ELEVE NEASCULTĂTOARE
E mai greu să fii profesor la o clasă numai cu trei fetej de paisprezece ani, de şaisprezece ani şi şaptesprezece ani' dccit la un pluton de gradaţi, mai ales când tu însuţi eşti un iuncăr de douăzeci şi unui de ani. cu o mustăcioară abia mijind. Gradaţii ascultă de profesorul iuncăr, stând la mesele de subt umbrar nemişcaţi, ştiu ce e disciplina şi le e frică de pedeapsă; Marghioala, Ţâţa şi Frusinica nu ştiu ce e disciplina şi nu le e frică de profesor. Deşi el este foarte grav şi serios, sau poate tocmai de aceea, niciuna dintre e-e nu şi-a. scris lecţia dată, nici la istorie, nici la franceză, şi toate au uitat viitorul verbelor neregulate. Frusinica, în loc de caiet, a venit cu un buchet mare de ţi^ăncuşe roşii de vară, pe care le-a pus într-o ulcică smălţuită cu albastru, luată de la bucătărie.
Bălcescu a luat adeseori premiu la limba franceză, începând din 1332, la clasa lui Vaillant, cât timp l-a avut profesor la Colegiul Sf. Sava. După 1834, Vaillant, îndepărtat din î: ^-ﾐu355? ământ pentru că vorbea prea multe elevilor despre Revo-l'j ia franceză şi despre Dacia, a făcut pension pentru fiii d boieri şi mai da pe deasupra şi lecţii particulai'e de franceză. A publicat şi un dicţionar, de care se serveşte chiar acjm clasa feminină a tânărului iuncăr. ^ Fetele învaţă, de altfel, la cursul popular al lui Vaillant, care le dă şi el un fel de lecţii de istorie naţională în franţuzeşte, le vorbeşte despre Decebal, despre împăratul Traian şi altele. Dar nu
* La 8 iulie 1838. N. Bălcescu a fost primit iuncher într-un escadron de cavalerie din oştirea Ţării Româneşti. Din-august 1838, deci la numai o lună, odată cu înfiinţarea unei şcoli militare la Bucureşti, printre îndrumători, alături de lorgu Paraschivescu şi* Toma Constantin (fost profesor la Falansterul de la Scăieni), se număra şi foarte tânărul iuncher de cavalerie Nicolae Bălcescu (n. ed.).
de jn te lU ala th. râţe prea 'merg cu regularitate la clasă, şi acum, în vară, Vaillant şi-a închis cursul.
Înserarea e prelungă, senină, şi în grădină, subt nucul cel mare, la masa aşternută cu o faţă brodată cu flori mari albastre, a început să se simtă aroma pătrunzătoare a cupelor mici, albe, de regina nopţii. Totuşi se vede încă bine. Profesorul dictează:
Celui-la est bon qui fait du bien aux autres, -
Frusinica scoate limba şi rămâne cu pana în mână, încremenită. Nu ştie cum se scrie aux autres.,. Şi pe urmă are o poftă fiebună să se joace, ca o pisică tânără, cu ciucu- ' „ auriu care atârnă în faţă la boneta iuncărului. Acum. ^ toţi îi mai spun tot Gheorghe, fetii nú-i mai place să se cu Barbu şi ceilalţi băieţi de pe maidan. De altfel, nici lui Barbu nu-i*m.ai face poftă să se joace cu o fată care a înce să le facă la toţi fel de fel de mutre. Ei îi place acum sa stea de vorbă cu Nicolache, dar nu să facă şi lecţie. Una fără alta se pare însă că nu se poate, iar ea se vede nevoită să înveţe franţuzeşte şi să scrie după dictat:
La valeur n'attend pas le nombre des années. ^
Nu e de vină că scrie Lavaler natan^'pas le nombre des anes. O să se supere, o s-oeerte, da' ce să facă?
