în doniţe ferecate frumos cu-cercuri de alamă şi ţintuite cum se cuvine.

Iată, apare un şcolar, a ieşit se vede mai repede, şi toţi negustorii care aşteaptă pe vine, îmbrăcaţi cu ce dă Dumnezeu, cu calevri grosolani în picioare, bat în tarabe şi-1 cheamă la ei, toţi odală, lăudându-şi marfa cu glumWnţ sau nepotrivite. Şcolarul, căruia îi lăsa gura apă pţvind în jurul său, nu ştie cc să facă, şovăie, căci areWmi para strânsă în podul palmei. A luat un bigi-bigi, dai tind ducă la gură, o mină de fier i-a strâns braţul.

— Ştii că-mi placi, vei'işcane? Vrei să mănânclsini hai? Nu vrei să plăteşti vama? Hehehe! \par

E Sotea, un vlăjgan care are pumnii puternici Vi nif ciocane; iar când se dc^sfac şi se strâng la loc, pind nişte cleşte. Stă mai mult în faţa porţii decât în ckiă şi spaima colegilor lui. Acum băieţaşul vede cu dispoAre Sotea i-a muşcat mai mult de jumătate din bigi-bigi n (? înapoi numai ce se scurge pe capătul sforii. Nu are tmp zică nici pis căci Sotea a alergat la un altul, căruia i-' paharul cu toartă de la gură. Băieţaşul vrea să bea s; kp# fără să plătească birul cuvenit tiranicului vameş. \par

Iese acum pe poarta şcoalei, între mulţi alţii, §i ualf^^ băieţandru negricios, slăbuţ, cu ochii întunecaţi, dar străVtcif^^ lori în albul scleroticii lor delicate. Nu pare să aibalct^^^' paisprezece ani pe care îi are. E Nicolae Bălcescu, acuriii^ clasa IV-a la umanioare. E îmbrăcat într-un fel de suiuc. scurt, închis la gât, cu şapcă în cap, şi are în picioare cizmuile, căci locuind tocmai afară din oraş, în mahalaua Visariol^^ lui, trebuie să străbată uliţele, acum cu ploile lui marV.i^^^^, desfundate de noroi. La subsioara are un pachet de căiii^^^^' şi caiete legate cu sfoară. Se scotoceşte în buzunare şi V apropie sfios de alviţarul care se ridicase bucuros de pe vii' şi îşi încuraja muşteriul. îşi alege cu poftă o bucată de alvif şi tocmai se pregăteşte să muşte din ea când e luat de gulc de Sotea.

— Frumos, nenicule. vrei să mănânci singur şi la nerl-ii' nu te gândeşti?

Bălcescu îşi muşcă buza, puţin palid, şi spune apoi liniştit, privindu-1 de jos îri sus, cu ochii lui puţin oblici:

— Dacă mă rogi frumos, poate că am să-ţi dau. iumătate. Sotea se prăpădeşte de râs.

— Să te rog, ha? Ştii că-mi placi? Pe cine a mai ruj>at Sotea? Uite. pentru că nu-ţi cunoşti datoria, ţi-o iau pe toată.

Şi vlăjganul întinde mâna lacom spre alviţă, dar înainte d^ a o ajunge, cu. o smucitură a braţului, fulgerătoare, Bălcescu i-a trântit chiar pumnul cu alviţă între ochi. Sotea, lui

I soai de cat” cu\par '.n uni, 'â p are Q'an ki feti ia ifa sa

— SU/

I

¦”il, I f potrit, năucit, alunecă în noroi, nepricepând ce i s-a întâmplat. vând ridicat de jos, cu faţa strâmbată de furie şi s-a năpustit umi^pra băiatului negricios să-l ia în braţe şi să-1 iVângă. ind. -nai primit de la el un pumn în obraz, dar ăsta nu l-a durut t şi a izbutit să-i prindă şi să-i strângă mina, i-a sucit-o sini^oi, trăgându-1 spre el, făi'ă ca măcar să se aplece. Deşi Icescu i-a pus un cot în dreptul gâtului, vlăjganul vrea să,) ^a cu el de pământ, însă băieţaşul s-a virât în el şi încleş-Hfi rea între ei e atât de mare, incit nu s-a putut desprinde nici î şptea şi au alunecat amândoi în noroi. N-a apucat să-i mai re băiatului decât vreo doi ghionti, prin surtucul A'erzui de fi (Oa vopsit, că vlăjganul se pomeni încălecat de alt ni, ip, u mai mare decât Bălcescu, cu o figui-ă ascuţita de viezure; iu^cesta îl făcu să urle de durere, căci îi înfipsese mâinile în ^oiiar şi trăgea fără milă. A urmat o scurtă învălmăşeală în rare Sotea a mai primit de la Bălcescu incă un pumn – lot ^pel cu halviţa – între ochi şi a fost bucuros să scape lip-^. jsindu-se de vama care i se cuvenea după părerea lui. Ceilalţi ee-doi, cam ciufuliţi şi mânjiţi de noroi, dai* mândri de biruinţa/lor, au început să adune de pe jos cărţile şi foile de caiet; ^ împrăştiate.

— Te-a lovit rău? întrebă Ion Ghica, ' băiatul cu J mutra de viezure, care avea să povestească în amintirile lui, scrise peste cincizeci de ani, această întâmplare. Nu trebuie să te pui cu un bivol ca ăsta. nu vezi că e voiiiic ca un bivol?

— Nu arc nici o însemnătate. Mă doare undeva între coaste. Principalul este că i-am dat vreo două inire coarne. îi scânteiază ochii negl'i, de bucurie. Înţelegi? Tocmai fi-indcă-i biv<„l i-am dat dri^pt între coarne. Ah, drept intre coarne.

Ghica îi ţine cărţile ca să-şi aşeze caietele.

— Ascultă, eu cred că e nebunie să te pui cu unul ca ăsta. Bălcescu pare că nu pricepe ce-i spune noul său prieten,

^ Camâl Petrescu a reconstituit momentui plecând de la evociirea lui Ion Ghica din Scrisoarea XXVIlL (Corespondenia cu V. Alecsandri), apărută în Com-'Oibiri literare, an. XXI, nr.; 3. l iunie lli87, p. U) o-2U). cu titlui Amintiri din 1S48, reprodusă în volumul Scrisori către V, Alecsandri (1887) eu titlul Nicu Bălcescu. Iată fragmentul din scrisoarea lui Ion Ghica. revelalor pentru simiUtudiui; Oda1. ^, ieşind de la şcoală, apuca. scm drumul. spre casă, luând prin scurta ulicioară caro începea în poarta Colegiului Slântu Sava, între curtea Petres-cului 5i casa cu pridvor a egumenului grec al mânăstirii şi se s/îrşea în uni-^b'ul bulevardului şi a stradei Academ'„'i unde '^ra dc o

— Şi ce vrei să fac? Să îndur tirania lui? Mi-e silă de colegii noştri care se lasă batjocoriţi de un astfel de bivol. Putea să mă omoare, dar nu vreau ca mândria mea de ora să fie călcajă în picioare. Viaţa nu merită să fie dacă e trăită în genunchi în faţa altora. îşi privi caietele încă ameţit de propriul lui curaj, dar vocea i se coborî într-un ton de caldă prietenie. Şi pe urmă trebuie să-ţi spun că mai sunt, parte, la dreapta, casa Dt'brotineanului şi la stânga, câşa Spahiulu Poarta şcoalei era In câţiva paşi de uşa bisericei, cam pe locul unde s-u ridicat statuia' lui Lazar. Acolo se aşezau pe vine în şir, unul lingă altul, mexari, simigii şi bragagii cu tablalele şi panerele lor.”

După aceasta fixare a cadrului, Ion Ghica va continua cu relatarea incidentului dintre Sotea şi Bălcescu, de fapt împrejurarea când l-a cunoscut pe viitorul său prieten:

Un găligan de şcolar, cât un bivol do nvave, uoari'^e pc un băiat slab şi pirpiriu, îl Irântise la pământ şi-căr; i la puPini. c-^r. ^tind să-i ia din mtna o bucată de halviţă.

'ul. căruia toţi îi spuneam Sotea. p<.; ntru ca eia de o putore.: umai vărul meu Mavru * îl venea de hac, îşi i) etrecea timj^ul mai mult la poarta şcoalei, între plăcintarl şi salepcii, decât în clasa, Ind. -^tiA ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete şi i~l smulgea din mână: graţie puternicilor săi pumni, raşi disc o aşa groază printre băieţi, încât muUi ii plăteau tribut în na^ sau în parale, ca să nu-i bata, sau să-i protejeze în contra altoT iâ'„-azi.

De asta dată, însă, găsise împotrivire, baiatvil. deşi trântit la pavnânt, dar nu lăsa să-i scape halviţa; o apăra din mâini şi din picioaiT, cu dinţii şi cu unghiile.

Fie dui indigaaţiune. fie că puteam conta pe camarazii care veneau în urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în ajutorul celui slab şi asuprit.

Cea dintâi grije a băiatului, când s-a ridicat de la pământ, a fost să caute să-şi adune după jos foile caietului sau, zdrenţuite şi risipite în luptă, operaţie lungă şi migăloasă la care i-am dat şi eu o mâna rfrajutor.

A doua zi, când m-am dus îa şcoală, l-am găsit în uşa clasei a i A ' a de umanioare; cum m-a văzut şi-a scos şapca, arălându-mi cu niultumire c; iietul, zicându-mi:

Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău, cu dumneata, că mi 'iierdea. pfu^at. o grămadă de muncă.

iL>rupte erau Upiâo şi cârpite fiecare îa locul lor, cu o mi-Vionsă îngrijire.”, Şi urmv'a7. ă câteva detalii integrate curând după relatarea buscu-'. J, ei în t'^xiul romanului, relevante pentru interesul surprinzător al tânăraUii învăţăcel, interes timpuriu fată do istoria naţionala: „Dijr Ce m-a mWM mai muU a fost să văz, pe unele pagine scris cu litere) j uscirle fraze ca acestea:

Corniţele Dimitrle Mavru. general do divizie în armata ru-¦ M. al generalului Nicolae Mavru şi al Profirei Moret de ¦i c^, născută Ghica (n. 1, G.).

tn oricum, unii oameni ca tine, de pildă, cai-e să sară şi: ei, fără să se gândească prea mult, când văd lupta ^>dată începută. Totul e să începi.

Ion Ghica ridică spre el ochii negri, cu un surâs de viezure inteligent în sclipirea lor, apoi începu să descifreze prin caietele adunate de pe jos: „Peti'u Maior spune,.” „Fotino zice.,” „Din Constantin Căpitanul.' „După logofătul Radu Greceani; '

— Ce-i cu asta? Nu pricep nimic: Cine sunî ăşlzc. I.

— Istorici de-ai noştri. de-ai românilor.

— N-am auzit niciodiită vorbindu-se despre ei 1 Ex: i^tă o istorie a noastră? La şcoală nu s-a pomenit niciodată despre asta nimic. – 'Aaron Florian n-a ajuns decât până la egipteni

— Nu există până acum o istorie adevărată a româniioi, dar ne-au rămas o m. ulţime de însemnări, avem cVonid şi] etopiseţi.

Ion Ghica nu ştie ce sunt cronicele şi ietopiselii.

— Şi tu le-a citit?. Unde le-ai găsit?

— Mi le-am copiat. Am să ţi le dau şi ţi*:'-”. Unele le-am găsit la mâniistirea Argeşului., A rămas o iadă de cărţi şi manuscrise de la episcopul Ilarion, cel care a fost prieten cu Tudor Vâadimârescu. Toată vara trecută am stat mai mult îa manăstire decât ia Bălceşti.

— Eu nu ştiu, cum ţi-am spus, din istori.? cccil;'Uisuî început acum două luni de Florian Aaron, îcr. prv '-ri, despre fenicieni şi egipteni.

— E bună şi aceasta, dar nu este istoria noastră, şi tâ'obuie să-nvăţăm întotdeauna mai întii istoria pe care o trăiro.

Bălcescu zâmbeşte gânditor, dar nu răspunde.

„Petru Maior spurxe,. >* -^Fotino? Ice.

¦„După Constantin Căpitanul. ^ -”După logof. Radu Greceanu,.

Aceasta m-a mirat cu atât mai p-atunci nu st p<jrnoneri în şcoalele noartrc de istorie naţionala. D~acia de câteva luni Florian Aaron începuse un curs elementar de istorie generală, în care vorbea despre asirienî şi egipteni; nu ajunsele nici la greci, nici la roman„^.”

Cum se poate observa, Camiî Petrescu a căutat să-1 înfăţişeze v^-băiatul, slab şi pirpiriu” care era elevul Nicolae Bálcescu careciim ra învingător al lui Sotea sub ochii lui Ton Ghica (n, etí.).

col Pu să ita de ca pa P< ri' al ti

— Vrei s-o scrii tu? Spune, de ce surâzi? Aşa s-a legal o prietenie care mai târziu a luptat şi împotriva altor tiranii

Dar Scitea nu qvh singura pasăre de pradă care sc rote printre tarabele cu bunătăţi pentru şcolarii de la Sf. Savó

JJn rumân cu minteanul pe umeri, ca la el acasă, şi c nădragi de aba albă găietănaţi, vătaful curţii, se opri în dreptul uneia dintre tarabele cu plăcintă şi ceru poiuncitor:

— Cu carne!

Plăcintarul, deşi om în vârstă şi cam rotofei, îşi zburli mustaţa mare şi căruntă, sprâncenele ţepoase deasupra nasului cârn.

— Astăzi nu e dzoi, astăzi nu-i tainu la tine. şi intoarsv capul către un elev, pierdut de muştiriu, tocmai fiindcă vătaful curţii ocupase locul în faţa tipsiei cu cuptor dedesubt

Omul stăpânirii. cum se socotea el, izbucni furios;

— Ascultă, mă grecule. cu mine vorbeşti aşa? Mă. miiiu să nu te mai prind p-aci. că-ţi răstorn tava şi te-arunc p. uliţă!

— Grecu? Mu de ţc ma faţi tu grecu întreba bătrâni lani, mânios. Eu n'i -^un^ ^vrcv. Eu sim*^ nl-^ţintar niţi d douazeţi de ani.

