I NECAZURILE MARILOR BOIERI
Pe o masă joasă şi rotundă, din lemn de abanos, încru. cu fildeş, zac pungi cu bani şi aur revărsat printre car^ de joc. Sunt galbeni împărăteşti, lire turceşti şi ducaţi vecT: veneţieni. O mână păroasă şi mare se desface deasupra ba nilor, ca să-i adune. O altă mână mică, grăsuţă, pătrată S (aşază pe ea, ca s-o împiedice. Peste acestea, se aşează altr uscată şi spatulată. Tovarăşa ei dreapta arată cinci cărţi mari; late, cu figuri de taroc de felul celor de la Pesta. Sunt doi birlici şi trei de zece, care îi dau dreptul să adune ca o gheară banii. Boierii joacă de alaltăieri, de pe la şase asuri, pe pungi de galbeni, la Alecu Filipescu Vulpe, * pe. odul Mogoşoaiei, peste drum de biserica Sf. Nicolae Săracu. zis mai târziu Tabacu. E o partidă care a rămas de pominf. şi despre care va vorbi peste zece-cincâsprezece ani pamfletul scris în franţuzeşte de un anonim, în care sunt portretizaţi, pe limba lui Voltaire, mai-marii vremii din Principatej
Laviţe de jur împrejur, late şi joase ca nişte sofale, pe care stau aşezaţi boierii cu picioarele subt ei, în jurul măsuţei, care le ajunge în dreptul genunchilor. Odaia propriu-zisj e mare şi pătrată, are şi două sofale late de câte un stânjen, în stânga şi în dreapta, aşternute cu macaturi roşii de Smirna, împodobite cu ciucuri veneţieni de aur. Perne de puf, unelt pătrate, altele rotunde, suluri la margini sunt prin toate colţurile. Pe pereţii văruiţi sunt flinte, şuşanale, pistoale t ceşti, paloşe. Spre răsărit e o icoană, îmbrăcată bogat în aur şi argint a sfântului Gheorghe căruia îi apare în zugi'ăvealr ' Alexandru (Alecu. Aleco) Filipescu Vulpe, mare logofăt, a d^^-yenit mare vistiernic la 10 martie 1821. Numeroase documente atestă rapacitatea logofătului, abuzurile în administraţia Bucureştilor (cf. George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, 1821-1548, Editura Academiei, 1975) (n. ed.).
I doar faţa: are un mic jgheab de alamă dedesubt, în care se înfig luminările aprinse şi se adună cele căzute şi mucarniâele. O candelă roşie într-un potir de aur arde zi şi noapte. Boierul e tare pravoslaxiiic. Drept în faţa sacnacsiului, aixuit şi el ca o strană de biserică, răspund, când intri, uşile de la sălile de intrare, unde-şi lasă musafirii şi ai casei dulameâe. fermene-lele şi cizmele de saftian. călcând nimiai în mesi legaţi de ciacşirii roşii, ca să se poată lungi pe sofale cu mâinile subt cap. ori să stea aşezaţi turceşte, la taifas, când nu sunt la ioc de cărţi ca azi. Casa e cu două caturi şi foarte întinsă, cu odăi multe, pătrate şi scunde, mai ales cele care dau în sala foarte lungă din dos. sală care leagă odaia cea mare şi sacnacsiul de odăile de donnit şi de acareturi. E toată văruită cu alb. acoperişul e parte cu şindrilă, parte cu tablă. După ce urci cele câteva trepte de piatră, de la intrare, intri într-o sală lungă, de unde se desfac odăi pe stânga, iar în dreapta, una singură. Curtea e foarte mare, cu grajduri, cu chilii pentru robi. cu şopronul fierarului şi al dulgherului, cu coteţele cu crătărâi. Două puţuri în fund, cu roată şi cu găleţi legate în fier, împlinesc nevoile de apă. Jgheaburile de adăpat sunt legate de ghizduri, dar e mocirlă jos şi a fost nevoie să ce aştearnă o lespede de piatră, ca să se pestă scoate apă. Sunt şi dcuă sacale în curte, una de adus, dacă e de trebuinţă, apă din Dâmboviţa, alta. bine ţiiiută, aduce apă bună de la Cişmeaua lui Mavrogheni, numai pentru boieri. Curtea Fiiip^sculuî, plină de vietăţi şi droaşte, căruţe, care greâe şi fin risipit, cu băltoace de la puţuri şl din faţa bucătăriilor, cu colţurile ei mocirloase, imibrite de duzi, lilieci, seci, oţetari şi călini, dar şi cu vreo câţiva frasirJ şi plopi albi, se întinde de pe Pcdul Mogoşoaiei la stânga, până hăt-departe, înspre uliţa Târgoviştei.
Cei patru joacă îndârjiţi cu ochii în fundul capului, cu bărbile mototolite, afară de maiorul Lăcusteanu care e ras şi poartă o mică mustaţă întoarsă scurt în svs. deasupra obrajilor fălcoşi. în care se pierd ochii mici. Ca să poată stea trejL oamenii au băut cafele după cafele, şi-au băgat capetele în ligheanele de argint cu apă rece. aduse de cafegii. Dar marele ban Vulpe, care a trecut de şaizeci de ani, pare dărâmat.
— Hai, mă. duceţi-vă acasă, că nu mai pot.
Marele vornic Constantin Cantacuzino, * bărbat cam patruzeci de ani, înalt, cu capul mare, ochios, cu o barb amplă, dreaptă, dichisită cu foarfecele şi parfumată chibzuii cu toate parfumurile Persiei, nu înţelege aşa socoteala. Trag supărat din ciubuc.
— Nu se poate, boierule, ai câştigat o avere. Eşti banul Filipescu Vulpe, nu un cioflingar oarecare, şi arată cât de mare lucru e să fii „ban”, dându-şi un bobârnac în obraz.
Vulpe dă totuşi să se scoale adunându-şi banii.
— Mă, voi sunteţi câini, nu sunteţi oameni. Uite, SŞ' face ziuă. Sunt două nopţi şi o zi de când jucăm. Sunt bolnav, ce mai încolo? Ştiţi că sunt surpat.
Băl-Ceaurescu, cu faţa de taur negru, cu barba aspră, scurtă, dar împărţită în două, şi nasul lung, îmbinat cu sprâncenele, îl aşează iar, punându-i mâna pe umăr.
— Ne-aî uscat. Nu se poate. Vulpe se cruceşte, amărât.
— Mă, înţelegeţi că trebuie să plec la Bratva. Mâine târnosesc sfânta biserică. Vlădica de la Argeş e de ieri acolo.
Bate din palme, vine un vătaf de curte, în straie arnăuţeşti găietănate, care se frânge, ploconindu-se.
— Ai pus caii la butcă, mă?
Vătaful îngăietănat pricepe ce vrea stăpânul.
— Dă ieri, măria-ta, tot înhămăm şi deshămăm caii. Cantacuzino îşi parfumează mâinile şi barba.
— Atunci, foarte bine. Mergem şi noi la Bratva. Jucăm mai departe acolo.
Lui Filipescu i se moaie picioarele de spaimă şi întreabă gângav:
— Mergeţi după mine la Bratva?
Marele vornic bate dân palme, ca să vie arnăutul.
— Fireşte, jucăm şi acolo, e de părere şi Băl-Ceaurescu.
A apărut un arnăut, şi Cantacuzino îi porunceşte scurt, ca la slujbă:
— Să vie Luţă cu condica jalbelor.
În odaia din dos, tot la Vulpe acasă, odaie mare, cu o laviţă lungă la perete şi cu mese joase, aşteaptă în zorii zilei diferiţi slujbaşi. Se vede că de aşteptare şi oboseală unii au
* Constantin Cantacuzino (1793-1077), exponent al boierimii conservatoare, devenit caimacam după căderea guvernului provizoriu din 1848. Ion Ghica în Amintiri din pribegia după 1848 (Editura Soccc 1889) îl caracterizează: „coruptibil şi cartofor, lacom de avere şi lipsi' de integritate” (n. ed.).
adormit. Vreo trei joacă şi ei cărţi. Vătaful de curte intră şi strigă: ¦, i –
— Boier Luţă, pofteşte cu condica jalbelor la măria-sa marele vornic. – i
Luţă sare speriat, caută aiurit condica, care e Imga el, şi porneşte pe din dos, pe săliţa lungă, spre sacnacsiu. A devenit nu demult şef de masă la Vornicie.
Boierii se scoală greu de la joc, că le-au înţepenit picioarele Cantacuzino citeşte condica, ţinută deschisă de Luţă, pune hotărâri în colţ pe jalbe, înmuind în călimara pe care sameşul o are în mână.