Bălcescu tresare. Pe portiţa de la uliţă, vopsită în verde, a intrat unchiul Luţă. Pare niult mai bătrân decât e, cu burtă, cu guler cu aripi mari, care-i fac gâtul scurt, cu barba de o culoare nelămurită, sare şi piper, tunsă prost, că mei-eu arată colţul din dreapta mai lung decât cel din stânga. E burlac, e sameş la Departamentul FinanţeÂor şi e un mâncău fără pereche. Pe deasupra, ia necontenit totul în zeflemea. Mai ales face haz prostesc de lecţiile lui Nicolache. Noroc că acum a venit la cumnată-sa cu un crap de şapte kilograme, într-t> coşniţă, şi, topit de pe acum de poftă, s-a dus cu el la bucătărie, să araie cum să i-1 facă, jumătate mari-
2 Bun este cel ce face bine altora.
3 Valoarea nu ţine seşma de numărul anilor.
[Vers devenit dicton celebru dintr-o replica a lui Don Rodrigue din Ciăul (act. II, scş.na II) lui Corneille: „Parle sans f émouvoir I Je suis jeune, il qst vraie; mais aux îmes bien nées I La valeur n^attend point le nombre des années”. Camil Petrescu citează din memorie, dovadă, n'attend pas' în loc de, n'attend poinV' (n, ed.).] naia şi jumătate saramură, cu dichis pescăresc.
Fetele sunt puse să conjuge pe rând: Je saurai, tu saura il saura, nous saurons, vous saurez, ils sauront. M îşi aruncă ochii pe pagina liniată şi izbucneşte autorita – ca orice profesor nous saurons, mademoiselle, iar n vms serons.
Pe pridvorul bucătăriei, unchiul Lyţă aşteaptă să s curate crapul de solzi şi stă de vorbă cu Zinca, privind l cei de subt ftiTC, H
— Măi, Nicoiache ăsta al tău toată ziua învaţă pe alţi' Are el asta îri cap, că trebuie să înveţe pe alţii, şi basta., nu se lasă. Eu nu pricep de ce vreţi voi toţi să-1 faceţi ofiţer I-am spus şi lui frate-miu, că el s-a încăpăţânat să vă facii să-l băgaţi în armată.
— Că să nu moară de foame, măi Luţă. Ce înseamnă r leafă de pTOfesor? E băiat sărac, că vezi şi tu, de-abia (scoatem lâ căpătâi. Ofiţerii au mai multe posibilităţi. Au ş. ranguri boiereşti mai mari.
— Nu se face ăsta ofiţer, cum nu mă fac eu popă! Luţă se duce în casă să-şi ia din sufragerie ciubucuW
Are la fiecare soră şi* cumnat câte un ciubuc al lui. Când trece pe lângă nuc, îl pufneşte râsul, dar se ţine serios, căci Frusinica întreabă cu o şireată nevinovăţie: |
— Nicoiache, spune-ne ce înseamnă Je vous aime a la foiie. Atâta fi'anţu'Zească ştie şi unchiul Luţă, cum o ştiu toate fetele din Bucureşti. Toţi abia se ţin serioşi şi aşteaptă, gata să izbucnească în râs, răspunsul.
— Asta nu te-am învăţat eu.
— Da. dar spune-mi ce înseamnă. Răspunsul e îmibufnat şi tăios:
— Nu ştiu.
Marghioala, de obicei mai serioasă, sare acum într-un picior subt nuc şi cânta înveselită: Jc vous aime, je von adore, ca pe uii pui de curcă chior!
Luţă a uitat de ciubuc şi râde în barbă, jovial şi cu gura mare.
Bălcescu se supai ă şi, sever, le dictează ceva greu: Vous aurez
Le destin des fleurs şi fraâches L1 M belles.
Comnie elles _is phustv. (uis passerez C („ni! nc elles.
N-au înţeles nimic şi toate trei protestează nedumerite: ^
— Nicule, asta trebuie tradusă mai întâi. Nici eu mi ştiu, declară Ţâţa. „Nici eu” înseamnă că Ţâţa e convinsă că şi Nicu e de părere că ea e cea mai silitoare ¦ dintre cele trei.
Bălcescu traduce sever:
¦Iţii ta. Ier la a cui.; înd|
U I
: ac] ik? tiui aş-;
— un
Veţi avea soarta acelor flori proaspete şi frumoase. Plăceţi la fel ca ele, ca ele vă veţi trece.