— Mă caţaoane. tu nu înţelegi s-o storci numaidecât dii curtea şcolii? începe să urle vătaful, u-idăi-ătnicia plă-cinlaralui. care nu mai vuia, se vede. să-i plătească peşcheşul cuvenit, după cum socotea el ca i se cuvimv Ai înţeles? Când <>i '/k'C trei, să nu te mai văd în curte^^ şcolii.

— Ma. de te ma faţi tu caţaonu? Am plocato eu cu Academia dc greţeasca la Magurcanu Nu. tu am remasu cu Lázaro, didasealiis ala mare. la scoală românească. Afla ca ş Lázaro a mâncatu plalinta dt la mine. Da* elu a plalil-o.

Adeeste că lani nu v (M*bea negramatical şi cu accent gixcesc dccil când sc inluria şi când ii scăpărau ochii Altfel viii om blajin şi aveii u grozavă mtmorie a datelor şi a numerelor Acum fierbea dc minie.

— Cuiaonu? AUZI. eu. cataonu * Ma. daca eram caţaonu mă diâteam şi eu cu şcolă greţeasca la MaguieanUyr. Acole sase sutr de scoleiii. Şi didascalos toţi muclesi. Porta fracu, Ha. ftvu'u c: '-nd-i! itnga pana la pamantu, m bnmhii do nlama.

liâo

Şi pantalonii vera jlerul sere bâtu ca un bătu, ma

Şi L tdevârat. Faimoasa Academie de limt iniemeiaia ia Sveti Sawa de Şerban Caniăcuzino la 1H80, avea incă după o suta uiiici^txi ce ani ceva din marea ei strălucire de odinioaiă. Se mutase la Măgureanu, undo locul este mult mai încăpu*^' ri-'^^'^<:'^v? r^a¦nf? care se modernizaseră.

lani L>i vărsa se vede un năduf vechi, căci nu se mai pudomoli, mai ales că sim^a că toată lumea se i iscuhăloi i

— U am remas unde eiau nuniai uo^^^ii ut: >codomnu părinte Lázaro avea gherocu negru de popi. slăbea din ochi pe vătaful curţii, care se irr*. *'^' í „. loc nemaiştiind ce să facă. şi stăruia, acum simţi; i

— Da, aşa >a ştii Lázaro > mine ara í scoia asta. Elu harania pe şcolerii în cias. cu azbuche. cu iizofia şi cu trigonomeiria, iar eu, în curte, cu plaţinta. Vătaful se lipsi de plăcintă şi pUnra, săltând furios mir al pe ' T.^'„^ –: se lasA '^^l ' -trigă duo' fără tiic:

— Ma, la mine a m. o plaţinta şi eforos d' vomicu ala mâie, lordâchi Golescu. Daca n' pe elu, ori pe baialu de ' pe Arăpilă.

a adevărat, anume că mi artui a^ -n. oii î'. măneşti, lordache Golescu. clorul caix atit pe Gheorghe Lazar, nu dispreţuia plăcintele, pi. cva ˇinul bun şi celeâalte” dar mai mult iubea zical<^ şi proverbele româneşti din care făcuse o imensă cule^ A scos el o ^amatică românească. Cam în toate se asemăna, de >aie-5ău. logofătul Dinicu Golescu, mort în ISS*”? >pie atroâsebire de fraţii şi verii sai, Arăpilă (i unea aşa fiindcă era oacheş de tot, ca iji tată-să ca? a-l beasc^ de văi j1 său, fiul lui Ehnicu, tot A.- ^^ Go'- -i se spunea din aceeaşi pricinn Albu) învăţase '; tară ia Sf. Sava. Avea să c. t cândva al alălu.

de Bălcescu şi de Ion Ghica, dintr-o put” i prietenie care a jucat un rol atât de mare în revoli: lirziu.

ua prijinii co

Pv să ită de ca pa

Nicu. pină.: rebu. 'ara acasă p<* Frusinica. Numai aşa scapă fetiţa de bătaie, când untori vine dân hoinăreală seara prea târziu şi cu rochiţa sfuriata sau pierzând vrc-o ghetuţă. Plânge şi nu se duce ploA când nu merge coana Zinc ¦ ^aşi cu ea. Ma^^, bolnavS de atâta timp de piept şi SK, t iău nu poate u. – o bată cu palma ei osoasă şi umedă nici să strige Ia ea. Geme şi o croieşte cu un bici de trăsură pe care-I are lângă ea, dând pe uiide nimereşte. Când e doftoiea. sa însă de faţă, se ru şine; izâ,: i; i pe urmă e atât de bucuroasă că o vede, încât de batirul ei lasă fetiţa, care se vira repede în aşternut, nespă-la: Ă. <i sc preface că doarme. Ehn somn maică-sa n-o scoală r' ¦ ^ 'ă ca b-o bală. Mai e că. într-o casa atât de ^> -î^ă de n. ^inca nu vine niciodată cu mina goală.

— flai. FrusLnico. hai, că azi mama are de vorbit c Costache. hai că te duc eu, o îndenvaă acum Nicu

Ea se mai codeşte, dar merge, E o seară răcoroasă de martie, căci adie uşor vântul. Co păcii sunt tot negri şi^scaţi. dsr miroase a primăvară. Fru sinica stă cu trei case mai departe, după ce ţi-eci: de un ode ceardacur: şi duzi şi de un puţ cu roată. Intri pe o poartă dărăpănată; atât. e faţa la stradă. Apoi mergi VTOV^ d'>'iă sute de paşi printre două garduri de uluci ascuţite la ^ mâncate de ploi, ca pe o ulicioară, până dai, fără să m^ i şi prin altă poartă, în curtea cea mare. Aci, în fund, spre dreapta, sunt nişte şoproane şi un grajd mare, dărăpănat. Pe stânga sunt un şii de odăi joase, ţărăneşti, cu prispă lipit” cu lut, fără parmalâc. cu stâlpi strâmbi boiţi cu albăstreali Acoperişul este de şindrilă putredă; înnegrită şi spart pe ici pe colo. Deasupra casei c un cuib de barză, acum gol. I-curtea cea mai e sunt tot felul de sfărimăturL Roate cam fără ia2

I spiţe, butoaie cu multe doage lipsă; In juâ'ul unui put zac jglieaburi de trunchi de copac uscate, cu muşchi pe ele. Un cai* fără roate stă părăsit în faţa şopronulin, descoperit şi el p*' jumátat6-de furtuni. Înăuntru e şi o caleaşca numai pe butuci, jupuită de piele, ou lacul ainpilor şters, crăpat. Grajdul, pustiu, are uşa prăbuşită, iar podul ii o într-o rână. Deşi acum. în înserarea răcoroasă, Nicu nu le vede limpede, le ştie bim. pe dinafară, căci aci s-a jucat când era mic şi el, cu alţi co>: ii din mahala, de-a surugiii, de-a hoţii caro atacă trăsurile, do-a războiul cu turcii. Nu-i plac dudele şi nu le mănâncă nicăiri. dar în curtea asta e altceva, căci aici sunt nişte ăiizl care fa. – dude mari, rrţţre, luci i dulci ca murele.

Au intrai în tinda y., á': n caro, într-o albie, sunt niş^-: ufe puse la înmuiat şi de unde vine un miros iuio dc săpuii şi leşie. Lumina vine slabă, prin uşa deschisă, din odaia de alături, tle la o cand-^'. î care pâlpâie în col^, subí o icoan.

Pc un pat de scânduri, pe care sunt aşternute ni^io toal*. Wicu vede capul uscat de suferinţa, tu părul despletit pe pernă, al i Frusiuichii. Tot n-ar fi băiut-o astă-seârr' căci e sfâivJ aU; primăvara care vine pare s-o doboare totul. Mina pusă pe plapum. a veche, cu lină îngrămădii r> prost, e osoasă şi palidă, fără pic de putere. Pllpjirea cari delei pune puţină strălucire în ochii, care se înfrumuseţează atât de mult înainte de m) aitcai tuberculoşilor. E felicita că îl vede pe ' care însă tresare pi ţin din pricina r '; ui uv: iiu>^>. L; ca. l; *v. i unied.

— Eşti mul;'. mamă? Ş^-: „^'„t^: ^ l-'iO lecţia Ca n-am văzut-o de azi-dimineaţă.

FrtH^ SG ţine cam după uşa.

: u nu poate minţi, dr. r nici nu poate spune adeví rul. Biibiie ceva, suiizând eu prietenie. Frusinica este eleva lui, a învăţat-o să ci foarte deşteaptă, dar nu-i prea place.w.: ai c^. ra, Lnra lui mai scrie, răbdătoare, cu condei.,. – '-'. liţa noa. t^^ră. Altfel, ii este gândul numai la ar,.: ilă cu bau Iii pe maidan. Nu-i plac fetele, nu-i plac îndeosebi Se^a^^ţâţa şi Mar-ghioala, care sunt ntai niari decât ea cu doi-ţi îl pl kc cel mai rnult pe Barbu şi î: e ţaro. ruşine de l>3icu, dar poate fiindcă el o cu vreo cinci-şase ani mai mare decât ea.

— Bunicuţe, nu manine nimic. Am mâncat la Batbj. se grăbeşte fetiţa sa spună unei bătrârle uscate şi uşor încovoiate, care vine cu o cană de apă şi o pune pe masa de lemn de lângă pa^-l Ho”*^v.'ri D-vă nv; *îunco av írob'ii să col

Pu să ila de pa nuui. bla un om cu care mi Q.: ^ ftii. r>^^^ *”'%ui laicnc

(1 du;'^^^„^”^scl s, i de spnnct-natâ ca şi

—^^^^ faiiiilnl,. d< scimu-i ale larii DuDă funai, î Íucid,., lui Şutu. după cit? nare HnÄI '^'„'i'„^^- '„P” de la, s, a„bu, î”p”. rivS Z^iiirr^; ^';: ^:'^: ^; ^ parca, alia ruda a lui dcv^enise marc dragoman şi astfel, subt Grigore Ghica, el, fără să mai fie boier halea, era totuşi foarte căutat de către cei care ştiau bine că la Istambul se hotărăşte soarta domnilor şi a boierilor români. Acum Ortoscoleu, căruia nu-i plăceau femeile oacheşe ca el, se ţinea cu o văduvă tânără, voinică şi bălană şi ar fi divorţat de nevastă, ca să poată trăi după pofta inimii lui. dar atunci ar fi trebuit să-i întoarcă toată zestrea piimită. căci n-aveau copii. Era mai mult la ţiitoare şi la clubul din casa Torok. de lingă hanul Filaret. unde adeseori îl prindeau zorile la jocul de cărţi. Ne-vastă-sa, căreia tatăl îi miuise intre timp, se topise, slăbise în cei şapte ani de căsnicie stearpă şi lipsită de oiúce bucurie. Ar fi vrut să divorţeze şi ea. daitoate rudele ei, ca şi teribilul bunic sprijinit în cârje, ţineau la căsnicia asta cu Ortf^scoleu într-o seară de ianuarie, una dintre slugi. Truţă. caie slujea la masă şi care băgase de seamă cistăpâna glumeşte adi'-seori cu un ucenic al lui. cu., Făt-frumosul din flori^', cum îi ziceau muierile din casă toate, şi tinere, şi bătr'âne. se pus la pândă. Manóle era feciorul unei ţigănci, o roaba, care ve nişe CU'mireasa din casa Bal-Ceaureştil<>r. dar (M*a bălan ca un nufăr şi cu părul strălucilor ca alama. Era cam de aceeaşi vâistă cu stăpâna casei; când erau miei dctot. sc jucascM'ă adesea împreună. Al cui o fi fost atât de auriu intre ţigani, dup., tată, bineînţeles, nimeni nu a ştiut niciodată. Truţă era tot timpul cu ochii pe acest Făt-l'rumos care-1 ajuta la slujb; mesei, căci îi era frică să nu-i ia cumva locul, dar niciodată nu aflase nimic, fiindci'i glumele erau n („^'inovatí' cu toiul, aşa că nici nu era nimic de aflat. Totuşi, în srara asta de Bobotează, după ce plecascnă musafirii, toţi rudtfoaÉ-tc aprc^piale. Marieica mai întâi^zie până către miezul nopţii în sufi-ageru Puţin ameţită dc vin. îl t („t necăjea pe băietan făcându-l nă-tâng şi încurcându-l la strânsul tacâmurilor. Apoi spuse c. vrea să ia singură cafeaua într-un iatac, zis al sofaleU>r. păs Irat de obicíú pentru musafiri. Zefleniitoai' (îl trimisese, dt aci din iatac, de cileva oii înapoi cu cafi^aua. certându-1 c nu e l^ine fiai tă. ori îl afuma cu fumul paifumat al ciubucu lui. pentru că acum ii trăsnise piin cap să tragă din ciubuc aşa numai ca să vadă şi ea cum e.

Ortoscoleu era dus la ibovnica lui. care mai poftise la masă şi câtiv'a prieteni de petrecere,. edecuri” de-ale lui. Ştia toată lumea de legatui'ile lor şi se socoteau ca la ei acasă Se jucau toţi, prietenoşi, cu fetiţa negricioasa şi sprâncenată pe care o ştiau că e a biv-vel-logofătului Fireşte, acesta lă-

1R3 co!