„Nu se primeşte”, „Se amână”. Vede alta, mseamna mânios: „Porcul ăsta de negustor se pedepseşte cu douăzeci şi cinci de beţe, în târg, în ziua mare.”
După ce a semnat de câteva ori, îi spune lui Luţă:
— Eu plec la Bratva. Dacă mă cheamă măria-sa spune-i aghiotantului că am plecat la târnosirea sfintei biserici de la
Bratva.
Luţă a înţeles, se apleacă mult şi iese. Cantacuzino îşi înmoaie din nou mâinile în ligheanul de argint şi-şi dă pe faţă, apoi scoate pieptenul de fildeş, încrustat cu briliante, dm buzunarul anteriului de mătase lânoasă de Damasc şi-şi piaptănă îndelung, fir lingă fir, barba lungă, care-i acoperă ca o coadă mică de păun pieptul lat.
o ÎXTÂLMRF: HOTĂRÂTOARE
E o zi caldă de iulie, dar cu o strălucire puţin cam um căci de două săptămâni plouă cu găleata, un ceas, două fiecare noapte. Stoica trage de hăţuri, pocneşte din strigă din rărunchi şi până la urmă poştalionul, ca o br uşoară, iese din noroiul cleios care-i prinsese roatele saltă peste şanţul năruit şi apoi trece de-a lungul lui, drumul de iarbă cu făgaşul de roţi împletit neregulat nişte lungi opturi. în fundul poştalionului, pe leagănul perne, e Nicu Bălcescu cu Ţâţa, el în uniformă de iuncăr, în rochie albă de vizită, parcă. Deh, la drum te vede lum şi mai ales te văd verişoarele de la Dealu Mare, unde o să m o noapte. Cucoana Zinca a trimis încă de săptămână trecu poştalionul, încărcat cu dulceţuri proaspete de cireşi ama şi de caise crude, cu suluri de borangic, căci la Bălceşti su adevărate grădini de duzi, albi şi negri. Şi vreo două but< iaşe de ţuică veche, să fie şi la Bucureşti. Nicu va sta o Iun poate două, la Bălceşti, cât are concediu, ca să se mai îr tremeze.
Sevastiţa. care rămăsese toată iarna şi primăvara în mal halaua Visarionului, ca să aibă gfrije de gospodărie, pentril fraţii ei Costache, Nicu şi Barbu, cel care urmează la şcoalăl căci Măria s-a măritat anul trecut cu Geanoglu, pe cânfi mama trebuia să fie la treabă la moşie, vine de data asta ş ea la Bălceşti, căci şi ceilalţi simt acolCT. E fericită şi îi plact' nespus de mult drumul cu trăsura. De altfel, e fericită şil fiindcă la toamnă se va logodi Cu un tânăr ofiţer din regi-' nrentul care va lua garnizoana la Bucureşti, prieten şi coleg al lui Nicu, cu un an, doi mai în vârstă. Medelnicerul Ne-d^elescu, vecin cu ei de moşie, i-a cerut duminică, după slujba la biserică, la mânăstire, serdăresei mâna fetii pentru fiu-^ău Oprea Nedelescu. E acum o fată'frumuşică de şaptespreouăj r kr, îmi lecu fsu] mu lunj
¦tri r
U Şl regi' coleg
Ne-I lujba fiu-iprezece ani, cu ochii negri şi vii ca ai fratelui ei, cu mijloc subţire şi destul de crescută, dar nu înaltă. Gura îi e puţin prea severă, ca a Bălceştilor, dar altfel toată fiinţa ei râde, căci tot ceea ce se întâmplă la vârsta asta este un prilej de râs. Nicu, nici el nu e înalt şi i se pare, cu mustăcioara lui neagră, cu buzele drepte şi cu mersul iute, un fel de barbarei puţin cam caraghios, care se supără când ea îi spune că mustăcioara îi e pusă.
Caii sunt toţi patru voinici şi au trapul mare. Trec repede prin satele fără uliţe şi fără curţi, printre bordeie, urmând făgaşurile de roţi şi iar ies în câmp, ţinând drumul cum pot, – ^um îl ţin minte din trecut, căci, în anii aceştia, un drurn nare de ţară chiar e doar o direcţie greu de ţinut când se mai întâmplă să dai şi de vreo presupusă răscruce. Altfel, e o bucurie a ochiului, căci jocul acesta al ploilor mari, noaptea, şi al căldurilor arzătoare, toropitoare, ziua, a dus la un rod îmbelşugat cum nu s-a pomenit de mult. Lanurile aurii de grâu, tălăzuite de adierea vântului, ori tarlalele de porumb cu foi puternice de un verde tare, de pe acum cât omul călare, bucură ochiul ca şi lungile şiruri de floarea-soarelui, înaltă cât pomii, cu tipsiile lor galbene, întoarse spre soare. Şi mai e şi năvala nemaipomenită, pe jos, de flori mărunte şi buruieni. Lanurile par pătate de sânge, atât e de mare numărul macilor; pe margine şi pe răzoare le răspund adevărate covoare galbene de păpădie înflorită şi susai. Un gorun negru şi singuratic pe lângă care trec, cu trunchiul înalt şi puternic, dar strâmb, urcat pe un dâmbuleţ, e năpădit la poale de ventricele cu spicuri albăstrii, iar printre opturile lungi de făgaşe întărite, cicoarea, iasomia şi umbreluţele galbene de ciuboţica-cucului luptă îndrăzneţe cu pelinul, cu urzica, cu ştirul şi cu ciulinii violeţi. Otrăvitor în gingăşia lui gălbuie, aliorul, simţind că-i trece vremea, virie până sub roţile carelor. în zare, dincolo de lanuri, pădurile mari de stejari, arini şi paltini taie în fehi, cu verdele Îor aproape negru, bogăţia de^aur şi smarald a holdelor.
Poştalionul se apropie încet de dealurile care de departe, în zarea albastră, seamănă cu norii. Cu coada ochiului, Sevastiţa îl tot cercetează pe Nicu. Nu e în apele lui. Rămâne pe gânduri şi uneori se strâmbă de parcă ar vorbi singur. Cu instinctul ei de femeiuşcă ştie cât suferă, dar a trebuit să. asculte cele spuse de maică-sa, oricât de greu îi vine.
Chiar a doua zi – era miercuri – după ce îi spusese Frusinichii despre planul lui Voinescu II, Nicu îi şi trimisese
I acesteia un bilet de la cazarmă în care o vestea că maior vorbit cu Aristia şi că acesta îi aşteaptă vineri după m. într-o cancelarie a sălii de la Slătineanu. Era o odaie mar (|cM trei mese de lucru, una în dreapta, alta în stânga, fatătu ea, iar a treia între acestea cu spatele spre perete. f
La una dintre mese, un tânăr scria de zor şi nu se înlle rupse nici când intrară cei trei. Aristia, ^ într-un jilţ mare, destul de vechi, cilea o piesă franţuzească şi se ridică pa,., absent, zâmbind celor trei. Vorbi cordial cu cei doi bărbTî abia aruncând o privire fetei care tremura de teamă şi ştia pe ce lume se află. Prin asta, el avea aerul să spuie evenimentul de seamă era că el e vizitat de aceşti doi ir că se gândise la ei şi nu uitase că trebuie să se întâlneaf&i cu ei, dar că de fată şi, la urma urmei, de rostul acesilî întâlniri nu-şi mai amintea. în reahtate, ochiul lui ag măsurase din clipa intrării pe uşă fata, din cap pină picioare, şi rămăsese înmărmurit de frumuseţea ei atât ([tânără. Actor desăvârşit, juca acum comedia indiferenţei, t să-şi uşureze sarcina de examinator, hotărât să admită fat oricât ar fi citit ea de prost. îi pofti pe toţi trei să şadă, voi bira apoi îndelung despre vara care se vestea bogată în rot despre intrigile care duseseră la desfiinţarea,. Filarmonicei şi despre ultimele spectacole date de o trupă de operă italiani Pe fereastra deschisă, care da într-o curte interioară, vene ceva din larma Podului Mogoşoaiei şi mai ales huruiala asur zitoare a şinelor de fier ale trăsurilor pe caldarâm. La urmă se hotărî să examineze şi fata, aşa, cam într-o doară, arătând cu un surâs de cunoscător blazat, că nu crede că o va putcc primi la cursul său. în cei cinci ani cât condusese secţia de teatru a „Filai'monicei”, Aristia dovedise, de altfel, o seriozitate greu de atribuit unui fost actor, care la nevoie tot mai urcă pe scenă, dar care, cu fizicul lui „aristocratic”, îşi arăta preferinţele pentru rolul de conducător. Eroul eterist, acum
* Constantin (Costache) Aristia (1800-1880), actor, scriitor şi traducător remarcat de domniţa Raiu, care l-a trimis la Paris să studieze jocul celebrului actor Joseph François Talmă. In 1821 a luptat la Drăgăşani ca „mavrofor” în armata lui Al. IpsilanU. După eşuarea mişcării eteriste pleacă în Austria, Italia, iar în 1824 urmează studiile Academiei ioniene din Corfu. Revenit în ţară, C. Aristia a fost profesor de greacă şi franceză Ia Colegiul Sf. Sava (1830-1831), apoi deţ! ne catedra de declamaţie a Societăţii Filarmonice, numărându-se printre membrii fondatori. A participat la Revoluţia din 1848 din Ţara Românească. In 1851 se reîntoarce în ţară, continuă activitatea de traducător (Iliada) şi publică diverse povestiri cu pronunţat caracter moralizator (Repezitatea vieţii, Petre şi Cristina etc.) (n. ed.).