Unchiul Luţă tresare indignat:
— Mă Nicolache, cum poţi să spui asemenea măgării fetelor? Lasă-le naibii cu lecţiile tale. Ce le trebuie lor atâta învăţătură? Lasă-le să zburde puţin. Abia au lăsat păpuşile şi ca mâine se mărită.
— Viaţa nu e dată omului numai pentru ca să-şi satisfacă plăcerile lui proprii. Frumuseţea nu scuteşte de anumite obligaţii. Avem şi datorii în viaţă. Datorii faţă de noi înşine, faţă de mintea noastră, datorii faţă de semenii noştri, datorii faţă de poporul din care am ieşit. N-a bătut cu pumnul în masă Bălcescu spunând asta, dar ochii lui puţin oblici sunt tăioşi.
Unchiul Luţă a încremenit cu ciubucul în gură. Acum răsuflă puternic şi spune zeflemitor către Zinca, pe care o vede venind cu Paraschiva după ea, care poartă o tavă:
— Ascultă, Zinco, fii-tu ăsta nici nu i-au crescut tuleiele subt nas şi nu vorbeşte decât de datorii ^dc obligaţii. Vrea să-ndrepte neapărat lumea el.
— Dacă oamenii mari ca dumneata, unchiule, uită, e nevoie să le aminteşti acest lucru. Ochii uşor oblici, subt fruntea mult prelungă, sunt mereu încruntaţi.
— Dăscăleşte-mă. Sigur. dăscăleşte-mă. Ce să mă mai mir, Zinco? Ce să mă mai mir? Asta de când stâlcea primele cuvinte şi încă îmi făcea pipi în braţe, certa şi învăţa pe cei din jurul lui!
Râd fetele, râde biruită de amintire Zinca.
E adevărat că toţi ai casei făceau mare haz de încăpăţî-narea cu care băieţaşul negricios şi cu căpşorul cam ţuguiat mormăia şi îndrepta mereu covorul al cărui colţ, ceilalţi, îrj. glumă, îl îndoiau mereu. De când văzuse o slujnica împiedi-cându-se de un căluţ de lemn rămas pe sală, în drumul celor ce veneau de la bucătărie, şi scăpase pe jos o tavă cu ceai, omuleţul de trei ani se speriase atât de rău, încât când unchi-său Luţă punea dinadins căluţul pe covorul îngust, care t ducea spre bucătărie, el îl dădea cu încăpăţânare la o par bolborosind cuvinte stâlcite, de ocară. Toţi făceau haz nesp de asta.
Zinca se apropie de băiai, induioşala, cu ochii aproL^. I lacrimi. îl mingile pe păr, dar el e încă ruşinat şi supăr do gluma unchiului Luţă, pe care o găseşte nepotrivită c ă cu fetele, care rid drăcoase. Nu-i place când autoritate lui de om serios şi cărturar e bagatelizată astfel.
Mamă-sa caută să-l împace, îi zâmbeşte dintr-un prei plin de duioşie.
— N-ai să îndrepţi tu lumea, băiatul mamii. Unchiul Luţă nu se lasă:
— Lumea nu se poate îndrepta, măi ţângăule. Aşa făcut-o Dumnezeu. Aşa va rămâne în vecii-vecilor. ^
Privirea iuncărului scânteiază de hotărâre. îl ţinteşte p unchiul bondoc şi jovial d'rept în ochi.
— Trebuie să se îndi^epte. Unchiul Luţă, care a scos ciubucul de cireş din gură, îş t: rteşte buzele acum, strângându-le nedumerit şi dispreţuitor
— Şi ai s-o îndrepţi tu? Răspunsul vine tăios:
— Da. Şi Bălcescu adăugă: Fireşte, nu eu singur. Ct alţii care se vor simţi, ca şi mine, răspunzători faţă de poporul román. Nu însă cu oameni ca dumneata, care n-aii 4e dimineaţă până a doua zi, decât un singur ţel. să mănânce bine, să doarmă bine. să bea cafea şi să tragă ciubuc când se deşteaptă după masă. Tot ce doresc e să le fie lor bine., şi să fie lăsaţi în pace, ca să le fie bine. Fără nici un fel de răspundere faţă de cele ce se întâmplă în jurul lor.