Pu să ită de ca pa

Pf ru al ti C cheia în bJLtl^.rS^. ^ZV^! ^ „f 'atacului se Inii de-a dreptul la ibovS Lfsă' iV^îh^^-^ ^ spuse ce se íntímplá acasá Cei! „^ ^^^”-^ teptau într-un şopron fS num. Tl^' ^ un ger năprasnL, ^uTâcLvârat^ţ^aÎ^ talunecând uneori piezişpezăDSl ^^u, un sfert de rpaOr.fJ^!L. T ^^P^” îngheţată. In mai puţin (Lai tură şi de lumina cur^ venea „V” ^'TT' ^^P^^^' vin şi de dracToste Manvf, ^ ^ desfăcută. Am lumea nici cândtărbifi ^î^'o'C?” ^^'^^ ^^-^^ ' cu toate celo cinci făclu aJe lui 7.„' '^^^”^„^ ^'„i„ către cei doi. Flăcăul cel cu fa/^Ih- ^^'^^^^”^ '^^^^^ vâlvoi de gi-oazâ, nu putea scon/nn ^ '^'^ P^^^^ ^^^^^^^ carea pisfolului dLr Ortn? nf ' ° ^^^^P*^ desear ci şi pe frme ia care ^ele lui, scaunele t aianţă

^ inase^. uin ie ceilalţi doi. Un picior în pi-^pt o d încerca acum zadarnic să se acop Şl mobila răsturnată, vasele de c teptascră toată casa, şi în fata dorea el, zeci de slugi năucite, plaro. Ortoscoleu ceru întâi să se, mă< cu pacuiâ, ca să o plimbe goa.'ă pe un mSar D fata mtoarsă spre coada mă ' ^, – arăta legea nescrisă pontr ^'„^ vây. u însă că şi aşa are ma. brace, şi pe el, şi pe ea până L ţii îşi pierduseră cunoştinţa.

vasta, de spaimă #iru, ine. Ii sr; ^.

braţările de la mâini şi cerc şi le puse liniştit într-un dr poruncă să fie duşi amâxido mând, îl îmbrânci D (t gol al iemoH. şi-i sm.ai cu g'<-' i. Iai c. Oiuă ea In braţe c t. _.; oi

I

I

I icettea să o duci singure şi alergi înapoi şi ta de pe măsuţi.3 un inel cu un smaragd mic, cnr^ îi scăpase bărbatului printre. > degete, apoi smulse un macat dp brocart aşternut pe sofa şi i alergă din nou după ceilalţi. Ii ajunse când cei doi erau aşe-zaţi în sanie, unul sprijinii de altul, la lumina masalalrâor. aprinse dinadins, cu toată curtea în jurul lor. Aruncă macatul dc brocart peste trupurile goale şi avu timp, înainte ca Ortoscoleu să smulgă, scrâşnind din dinţi, macatul, să puif inelul pe degetul cel mic al frmf^ii. Armăsarii vineţi, ^ speriaţi, jr. cau în loc. OiMoscfileu caro înjurasie tot limi ca să dramatizeze şi deci să facă să se întipărească bine in-tfmplarea, dar caro în sinea lui era adine bucuros de cum se întorseseră lucrurile, smulse aprig macatul şi strigă încă o diiă, plesnind-o cu dosul palmei peste obrajii învineţiţi.

— Aşa pălesc cui vele care-şi necinstesc casa şi neamul? Apoi croi puternic cu biciuşca întoarsă ai^măsarii, can porniră în goană sălbatică pe poarta deschisă

În clipa aceea îşi dâd ma însă că s-a. puica ca sin. a şi fie dusă, /de caii în! a conacul din vie Se îngropi la gândul că astfel fc! ar mai fi f^'^^* rh^-^r în riipn deiscoperirij vinei, izr^onită din propria i urlă din nou la împungându-1 spre calul cu care nişe TruţA şicare avea încă şeaua pe el

— Aleargă la vie, spune-i lui Florea că-i impuse pe toţi H^li de acolo dacă le deschid cumva, „ Doica strigă şi ea îngrozită

— Nu fi blestemat, Năstase. du-i la soru-mr^ P^PT^OTPU să-ţi ierte tot ce ai făcut!

Armăsarii vineţi, înnebuniţi de lovitiiri şi de larmă, c flde lumina masalalelor, porniseră într-un galop întins. Sani< Uşoară aluneca pieziş, sălta peste troiene. Zăpada azvârlit. do copite cădea pe faţa femeii, pn? care muşcătura gerulu aproape o paralizase. Văzu alături de ea capul însângerat a flăcăului, trupul îndoit pe spătarul săniei, pe care se pre lingea sângele. Părea mort. Si^” lipi de el şi îi simţi cald incă Era o lună plină ca o tipsie de argint, a cărei lumină prefáctv. ateU le într-o pulbere aurie, ca o ceaţă în slava cerului senin. Zăpada, care acoperea totul, de piiveliştea părea polar, prinsese coajă şi scli {x^a ca milioane de sfárim^Laü a aticlă. Casele şi arborii, şi ei acoperiţi de zăpadă, se căptu ^au cu umbre vineţii. Era târziu, şi oraşul adormit pă; > pustiu pentru vecie. Vizitiul, care pierduse urma san Ierga în galop, dar tropotul calului său îl înipiediea să aua^ coi Pu să ită de ca pa P ( vii al

Ve c copitele armăsarilor, înăbuşite, de altfel, de zăpadă. At şlia alergau cu şleaurile largi întinse, cu coamele în vânt/'ne he zând de spaimă. Vizitiul cunoştea însă obiceiul cailor şi tia de asemeni că unele uliţe, care mergeau în lături, erai fundate de troieni. Ajunse greu din urmă sania, tocm^ pe şi Ecă u, Podu Văcăreştilor, şi izbuti să prindă armăsarul din st de hăţul care căzuse. Ocoli apoi spre un dâmb inzăpez sania se opri. Trupurile goale, pe care le pipăi să vadă mai sunt vii, nu mai mişcau, dar femeia nu leşinase din ci numai se prefăcea şi ţinea ochii închişi de ruşine. O a kta să reziste la un asemenea ger şi faptul că băuse binişor, li-zitiul scoase de pe capră cele două pături moi şi groasclde păr de cămilă, cu care se acopereau caii când aşteptau no tea. înfăşură apoi bine trupurile goale. întoarse sania pi. după ce-şi legă roibul înapoi, se sui pe capră şi porni sie cealaltă parte a oraşului. Luna era tot sus, şi peste fatalei plină treceau nori subţiri, ca un voal argintiu. Oraşul pala adormit ca într-un mormânt de zăpadă. Acoperişurile, c; re stau să se năruiască, sticleau în lumina lunei. Trecură pe la Curtea Veche şi ajunseră pe Podu Mogoşoaiei, lângă hartl lui Constantin. Pustiu peste tot. Biserica Zlătarilor era întj-necată şi parcă îndepărtată, dar peste drum, la mânăstii Sf. loan, văzu porţile dintre prăvălii deschise şi călugării ui klând cu luminări aprinse, căci se pregăteau de slujba c mare de noapte, fiindcă a doua zi era ziua Sfântului loan aveau hram mare cu slujbă de arhiereu.

Abia pe lingă palatul lui Costache Ghica, unde locu acum Grigore-Vodă, frate-său, întâlniră nişte caraule înf< folite, dar zgribulite, cu faţa înţepenită de ger. Doi paşi m. depLirie, la clubul de la casa Torok era lumină. Ocolind j: după Biserica Albă, spre mahalaua Visarionului. unde şti că stă sora doicii, el opri caii în dreptul unei porţi dărăpănat” O împinse cu greutate, fiindcă acum era înţepenită de troien de zăpadă îngheţată. Merse printre cele două garduri de uluc până în curtea cea mare cu grajduri,. unde aveau să-şi în groape viaţa cei doi. Aci nu mai locuiau, de când nepoţi boierului vânduseră caii, decât un rob bătrân cu nevastă-sa care era chiar sora doicii, puşi să mai păzească o bucată dc vreme grajdul păi^ăsit. Fuseseră uitaţi apoi acolo amândoi fără hrană. Boierul cel mare îşi vânduse cu ani înainte curtea lui cea mare, de pe lâfigă biserica Sfânta Vineri, în petice mici, căci izbutise să deschidă o uliţă chiar prin ograda lui, uliţa care ducea în Târgul din Lăuntinj, aşa că se putea clădi prăi t C a ii G li o r l d.

d n

SL ru î ca

I ca ni lia j) eihe-; tia in-pe ga

Sí ică n í|) u, aj ta) r. 1-Je ii.

e A a e a] valü pe ea. Fusese nevoie să dărâme şi grajdurile şi de aceea cumpărase aici fivada asta, ieftin, fiindcă era gâtuită ca o carafă pântecoasă şi cu gât lung, neavând la uliţă decât o faţă de cinci paşi. Clădise apoi aci grajduri pentru vreo patruzeci de cai şi vaci şi şoproane pentru tot felul dé căruţe şi trăsuri. Mai ţinea el şi sus, lângă casa cea mare. alt grajd mic, pentru o caleaşca şi doi cai de călărie, căci nu avea loc mai mult, Când avea nevoie de o trăsură, trimetea un călăreţ şi i-o aducea cât ai bate din palme. Aci, ţiganii neînsuraţi dormeau în grajd, iar pentru cei însuraţi, între care era şi vătaful Gălău, cu sora doicii, se făcuseră odăile ţărăneşti, cu prispa lipită cu lut amestecat cu bălegar, fără parmalâc, doar cu stâlpi strâmbi boiţi siniliu.

Manóle,. Făt-frumosul din flori”, nu-şi mai veni în fire şi muri după trei săptămâni de aprindere la creier, din pricina cumplitei bătăi îndurate şi a gerului năprasnic. Marieica, deşi se ridică din pat, se îmbolnăvi, din noaptea aceea geroasă, de piept şi dădu în oftică. Peste nouă luni născu o fetiţă, rod al singurei nopţi de dragoste neîngăduită din viaţa ei. Plodul era la chip leit tată-său. Timp de şapte zile, Marieica, zdrobită, aşteptase un semn de la ai săi, de la cei de un sânge cu ea, ca s-o răzbune. Dar Băl-Ceaureştii, prefă-cându-se şi mai ruşinaţi de întâmplarca de care vuiau Bucureştii, nu mai voiră să ştie de ea. Se lipsiseră de zestre, ca să nu se strice cu Ortoscoleu, în schimb bunicul lor, mânios că nepoata i-a făcut neamul de râs, a dezmoştenit-o, după ce mai întâi se gândise să o trimită tunsă la mânăstire. Astfel, le sporise celorlalţi doi Băl-Ceaureşti considerabil moştenirea pe care o aşteptau.

Marieica n-a mai ieşit, după înmormântarea iubitului ei, niciodată din curtea cu grajduri. Spunea cu un orgoliu înjunghiat că aci era mânăstirea ei. De fapt. era sălbăticită, căpătase groază de lume. Fetiţa a crescut ca o buruiană în bălăriile întinsului maidan al curţii şi al grădinii părăginite. De mare ajutor i-a fost femeii în ultimii ani Zinca Bălcescu, care nu numai că i-a dat îngrijirea doftoricească, dar a ajutat-o şi cu ce a putut, din când în când. Cu preţul inelului^ cam după vreo trei ani, a cumpărat curtea şi ce se găsea pe ea, din dorinfa aprigă şi din grija de a fi lăsată în pace., ca să se închidă astfel fie şi într-o vizuină, dar care să fie numai a ei, uitată dc oameni şi de Dumnezeu, cum îşi dorea necontenit. A refuzat să facă proces, deşi i se spunea că ar

PTJÍOA să-şi câştige înapoi zestrea. Numai gânckil că ar vedea altă lume, care cine ştie cum s-ar fi uitat la ea, o îngrozea.

În noaptea dintâi, sora doicii, nevasta Iui Gălău, făcuse să duduie soba, pe a cărei plită strâmbă a fiert apoi cazane cu apă caldă ca să-i încălzească pe cei doi Îngheţaţi, după ce îi frecase pe amândoi mai întii cu zăpadă. A doua zi, doica însăşi încercasesă aducă o boccea cu aşternut şi îmbrăcă-mmte, dar fusese pârâtă boicnilui care, surprinzând-o, îi opri bocceaua, îi dete câteva palmt şi o zvârlise în stradă, în zăpadă. Fiind bolnavă şi bătrâna nu mai avea nici un prrţ ca roabă. Ea nu putuse să nu viţră lingă fata ei, pe care o alăptase şi o crescuse de mică şi de care nici nu s-a mai despărţit. Bătrânul Gălău, car? în ultima vreme îşi câştigă pâima, pentru el şi pentiu nevastă-sa, ca tăietor de lemn* speriat acum că s-ar putea pierde caii nemâncaţi, scosese sania şi începuse să care lumea cu plată, cu cât i se dădea. Bucureştii nu cunoşteau pe atunci birjile, care aveau să fie introduse abia peste patru ani după pilda Petersburgului, de la bursa căruia le venea şi numele. Cam greu, dar GăJau tot izbutea să scoată, şi uneori şi mai mult, ox'âzul cailor, căci mulţi negustori aveau penti^u treburile lor nevoie de sanie. Nu folosi, fireşte, sania cea lăcuită în negiU, căci negustorii nu aveau deocamdată dreptul să meargă în căleşti scumpe. înhămase caii doar la o sanie de lemn, cu care pe vremuri se căra lapte şi ovăz ia curte. în primăvară, sania a fost înlocuită cu o căruţă,. mai dreasă, mai înjghebată dintre vechiturile rămase subt şopron. Un om, cunoscător al logii, a încercat de câteva ori, şi în anii următori, să-şi î că meseria pentru bani buni şi o sfătuise pe Maricica să facă plângere la Divan, căci pravila îi îndatorează pe soţ să-i dea 7. ET-; irea înapoi. Cu <x: hâi în fundul capului, de pe altă lume parcă, e^ asculta neliniştită şl nu înţelegea ce vrea omul act^sta de la ea.

Consulul unei puteri străine, auzind de acest scandal din li; rnea boierească despre care uriaşe întreg Bucureştii, dusese la vodă să-i ceară „să facă ceva”. Domnitorul, > ^ cam în vâr^Uă, fire patriarhală, care pleca de la nunţile pue-tenilor săi cu lăutarii după el, pe uliţă, ii zUei, ascultiise pe gânduri, frământândy-şi nervos dc. I.geto subt nar ca şi cum aâ' priza tabac.

— O astfel de sălbăticie medievală, alteţa, spunea cn^M-lul. osie nepotrivită cu un stat civilizat. Trebuie să hv niţi neapărat.

„Sălbăticie medievală”? Vodă îşi ciupi firele bărbii scurte, dar încă roşcate, cu ochi scăpăiători de supărare.