'D ată liie î iin, leas 1 cesf f ei, fat; voj rO (iicei ianăl 'ene; îsur-rmăj tmd, a d (ario-i mail rata r stu-; ptat area jiile pro-apoi j-se 'ara de eter om ca de patruzeci şi ceva de ani, era primit în cea mai bună societate şi nu avea' în chipul lui de palicar blazat, cu ochii mari, nas puternic şi gura hotărâtă, nimic din figura tradiţională a actorului boem şi famelic.
Îi dădu fetei să citească Sburătoriil lui Eliade. Inima Iui Bălcescu bătea să-i spargă pieptul. în schimb, fata nu avea aerul să ia în serios cititul, simţise că alte motive vor decide soarta eL Poate că era şi o tehnică şireată de a bagateliza un examen pe care ştia că ea nu putea să-1 ia. Citi destul de prost. Aristia îşi netezi mustaţa tunsă, cu un deget, de jos în sus, rămase un timp pe gânduri şi apoi ciocăni, cu degetele, în masă. Deşi de douăzeci şi mai bine de ani traducea, citea şi juca uneori teatru, avea totuşi trac de câte ori ţinea să producă impresie cu orice preţ, şi acum dorea să le dea o lecţie de citit. E adevărat că a declamat cu o căldură plină de fervoare versurile înaripate şi arzătoare ale acestui tulbure Shurător. Cei de faţă fură sincer uimiţi, copietorul de roluri se întrerupse şi ascultă şi el. Sfârşi teatral, adică ră-mânând afectat, pe gânduri, aşteptând parcă să se stingă ecoul din el.
Înainte de plecare, fata, sprintenă şi năvalnică în tinereţea ei inconştientă, îi spuse că ştie să şi cânte. O întrebă, tot absent, ce a pregătit şi se îndreptă spre o pianină aşezată în colţul opus ferestrii, gata s-o acompanieze. Dar ea nu ştia decât câteva cântece de lume ale iui Anton Pann, care circulau atunci, nescrise şi purtate de lăutari. Totuşi, urmărind cântecul, Aristia improviza un acompaniament uşor, cât era necesar. Fata avea o voce de cristal, mică, dar de o înflorită gingăşie. în clipa asta, el hotărî că ea va fi steaua trupei de comedie cu cântece, care prelungea fiinţa Filarmonicei”. Totuşi, figura lui de palicar, cu mustaţă tunsă, nu exprimă nici aprobare, nici dezaprobare. Cei trei, dezamăgiţi, îşi ziseră că încercarea n-a izbutit şi Voinescu II se r-idică să plece. în pragul uşii, Aristia le spuse, mai mult ca o propoziţie secundară, în timp ce-şi potrivea cravata lată de mătase neagră:
— în toamnă, mademoiselle Ceaurescu, veţi începe să lucraţi la cursul meu. yă rog să luaţi volumele acestea de poezii – şi scoase dintr-un raft vreo patru volume – să le citiţi şi să însemnaţi pe ele, cu creion roşu, versurile care vă plac, r
Frusinica şi Bălcescu au străbâlul culoarul întuneca sălii de teatru, ca într-un decor de vis! Voinescu II. inal puţin cam naiv. spuse nedumerit:
— Eu credeam că nici vorbă nu va fi să faceţi teat domnişoară. Părea că nu vă place deloc.
Ea zâmbi. La paisprezece ani era mai puţin naivă dc maiorul cel oinic.
Cu ce bucurie se gândea Bălcescu că vor petrece tu t', la Bălceşti. Cu toţi. adică el, fetele, Barbu. Fi sinica.
Fata însă; i. în odaia întunecoasă, lipită pe jos cu L culcată ziua întreagă pe patul de scânduri, răzbită de că dura arzătoare pină o apucau durerile de cap. se gândea mi tuită de nerăbdare.
Ştia că în fiecare an mergea la Bâlce;? u cite o lună, ca se întremeze, că e cam slăbuţă, zicea Zinca, în realitate c s-o mai ia de lângă mama ei bolnavă. După moai tea acesteic acum cinci ani, rămânea la Bălceşti luni întregi.
Acum, îşi zicea că va rămâne până în toamnă, şi tot aşi se gândea şi Nicu. Dar de data asta. Zinca gândea altfel Deocamdată, făcu tot ce putu ca să-i amine plecarea, să ni meargă odală cu cei doi. De aceea era frământat şi îngin-durat Nicu.
La Dealu Mare se vor opri. ca să mue noaptea la nişte prieteni şi rude, zapciul fiind un văr al tatălui lor. Dar mai au încă până acolo, căci trebuie să treacă gârlă. Se bucură copilăreşte de acest drum de vară. Mai ales se bucura de obicei Nicu. fiindcă i se pare că judecă mai uşor, că se adânceşte mai bine în gânduri, în legănatul trăsurii. Altădată. Acum ii lipseşte ceva.
Se aud de departe strigăte şi. după cotitură, când drumul iese din porumb, văd nişte o.: care se îndeamnă la ridicatul poverii cu umărul. ^i. iul se întoarce, amărât, către ei.
— Conaşule, am ajuns la Vadu Rău şi înaintea noastră e un rădvan înfundat pă care nu-1 pot scoate din noroi. Rămânem acilea. Nu merg mai dăparte, să nu mă înfund şi io.
Arătă satul lângă râpa unui râu, în drum spre Piteşti. Malul dinspre miazănoapte, dincolo, se pierde scăzut în prundiş, în zăvoaie de salcie şi apoi într-o luncă de tufe şi de arini, pe care cade acum toată puterea soarelui lui cuptor. Şuvoiul apei loyeşte în partea astălaltă, în malul înalt, care
^^a (al de t
Pr.
II ca îmi,< cas tec steic l as; Itfe] ă nu igins-a rupt cu timpul şi se rupe mereu. Acum gârla e iute, tulbure, şi revărsată, cu firele ei toate crescute laolaltă, într-o singură matcă, lată, pământie şi cu spinările şuvoaie.
Tot în partea astălaltă, dar la stânga în fund, departe, dincolo de lanurile de un verde-gălbui, e o pădure neagră şi, până la ea, risipite unele bordeie ale satului. Sat mai mult de şes, pe moşie boierească, la fel cu acelea pe care le zugrăvea cu vreo cincisprezece ani înainte şi marele logofăt Dinicu Golescu, în scrierile sale: Intrând cinevaş într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul casii, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici patul cu sămănăturile omului pentru hrana familiei, şi în scurt, nimica; ci numai nişte odăi în pământ, ce ie zic bordeie, unde intrând cinevaş, nu are a vedea cilt decât o gaură numai în pământ, încât poate încăpea cu nevasta şi cu copiii împrejurul vetrii, şi un coş de nuiele scos afară din faţa pământului şi lipit cu balegă. Şi după sobă, încă o altă gaură, prin care trebuie el să scape fugând, cum va simţi că au venit cinevaş la uşa-i; căci ştie că nu poate fi alt decât un trimis spre împlinire de bani.” listei mai: ură 1 de i se ti.
ml la f ira io.
şti.
În
? i or.
[re
Când carul fu încărcat pentru a, patra oară, ca să iasă la drum, căci făcuseră aria de treierat în sat, Vasile Peştefript îşi trimisese copiii mai mari, care-1 ajutaseră, un băiat, Ştefan, care mergea pe şaptesprezece ani, şi o fată, Sia, care îniplinise de curând cincipsreze ani, să plece singuri aca^^ă. Spuse că vine şi el mai târziu.