Unchiul Luţă e ros de o indignare întărâtată, dar se stă-”neşte ca să dea un răspuns usturător. Aşteaptă, cu o falsă i. aişte, să sfârşească nepotu-său şi apoi surâde perfid şi priveşte cu ochii fără gene, pe jumătate închişi, adresându-se însă Zincăi, care se sprijinea cu duioşie de umărul feciorului ei:
— Zânco, ia-Ţi mâna de pe umărul lui, că ăsta crede cu tnfumurai'e că poartă pe umerii lui soarta poporului român întreg. Şi apoi şopteşte parcă acru şi răutăcios: Vai de poporul român dacă a ajuns să se sprijine pe astfel de umeri;:
Zinca nu gustă gluma, pentru perfidia cu care ea atrage luarea-aminte a celor de faţă asupra faptului că umerii lui Bălcescu sunt cam înguşti. Mai ales când îl văzu pe băiat încruntat, se hotăii să puie capăt discuţiei:
; sp! re; po-au, înce: înd ne. Ide d pri-i-se r
! CU nân pori: age lui liât
— Hei, Luţă, fiecare cu răspunderile pe care şi le alege singur. Tu ţi-ai al^s răspunderea să faci astă-seară o saramură de burtă de crap, aşa cum ştii tu. nu cum credem noi, bucătăresele astea. hai, deci, la cuhnie.
Şi împinse fata, care purta tava, spre bucauirie. O adusese, ca să poată gusta Luţă sosul, fără să-1 scoată dintre cei tineri, dar acum era supărată şi-1 iiirior^nn ^rri să vie după ea.
— Hai, Luţă, să ne certăm la bucătărie. pentru burta peştelui. că pretinzi că te pricepi mai abitir ca o muiere.
Bălcescu fu recunoscător maică-sii că-1 scăpase de acest palavragiu pofticios, dar faţa lui era tot atât de gravă, că abia se mlădie într-un surâs. începu să strângă supărat foile de pe masă, apoi se răzgândi şi rămase o clipă cu privirea în gol, înainte de a spune ceea ce i se părea că trebuie spus acestor fete cam prea zburdalnice. Tremura tot. Zeflemelilo unchiului îl umiliseră, le găsea grosolane, dar îl şi întărâta-seră şi îl scoseseră 'puţin din sărite. Vrând să se stăpânească, aşa cum socotea el că trebuie să facă un bărbat, un cărturar adevărat, ajungea la o constrângere şi la o luptă interioai'ă care se traduceau prin tremurul mâinilor, al buzelor subţiri şi al vocii.
— Ei bine, trebuie să ştiţi voi, tetele, că frumuseţea şi gingăşia femeiască nu scuteşte de răspunderea faţă de neamul tău. Lupta pentru i^idicarea poporului nostru din bezna şi ticăloşia în care a fost târât va fi o luptă foarte grea, va cere sacrificii. Va trebui dusă mai întii o muncă de ridicare prin învăţătură, căci fără lumina cărţii nu se poate ieşi din întuneric. Trebuie să arătăm acestui popor care a fost trecutul lui de luptă pentru libertate, să vadă şi el că poate fi mândru de ceea ce a fost cândva şi că trebuie să năzuiască să scape din robia turcească, pentru ca să fie iar aşa cum a fost în zilele lui mari din trecut. Cum voi, dac? sunteţi fete, nu tremuraţi de durere că cei care stau azi pt tronul lui Mihai Viteazul, al lui Ştefan cel Mare trebuie să intre în genunchi în odaia în care se află sultanul care Ic dă să-i sărute vârful papucului ca un semn de bunăvoinţă şi favor? Că aceştia, care-şi zic parcă în derâdere „domnitori”, „slăviţi stăpâni” ai noştri, tremură de frica oricărui paşă, nu numai de la Silistra dar şi de la Rusciuc, de la Vidin ori de la Şiştov? Avem azi trei regimente care nu ar putea r
— Un om între oameni, voi. I
\par
Călugăn de oaicniui Lu^a, pe pi ispa cu paimauc a bucătărie ui^îc ' ' pre „ramura de crap ' Igeau c niurrr
I? Nu Multă, c” '^”îcă
1 S-au s.
) asä hpânde d
^ alui nrnto Părăsi, 4„^” i pâctu Frumusede oameni, fruroufnt, I
CV i'căj ica n azi ta, Şi o, ai dşi f mt i.
aeii iţin pot 'rude paăs-¦as: i de ivă. cjar ise-nu inintii depinde de tine şi durează până Ia care era cea mai şi exclamă cu un setea minţii şi a moarte.