— Vreţi să-mi spuneţi mie ce trebuie să fac? Mir, care sunt domnitorul acestei ţări ^i paşă cu trei tuiuri? Şi s-a ridicat ca să arate că s-a sfârşit audienţa

Soţia acestui domnitor, izgonită şi ea de ci din tara. rătăcea de vTco zece ani prin străinătate cu doi copii după ea. Pe un negustor care îndrăznise să-1 roage sfios să o aducă înapoi, căci ţara s-ar bucura, el pusese să-1 bată pe loc cu biciul la scară, scos din sărite de o astfel de obrăznicie

Acum, după ce plecase ilul, se plimba prin laiac

— Ticălosul ăsta vrea sa nc strice obiceiurile dm moşi strămoşi. Auzi? Să-mi ridic eu boierimea în cap pentru o muâpre do<; f r-lHn^^tă ' puto altă

Ha CU CC i

Ins; bo< ca al: di

NECAZURILE STAPINITORIÍ OR în faţa chioşcului de lemn, mare cât o sală de palat, pus vm covor lung dc Smirna, pe care coboa^ă acum din „ retă Alexandru Ghica, domnul Ţării Româneşti. E în formă de cavalerie, cu fes în cap, cu cele trei mari decori. turceşti pe care le are la gât, peste piept şi în dreptul inim E palid, obosit, căci n-a putut dormi de grije toată noapte în conacul pe care i l-a pus la dispoziţie Duna-Valesai, pa cu trei tuiuri dc la Silistra. guvernatorul tuturor ţinuţi rilor turceşti de pe Dunăre, comandantul tuturor pasajelor al cetăţilor întărite situate de-a lungul fluviului. N-a dormi fiindcă înfăţişarea asta înaintea sultanului Mahmud Ha* cel care a nimicit cei douăzeci de mii de ieniceri răsculaţi piaţa At-Meidan la Istambul, îl umple de o spaimă rect Au primit poruncă şi el, şi domnul Moldovei, Mihail Stürza să se înfăţişeze padişahului aci la Silistra, unde urmaşul Iu Osman şi al lui Mohamed al Il-lea îşi va sfârşi plimbai-ea p< Dunăre. Acum caiet a lui Mihail Stürza s-a oprit şi ea la vreo sută de paşi mai departe şi el va intra numaidecât după domnul Ţării Româneşii. Chioşcul e îmbrăcat cu ştofe brodate cu aur, aşternut cu cele mai de preţ covoare, cu mobilă luxoasă, adusă din Bucureşti. Alexandru Ghica ia un pas mi-lităresc, îşi muşcă buzele şi pe urmă. cu privirea parcă oarbă, înaintează spre jilţul aurit. Pune un genunchi la pământ, ia pulpana cabaniţei împărăteşti şi o sărută, apoi trece în dreapta. După el, numaidecât, intră Mihail Stürza, vânăt de furie că domnul Ţării Româneşti a trecut înaintea lui. Ui-mează acelaşi ritual, dar el trece în stingă. Pe urmă intră, amândoi odată, cei doi mitropoliţi ai Principatelor, în negru amândoi, cu camilafca brodată cu aur. cu cârji sacerdotale încrustate cu lubine şi diamante. Apoi cei şase boieri moldoveni. Întia, după aceştia, comand-mMi oştirii cei doi co

I

I

I nei din Bucureşti şi cei doi din Iaşi. Mihail Stürza strânge furios minerul de aur al siibiei: colonelul sau de infanterie s-a încurcat în covor şi era cit pe-aci să cadă. Cei doisprezece negustori din fiecare Principat nu vor fi chemaţi înăuntru decât dacă va fi poruncă anume pentru asta. De pe jilţul a^' rit coboai^ă, măreţ, cu cabaniţa lui împărătească pe um ^ marele logofăt Aristarchi, capuchehaia domnilor pe lân^ Sublima Poartă. îşi netezeşte mustaţa întoarsă în jos.

— E mult mai bine, ce să spun? ^ult m.ai bine dec ieri. Totuşi socot că, dacă nu sunteţi nici astăzi poftiţi înaltul stăpân, după-amiază să mai prubuluim incă o da toată afacerea asta.

Trec apoi toţi afară, în faţa chioşcului, pe un covor mare ia cafele, şerbet şi ciubucuri şi să mai discute unele amă; nunte. Aiistarchi îi vede că sunt cârpe de spaimă şi caută le facă puţin curaj.

— Dacă e în toane bune, să nu vn ffrică d> nimic, ce. ide el însuşi de greşelile care se fac.

— Şi dacă e în toane rele? întrebă grijuliu Mihail Stürza

— Rugaţi-vă lui Dumnezeu, totuşi^-^^fie în toane bune E ziua Sfântului Gheorghe şi toată lumea firitiseşte pe marele ban lordache Filipescu, fratele Vulpii, de ziua nu-nelui. Vreo sută de boieri mărunţi, verTIVi numai să slujească, au apărut odată cu arnăuţii care poartă tot soiul de tăvi şi ciubuce. în dimineaţa cam rece, dar strălucitoare, de april. Dunărea curge, cu valurile ei grele, pământii, la câţiva paşi de chioşc, de se vede, de pe coasta dulce pe care se găsesc cei neliniştiţi, noian de ape în toată lăţiniea ei, împreună cu nesfârşite întinderi de lacuri şi stufişuri dincolo de malul celălalt.

N-au 'chef oamenii de nimic. Grija cea mare le taie pofta de dulciuri. Trag din ciubuce înfriguraţi. întrebarea ceamare este cum se vor înfăţişa mâine sultanului; căci astăzi se pare că nu va fi nimic. Cu favoriţi, cu barbă sau numai cu mustaţă? Au discutat asta cu Aristarchi toată seara, fără să ajungă la vreo înţelegere.

Portul bărbii şi al mustăţii a fost totdeauna o armă preţioasă în mâna curtenilor şi a supuşilor slugarnici ai suveranilor, mai cu seamă în veacurile trecute. Curtenii lui Ludovic al XlV-lea se purtau mai toţi cu faţa rasă. aceia ai împăraţilor din Sfânta Alianţă purtau favoriţi, tineietul progresist ţ3 – Un om Intre oameni, voi. ţ puto altă î.

sa c cu;

CC inşi ca al: di

SI purta barbă mică, colier în jurul feţii (mai târziu, su Napoleon al IlI-lea aveau să poarte mai toţi barb. l alţii îşi schimbau capul” necontenit). Boierii cei iiai Ţării Româneşti şi ai Moldovei purtau bărbile orto^ţ): numai ei aveau dreptul să poarte barbă încă de li) afară de oamenii bisericii. Era în această hotărâre, veni^pn domnitorii sosiţi din Fanarul Patriarhiei, un fel încă^tţân: do a-şi apăra credinţa religioasă şi puterea lor lumeascclatiti câtă era. 11

Mahumud II Han purta o mustaţă turanică, răsucţă în jos^ şi faţa rasă. Aristarchi fu de părere că a te înfăţjp cu favoriţi înaintea sultanului e nebunie curată şi ar In^^^ aduce neplăceri.

Alexandru Ghica se gândi cu jale că înainte de ăşti c şase ani, mai făcuse una, îşi jertfise barba cea mare de llier, ca să devie domn, lăsându-şi favoriţi, îşi zise, totuşi, căi să se mai jertfească încă o dată, dând jos şi acei favoriţi Rotiri, ceva mai laţi în dreptul gurii, care îi împodobeau a faţa. Ştie ce o să spuie toată lumea – dar nu în faţăui-reşte – că numaT cu mustăcioara neagră răsucită şi cu plul buclat şi cam rar, cu fruntea cam goală, arată ca un llr- | bier. Mihail Stürza avusese o barbă măruntă pe care, dkă câţiva ani, o luase cu briciul la bărbie, care acuma aparebe jumătate puţin cam butucănoasă. Părul îl poartă cam la. | foi'ma trifoiului, ridicat în creştet şi umflat la tâmple. ţ parcă mai mult decât ceilalţi, nu vrea să audă de bărbii.

În timp ce ei discutau, ÎDuna-Valessi se ivi pe coas' dulce a dealului, călare, însoţit de un pilc de paşale şi h de tot soiul, călări şi ei. Ocoliseră prin spatele tabiei de! 1 deal şi acuma aveau fluviul cu bisatele lui. şi nesfârşite lacuri, în spate. Domnitorii se ridică să-1 întâmpirre respect tuoşi, căci ei aveau rang numai de paşale cu două tuiuri, n cu trei ca Duna-Valessi. Acesta era un bărbat înalt, slab mustăcios,. care nu mai dormea nici el de o săptămână, cV când i. se vestise venirea sultanului pe Dunăre. Nu crede; povestea cu medicii care i-ar fi spus lui Mahmud al II-kcă suferă de băşica fierei şi că i-ar face bine o plimbare pcl Dunăre. Aflase de mult că niciodată nu se ştie ce ţinteşte acest stăpânitor care clocea în taină, îndelungă vreme, orice măsură plănuită şi pe urmă hotărârea lui cădea ca trăsnetul, în noaptea de 1 august 1808, când acest Mahmud se urcă pty ti'onul sultaniloY, ucise pe singurul descendent, în afară de irbi i r

J eni 'Căii îSCL

SUC ar ai ieu că ¦iţi lU a faţă up m h

) are; am le. ărbi î

¦site ispeq ri, n! ab ă, a edei I-lea ¦e pe teş!) ríce etu], I

I, al lui Osman, un copil de trei luni, şi aruncă în Bosfor, Şii husute în saci, patru sultane însărcinate. Pe atunci era tânăr,] ui u avea decât douăzeci şi trei de ani. Acum se apropia de

Iî cincizeci şi era şi mai înrăit încă de războaiele pierdute cu I slusia în 1812, 1829, cât şi de nenumăratele comploturi şi re-f holte pe care le-a înecat în sânge. Când cei douăzeci de mii de Pt'ii'eniceri au răsturnat în dimineaţa de iunie 1826 cázanele cu ţânatiorbă, ceea ce era la ei semnul răscoalei, şi aruncând lingu-atita”ile pe care le. purtau atârnate la fes s-au adunat în piaţa. Meidan, Mahmud a ridicat pe moscheia cea niare a lui ă îjAhnied steagul verde al profetului, înnebunind pe fanatici, cu? i lupta a fost pe viaţă şi pe moarte. A doua zi de dimineaţă, ^afostul agă al ienicerilor, Husein-Paşa, singurul care-i rămăsese fidel, s-a înfăţişat în genunchi în faţa sultanului şi, j i-a spus: ier. – înălţate stăpâne, nu au mai rămas decât doi ieniceri Ka în viaţă: înălţimea-voastră şi cu mine. Ce trebuie să fac?

ul

) a

— Desfiinţează acum. şi numele de ienicer, arde-le (tm) steagurile.

Soarta paşalelor de la Bagdad şi Scutari, trecuţi împrcr ună cu ostile lor prin sabie, îi dădea de asemeni sudori reci lui Duna-Valessi. Venise deci să cerceteze şi el cu grije pregătirile şi să dea ultimele porunci.

A doua zi de dimineaţă burniţa uşor, iar pe Dunăre curgeau palele de ceaţă mínate peste noianul de ape de adierea răcoroasă, ca o respiraţie, a fluviului. Sultanul Mahmud Han sosi, ocolind tot după tabie. într-o caretă verde, închisă cu geamuri, trasă de opt cai. Fu salutat de trupe după moda europeană, introdusă de el în imperiu, şi întâmpinat în faţa cortului de Duna-Valessi şi de peste o sută de paşale, bei, ulcmale şi fel de fel de ciohodari imperiali. Peste vreun ceas fură chemaţi şi domnitorii români. Erau amândoi raşi, căci Aristarchi ţinuse tot timpul bărbierul după el şi în ultima clipă îi convinsese să-şi dea jos favoriţii. Făcură întocmai ca în ajun. Sultanul era în toane bune şi îi lăsă să se închine cu fruntea la pământ, dar aveau ce să sărute, căci Mahmud Han era acum îmbrăcat într-un surtuc negru de lină de Damasc, cu ceaprazuri do mătase neagră. Purta fes mare şi în mână o cravaşa dc mătase, cu mâner de aur. Nu şedea aşezat turceşte în jilţ, ci europeneşte, cu o mină în şold. Mocnea în el boala, şi călătoiia asta era făcută intr-adeput< alia cr văr după recomandaţia profesorUqr de la şcoala de meclcină pe care o înfimţase chiar el. Ochii îi erau în fundul calului^ nasul osos al celor ce erau „os din osul lui Osman” s (lcain încocârjase. Era pământâu la faţă, şi mustaţa neagră, ră leită în jos după felul turanic, era fără îndoială vopsită. Căl. loria îi făcuse oarecum bine, nu mai avea acele teribile arşii T junghiuri care il înnebuneau. Asculta ce i se traduce! dc către Aristarchi, schimbând priviri cu Topal-Paşa, sfetlicu lui favorit, om în vârstă de aproape optzeci de anî, şctop care singur avea împărăteasca îngăduinţă să stea jos întU: jilţ, ajături de al sultanului. Din când în când. ziml^ea, hsă din cauza suferinţelor faţa lui căpătase un soi de strimbiluri statornice, şi zâmbetul lui părea mai curând rânjet.

Domnitorilor nu. le venea să creadă că au scăpat itât de uşor.

Au intrat cu bine şi cei doi mitropoliţi.

Alecu Ghica, aflat acum între marile paşale în dreclta i sultanului, era însă tot neliniştit. în ultima clipă, lordahe 1 Filipescu a refuzat să-şi radă barba, spunând că nu şi-o li jos decât odată cu capul, dacă i l-or reteza. Intră acum lei doisprezece mari boieri ai Principatelor. Sunt toţi îmbraci după cum au apucat de la ai lor. Alecu Ghica ameţeşte clld îl vede în fruntea lor, cu barba lui lată peste piept, pe marle ban. Are pe cap taclit din şal de Persia, e încălţat cu mcli roşii şi tuzluci de saftian. Poartă anteriu de brocart cu flcU de aur şi o giubea de moar bătrânesc, alb. Mustaţa groa^f, albă, îi e întoarsă în sus, haiduceşte.

Sultanul, care vorbise cu domnitorii numai prin Ari tarchi, strigă dintr-o dată turceşte, văzându-1 pe bătrân, cu voce gi'oasă, care îi înspăimântă pe toţi:

— Ghel. ghel. Lui lordache Filipescu i se înmuiară picioarele şi închis ochii, ameţit.

Atunci sultanul strigă din nou, strâmbându-se: Ghel. ghel.