— Spune-i mă-tii că viu şi io mai târziu, că mai am treabă. Am dă vorbit cu neică Şoricaâe.
Eftimie Şoricaâe, la o zvârlitură de băţ mai departe, îşi strângea şi el sârguitor grâul, deşi era după chindie, cu ai lui. Oamenii zoreau, fiindcă se aşteptau ca şi în noaptea asta să plouă, etan ploua cu găleata în fiece noapte, deşi ziua soarele dogorea de aproape două săptămâni. Vedeau cu groază că li se niucegăieşte grâul pe câmp. Până acum nu putuseră munci pe lanurile lor ziua, căci nu sfârşiseră de secerat, de strâns, de treierat, de dus sacii plini la schelă la Turnu, cu grâul boieresc. Ba încă fuseseră siliţi, deşi ardea inima în ei, să facă şi şirele de paie. Acum luptau deznădăjduiţi să scape cât s'^ putea. scăpa.
Vasile ocoli pnn marginea satului ăl nou, făcut întreg c bordeie, în locul bordeielor dărâmate din josul satului vech Erau aci acum aproape o sută de fumuri căci tot aci mutaseră şi toţi însurăţeii de la Regulamentul Organic î coace. Pământul din jos de satul vechi era mult mai gr; decât cel de la vad, iar bordeiele erau prea risipite, cu, băr; gane” între ele, pretindea boierul, pe care nu se puieau fac ogoare. Acum, de când cu noua orânduială, pământul er foarte căutat şi moşiile îşi împătriseră preţul şi proprietari nu putea să mai îngăduie atâta risipă.
În rariştea de deasupra gârlei, dincolo de limba de pădure era un tei rotat, cu iarba de subt el deasă ca o pajişte. Vasile scrâşni din dinţi, mânios. Sultana nu era' subt tei. î era teamă că nici azi nu va veni, căci începuse să aibă tqane afurisite, de nu se mai putea înţelege cu ea. De vreo cincisprezece ani de când se tot certau şi se tot împăcau, ea trăise – vorba femeilor care o urau crâncen – aproape cu tot sakil. Vasile era acum om în toată firea, că se apropia de patruzeci de ani, însurat, avea trei copii, şi Safta, bălană încă, sta să nască din nou, azi, mâine, dar el nu se putea despi^inde de teleleica asta de Nica, de parcă îl vrăjise. Avea şi ea aproape treizeci şi şase de ani şi tot nu se potolea. | Până după Paşte, anul ăsta, fusese ibolui Codan al lui Predoiu, flăcău tomnatec, care nu se însura din pricina ei. Când a văzut că ea nu vrea să se mărite cu el, s-a înfuriat şi în trei săptămâni s-a însurat. Ea, deocamdată, s-a luat din nou cu Vasile.
Abia peste câtăva vreme o văzu ieşind din lăstărişul înalt, că era aproape tufăriş, cântând încet, cu sprfhcenele ridicate, cu mâinile împreunate la ceafă. Iia. întinsă peste sâni, îi arăta şi' mai pietroşi. Toată era plină şi mustoasă ca Un ciorchine negru şi doldora, îndesat bob lângă bob. Cu m. ijlocul strâns în bete, tot fără burtă şi acum, se legăna în mers pe şoldurile late. îi ieşi înainte scrâşnind din dinţi şi o strânse în braţe cu duşmănie, dar o simţi vânjoasă ca un flăcăii.
Se zbuciuma parcă ar fi vrut să scape: îi alunecă totuşi opinca pe iarbă, căci de dinainte de nunta cu Ichim nu mai umbla niciodată în picioarele g'^ale, şi se lăsă moale în braţele băi-batului. Ştia să-şi lase trupul moale şi greu când era îmbrăţişată.
J ci gr; fac er ure,
¦Îi îne ici” iise fot| de mă tea 'ea lui
L o
Şi culcată sta cu mâinile subt căpătâi. El îi privea ochii verzi ca apa lacului, subt sprâncenele negre, groase.
— Tu, Nico, spune, câţi ai iubit în sat?
— Ce-ţi pasă ţie.? Ce-i al tău e pus deoparte.; ' Râdea arătând dinţii mulţi între buzele cărnoase.
— Mă femeie, nu ţi-e milă dă mine? Nu vezi cum mă prăpădesc ca pă jăratic.?
— Hei, măre Vasile, da' ţie ţi-a fost milă dă Maria dă s-a spânzurat dă craca nucului, când te-ai luat tu cu Safta?
— Fă, tu să ştii că io te omor.
Ea îi citi mânia şi patima în ochii mariş căprui.
— N-ăi fi tu atât dă prost, să vrei să umbli cu butucul dă picioare la ocna părăsită, în loc să-ţi vezi dă copii, şi să stai cu mine când şi când pă iarbă subt teiul ăsta.
— îmi las nevasta şi copiii. Hai să ne luăm.
— Ba, asta să-ţi iasă dân cap, Vasile. că io dă măritat nu mă mai mărit. Omul meu nu mai e pă lumea asta.
El se frământa mereu, simţind că îi scapă din mână ca o şerpoaică.
— Ascultă, tu, spune cu câţi dân sat te-ai ţinut pân pădurea asta. Cu toţi?
Ea nu răspundea. îşi juca numai ochii verzi într-ai lui.
— Hei, dă ţi-aş putea face un plod, că nevesti-mi i-am făcut patru. te-ai ţine tu dă mine. dar vezi că nu prinzi. Arde sămânţa în tine. Şi deodată se îndârji să afle. Ascultă, tu, cu câţi te-ai tăvălit pân iarba asta? Cu toţi dân sat?
— Nu cu toţi. Numai cu câţi am vrut.
Se făcuse din ce în ce mai neruşinată şi mai slobodă la gură. De la o vreme nu-i mai plăceau decât flăcăii mai tineri decât ea. Era tare sfruntată. Femeile din sat, de pildă, se dădeau cuviincios la o parte din calea bărbaţilor, când se întâlneau în drum, dar ea îi înfrunta pe toţi. Nici Ia biserică nu sta între femei.
Nu-i vorbă eă ele ar fi siâşiat-o. într-o zi i-au cerut lui popa Gheorghe să n-o mai lase în biserică. De lăsat, a lăsat-o popa, dar a oprit-o într-o zi, după liturghie:
— Ia stai, tu, muiere, că am o vorbă cu tine.
Ea a rămas şi l-a aşteptat cu capul într-o parte. De când se uscase ca o scândură şi înălbise ca o oaie, popa Gheorghe se făcuse foarte aspru.
— Ascultă, tu, muiere. N-ai dă gând să te mai potoleşti Că uite ai trecut dă vârsta tinereţii. Ai să mergi în foci gheenii cu atâtea păcate.
Ea u spuse, lăsând capul în jos, mironosiţă cam coaptă:
— Păi am crezut că dragostea-i dă la Dumnezeu, părinte.
— O fi dragostea dă la Dumnezeu, dar neruşinarea e dă la tine. Să ştii că dacă nu te pocăieşti, sfânta ^riâanie şi sfintele Paşti nu le mai capeţi dă la mine.
— Apăi, părinte, una spui şi alta faci. N-ai cetit dumneata în biserică dăspre una tare iubeaţă, Măria Măgdălina?
A lăsat-o în plata Domnului; ce era să-i facă?
Se scorniseră fel de fel de vorbe pe seama ei. Că umblă cu vrăji, ca să strice casele oamenilor, că miroase a busuioc de zăpăceşte bărbaţii.
Într-o zi la horă au încolţit-o bine muierile, că le scosese dân sărite când o vedeau atât de năvălită între bărbaţi şi flăcăi la joc, când ea nici măcar nu juca bine.
— Mai toarnă apă, fă muiere, peste dracii ăia din tine, i-ă strigat Rita lui Drăgan, şi toată lumea s-a uitat la ele.
Sultana s-a întors pe jumătate spre ea. Rita era încă slabă, căci zăcuse un an şi mai bine după naşterea copilului din urmă. Apoi a măsurat-o din cap până în picioare, a văzut-o aşa mică şi slabă şi a privit-o cu milă. Ridicând din umeri, s-a întors către celelalte:
— Nu vă fie frică, că nu le-o iau toată. Raunne. ^i pentru voi. Eu nu culeg dăcât ici, colo ce-mi place şi trc mai departe.