Marghioala, cu faţa lungă şi osoasă, urâtă dintre ele, nu păru lotuşi convinsă fel de ciudă:
— Ah! să fii frumoasă, fie şi numai un sf<rt din viaţă! Mi-aş da toată viaţa pentru acest sfert. Să fiu un an măcar frumoasă, urmă ea exaltată. O lună, ah! o săptămână baremi, simt că aş înnebuni de fericire.
Îşi sprijini apoi coatele pe masă, obrajii în palme şi rămase pe gânduri, într-un fel de contemplaţie, cu privirea îndreptată spre Frusinica, Odată cu pubertatea, fetele încep să fie preocupate de frumuseţea feţei, la început ele între ele, cele din acelaşi pâlc copilăresc, ca un secret, dar în acelaşi timp ca şi un ecou al necontenitelor discuţii despre femeile cunoscute ca frumoase, dintre cei mari. Ele între ele, adolescentele, raportează ceea ce aud, învaţă deosebirile dintre ele, verifică mugurii frumuseţii viitoare, învaţă să observe şi amănuntele acestei frumuseţi, nu numai impresia generală pe care ea o produce.
Adesea Ţâţa şi Marghioala recunoscuseră între ele ce frumoasă promitea să fie Frusinica, mai ales de când această descendentă a Băl-Ceaureştilor, deşi i se spunea încă Gheorghe, pentru apucăturile ei băieţeşti, părăsise cercul haimanalelor de pe maidan, al băieţilor de vârsta ei şi căuta acum tovărăşia fetelor şi a celor mari.
Într-o clipă, toate privirile, chiar şi ale celor de pe prispă, se îndreptară asupra Frusinichii, ca un omagiu poruncit de însăşi legea frumuseţii şi nu fără un soi de uimire, căci în clipa asta frumuseţea ei apărea şi creştea dintr-o dată, subt ochii lor chiar, ca un fel de revelaţie a feminităţii. Pricina era că niciodată fata aceasta nu privise pe cineva cu emoţia şi admiraţia cu care-1 privea pe tânărul lor profesor. Ochii ei mari, în formă de migdală, care de obicei erau de un verde cam tulbure, deveniseră acum suav albaştri, umezi; fruntea, netedă ca marmora, era acum uşor înnegurată de gânduri, ca zăpada umbrită de trecerea unui nor; nasul, care cu nările tari părea făcut numai ca să lupte cu guturaiul, se arătă acum dintr-o dată'ântors într-o frumuseţe de giuvaer, cu aripioarele lui, parcă gingaş înfiorate. Obrajii lungi căpătaseră un val, de sânge care dezvăluia suavitatea de floare a pieliţei lor. Gura, până acum cu buzele netede, dar parcă pornite spre ocară băieţească, devenise moale şi dulce ca fruct. Ţinea uşor capul ei de fată de paisprezece ani înclin pe umărul drept, care îi ieşea rotund dintr-o rochiţă de pân ţesută din resturi de borangic, mai mult noduri.
Bălcescu simţi el însuşi orientarea bruscă a celorlalţi rămase şi el o clipă cu privirea oprită asupra fetei. De acetji se simţi îndatorat parcă să i se adreseze acum numai e:
— Ce folos poate trage o femeie frumoasă din frumi setea ei, altul, decât să se poată îngraşă într-o cuşcă aurit sclavă a poftelor şi toanelor bărbaţilor? Dar aceeaşi fn músete pusă în slujba artei capătă un tâlc mai larg, are u rost mai înalt. Atunci ea e pusă în slujba poporului, a cu turii, ajută la răspândirea frumuseţii celei veşnice. Uit încă nu voiam să ţi-o spun, Frusinica, într-una din serii când ai fost cu noi la teatru, te-a văzut maiorul Voinescu I cum îi spunem noi, care a fost în Comitetul „Filarmonicii şi mai e şi acum prieten cu actorii. M-a întrebat dacă vr să faci teatru.