Văzând că marele ban nu mai aude nimic de ameţit ce e. | se sculă din jilţ, se apropie de bătrân şi-1 trase de mânecal giubelei lângă el. Apoi îi spuse lui Aristarchi să tălmăcească ceea ce le va spune el domnitorilor. Şi cuvântă:

— Voi sunteţi mai mari decât el, dar voi să înţelegeţi, trebuie să ascultaţi de el ca de un tată, că e mai bătrân ca

: in^; voi, iar pe de altă parte el e dator să vă povăţuiască totdea-una cum trebuie. Şi ca să vedeţi voi cum il cinstesc eu, îl eaj^numesc acum chiar baş-boier al Ţării Româneşti.

eita ^^^^ uitau chiondărâş unul la altul, Alexandru Ghica

3ria? ^ Mihail Stürza se simţiră acum totuşi scăpaţi de orice grije.

I Trimiseră numaidecât ştafete boiereşti să ducă grabnic în capitală ştirea fericită că înaltul stăpân Mahmud II Han a fost în toane bune.

op. ¦un

Jri

— a ă

¦ puK sa < cu ce ' îns ca al

P'

NECAZURILE UNUÎ NEGUSTOR

, Nimeni nu ar fi crezut că marelui tăbăcar State Dobi i s-ar fi putut face într-o zi silă de viaţă. ^Om care trăgeicu mult peste suta de ocale, de nu se mai putea cântări deci la cântarul cei mare de luat daraua, acum să-i plângi de rllă, vorba ceea. Dacă s-ar fi cântărit – dar îi mai ardealde asta? ^- ar fi tras. mult optzeci de ocale. Şi ochii îi c în cearcăne negre în fundul capului. Nu mai dormea pe multă vreme decât un ceas, două, pe noapte şi-1 chinuiau lol de fel de năluciri şi gânduri rele. Cu trei ani înainte, în zla când a câştigat la Divanul apelativ procesul pentru hanul (In Şelari, han de preţ, nu atât prin deverul lui, cât prin chila mare de la multele prăvălii de dedesubt, căci era cu v mare, în inima Târgului din Lăuntru, State Dobrovici plesn de sănătate. Tăbăcăria de pe malul gârlei, una dintre cc mai mari din ţară şi la care ţinea ca la ochii din cap, că fusese cheagul averii lui, îi aducea şi acum venit mar mare de tot. Cumpărase şi două moşii, apoi o vie de treize de pogoane la Chiţorani, lâiigă Ploieşti, avea trei proprietăi pe Podul Văcăreştilor şi încă o vie în Dealul Filaretului, ci conac frumos de vară, pentru ca să se răcorească omul îi zilele de arşiţă.

Cele trei fete îi erau măritate cu negustori de frunte, toate cu zestre mare şi mai ales, bucuria vieţii lui, avea un băiat care urma să împlinească la Sf. Ilie treisprezece ani, băiat bun, voinic şi frumos. Nu prea învăţa carte, dar ce-i trebuia carte la averea lui? Carte nu prea ştia nici el, Dobrovici. Atât cât să citească scrisorile pe care le scria un logofăt cu condei, bine plătit, pe caâe-1 ţinea pe lângă el şi i le da să le iscălească. Venit bun avea şi de la fabrica de la Mărcuţa, de tipărit, cu fel de fel de vopseli, testemelele care aveau mare căutare. Aici era tovarăş cu marele logofăt paia Bălau ulc

I

IU ie esr nar m etăî i, c.

if un ani,: e-i iroI

I! eaurescu. Tot cu marele logofăt făcuse acum şi o fabrică le hârtie, nu chiar de scris cu cerneală pe ea, ci numai Dentru plaivaz şi pentru împachetat. Avusese nevoie să-şi ia. ovarăş pe marele postelnic, halea, Băl-Ceaurescu, fiindcă altfel nu i s-ar fi dat niciodată aprobarea de către vodă ca să facă o fabrică. Drept, după Regulament, ar fi avut el, dar ştia bine că poate să rămână cu dreptul. Aşa, el venise cu banii, şi tovarăşul său adusese bunăvoinţa lui vodă. La câştig mergeau parte şi parte.

Îl cunoscuse pe Băl-Ceaurescu într-o împrejurare foarte grea a vieţii lui. Cumpărase de la Beci, de la Viena, o caleaşca nouă, cum nu se mai văzuse în Bucureşti. Deschidă, cu îndoituri cu mare meşteşug, de parcă era o pasăre măiastră cu arcuri de te legăna tot timpul în mers, cu aripi de talpă lăcuită cu albastru, încondeiată cu fel de fel de flori galbene; era ceva care făcea toată lumea să se oprească în loc şi să se uite după o asemenea minune. într-o după-amiază, nevasta tăbăcarului şi cu nevasta bunului său prieten, Hagi Curţi, care însă pe vremea aceea nu era hagiu, amândouă frumos gătite, cu fesuri albe, legate cu barişuri scumpe din cea mai bună mătasâ italienească, cu ilicuri de Ţarigrad şi cu fuste de mătase grea de Ispahan, se plimbau în trăsură pe Podul Mogoşoaiei spre Herăstrău, când au fost ajunse de başciohodarul lui vodă, împreună cu alţi patru călăreţi, care le-au scos trei cai de îa caleaşca şi le-au adus la palat, caleaşca fiind trasă acum de un singur cal, cu oiştea goală într-o parte, de se ţinea lumea după ele ca la urs. Fusese poruncă să le aducă la pas. La palat lucrurile s-au lămurit. Doamna, soţia lui vodă, le văzuse trecând, şi mă-ria-sa chemase pe baş-ciohodariil.

— De când au drept nevestele de negustori să umble în caleaşca? Ce-i neruşinarea asta? Li s-a suit la cap averea?

Şi a cerut să fie aduse la curte cu alaiul caraghios.

Numai datorită lui Băl-Ceaurescu, pe atunci agă, au putut scăpa cei doi negustori cu faţa curată, spunând că trăsura nu e a lor, ci doar trimisă spre vânzare, dacă le-o place s-o cumpere. I-a plăcut lui vodă, care a plătit-o cât a vrut. *Nu ar fi scăpat atât de uşor dacă nu l-ar fi ajutat marele agă, nici vorbă.

Da, era fericit acum trei ani State Dobrovici. Avea planuri mari. Vrea să ia în anul acela otcupul sării. Nu s-a putut. A încercat să ia pe acela al vămilor. I-a scăpat din mână şi acela, l-au luat pe subt mână câţiva boieri maii, dar cu capi*al negustoresc. Acum se gândeşte ca măcar să prindă otcupul căruţelor de poştă. E bun şi ăsta, aduce câteva n^. i-lioane pe an, din care trebuie să dai jumătate, ştie el cui Şl deodată au început necazurile. I) e trei ani umblă sa fie pus în stăpân'rea hanului de pe Şelari şi nu e chip. La judecată dovedise cu uşurinţă că nu-1 vânduse niciodată marelui logofăt Ghica, ci numai îl închiriase pe vremea ho lerii, ca să-şi puie acolo, după ce l-a reparat, nişte oameni a lui, aduşi de la Ţarigrad. Totuşi hotărârea nu se executa r' i-decum. De trei ani e amânat în fel şi chip, prin tot soiul de născociri, de l-au îr – ^; nit. Nici azi nu poate intra în stăpânirea hanului. A tr^^. să închirieze pentru afacc-'^^ ' ^ prăvălii, pe altă uliţă, la un vad mai prost.

Asta nu-i nimic. De trei ani n-a izbutit să trimen*”i ^ Lipsea nici un chcrvan, căci el nu trimete marfă cu rele pe Dunăre, cum au început s-o facă de vreo doi ani unii negustori. Mereu îi e întoarsă marfa de la vamă. Cî iasă marfa lui din ţară, iese un afipt de la Vornicie, că i de felul cutare şi cutare – parcă-i un făcut, chiar d: l mărfii pe care vrea s-o trimeată el – e oprită să iasă di Peste câteva l^mi ^Hă ca nu mai e oprire, dar nu-i încerce iai

Şi iată că de trei luni altă nenorocire i-a căzut pe cap. Tn fiecare dimineaţă, când se crapă de ziuă, vine un ceauş cu un dorobanţ, îl ridică de acasă şi-1 duce pe jos la AL, Acolo e pus într-o odaie, în beci, cu toţi borfaşii, cu ţiganu şi rbedeii adunaţi de dorobanţii Agiei. Nimeni nu-1 întreabă. unic toată ziua. Când apune soarele, e trimis din nou acasă, tot pe jos, tot cu ceauş şi cu dorobanţ după el, de se uită lumea de pe pod – şi e multă – ca la urs. A întrebat necontenit de ce e adus? Ce vină are? Spun toţi că aşa e porunca. După Ce s-or sfârşi cercetările are să i se spună.

Nevastă-sa, prietenul său Hagi Curţi au alergat în toate părţile, dar n-au aflat nimic. Omul e pe cale să-şi piardă minţile. Astăzi, Hagi Curţi face o nouă încercare. A aflat că un alt prieten al lor, bancherul şi'ai^endaşul Pavlicioni, se aro bine cu marele agă. S-au dus la el, cu nevasta lui State Dobrovici, i-au spus toată suferinţa, toată batjocura pe care o îndura bietul om, şi acesta le-a făgăduit că va vorbi chiar în astă-seară cu marele agă, fiindcă ştiq unde-1 poate găsi.

Pe la zece seara, într-adevăr, Hagi Cuiti s-a pomenit cg bancherul. „N-am putut afla nimic, omule”. î-'i '^^u^ rMicând din umeri. „Marele a-ă m-a t^-nut un ceas, mi-a vorbit de câte în lună şi în soare, mi-a dat cafea şi ciubuc, dar atâta tot. Când am adus vorba, la plecare, de State, mi-a spus apelpisit: Vorbeşte cu biv-vel-logofătul Băl-Ceaurescu”.

uluit.

'ăl-Ceaurescu e prieten şi tovarăş de parte cu SLate, de ce să-l trimită marele agă la Băl-Ceaurescu? Mai năucită este Pena Dobrovici. Ea a vorbit de câteva ori până acum cu marele logofăt. Era foarte amărât şi el. De fiecare dată a alergat în toate părţile şi s-a întors şi mai amărât, spunându-i că trebuie să fie ceva grav, de vreme ce de la nimeni nu poate afla nimic. Că de când el nu mai e în slujbă, e mai greu să afle ce vor cei de sus.

A doua zi, cei doi, Pavlicioni şi Hagi Curţi, se înfăţişară marelui logofăt, nedumeriţi şi curioşi, hotărâţi să lupt pentru prietenul lor.

Au fcst primiţi cu cafele şi ciubuce, şi cu taifas. Tai'.as în toată legea. Când au văzut că trece timpul, Pavlicioni i-a spus de-a dreptul că a fost sfătuit de marele agă 'reacă pe la el, pe la logofăt.

Aci Băl-Ceaurescu a tresărit încruntat. A mai tras din ciubuc, a privit în fundul unei ceşti de cafea şi pe urm. î parcă s-a hotărât să spuie. Şi-a mai încruntat sprâncenele mari, îmbinate, şi-^ frământat buzele laie, groase, ca şi când ai^ fi vrut să scuipe, şi a descleştat fălcile negre.

— Uite, eu am vorbit în două rânduri cu marele ag? Am vorbit şi cu alţi m. ari boieri. Toată lumea e furioasă p

State, toţi zic că „bulgăroiul multă osânză”.

„S-a obrăznicit de toV „Nu mai are nimeni loc de el. ajuns de dea fum cu ciubucul în nas la toată lumea. Und; te duci, te izbeşti de el.„ Eu l-am sfătuit să nu se întindă mai mult decât e plapuma, că e prost lucru. „Prea se întinde, prea vrea să trăiască numai el.” Nu e bine să te pui cu boierii. Ca la o jumătate de ceas, Băl-Ceaurescu, cu spâncenele lui groase şi negre când îmbinate, când depărtate, a tunat şi a fulgerat împotriva tovarăşului său şi a celor două fabrici. I se zbârlise şi barba aspră. Vorbea cu atâta obidă şi strâmbături ale buzelor groase atât de dezgustate, încât Pavlicioni înţelese că îşi varsă omul propriul lui năduf. De altfelj după ce mai sorbi încă o cafea de pe tava de argint, cu cafele, adusă de slujitorul îmbrăcat arnăuţeşte, o coti de-a dreptul unde vrea să ajungă.

— Şi mie câte necazuri nu-mi face la manufacturile astea două. Că mi-e lehamite şi-mi vine să mă lipsesc. îşi vâră nasul în toate. Ia hotărâri de parcă el ar fi stăpânul.

Hagi Curţi îndrăzni să-1 întrerupă:

— După câte ştim, el a împărţit câştigul în mod cinstit. Mi-a spus că sunteţi foarte mulţumit de el.

Băl-Ceaurescu tresări, încurcat

— Nu e vorba numai de câştig. yorba e că el nu pricepe o seamă de lucruri. Sau se face că nu pricepe. Şi deodată, brutal, cu ochii galbeni de mfnie: Nu pricepe că m-am plictisit să-1 tot întâlnesc în cale. Că m-am săturat de mutra lui.

În schimb cei doi pricepuseră. Hagi Curţi, după ce-1 mai lăsă o bucată de timp să facă spume la gură, îşi încrucişa mâinile pe piept, peste giubea, şi vorbi căutând cu grije cuvintele, cu un glas topit de sfială:

— Măria-ta, eu am să fac o propunere prietenului meu. Şi am să-i dau un sfat.

Biv-vel-logofătul fierbea.

— Dă-i sfatul să mai lase şi pe alţii să trăiască. Bine spunea marele vornic Ştefanache Ghica: Uită-te la scârba asta de negustor. îl lăsăm să ia zece piei de pe muşteriii lui. Nimeni nu-şi bagă nasul să vadă cum îşi plăteşte şi cum îşi ţine lucrătorii la tăbăcăria aia a lui. Şi, drept recunoştinţă, bădăranul ăsta ne calcă pe picioare, ne face proces. Ne pârăşte în faţa tribunalului. Apoi, dacă-i aşa, mama lui de pezevenghi, îi arătăm noi lui. Hotărârea Divanului nu se va executa nici dacă o aştepta până i-or albi toţi perii din cap.”