— Dă ţi-ar face unul dintre ei un copil, i-a spus Riţn Să vezi şi tu ce-i aia. Poate că te-ai mai potoli dracului.
— Nu prinde asta copil, clătină din cap Măria lui Ion. Nu ştii că poteca bătătorită nu prinde rod?
Măria lui Ion era amărâtă că vedea că şi Simion al ei cu caşyl la gură încă, da târcoale acestei femei afurisite.
Sultana se făcu deodată pământie la faţă, se apropie de laviţa pe care sta Măria, acum albă toată şi uscată, că îmbă-trânise înainte de vreme, îi luă mâna cu un fel de spaimă.
— Ascultă, lele Mărie, dumneata nu vorbi aşa, că mă doare. Dumneata nu eşti cum sunt cutrele astea care-şi fav dă cap pă ascuns. Dumneata eşti o sfânta care n-ai ştiu; dăcât dă casa şi dă copiii dumitale şi n-ai cunoscut alt bărbai dăcât pă bărbatu dum. itale, lângă care ai îmbătrânit. Să ştii cr, şi casa dumitale e sfânta pentru mine şi io mai mult nu-ţi spun. Da' asta s-o ştii.
H
I
I
Apoi SG întoarse către cobzar, râzând cu dinţi mulli, dintr-i dată; îi spuse să cânte un cântec al ei. Apoi începu să-i zică, aşa, de-a dracului, uitându-se numai la Vasile, care era cu Drăgan, cu bătrânul Şoricaâe şi cu Petre, cu o ulcea de vin pc masă, că hora se făcea acum tot la han, deşi nu mai rămăsest în sat decât Restea. care izbutise să-1 domolească printr-o minciună pe Ion, în privinţa morţii lui Miai.
Ridicase sprâncenele mai-i şi râdea cântând:
Cine aude gura mea Lasă vinu şi nu-1 bea S-asculta la gura mea. Gura mea dă ce-i făcută? Dă vin roşu şi dă turtă, Cine-o prinde d-o săruta Câtu-i lumea n-o mai uita.
Avu atâta haz că râseră nu numai bărbaţii, ci şi femejk şi mai cu seamă rise şi Safta^ care avea inimă bună. Veni la ea şi o pupă.
— Dracu să te ia, fă muiere, că ai tu ceva în tine că înmoi inima omului.
Sultana o privi râzând cu prietenie.
— Nu-ţi fie frică, fă Safto, că io casa nu ţi-o stric, casa nimănui n-am s-o stric. Asta să ştiţi voi.
Şi s-a ţiiiut în felul ei de vorbă. S-a ferit de oameni însuraţi. S-a ferit cit a putut şi de Vasile.
Dar acum erau iar amândoi în pădure subt tei. Vasile ştia că nu va fi pentru multă vreme. Ea îşi dădea seama că, dacă l-ar fi izgonit acum, el ar fi fost în stare s-o ucidă ori să se omoare. îl vedea furios de tot şi ştia că e mai bine să-1 ia cu binişorul. El simţea jocul ăsta al ei şi era abătut. O rugă să-i cânte un cântec, cântecul lui şi al teiului lor, zicea el cu amărăciune. Puseseră, tei' în loc de paltin.
Ea-1 asculta pe gânduri. rupând între dinţi un fir de iarbă. Se ridicase în genunchi şi privi departe spre dealuri, unde printre nori grei scăpata soarele. Apoi începu, ridicând sprâncenele cum îi era obiceiul:
Teiule cu frunza lată. Şi cu inima rotată, Lasă-mă la umbra ta, Pe mine şi pe puica. Neică, io nu te-oi lăsa, Că mi s-o usca frunza, Că v-am mai lăsat o dată, V-aţi iubit o vară toată. Iar toamna când aţi plecat. Toată frunza mi-a picat.
El îi strivi amărât gura cărnoasă şi o rugă cu ochii mari să mai cânte încă un alt cântec, care-i plăcea tot atât de mult. Ea îl privi, ca de departe. îi plăcea bărbatul ăsta voinic, cu fruntea dreaptă şi mustaţa plină, tunsă scurt. îi era milă de ochii lui de câine căruia îi e frică să sfâşie. îi cânta cântecul cerut, dar cu gândul strein de el.
Neică, dân dragostea noastră A-nflorit un pom pă coastă, A-nflorit şi n-a rodit, A gândit că ne-am sfădit, A-nflorit şi s-a uscat, A gândit că ne-am lăsat.
Era o jale în dragostea lor, căci simţeau amândoi, fiecar. în felul lui, că nu se mai poate. Ceea ce vrea el nu se mai poate. Se auziră deodată nişte strigăte. Era băiatul lui Oagea al lui Chivu, care păzea vitele mai departe în pădure, într-o poiană, şi-i văzuse mereu pe acolo.
— Nea Vasilee, nea Vasilee.
Îl văzură ivindu-se speriat la capătul celălalt al rariştei, Era un băietan de vreo paisprezece ani, subţire, în picioarele goale.
— Nea Vasile, fugi că umblă dorobanţii să adune oamen:' pentru corvoadă la vad. Fugi.
— Unde sunt, mă, în sat? întrebă Vasile neliniştit.
— Nu. acum caută pă aci, pân pădure. Fugi. Vasile îi strigă muierii în grabă:
— Vino şi mâine, Nico.
Ea se uită lung după el, cum se lasă la vale printre lăstari, peste rupturile râpei.
iL în câţiva ani de la înfiinţarea lor în forma asta cea nouă, poliţienească, dorobanţii se dovediră o nouă pacoste pe capul câăcaşilor, atât de năpăstuiţi prin noua pravilă, care îi înlănţuia şi mai mult de moşie, osândindu-i la un soi de muncă silnică în folosul proprietarilor. Aceştia aveau acum putinţa să-i execute fără cruţare, cu caraulele de dorobanţi care cutreierau satele, băgând spaima până şi în copii. La arat, la ' prăşit, la seceră, la orice podvadă oamenii munceau cu dorobanţii după ei. Călări, găietănaţi, cu sâneţe şi săbii, dar mai ales cu gârbace în mână, dorobanţii nu glumeau. Ei erau o nouă pacoste şi fiindcă alături de birul de treizeci de piaştri de cap de om, unificat acum, erau încă o sarcină pusă peste sate, alături de cutia milelor şi alături de atâtea angarale. Satele trebuiau să dea nu numai ostaşi pentru noua armată a ţării, ci şi dorobanţi. Când satul dădea un dorobanţ, trebuia să-1 îmbrace, să-i dea lui o sumă de bani şi să-i dea şi familiei lui un ajutor. în schimb, aspru porunciţi, dorobanţii uitau cu totul că sunt fii de clăcaşi.
Nu numai muncile şi podvezile de pe moşie se executau subt ameninţarea dorobanţilor, ci şi împlinirile de bani şi toate corvezile stăpânirii şi ale samsarilor stăpânirii. Astfel, de când se făcuse satul nou de bordeie de la Vadu Rău, clăcaşii nu mai aveau pic de linişte. Pe la vad trecea noul drum de ţară al menzilului către Piteşti în sus. Era un drum mai bun decât cel vechi pe la Mărunţisu, numai că aci la vad, când ploua mai mult, se împotmoleau butcile, carele şi deci şi căruţele poştei. Ca să nu întârzie serviciul, contracciii poştei, plătind pe mai-marii dorobanţilor şi pe tiştii de la district, aveau totdeauna caraulele de dorobanţi care scoteau oamenii la corvezi pentru trecutul peste apă al butcilor care încurcau drumul, ca şi al căruţelor de poştă. Era o silnicie, căci aci nu era vorba de o prestaţie pravilnicească în folosul statului, dar otcupul căruţelor de poştă era o afacere de milioane, pe care cei cai^e îl luau, îl asigurau prin întovărăşiri cu marii boieri, rude cu noii capi ai departamentelor, rude chiar cu vodă. Aşa că şi de aci porneau porunci care împilau satele.
Acum, cu ploaia asta care ţinea de două săptămânL gârla se umflase peste şivoaieâe ei statornice cât toată albia, căci dacă ziuaera soare dogoritor, noaptea turna cu găleata. Nu se mai putea trece decât cu greu prin vad şi toată ziua ceauşul cu dorobanţii lui adunau oamenii de prin sate şi de pe lanuri.
băgându-i în noroi până la brâu, ca să despotmolcască rădvanele şi căruţele şi să Ic treacă apoi prin apă.
Le cam ştiau şi ascunzişurile prin pădure şi prin zăvoaie Sultana abia ieşise din rarişte, pe cărare, că îi şi întâlni pe cei trei călări.