— Te-a întrebat dacă vreau să joc teatru? izbucni Fru sínica, uimită, copleşită. Doamne, şi ce i-ai răspuns?
Aştepta răspunsul lui, îngrozită.
— Ştiam cât de mult îţi place să priveşti teatru, dar m ştiu dacă ţi-ar place să joci.
— Ah! face fata, muşcându-şi buzele, dezamăgita.
— Totuşi, i-am spus că am să încerc să-ţi explic despR ce este vorba şi cred că am să te conving. A zis că are şaf vorbească negreşit cu Aristia şi, deîndată ce va afla părerea acestuia, mergi cu el şi cu mine, ca acesta să te vadă şi s4 te puie să citeşti ceva, bineînţeles dacă primeşti.
O clipă, Frusinica rămase înmărmurită, apoi avu în minte, ca o fulguire de mătase felurit vopsită şi cu chipuri omeneşti pe ea, clipa în care actriţele şi actorii de la teatru mulţumesc pentru aplauze, apoi sări sălbatic în jurul mesei, strigând: Mă fac artistă, mă fac artistă!„ După un timp sé repezi la fete, le sărută pe amândouă, şovăi o clipă, apoi se lipi de Bălcescu, îi ridica în palme faţa spre ea şi-şi lipi gura caldă şi moale de buzele lui. Deşi, Gheorghe” nu mai săru-* tase niciodată un băiat, tocmai felul molatic al sărutului, care-1 făcu să simtă plinătatea buzelor fetii, îl ameţi o clipă pe Nicoiache, năucindu-1 parcă. Aşa ceva nu i se mai întâm-; plase până atunci.
Marghioala şi Ţâţa începură să bată din palme, vesele; ca la teatru; văzându-1 pe Nicu zăpăcit, pe Zinca o pufnâj râsul, iar Frusânâca nu mai ştia să se oprească, nu mai ştia de nimeni, sărea frenetic în jurul mesei şi cânta improvizând pentru ea însăşi, cu o sinceritate verbală ca la teatru, căci acum nu se mai adresa nimănui: Je vous ailne a la folie, je vous aime a la foile. Celelalte două se porniră şi ele să sară pe iarbă şi astfel lecţia luă sfârşit. Până la capătul vieţii lui, Bălcescu nu avea să mai uite acest sărut, care era întââa clipă a unei descoperiri, aşa cum trebuie să fi fost în scara biologică descoperirea focului.
Zinca mai râdea fericită de acest joc al copiilor, aşezând în tavă bucăţile de crap pentru marinată, când unchiul Luţă, care-şi pusese peste jacheta albastră, ce nu-1 mai ajungea să se încheie pe burtă, un şorţ de bucătărie şi potrivise sosul de untdelemn şi foi de dafin, mârâi între fălcile pline:
— Nu e de râs, Zinco, nu e de râs. Vrei să însori pe Nicu cu fata asta fără nici un căpătâi, să moară de foame amândoi?!
— Ei, şi tu, Luţă, parcă e vorba de însurătoare! Jocuri copilăreşti. Ce vrei? Au crescut împreună!'
Luţă gustă întâi sosul auriu, îşi lipi buzele, apoi spuse fără s-o privească pe Zinca:
— Aşa o fi, dar ce ai să faci dacă fetiţa asta ţi-o veni într-o zi cu un mic Nicolache în braţe!
Zinca se clătină, de parcă î s-ar fi înfipt un cuţit deasupra inimii. Nici nu se putea gândi ca Nicu să nu se însoare cu, 0 fată bogată. Pentru asta se trudeşte ea atât, pentru asta a învăţat el atâta carte? Văzu negru înaintea ochilor. Ah! a fost oarbă? Nu, inima ei de mamă iubitoare nu va îngădui niciodată asta.
Seara prea caldă de iunie era ca un amurg luminos şi prelungit, încât după nouă era încă ziuă afară. Numai ferestrele casei se întunecaseră. Chiva v-sni din sofragerie cu o luminare subt băşica de sticlă a felinarului şi cu o faţă de masă. xsă mănânce subt nuc.