Cei doi pricepură acum obârşia răului. Acu totul era lămurit. Pavlicioni era palid şi mut de indignare, Hagi Curţi puse iară mâinile încrucişate pe piept şi spuse, cu glasul din nou topit de sfială:

— Am să vorbesc cu prietenul, am să-i dau un sfat pe care-1 cred cel mai potrivit.

— Numai să te priceapă, că e tot aşa de gros la minte ca şi la obraz.

— Cred că va pricepe. ^

Cei doi se ridicară să plece. Hagi Curţi spuse cuviincios „Sărutăm cinstita dreaptă a măriei-voastre”. Dar Pavlicioni în fracul lui cenuşiu, cu guler de catifea vişinie, şopti numai ceva neînţeles, bolborosit.

Pe dnam, în caretă, Hagi Curţi clătină din cap cu amărăciune.

— Ai văzut unde era buba? Şi ăsta îi era tovarăş şi prie-len, ca să zicem.

— Da, îlangiule, am văzut. Cumplită h^ilci'c de joc. Vai de negustorimea noastră cum e călcată în picioare. Nu mi-am închipuit niciodată că marele agă ar putea să se dedea la asemenea fapte.

— Ce vrei, Rudi, el e omul marilor boieri, nu e omul nostru. Poate că o face de nevoie. Ei l-au numit acolo, ei ' scot. Asta e ţara, şi noi nu o putem schimba.

Pavlicioni, rezemat de fotohul caretei, îşi plesni coapsg* cu palma lui grăsuţă.

— Ar trebui să se schimbe, Hagiule. Aiurea, în apus. de îa revoluţia cea mare a franţuzilor, negustorimea e şti până oraşelor. îşi are oamenii ei la conducere. Oamenii aleşi de negustorime fac legile şi numesQ pe miniştri. Au gaze-turi, unde să se scrie, iar când au ncmulţiuniri, pac, la gazetă. Cade ministrul ca şi cum ar fi un sac gol. Acolo nu merge ca ministrul să hotărască, aşa cum îi place lui, ce mărfuri să intre în ţară şi ce mărfuri să iasă. Acolo legea porunceşte. şi legile le fac cei aleşi de alegători. îi place negustorului, votează. Nu-i place, na votează.

— Rudi, cum vino asta, să aibă dreptul sa alca^^ă. tot poporul?

— Nu, Hagiule. nu tot poporul, ci numai proprietarii şi cei bogaţi. Nimeni nu c alegător acolo dacă nu are cens Dacă nu dovedeşte că are avere. adică. Se votează pe colegii după câtimea averii. Nu se poate să voteze toţi golanii, toţi descul.

— Rudi, acolo u/i negustor pua'. c fi ales deputat? Nu e Ci la noi, unde numai boierii au drept să fie aleşi?

— Cum să fie aşa, Hagiule? Acolo a fost revoluţia cc. > mare, la 789. A mai fost una în 830. Acolo orice nogustoi poate fi ales deputat şi sunt mulţi aleşi de fiecare dată. Dai de cele mai multe ori ei se mulţumesc să-şi aleagă oamenii lor, care în chestioanele de interes mare nu mişcă un deget fără să le ceară părerea, fără să fie încuviinţaţi.

— De, Rudi, spui că acolo a fost revoluţia mare. D-aia.

— Şi ce-i cu asta? O să vie vremea să facem revoluţi< şi la noi. Când i-o ajunge negustorimii cuţitu la os. o să puit mâna pe par şi o să loveasra. Eu tot cred că vom apuco-asemenea vremuri.

n mulţumit celor doi prie-rpa? că în privinţa ha-marelui vornic.

State Dobrovici a teni. S-a lipsit de h nului din Şelari, c S-a lipsit şi de tovăra i mat! a fabrica de téstemele şi la cea de hirue. I le-a iăsai iui fără despăgubire ami '^^¦ouă fabricile.

' m a început iar să se îngraşe. îi merge din nou bine. Cl. ^eâe nu-i mai sunt oprite la vamă. Marele vornic Fa-nache Chica l-a poftit într-o zi la el casă, nu i-a dat nici cafea, nici ciubuc, dar l-a întrebat dacă vrea să puie capital, ca sa ia împreună cu alţii otcupul vămilor, că o să fie pus în curând la mezat. Dobrovici a spus că inliă bucuros în afacere.

IORĂŞ LA BUCUREŞTI. SUNT CURŢI NALTE ŞI

DOMNEŞTI

Toma Panduru, cum îi ziceau acum la Vadu Rău, se dădu jos din car, ca să se mai dezmorţească şi merge acum lângă fiul său, Tudose, care păşeşte alături de boi. De vreo două ceasuri întreabă, înspre lunca Dâmboviţei, pe unde el n-a mai fost încă, de uliţa boierului Grădişteanu, unde sunt trimişi să ducă şase care de grâu şi orz, cumpărate de acest boier pentru nevoile curţii lui de la postelnicul Medelioglu de la Vadu Rău.

Opriră carele în loc să se sfătuiască. Eftimie Şoricaâe, căruia de când îmbătrânise şi-i căzuseră dinţii îi mai ziceau în sat şi moş Gurie, fu de părere să se întoarcă înapoi, s-o ia, zicea el, pe la biserica Sf. loan cel Mare. că ştie el că e în mijlocul târgului o biserică mare, de, unde se fac toate drumurile. Prea mult nu se înţelegea ce spune, că era fonf de-a binelea.

— O fi altă biserică, moş Gurie, da' n-o ştii dumneata, îi spuse Drăgan ca să-1 necăjească. şi facem drumu întors dăgeaba.

Drăgan se făcuse t-ot atât de voinic ca tată-său, Ignat, dar mai mătăhălos şi mai greoi puţin. Avea o mustaţă mai groasă de cum o avea tată-său, dar o purta tuşinată.

— Mă, nu fi prost. io nu pot rosti vorbe, mă, da' dă văzut, văz. Dacă-ţi spun io c-am văzut biserica.'Uite cum te văz. şi-şi făcu cruce. Şi se întoarse apoi spre Petre al lui Dobre. Na, că hăiatu ăsta a fost cu mine. Spune, mă Petre, şi tu.

Dar Petre nu-şi amintea asta. Era şi mult de atunci, ^e împlineau în curând şapte ani. îşi amintea de alte lucruri dureroase. Fuseseră cu brişcă, şi el era cel care mâna caii tată-său şedea alături, pe leagănul sprijinit cu cârlige de carâmbii de sus, iar Şoricaie şi Peştefript se lungiseră pe paie înapoi^Puseseră şi lesele briştii, că îi trimisese boierul Mc delioglu să aducă o bibliotecă, un dulap mare de pus căi ţile şi două oglinzi mari cât uşa, cât şi lucruri mai mici de preţ. Avea încredere pentru treaba asta numai în Dobre, căci trebuia multă pricepere la împachetat. El mai făcuse astfel de drumuri, căci, după răzmeriţă, postelnicul clădise din nou conacul ars şi aduna mereu lucruri de preţ, ca să puie prin odăi. Dar la Bucureşti, Dobre s-a îmbolnăvit de holeră. A mai trăit, dând din el numai fiere şi muci albi-cioşi, cu gura arsă de sete, încă vreo cinci zile acasă. înainte de a muri, i s-a îmbolnăvit şi nevastă-sa, Lisaveta. Zăcea lângă el fără putere, stoarsă de vlagă. vărsa muci albicioşi şi dădea din ea venin alb. Nu mai puteau de sete, le ardea pieptul. Peste o „săptămână au murit. S-au îmbolnăvit şi au murit şi cele două muieri care au îngiijit pe cei bolnavi şi au spălat apoi morţii. Prin ele a intrat molima în bordeie, că încă nu începuseră să fie mutate la Vadu Rău. Era o mo limă cumplită, căci se pare că era întâia holera în Principate. Au murit vreo douăzeci de inşi, bărbaţi, femei şi copii. La curte a murit, aruncat cu spaimă într-un colţ de grajd, Io-gofătuKŢurloaie, care venise la Dobre să-i ia nişte socoteli^ de bani. A scăpat dintre cei care s-au îmbolnăvit doar popa j Gheorghe, care fusese să spovedească şi să îngrijească pe cei de mureau. Se îmbolnăvise şi el, căci mai dase şi câte o mână de ajutor pe ici. pe colo, şi nu-i folosise nici oţetul, nici usturoiul cu care se freca. Stătuse închis singur într-o odaie în fundul curţii, cu un hârdău lângă el, cu o putină cu apă, cu o funie de usturoi, şi cu Evanghelia şi crucea la căpătâi. Când peste cinci zile a ieşit sănătos din odaie, nu l-a cunoscut nimeni. Din o sută douăzeci de ocale cât trăgea, nu părea să aibă acum nici şaiztx: i. Era uscat, i se scofâlciseră obrajii şi i se lungise nasul. Ochii ii erau duşi în fundul capului, în cearcăne negre. Pârul cărunt până atunci i se făcuse, ca şi barba, alb nins. ca al sfântului Nicolae, zugrăvit în strana dreaptă. Aşa a rămas şi acum, după şapte ani. Cei doi copii ai lui Dobre au scăpat numai fiindcă fata, Lenuţa. era de ajii de zile măritată la Titu. iar Petre era dus să tocmească nişte butoaie spre LtM.) rdeni. Nu mai era în viaţă nici tauil lui Driigan. Ignat Secu. Acesta o dusese din ce în ce mai rău şi nu-1 slăbeau o clipă. Averea îi scăzuse mult. Când Drăgan s-a însurat cu Rita le-a dat o odaie diii casă, un cai ie

} i î u u a

I i cu patru boi, o vacă, oi şi o scroafă cu purcei.,. El şi-a oprit la fel, că nu avea mai mult acum. Trăia singur, nu-i plăcea să se amestece în treburile Iui fiu-său. „Să meargă singur pă picioarele lui”. Rita ar fi vrut să-i poarte de grije, că era acum om de peste cincizeci şi cinci de ani, dar el se mulţumea cu ajutorul dat în gospodărie de o bătrână din sat, pe care nu vrea s-o lase să piară de foame. A murit la Turnu Măgurele, „ înecat în Dunăre. Făceau podvadă, ca să ducă grâul abia treierat la schelă. Acolo avea să fie încărcat pe un şlep englezesc, căci Medelioglu îl vânduse unor bancheri din Bucureşti, care făceau afaceri cu englezii. Asta era acum doi ani. Plecaseră din sat vreo douăzeci de care. Drăgan nu era printre cei plecaţi, fiindcă îi născuse Rita al treilea copil, şi femeia era bolnavă rău, sta să moară. Trimisese numai carul cu o femeie din sat.

Şlepul – oam. enii îi ziceau tot ghimie – fusese tras mai departe de podeaţa schelei, că nu era loc. Era de-a lungul malului, în dreptul unei mirişti. Oamenii treceau cu sacii în spate pe un fel de podişcă de scânduri, lată ca de trei palme. aşa că ăl care lăsase sacul abia putea trece pe de lături înapoi. Beaşcă sta pe şlepul negru şi tot îndemna lumea cu înjurături, că-i scăpase gârbaciul jn Dunăre. Se vedea că îi căuta râcă lui Ignat, că îl zorea şi-l înjura printre dinţi.

Bătrânul avea de la o vreme arsuri pe beregata şi-i venea din când în când un fel de ameţeală. De aceea, pe podişcă de scânduri, târa sacul în loc să-1 ducă în spin^u'e. Prin cămaşa leoarcă de năduşeală, că soarele lovea aproape în creştet, i se vedea pieptul păros şi cărunt. Fierbea de furie că e pus să care sacii.

— Bine, mă, fiare ce sunteţi, nu fu destul că am arat ogoru, că l-am semănat, că l-am secerat, că l-am adus cu caru meu la schelă, astea toate socotite doar cinci zile dă clacă, atunci când io am făcut patruzeci? Ce mai vreţi, mă, să-1 ducem în spate şi pă ghimie? Asta să face cu oameni dă meserie, care ştiu să care saci pă ghimie. Nu ca noi, dă trecem cu frica în oase peste podişca asta şi ameţim când vedem apa curgând subt ea.

Beaşcă mârâia mereu:

— Şi acum. ce născătoarea mă-tii mai vrei?

— Să te trimit dă unde-ai venit, că mai neai acolo, nu să otrăveşti viaţa unui sat întreg.

Ochii bătrânului fulgerau ca apele otelului.

Beaşcă îşi muşcă buza, cu mustaţa pleoştită cu tot. Cân văzu că bătrânul târăşte sacul pe podişcă, în loc să-1 ia î spate, începu să înjure şi să urle. apoi se năpusti pe punte

— Nu ţi-am zis, mă, Hristosu şi dumnezeii tăi, să nu m târăşti sacu, că să rupe?

Înainte ca Ignat Secu să fi avut timpul să-şi ia miinik pe sac, îi arse obrazul cu o palmă. i

Bătrânul îşi simţi tot sângele în obraz. Dădu drumul sm cului şi-şi înfipse amândouă mâinile în beregata logofătului Fără să mai ţie socoteală că sunt pe o punte atât de şubredă, îl zgâlţâna înverşunat, urlând la el:

— Jigodie boierească, când pălmuieşti o faţă dă om, păl-muieşti chipu lui Dumnezeu. Sta să-1 sugrume şi mai multe nu. Când văzu că lui Beaşcă îi ies ochii din cap şi nu mai poate răsufla, se încrâncenă şi mai tare. Urla la el. Nimeni, mă, până la vârsta asta nu l-a pălmuit pă Ignat Secu.

E drept că bătrânul îndurase multe înjurături şi gârbace pe spinare, dar astea, deşi dureau, nu erau socotite de el drept ocară. Erau date la învălmăşeală, erau legate de soarta tuturor clăcaşilor, dar gândul că a fost pălmuit nu îl putea îndurr în spasmul moi^ţii, Beaşcă se zvârcolea cu puterea deznâ-dejdei. Erau acum amândoi încleştaţi, când Feaşcă scăpă un picior de pe punte. în clipa aceea izbuti să tragă pe bătri-^ în jos, care se nărui parcă peste el, dar totodată se prăbuşruptă în două, şi puntea de scânduri. Căzură în-Dunăre cei doi, căzu Tudor al lui Ristache, care venea după Ignat şi aştepta cu sacul în spate, şi mai căzu şi Peştefript, care alerga în fuga mare să-i despartă pe cei încleştaţi. In apă, Peştefript s-a dezmeticit numaidecât şi a început să-i caute pe ceilalţi, ca să-i scoată din apă. N-a putut găsi pe niciunul, că îi târâseră valurile subt şlep.