— Fă Sultane, urlă ceauşul la ea, că o cunoştea, unde n fugit Vasile, că erai cu el?
— Nu ştiu, dă unde vrei să ştiu? Şi trecu nepăsătoare. Ceauşul urât şi chior o ameninţă cu gârbaciul, zborşindu-se la ea:
— Hei, nu vrei să spui? Da' când te-oi plesni, ai să spui Şi laptele pă care l-ai supt.
— Mă urâtule, cum o să spun unde-i Vasile dacă nu erani cu Vasile, că eram cu Codan. Şi-i înfrun^^n m'^rrni? ndră? n<^n+S^ bucurându-se că aşa îi mai ţine în loc.
— Atunci, grijania ta dă muiere, spune încotro a fugit Codan.
— Păi dacă mă înjuri, iacă nu-ţi mai spui. Şi-1 privi uispreţuitor.
De când se făcuse atât de mult femeie, ştia că în faţa ochilor ei şi a nepăsării eî se frâng şi gârbacele. Luase obiceiul să vorbească oricărui bărbat, oricine ar fi fost el, ca de la femeie la bărbat.
— Ilai, spune odată şi sfârşeşte.
— Dacă mă întrebi fără să te zbcrşeşti la mine, îţi spun.
— Spune odată, când îţi zic.
— Apoi iacă a fugit pă aici, şi arătă cam înspre răsărit. Cei trei călări îşi deteră seama că în tuf u; i^ e ^v (^ide intrat cu caii şi o luară razna spre dreapta.
— Vedeţi să nu-1 prindeţi, mă. le strigă ea cobon. î pe potecă.
Ceauşul o înjură din nou şi se afundară toii trei piu stejari. Pe drum, pe poteca nucilor, ea îi întâlni pe ai Căciulămare, el cu doi dintre feciorii lui amândoi însu. ^ şi cu copii, care treceau liniştiţi spre conac. Cel de al treile.: fecior al lui Duţă Căciulămare era acum logofăt boieresc. Erau liniştiţi, fiindcă unseseră pe ceauşul care nu se mai lega de ei niciodată. Duţă Căciulămare rămăsese singurul om înstărit în Zăvoiu Dihorului.
Chiar lângă vad, se ridică din pământ un fel de bordei cu zdrenţe puse pe el La uscat şi cu o ulcică în parul susţinător al căpriorLilui. în adâncimea tăiată prin care se trece spre vad, vreo şase-şapte ţărani aproape goi, uscaţi de soare şi vânturi, acum cu picioarele în noroi până Ia genunchi, se I opintesc din greu să scoată un pian cu coadă dintr-un rădvan mare unguresc, împotmolit. Ceauşul pocneşte din harapnic I şi strigă mânios şi cam năuc:
— Hai. mă, că ne apucă noaptea.
Oamenii abia îşi trag picioarele din noroiul ce vine până Ia coapse, când se apleacă să puie umărul, şi care atinge burţile cailor, care nu mai vor să tragă. De trudă zadarnică li I se smucesc istoviţi în lături. Elena Filipescu. proprietara pianului, într-o rochie verzuie, largă şi strânsă subt sâni, cu (1 I capelină şi, /ace a main', aleargă agitată în jurul lui, imploră anapoda:
— Cu grije, oameni buni. Nu aşa. Nu aşa. Ridicaţi-1 mai sus.
Mitică Filipescu, un bărbat cam de vreo patruzeci de ani, puţin palid, în haine apusene, cu redingota cenuşie, strânsă pe talie, şi pantalonii prinşi cu bentiţă subt gheata ascuţită, priveşte încruntat şi loveşte iarba cu bastonul cu mâner de argint. îl doare frivolitatea nevestei lui. Ea vine spre el, mereu agitată, scuzându-se:
— Je suis désolée, chéri. Je vois que c'est tres encombrant. Je le regrette. Mais vous savez que je ne peux me passer de musique deux mois a Ta campagne. ^
Mitică Filipescu, tot mai încruntat, cu bărbuţa neagră, tunsă scurt, ridica nei^vos din umeri.
— Je vous Vai bien dit qu'il y aura des complications. Et voila. ^
Elena se îndreaptă spre oamenii care au izbutit în cele din urmă să pună clavirul cu coadă pe pământ uscat.
— Enfin, ça y est. Merci, mes chers amis. ^ Se tot învâr-ieşte fericită în jurul pianului salvat.
Ceauşul agită harapnicul, îşi frământa buzele înspumate, nasul bonţit, capul pătrat. Ochiul stâng îl ţine mereu aproape închis. Are cizme groase în picioare, un ilic cu găietane peste cămaşă. Pocneşte din harapnic.
* Sunt tare mâhnită, dragul meu., îmi dau seama că e peste mână. îmi pare rău. însă ştii că nu mă pot lipsi de muzică timp de două luni de zile la ţară.
2 Ţi-am spus eu că o să fivî cu bucluc. Şi poftim.
3 în sfârşit, s-a terminat. Vă mulţumesc, dragii mei prieteni.
— Hai, acum săriţi jos cu toţi, să scoateţi şi poştalionul din noroi.
— Nene Costache, nu scoate sufletul dân noi, se vaită unul dintre săteni, luând noroiul de pe el cu palma făcută ca o lopată. E om cam de patruzeci şi cinci de ani, tare brăzdat de necazuri şi de boală. Nu e decât Ion. Ion sin Firu, cum l-a însemnat pe vremuri omul Vistieriei.
— N-ai inimă dă om? Nu vezi că iar vine ploaia şi trebuie să ne aducem bucatele dă pă câmp acasă? Cu ce plătesc biru? Mi-a luat omu zapciului an, boii. O să-mi ia acum şi iapa, strigă spre ceauş Toma, năclăit de noroi, dar dârz, cum de mult nu l-au mai văzut ai lui; clocoteşte de furie.
— Şi ce să facem cu poştalionu împotmolit? îl bruftu-ieşte ameninţător ceauşul.
— D-o săptămână ne stă grâu secerat pă câmp. Putrezeşte subt ploaie. Privirea lui Toma scapără de mânie.
— N-am ce face. Corvoada e corvoadă. Uite, na! s-a mai împotmolit o brişcă, şi arată amărât, pocnind din harapnic, în susul vadului. în poştalionul acum vopsit albastru, cu pânza alburie, care coboară spre vad, era iuncărul Bălcescu şi sora lui, care zăriseră speriaţi rădvanul împotmolit înaintea lor. Ţâţa tresare ameţită de pocnetele de bici, de strigăte. Toma Panduru îşi desface pieptul, rupând cămaşa cu mâna dreaptă, pe care o mai are, şi se apropie mânios de ceauş.
— Omoară-ne atunci, dacă este pă omorâte. Căci şi aşa e vai dă păcatele noastre.
Mitică Filipescu vine liniştit şi palid spre ei.
— Oameni buni, de ce nu vreţi să daţi ascultare ceauşului?
Îndureraţi, ţăranii înconjoară într-o fierbere deznădăjduită pe boier. Anii aceştia şi mai grei din urmă i-au îmbătrânit pe toţi. Ion, înmuiat de obidă, a pus un genunchi la pământ.
— Măria-ta, îndură-te dă noi. Dă zece zile ne stă grâu secerat pă câmp şi nu-1 putem duce acasă la arie.
Filipescu îi ceartă potolit, cu privirea în pământ, ca să nu se vadă că întrebarea lui nu e chiar o ceartă, ci o dorinţă de a afla încă o dată – şi din cele ce vede aci – ceea ce, de altfel, el ştie de mult.
— Nu trebuia să vă apuce ploile lui cuptor cu grâul pe câmp. Uite cum arată iar cerul.
Într-adevăr, spre apus se ridică un perete moale de nori negri, ameninţători._
— Vai dă noi, a trebuit să secerăm întâi grâu boierului,: ă altfel nu să putea, îl lămureşte Toma, pe când altul dintre; ăteni, deşirat, Mitru lui Chibuc, cu opincile desfăcute de loroi, îl întregeşte.
— Să-1 ducem la arie şi să-1 treierăm. tot cu caii noştri, editaţi acolo, aria pă care ne-a ieşit sufletul două săptămâni.
^_^Apoi să-1 ducem cu carele la Turnu şi să-1 încărcăm pă 'ghimie.
Şi aşa, în zdrenţe cum e, îşi arată umerii încovoiaţi de ridicatul sacilor la schelă. Văzându-se ascultaţi, sătenii se ' grămădesc, unii vin la un pas de boier.”