Marin, care e azi cu al treilea car încărcat dintre cele şase, e acum, de când s-a înecat frate-său, singurul bărbat în viaţă în neamul lui Ristache şi e cel care îngrijeşte de cei trei copii ai lui Tudor şi de mamă-sa, Chivâ. E însă în dragoste cu o fată din Găeşti şi mulţi din sat nu-1 văd nici pe el bine, căci tatăl fetei nici nu vrea să audă să-şi dea fata după un flăcău sărac de la Vadu Rău. ca s-o ştie trăind într-un bordei prăpădit, din marginea pădurii. E nerăbdător, căci vrea să se întoarcă mai curând acasă. Nu mai poate de dorul Frusinichii. Aşa o cheamă.

— Hai, nea Tomo, spune dumneata, cum s-o luăm, că dumneata ştii. Ce mai stăm degeaba în drum Spune t. mă Simioane, ceva, că şi tu ai mai fost\par

— Am fost tot cu unchiu It, bă m dormit în căruţă. Feciorul ' n lege ca şi Tudose. îl trimite Ui.

căci el a rămas cu nevasta şi cop: mare noroc să ai copii cref^rTt' H ca să-i poţi trimite în loc

: u, chiar la claca. /la muncă toată ziua. Pe r. L|V.) spune acum! că s-a iâ (

LU

Ui

¦ î

Sâ' d'j ană, r ioni i n-a mai răsp el e în frunte. P ptă:

— Hai, mă Mutulică, să i*^ tTnd'^va unde o să-ţi placă. E aci

Vil^C iii i'f^u X c,… m^i n>^rv

^. Ei a şi pierd

— Ţţă. se strâmbă Tud

Ii mai spun şi acum, când iăci şi on au împiiniL nu

Zece ani, toi iviuLuuLa. fiindcă nu-i p mult decât un da ori nu, nu prea sct>„i. ci. i atunci când se înfurie e greu d' n

Cineva i-a îndreptat să ^ Dâr^^^^'^'iţei pr Pn^i-^

Cilibiului, să ocolească pe la biserica Antir dmtre vii or să ajungă drept la casa boi” nu prea sunt obişnuiţi prin partea asUi, mereu drumul. Pe urmă, pe aci. printre vi despărţite cu garduri încărcate cu tufişun uc? 11^^i, ^ măcieşi, pe uliţele astea pustii, nici nu au pe cine să întrebe. Li s-a spus numai că e undc-'i din jos de Mitrnnoiio. N-au inima să urce, cu carele 11 'e, pieptiş, dt şi s-au întors iar pe Ungă prundişul i ud cel mare al

Golescului. * Ca să nu mai chinuit b ă tocmai când să iasă pe Podul Calicilor, caic c^tc uiui. iu. auae ' Potrivit planurilor tipărite, ale lui Borroczyn ' Tung

(1856), Hanul Golescu nu trecea printre cele zece mai >^ a din

Bucureşti la începutul veacului al XlX-lea. Era situat aproape de al Craiovei, văd iar că nu se poate trece. E un stup de oameni de-a curmezişul ulicioarei, care privesc îngrămădiţi ceva în susul acestui Pod al Calicilor. Oamenii noştri nu ştiu ce să creadă. O fi trecând pe Pod butca vreunui mare boier, şi slugile merg înainte, strigând, loc” şi oprind trecătorii, o fi vreo înmormântare cu alai mare, de om procopsit? Dar sunt şi unii flăcăi urcaţi pe căsuţa din colţul uliţei. în fereastra de la catul de sus, cam strâmb, al prăvăliei din colţ, stă lumea ciucure, privind stăruitor.

— Ce-i, mă voinicule, dă nu poate umbla lumea pă uliţă? în4, rebă Toma pe unul dintre cei suiţi pe casă.

Cel întrebat, un băiat din prăvălia de jos, cu cămaşa cusută cu arnici şi cu o fotă verde dinainte, răspunse, întorcând capul, cu un soi de turburare:

— Trec moşnenii din Dalota Mare, cu rogojini aprinse în cap. Au azi judecată Ta Divan cu boieru lor, care vrea să] ¦ ia pământu şi să-i facă pă toţi clăcaşi.

Din urmă au venit în faţă şi ceilalţi de la celelalte ^re. îşi fac loc cum pot printre cei ce stau privind de-a curmezişul ulicioarei. Din susul Podului vine pe drumul acesta c. Craiovei un alai cum nu s-a mai pomenit în Bucureşti d pe vremea lui vodă Şuţu, când a vrut el să ia moşia târgo-viştenilor. Vreo două sute de săteni, în rând câte patru-cinci, păşesc unii în opinci, alţii desculţi, încet şi apăsat. Poartă pe cap rogojini aprinse. Unii le-au prins pe o cruce din două şipci, ca să stea întinse şi să ardă încet, alţii le-au sucit şi le ţin ca nişte căciuli uriaşe în cap. Feţele tuturor, arse d. soare, bătute iarna de crivăţ, sunt încruntate şi dârze. Din piepturile lor dezgolite de căldura verii şi a focului iese din când în când un scuvânt, dar strigat cu un glas pătrunzător, apăsat, ca o piatră căzută pe un mormânt: „Dreptate”. „Dreptate”.

Casa Goleştilor, în spatele spitalului Brâncovenesc, pe Podul Calicilor. Călătorul german W. Derblich îşi nota în 1859: „Am găsit în Hanul Golescu riproape 50 de prăvălioare care reprezentau toate ramurile posibile de industrie şi comerţ. Aici găseşti halvagii lângă giuvaergii; într-o chambre jarnie e atelierul unui croitor; în camera învecinaiâ este un comerţ de jocuri foarte cercetat. Şi în vreme ce o modisiâ -”vacantă” subînchiriază paturile sale guvernantelor fără post, un măcelar dă adăpost ospitalier în camerele sale unei întreprinderi de curăţat hainele lustruite. Tutungerii, cârciumi de vin, de vinars şi cafenele rar_ lipsesc în hanuri. Un artist culinar. face comerţ cu pepeni, cu conserve de pătlăgele roşii şi cu carne friptă la grătar. * Hanul a fost dărâmat în 1890 (n. ed.).

În frunte e un moşneag scund şi un flăcău voinic, care „poartă jalba în proţap”, iar între amândoi, un popă lat în umeri, cu ochi de haiduc, cu o barbă care trece de jumătatea pieptului. Toma l-a recunoscut îndată. E popa Radu Şapcă de la Celei. Dar ce-o fi cu el, de e în fruntea dalotenilor? Popa l-a văzut de asemeni şi i-a făcut semn să vie alături. Atât i-a trebuit lui Toma. îşi chemă feciorul:

— Tudose, băiete, io mă duc cu ei la Divan, să mai strân-gem puţin boierii dă. burtă. (El a zis altfel.) Tu du carele astea la locul spus în hârtiuţa asta, căci ştii să citeşti atâta lucru. Apoi, după ce le descărcaţi, veniţi toţi la hanu dă pă uliţa Târgoviştei. Aşteptaţi-mă acolo, da' dă nu viu până-n seară, plecaţi. Oricum, io vă ajung pă drum la noapte.

Toma Panduru merge acum alături de Popa Şapcă. Drăgan, Şoricaâe, Simion şi ceilalţi s-au^urcat în carul din faţă, pe saci, ca să vadă şi ei mai bine. De loitre s-au mai agăţat şi vreo câţiva copii, în picioarele goale, numai cu cămăşile lungi de p. înză pe ei. Mulţimea celor nevoiaşi, înşiraţi de-a lungul uliţei, se uită cu multă prietenie şi cu strângere de inimă la îndârjitul alai. Negustorii au ieşit între tarăbi. în pragul prăvăliilor şi îi arată pe cei năpăstuiţi cu clătinări din cap. Şi pe Podu ăsta, tare umblat, stă prăvălie lângă prăvălie, căci, dornici de câştig, boierii au zidit cam la întâmplare de-a lungul drumului căsuţe înguste, închiriate scump. Sunt ici, colo şi case mari cu caturi deasupra, cu sacnacsiu ca la Istambul. Din acesta se poate vedea tot ce se întâmplă pe Pod, căci sacnacsiul e ca un balcon, ca o firidă mare ieşită deasupra uliţei, cu geamlâc, dar fără uşă. una cu odăile di-^năuntru. Cine trece într-o asemenea casă, din tinda mare în odaia lungă de musafiri, vede în fund, împins spre stradă, sacnacsiul cu laviţa joasă ca o sofa, acoperită cu covoare şi perne de puf, cu măsuţa scundă pentru cafea şi ciubuce, ca de aci să poată privi în voie. de după perdeluţele de dantelă, demoazelele, pe cine le plac^ lor, ori să lenevească boierii matofiţi, care-şi fac siesta cercetând uliţa. Şi chiar acum, de aci, de la geamurile sacnacsiilor pornesc multe priviri rekpiezişe, spre sătenii năpăstuiţi, care trec cu rogojini în cap spre Divan, cerând cu deznădejde; Drep-ta-te. Slabi şi aproape goi, oamenii zguduie pământul cu fiinţa lor trudită şi dârză.

Popa Şapcă lămureşte pe Tema. Are prieteni la Dalota-Mare, şi auzind ticăloşia boierului Băl-Ceaurescu nu l-a răbdat inima. S-a dus în sat, a stat de v^orbă cu oamenii, le-a ticluit jalba şi le-a aşternut-o pe hâi'tie cu cuvinte potrivite. I-a ajutat în tot felul. Şi acum a pornit cu ei, cale lungă, din sat în sat, până la Divanul apelativ.

Din spatele carelor încărpate se aud zurgălăi şi un strigăt care se vrea fioros: „eeep strigătul cu care surugiii şi vizitiii boiereşti cer din goană să li se facă loc prin prostimea de pe uliţe şi de pe Pod. Pe toate uliţele şi podurile se aude necontenit acest eeep! şi după el, de obicei, pocnetul harapnicului pe spinarea celor ce nu se grăbesc să se dea în lături, oameni laolaltă cu vitele. Acum, din spate, se aude şi celălalt strigăt mai împăciuitor: loc, mă, loc măriei-sale, marelui logofăt Se vede că, totuşi, nu s-a putut trece aşa de uşor.

Vine din urmă, într-adevăr, caleaşca marelui logofăt Băl-Ceaurescu. A ocolit pe Podu Cilibiului, ca să ajungă la Divan, lângă biserica Domniţa Bălaşa. Nu ar fi nevoie ca o aşa înaltă faţă să-şi apere prin înfăţişare proprie dreptul, fiindcă hotărârea este ştiută dinainte. Dar oricum, e bine să fie într-o odaie alăturată. Oamenii sunt atât de lipsiţi de caracter şi s-ar putea ca vreunul dintre judecători să ţie să-şi arate prosteşte puterea. Iar cu nebunul de Teodor Văcărescu Furtună de multe ori ies lucrurile cum nu te aştepţi. Mal bine să fie acolo, într-o odaie alăturată, ca să ştie omul pas cu pas mersul dreptăţii, adică aşternerea hotărârii pe hirtie.

Dar iată că nu se poate trece. Calea e închisă, ba tot mai încălcată, căci; dimpotrivă, dinspre Podu Calicilor a intrat pe uliţă un şir de braşovence ce caută să-şi facă loc printre carele ţărăneşti cu orice preţ. Călare pe înaintaşul din stânga, dintre cei şase cai înhămaţi la caleaşca marelui logofăt, era* chiar vătaful curţii lui din Bucureşti, semn, de altfel, că boierul e tare grăbit. în dreptul cailor, scos din sărite, vătaful a început să suduie de mamă şi de cele sfinte pe ţăranii care se urcaseră acum în care, dar nu era nimic de făcut. încâlcitura era prea mai^e.

Logofătul Băl-Ceaurescu, la fel ca oricare dintre boieri, şi încă prin firea lui bătăioasă şi sanchie mai mult decât alţi boieri, socoate că i se aduce o injurie de neiertat dacă nu i se face pe dată loc, mai ales atunci când trece cu caii în goană. Acum s-a ridicat în picioare în caleaşca, şi, cu anteriul vi-şiniu în vânt şi işliul rotund împins spre ceafă, striga plin. de mânie către vătaf:

— Stâlceşfee-i, mă vită, ce mai stai?

Aşa se-ntâmpla de obieei. Dar azi era ceva mai greu. Oam. enii văzuseră crâncenul alai şi nu mai păreau atât de gi abiti şi speriaţi de cei mari, ca de obicei. Cu gârbaciul, vătaful în hainele lui găietănate lovea cât pi-': 'a oameni şi în vite, dar loc tot nu prea izbutea să facă.

Un pilc de tabaci, după îmbrăcăriinte:? ^nv soioasă şi pă-lările lor pleoştite, care aâergaser: lume ' să vadă alaiul şi acum priveau miraţi încurcătura din drum, începuse să cam mârâie. Cum vătaful lovi cam la întrmpiai-^e, plesni şi pe un vânzător de vişihe, care încerca şi el, amărât să se descurce din îmbulzeală. Atunci unul dintre tabaci o namilă, de rumân bălan, între atâţia oachecu o mvr”*'^'^ă ca: abia, întrebă cu obidă pe vătaf:

— Dă ce dai în oameni, jupâne? Nu vezi că nu e loc?

— Şi tu, ce aia rnă-tii vrei? Că acum te plesnesc şi pă tine!

— Arde-i una plăvanului ăsta, sui^^ci râgaşit marele logofăt, cu faţa lui negricioasă, cu obrajii fălcoşi şi cu sprâncenele lungi îmbinate la rădăcina nasului încoroiat.

Vătaful îi trase una cu gârbaciul, dar nu l-a putut atinge decât uşor, peste pălăria pleoştită, pe plăvanul ai cărui ochi verzi-căprui scânteiau de furie, dar şi de stăpânire de sine, căci ca toată lumea, Licsandru Hergă, astfel se numea namila bălană, ştia că nu se glumeşte cu vătafii boiereşti şi mai puţin cu boierii.

Sfârcul lungului gârbaci l-a ajuns însă pe Tudose, fiul pandurului'fără o mână, care se întorcea, după ce se despărţise de tatăl său, la care, orb de furie, flăcăul, mijlociu de statură, dar vânjos, se repezi la vătaf şi, punându-i mâna în şerpar, îl smuci jos de pe cal. Omul nu căzu, că se sprijini cu mâna de loitra carului încărcat din stânga, dar se lovi cu faţa de carâmbii dricului şi i se ivifă fire de sânge din colţul gurii şi din nas.

— Prindeţi-1. puneţi mâna pe el, strigă turbat boierul, ridicându-se iar în picioare.

Namila de rumân se grăbi să dea ascultare poruncii şi alergă să pună mâna, odată cu ceilalţi, pe Tudose. îl ajunse, îl îmbrânci spre marginea gloatei.

— Dai în oameni boiereşti, ai? şi îl înjură gălăgios. Dar în şoaptă, şuieră la urechea unui tabac de-ai lui: Faceţi-1 scăpat şi ascundeţi-1 la noi în fabrică.

Pe urmă se întoarse grăbit să dea ajutor vătafului, căruia i se încurcaseră picioarele între scările şeii şi şleaul calului.

II luă în braţe să-1 dea jos de pe cal, dar în aceeaşi clică seama ca, în timp ce pusese mâna pe el, namila de rumân n rupsese, strângându-i-1 numai între degete, osul n^ŞTi” Omul il puse cu gnje alături de vizitiu, în tSip ce boieru scotocea cu ochii rnulţimea, urla mereu să fie pdns TuTose întrP „i'r^ '„^ ^^^^ ^P^' cuviincios într-o parte intre ai lui şi spuse liniştit: ^ mai dea în Licsandru Hergă câtu-i lumea. şi nici în alţi rumam. Apoi se apropie încet de care şi de zăvoienii care coborisei^a, ca să-şi tragă boii în şanţul drumului. Le spuse îndesat, m şoapta: Mă, voi luaţi în braţe pă nu stiu, n-am văzut. nu-1 cunoaşteţi pă flăcău. nu era cu voi'

Aşa. Şl făcură oamenii răcoriţi de cele întâmplate.

Noaptea, spre crăpatul zorilor, Tudose, care stătuse până se înnoptase mtr-o magazie a fabricii marelui negustor State Dobrovici, se strecură prin lunca Dâmboviţei şi ajunse din urma carele care scârţâiau în noapte prin satele pustii il

LECŢXA DESPRE ISTORIA PATRIEI. DESPRE MĂSURAREA PĂMÂNTULUI ŞI ALATELE

Suntem cam la începutul lui iunie, în 1840. La ştabul batalionului 1 din Regimentul I de Infanterie, câţiva ofiţeri fac mare haz, râd cu hohote groase de ceea ce un locotenent (un lieutenant, cum se spune) povesteşte despre lecţiile pe care un iuncăr din escadronul de cavalerie, Nicolae Bălcescu, le face cu unii sergenţi şi simpli soldaţi din batalion, la un fel de şcoală ciudată, înfiinţată de el.

— Vere, le spune nişte bazaconii de-ţi^stă mintea în loc. Auzi, cică s-a măsurat pământul!

— Cum o să se măsoare pământul, domnule, ce vorbeşti copilăini? întrebă căpitanul cu mustaţa răsucită în sus, care nu vrea să treacă drept prost şi credul.

— Dacă-ţi spun eu? Am auzit cu urechile mele. Dacă vreţi, haideţi să mergem în curte, să vedeţi şi să auziţi şi dumneavoastră astfel de năzbâtii.

În mai 1830 se reînfiinţase, conform articolelor 379, 407, 408 şi 409 din Regulamentul Organic şi subt supravegherea plină dc dragoste a guvernatorului Kisseleff, armata română, redusă treptat, după uciderea lui Brâncoveanu, la un număr neînsemnat de lefegii, care nici nu mai era o armată pro-^priu-zisă. în primele şase luni, ca să se formeze cadrele ofiţereşti, au fost primiţi în rândurile ofiţerimii toţi feciorii de boieri care au cerut să se înroleze, dacă ştiu ^ă scrie şi să citească. Cei ai căror părinţi aveau rang întj'. e ban şi stolnic primeau gradul de ofiţeri, cei de la stolnic în jos – grad de iuncări. Deosebit fuseseră încadraţi marii boieri înşişi – cei care ceruseră; de asemenea, şi foştii comandanţi şi că-pitam de panduri care luptaseră, în timpul războiului din 1828, alături de armata rusă. Intraseră astfel de-a dreptul cu grad de colonel marele vornic Băleanu. cu gi ad de maior

I

Ion Câmpineanu ^, tot colonel Ion Odobescu, iar maior, coman* dirul Solomon.

Primele manevre ale acestei armate, compusă în Muntenia din trei regimente a câte două batalioane şi câte un escadron de cavalerie, stârnise o bucurie de nedescris în inimile româneşti, şi oriunde apăreau noii ofiţeri erau primiţi cu dragoste şi sărbătoriţi.

Fireşte că, renunţându-se pentru aceste prime promoţii la orice pregătire de specialitate şi chiar didactică obicinuită, cei mai mulţi din aceşti entuziaşti şi proaspeţi ofiţeri nu prea străluceau prin cultura lor. Acesta era mai ales ^ezul unor ofiţeri'de la întâiul, regiment, cu garnizoana în capitală al doilea regiment fiind în garnizoană la Brăila şi însărcinat cu paza pe fz'ontiera, Dunării până la Călăraşi. La Turn; Măgurele începea zona celui de-al treilea regiment, cel de I. C aiova. Deci ofiţerii noştri, în uniformele lor pline de zor-ane, cu ledunci şi ceaprazărie din belşug, cu chipie în; ~Jtc un cot, se iviră în cirrtea' cazărmi; aşezată cam lângă. Curtea Arsă (pe o parte din locul Arsenalului de mai târziu) ca să vadă şi să audă cu urechile lor năzbâtiile pe cai^e iun-cărul Bălcescu le spunea soldaţilor. Adevărul *este că, alătui^' de aceşti feciori de boieri, intraseră în armată şi câţiva copi landri care aveau să lase nume glorioase în literatura românească. Un Cârlova, un Grigore Alexandrescu, mai târziv^ un, Bălcescu însuşi. Căci feciorul mijlociu al serdăresei Zinc Bălcescu intrase şi el după terminarea şcolii de la Sf. Sav:' în oştire, cu gradul de iuncăr, poate şi ca să faci pe^oii; familiei şi a rudelor. Acum, el se plimba printre mesele lungi cu picioare de pari înfipţi în pământ, băncile fiind şi ele de o parte şi de alta, laviţe de scânduri nedate la rindea, aşezate pe pari mai mici. Totul subt un umbrar mare, subt care mânca trupa vara. Cazarma însăşi este o clădire interminabilă, lungă şi joasă ca o magazie. Nicu Bălcescu a mai crescut, fireşte, dar deşi are douăzeci şi unu de ani, pare cu mult mai tânăr, cu toată mustăcioara neagră care îi um-

^ Ion Câmpineanu (1798-1863), fruntaş al boierimii liberale din Ţara Româneasca în perioada 1837-1340, apoi conducătorul opoziţiei cu aceeaşi orientare în lupta împotriva articolului adiţional din Regu-îamentuî Organic. Ion Câmpineanu a susţinut, printre altele, emanciparea clăcaşilor, fiind autorul unui program cu vederi înaintate. Candidat la domnie în Ţara Românească, Ion Câmpineanu a fost condamnat, în urma deciziei otomane, la surghiun. în timpul revoluţiei de la 1843, Ion Câmpineanu, viitor ministru bisericesc (1854). a adoptat o atitudine şovăitoare (n. ed.).

breşte buza de sus şi cu tot puful de pe obrajii palizi. Nu e deloc bucuros acum când vede venind pe poteca de pietricele dinspre cancelarie ştabul. Ochii negri se aprind de mânie şi strânge nervos cu mâna dreaptă centironul care încheie mundirul strâns pe talie. EH ştie că ei nu vin ca pineteni. Se opreşte, se întoarce şi priveşte tăcut, în vale, oraşul Nu se văd decât rare acoperişuri dé case, dar nenumărate turle de biserici care răsar parcă dintr-o nesfârşită dumbravă. Mai limpede se văd spre dreapta casele-cele albe ale Ghiculeş-tilor, de o parte-şi de cealaltă a Dâmboviţei, faţă-n faţă, case cu un singur cat, mare, dar cu ferestre multe. Jos, devale, pe prundişul gârlei, la vadul sacagiilor, oamenii um-plu cu doniţele butoiaşele lor pe două roate. Apa de băut o Iau din diferitele pârâiaşe care curg spre râu. Asta e bună de spă'jt. Pe podul înalt, strlmb de picioare şi cu scânduri sărite, care duce spre biserica Gorgani şi la Dejurstfă, trec femei, ducând legături cu rufe, şi olteni cu coşuri cu fructe, pe care ¦ ¦ ^ -uc la hoteluri şi la hanurile mari. Cârduri de gâşte -V -O porci 'se 'bălăcesc în gârlă în dreptul movilei. Ei – j chindie şi soarele coboară dincolo de mânăstirea CotroccT-^^'^or, umplând totul de o lumină liniştită, înainte de îm

— Ce-ai rămas aşa, domnule iuncăr? Dumneata nu ştii că atunci când eşti cu trupa-şi vine'superiorul dumitale trebuie să dai raportul? îl întreabă căpitanul Glădăianu.

Palid, Bălcescu duce mâna la boneta cu ciucure, de iuncăr.

— Cu onor vă raportez că sunt aci douăzeci şi cinci de ostaşi şi gradaţi care urmează lecţii de citire, îritimetică şi istorie naţională.

— Foarte bine, acum continuă.

Bălcescu reia iritat, fără căldura cu care vorbise până atunci:

— Vă spuneam că la Călugăreni, văzând Mihai Viteazul că turcii dau mereu iureş peste pod şi că pedestrimea lui Novac nu mai pridideşte luptând, chemă pe Albert Kiraly, generalul său, comandantul rezervei formate din secui şi al artileriei, hotărându-i locul în luptă, apoi dădu poruncă unui căpitan viteaz, Cocea, să atace cu oamenii lui din spate, iar el însuşi se puse în fruntea unei cete îndrăzneţe de trei sute de oameni şi porni într-un iureş la atac.

— Măi, măi, toate le ştii dumneata, parcă ai fi fost de faţă. Poate că poţi să ne spui şi cine comanda avangarda, nu? întrebă un locotenent fălcos, cu mustaţa sucită în sus.

Atunci, cu o apăsată ironie, Bălcescu răspunse voit dat, ca o lecţie ' ^

— Există următoarele izvoare ale bătăliei de la Călugî reni: 1) Histoire universelle, de Jacques de Thou ^; 2) Ge schichte der Moldau und Wallachey, de Engel ^; 3) Histoire d VEmpire Oitoman, de J. Hammer ^; 3) Brevis rerum a Mi chaele Moldaviae Transalpinae sive Valachie, Palatino gesta rum descriptio, de Walther Baltassar. ^

Cei trei ofiţeri ascultă năuci această rapidă înşiruire ş se privesc neştiind ce să răspundă. Bălcescu continuă, rece:

— Se mai găsesc multe amănunte în cronici, a lui Miror Costin, pe care eu însă nu am citit-o deocamdată, şi aceei a lui Constantin Căpitanul.

Glădăianu fierbe de mânie:

— Mă rog, şi de unde ştii dumneata că Mihai Viteazul umbla cu avanposturi şi avangardă? De unde ai mai născocit şi asta?

— Cetiţi-i şi veţi găsi, în aceşti autori, descrise multe dintre mişcările dc apropiere şi de învăluire ale acestei campanii.

Un locotenent înalt şi cu cap de miel, iritat de această lecţie, se simţi obligat să i^ăspundă:

— Tare te crezi dumneata deştept. Te crezi mai deştept decât noi toţi. Şi ca să-1 înfunde cu totul: E adevărat că ai spus dumneata oamenilor că pământul a fost măsurat?

— Da, răspunse Bălcescu, cu un calm reţinut, ca praful de puşcă în cartuş.

— Daaa? Nu mai spune. Şi locotenentul se întoarse surâzălor către ceilalţi, ofiţeri, arătând triumfător: Nu vă spuneam eu?

Căpitanul reia batjocoritor:

* Jacques Auguste de Thou fl553-1617), magistrat şi istoric francez, autorul unei vaste şi documentate Istorii universale (n. ed.).

^ Johann Christian von Engel (1770-1814). autorul unor studii consacrate Ţărilor Române, printre care şi cel citat de N. Bălccţstu: Istoria Moldovei şi a Valahiei, scris în 1804 (n. ed.).

Joseph Purgstall Hammer (1774-1856), orientalist german, au-torul unei istorii a imperiuiui otoman (n. ed.).

Baltassar Walther, silezian de origine, a publicat la Görlitz în 1599 lucrarea Scurtă şi adevărată descriere a faptelor săvârşite de Io Mihai, Domnul Ţării Româneşti, în care a introdus cronica de curte a lui Mihai Viteazul scrisa în limba română şi utilizata prin intermediul versiunii polone (n. ed.).

I roni

— Eşti bun să ne spui cum l-au măsuralără oamenii? Cu cotul? Şi ofiţerii toţi râd de această glumă bună. încurajat, superiorul cpntinuă: Sau poate cu pasul? Dar atunci ai putea să ne spui cum au mâisurat cu pasul Oceanul? Şi cum au ajuns la Polul Nord?

Urmează o lungă tăcere. Bălcescu îşi apasă nuna pe centiron, îşi trece limba pe buzele puţin uscate de mânie. * – Dacă aţi cunoaşte trigonometrie^ aş putea să vă explic foarte uşor cum s-a măsurat pământul, fără paşi, pe Ocean.

Căpitanul se ridică mânios, ceilalţi se ridică şi ei, automat.

— Vă spun eu că ăsta se crede mai deştept decât noi. Pleacă toţi furioşi, urmăriţi de privirile ostaşilor.

A doua zi, şcoala lui Bălcescu a fost desfiinţată, mai ales că mai erau şi mulţi alţii care o vedeau cu ochi răi.

aint M

— se vă ie te