— Dă trei săptămâni muncim acum numai pentru boier, spune într-un clocot de mânie Toma, şi îfi condica lui, logo-fătu le trece numai ca trei zile dă clacă.
— Cum asta? se arată nedumerit Mitică Filipescu, în timp ce, deoparte, Bălcescu se apropiase cu Ţâţa şi ascultau încremeniţi amândoi.
— Ei, dumneavoastră nu cunoaşteţi nartu boierilor? La ei truda d-o săptămână e sQCOtită o zi dă clacă. Cine nu-1 cunoaşte pă boieru Medelioglu dă la Vadu Rău?!
Filipescu, turburat, rămâne puţin pe gânduri. îl cunoaşte de la Bucureşti numai din auzite pe postelnicul Medelioglu şi ştie că nici ceilalţi boieri nu sunt mai omenoşi. Apoi ia pe ceauş deoparte.
— Ceauş, oamenii ăştia au făcut mai multe corvezi cUcât cere Regulamentul, de ce îi aduci tot pe ei la vad?
Ceauşul îl pironeşte cu ochii lui nelegaţi între ei, cu un soi de deznădejde de unealtă amărâtă.
— Boierule, n-am alţii. P-ăştia i-am prins, p-ăştia i-am adus.
— Cum, au fugit? întrebă uimit, nomaiputându-sc alpini, Bălcescu.
— Fug şi lasă totu pă câmp, când aud pă drum vreo droşcă boierească, lămureşte ceauşul, clătinând din capul cu căciula cât baniţa.
Chiar acum vine, se apropie, tot pe drumul de ţară, o butcă la care sunt înhămaţi zece cai. Mai are o jumătate de poştă până la Vadu Rău. Patru dorobanţi călări merg la trap pe de lături. Ţăranii care au văzut-o de departe şi-o arată cu spaimă.
— o boierească. Sa fugim, fraţilor, că cj dă noi. IPI
$i se împrăştie cu: gonind sjM'e pădure, de rair piii şi femeile pe lingă ouideie. In butca mare, acoperi;au cum pot, ghemuiţi, cei patru boieri pe care i-am intilx la Vulp>e acasă, căci şi acum joacă cărţL aşa, ca să le trea timpul. Hurducăielile butcei nu-i stânjenesc parcă, num din când în când maiorul Lăcusteanu strigă la surugii
— Mai fKX) leşte glodurile, mă vila. nu dormi pe capr Cit văd cu ochii, ii întovărăşesc tarlalele de porumbj are ploile şi căldura din iulie le-au ridicat mai mult dec un stat de om, şi căpiţele de giiu. mici, aşezate ca nişi urşi culcaţi pe mirişti dar numai pe locurile boiereşti sur acum înălţate şirele. de paie de după treierat. Bute <: e cu vuiet chiar pe lingă urcuşul de paie al uneia, car creşte î Băl-Ceau priv^eşte şira de paie şi cânta
— te rooui caie a fost.
— S-au făcut bucate anul ăsta la Medeliog. ^. /. a glumă. Căci pe loaiâ întinderea, când nu vezi chiar satele pri pădite. e inti-adevăr un belşug, o binecuvântare de aur mult venind din acel joc nimerit al ploilor noaptea şi al dogoare de zi, dar care tocmai prin asta loveşte în clăcaşi în loc să-Jte, căci ei nu au putut să-şi strângă bucatele de pe cim: pină acum şi astfel noaptea le scutură ploaia, iar ziua umed^ ' încinge căldura.
Dar să ne întoarcem la Vadu Râu.
— Poştalionul ăsta care a venit în urmă poate întoarce? întreba Dumitru Filipescu pe ceauş.
— Apăi io zic că da! E mai uşor, că nici n-a intrat da toi în noroi, răspunse ceauşuL care are ceva în el dintr-un vătaf de şatră ţigănească.
Bălcescu, care privise mai de departe, întrebă aşa, '-¦'-o doară, căci ştie răspunsul:
— Ceauş, nu se poate trece?
Acesta îşi bate tureatca cizmei cu coada harapnicului
— înainte dă trei zile, nu, boierule!
Într-adevăr, jos, în râpă, râul umflat de p^oi a cicsc^t. Ibure peste prundiş, până în zăvoi din mal în mal.
Mitică Filipescu nu vede nici el altceva cu putinţă şi se apropie foarte politicos de Bălcescu.
— Domnule iuncăr, vreţi să ne întoarcem cu brişcă dumneavoastră o jumătate de poştă înapoi, la conacul unui prieten al meu? Cred că ne va primi bucuros. Când vede jrprinderea lui Bălcescu, se înfăţişează: Eu sunt căminarul ţm Dumitru Filipescu, şi întregeşte, arătând spre pian, dumerit neaei este soţia mea.
'lin La auzul numelui, Bălcescu a tresărit şi pe urmă a rămas L'a (încremenit. Pe figura lui negricioasă, cu privirea vie de unii c! iamant negru a ochilor^ a trecut un surâs. ii: ^ – Da, se poate, şi se prezintă of iţereşte. Eu mă nume: apr; Nicolae Bălcescu, şi cu mine este sora mea, Sevastiţa Băl-X p cescu, la care prezentare Sevastiţa, ca o fată de optsprezec deci ce e, într-o rochie uşoară de vară de organdi alb, căci nişt fetele de optsprezece ani nu ţin socoteală de drum, se înclină sun într-un soi de reverenţă care e departe de cele protocolarul Filipescu se întoarce spre ceauş şi spre sătenii care a can teptau.
ntă] – Oamenii să întoarcă brişcă domnului iuncăr. şi apoi pot să plece la rosturile lor. nă.
— Să trăieşti, măria-ta, să-ţi dea Dumnezeu tot după pră' inima dumitale, strigă Ion al Firului, bucuros, şi după el e lujt, un murmur de recunoştinţă al sătenilor care pleacă?' „ larei] strângă grâul de pe câmp.
să-] imp ce?
: dă ¦-un tr-a lui.
; cut' se
Bălcescu, plutind parcă pe altă lume, se apropie tulbi de Filipesci:! şi îi spune cu ochii calzi de admiraţie:
— Domnule căminar, îmi cer voie să vă spun că vă cunosc prea bine după nume. Ştie toată ţara că sunteţi întâiul român care şi-a luat doctoratul în drept la Paris. Şi mai ştiu şi altele.
Nu ştia chiar toată ţara, dar câţiva tineri tot ştiau despre acest boier de neam, plin de inimă. Elena Filipescu, care se apropie, ia de mână pe Ţâţa, cu un aer protector şi o măsoară din cap până în picioare.
— MaiSy vous etes charmarue, madeiuotS'^lle. Vous cics presqu'un enfant. ^
Ţâţa e fericită şi încurcată, dar nu prea are curajul să vorbească franţuzeşte, n-a vorbit decât cu Costache şi cu verişoarele ei, căci Nicu, deşi le învaţă franţuzeşte, spune că e maimuţărie să vorbeşti alte limbi în casă.
— Je parle tres vnul français. Je ne peux pas. ^ Mitică Filipescu se îndreaptă spre o bătrână uscată, cu orbitele, rotunde, osoase, care pune un petec la o cămaşă ferfeniţă, în faţa bordeiului. Lângă ea sunt şi alţi doi copii, Dar sunteţi fermecătoare, domnişoară. Sunteţi aproape ua copil.
2 Eu vorbesc foarte prost franţuzeşte. Nu pot.
^ cu burtiţele umflate şi braţele ca nişte bct.
L Chiva lui Ristache, mutată de boier cu ai ei la Vadu Ri
— Ascultă, bătrinâco. nu ai pc cintva, vreun bărbat. î pâ7cască, o noapte, două. clavirul ăsta? L-oi cinsti cum 5 cuvine. Chiva, care s-a uscat îmbătrânind, e insă oricând gat]} vorbă lungă.
— Apăi, Marin, fi-miu, nu poate, păcatele mele, că bolnav. Zace în bordei. Poate că dacă o veni Ilie dă la arit că c dus la muncă.
^ilipescu întreabă, scotocind cu ba? >tonuI iarba crescută i> bo. Jci.
— Marin e tatăl copiilor? De ce r boln^.
^hiva se întrerupe iar din cârpitul zdrcnţei, care ar pute; f isă, clatină din cap şi pe vu-mă răspunde găsind tot; f de firesc, că nici nu-şi poate închipui că ar put f
—~ dacá a fost fugar? şi-şi siringe gura punga, ridi-ciui din umeri. Da' copiii sunt ai lui Toader, da ' r s-a în”vat la Turnu când descărca grâu b- * ^ ^^ipu: acrul cu mâna ca o gheară, moale, explicaţi ^ într-o şoaptă de prisos: S-a rupt malu şi a căzut în bulboaca Dunării cU cn: – cu tot, când ducea grâu la ghimie. Apoi sc uită în gol, tace şi oftează.
tot timpul pl c; ¦ iupcicu aceasta, întreabă ncuji. iCiiL.
— Cum a fost fugar?
— Păi, n '^t c;„) fu^”! r^'P Cfpv dîGăeşti, L; în bordei.
lea lui Marin şi a Frusinei, pc csi un fapt petrecut de sute şi poate de m trăit în deosebite vari ' de cât ' ^ ayi.
*. Din ce spune bătrân. i v ib&, dai 1 j. rtc vi i în şirul vorbelor, el vede aievm în colorile Shură-hti lui Eliade şi ale întâilor noş' întâmplarea de
1. _i Rău.
Seara, subt văpaia moale a lunei, doi îndrăgostiţi stau de El e c „ poala ei.
: ^ ' i.
— L. iiica ua taică-tu să vii în sat la mine, hai, j,: ii-üm fugi în lume. Să ne pierrârn urma. i. ala, cu cap rotund şi ochi mari,. ar primi.
— Da' să fie dăparte. Marine, să nu ne ajungă nici lăicuţu, nici boieru tău. că-i vai noi >, tulburat
— l, >. i cu i
— Nu rămânem în Vadu Rău,., nu. Te duc spre munte, 1” Argeş în sus, acolo nu ne ajung nici taică-îu nici doro->anţu stăpânirii.
Şi iată că pe Argeş în sus, sub cetatea de la Posada, unde Marin s-a dus să se facă tăietor de lemne, apar doi dorobanţ ^ călări, cu un logofăt, călare şi el. Când ajung lângă ceate *^ tăietori de lemne, logofătul le face semn. ' – Veniţi după mine. că vi-1 arăt io. Şi apoi ai^tindu-l, în poiană: Uite, ăsta-i fugaru,.
Marin a simţit şi a _t să fugal dar dorobanţul în fuga calului ii aruncă un laţ în jurul truplui şi-1 smuceşte înapoi.
— Ce? Credeai că scapi? Eşti dăcaşul fugit da pă m ai acasă oţi îşi
^ boitului Medelioglu, n;: „ trăgând omul după ei.
În sat, acasă. Marin este spinzuiat cu mâinile de un pom ^ 0 bătut în faţa obştii, adunate cu sila. Boierul, mic, uscat în cerdac pe o laviţă, turceşte, şi priveşte încruntat. Logofătul dă lovitură după lovitură, cu gârbaciul, în omul dez-ghiocat parcă şi-1 îndeamnă amarnic să spună:
— 21i: Cine-o face ca mine, ca mine s-o păţeasc”
Marin murmură, strâmbându-se înjunghiat de dur -^ – Cine-o face ca mine. ca mine.
— Mai tare. Să spună asta după ficcc^^c.w. ^. ^ mânios Medelioglu şi-şi plimbă privirea de vultur mranif”-^^^ peste oamenii din sat, ca să vadă de sunt înspăimântaţi sa^ s-ai isce
0E9 ce
Chiva adău; ^^, taină, în şoaptă, dar mai mult din îngânarea povestiriL
— Noaptea turnau apă rece pă el, în coşar, ca să in^. Că era ger în luna lui ghenar.
Bălcescu, uimit, nu pricepu nimic.
— Eu credeam că dacă plătesc Qc^p. T.^^wi^^a, pot muta de pe o moşie pe alta.
Ehimitru Filipescu i-a pus frăţeşte mi.
cu amăi'ădime, loveşte cu bastonul o tufiţă de pelin, ape întoarce într-un gest hotărât cu faţa spre el şi-şi pr^ide virea în ochii lui mari, verzi, cu sprâncene negre.
I
— Şi sclavii la romani se puteau răscumpăra. însă num în principiu. încordarea din el s-a înmuiat, clatină din Ci şi-i spune simplu, cu o amărăciune scăzută, bătindu-1 | umăr: Un clăcaş n-are cum să se elibereze în fapt. Dar; priveşte. şi arată surprins spre drumul noroios.
A sosit acum la vad şi butca boierului Vulpe şi a poia cu îngâmfare pe lângă poştalion spre apă, dar este limpec că nu va putea trece de rădvanul lui Mitică Filipescu.
Cei dinăuntru înţeleg în cele din urmă că trebuie să sec boare. Barba lui Cantacuzino apare în uşa butcii, de unde i priveşte încruntat. Nu e altceva de făcut. Vor fi toţi patr scoşi pe rând din butcă şi purtaţi pe braţe şi pe umeri, ca s nu se umple de norui, de călre sătenii amărâţi care nu apa cnseră încă să plece. 1
Vulpe, baremi. nici pe braţele lui Ion sin Firu şi ale iJ Tudose, care-şi căutau cu greu sprijin picioarelor în norm nu s-a trezit. Gâtul ii e moale, ca la o găină beată, barba i s4 ghemuit pe gură. Dar Cantacuzino şi ceilalţi, după ce au fos' puşi cu greu pe uscat, şi-au regăsit ifosele boiereşti şi nic. nu ascultă pe ceauşul care se văicărea dezvinovăţindu-sa deznădăjduit.
— Boierule, n-am oameni, n-am pă nimeni păcatele mele.
Cantacuzino, senin şi cu un nemaivăzut dispreţ, face un senin moale. _.
— Până în două ceasuri şi butca să fie trecută dincolo. 1
— Boierule, nu pot găsi un om măcar. Lăcusteanu se revoltă milităros:
— Mă vită. ştii tu cu cine vorbeşti? Cu marele vornic Constantin Cantacuzino, directorul Departamentului Administrativ.
Ceauşul, îngrozit, se face una cu pământul.
— Aoleo. vai dă copiii mei.
— Pe acest netrebnic să-l legaţi de roata butcii şi să-l ţineţi acolo în noroi pină se adună oamenii. Dorobanţii să caute locuitorii prin ascunzişuri şi să-i aducă aici, oricare ar fi ei, continuă moale Cantacuzino.
Lăcusteanu, cu experienţă de militar, explică dorobanţilor:
— Să se pu. c iiunchiuri drepte, de arini, în cruce, ca să faceţi o plută. pe urmă oamenii pun butca pc ea şi o ridică pe umeri până dincolo.
ii să-l isâ ar fi a Sc dica
^MÎ I'orobantii aleargă de o oră prin satele vecine spre pădure, Ini mai găsesc şase-şapte săteni. L-au dibuit printre alţii pe „togan şi pe Şoricaie dintre zăvoieni. De la Vadu Rău l-au kus pe Nită Predoiu, om de aproape şaizeci de ani. Sunt vreo u şi din Puţii cu Salcia. Diăgan scrâşneşte din di ' I scarpină amărât în cap.
— N-am avut noroc, şi pace.
Toma, fier-bând mereu, loveşte cu piciorul într-un popân-iac şi scuipă mânios.
— Suntem nişte viermi ai pământului, şi pace. Apoi se ntoarce spre ceauş: Ce ne mai ţii aici dăgeaba? N-ai să ai „am^ni câţi îţi trebuie nici până mâine. Dă-ne drumu.
— Să nu mă înveţi tM ^? mine ce să fac. '^i-'^ o^=nrt¦p a: oada gârbaciului. Atunci sare Mutulică cel negricios şi îndesat, feciorul lui roma. HNemei-nicule, dai într-un pandur? '^Ceauşul îl priveşte uimit de îndrăzneala lui oi.r. – eşte acru.
— Pandur? Ei şi. ce-i dac-a fost pandur? E scutit dă rdpvoadă? Ş-apoi să ţii minte că am io şi cu tine o vorbă, iupă ce pleacă boierii ăştia.
Deasupra vadului, pe covoare aşternute jos şi pe perne, boierii joacă mai departe cărţi, iar dorobanţii le aduc gustări, vin, cafele. Toţi beau vinarsul, rachiu cu tărie de caise, iin ^^^'aşi pahar, şi mănâncă cu mâinile, altfel cu multă dis; e. Vulpe adoarme însă mereu, prăbuşit cu picioarele încrucişate subt el. Cantacuzino îşi gustă încet cartea şi aşa, peste umăr, strigă la dorobanţ:
— Mă. ciubucele!
Apoi pune jos, anunţând, duua suie galbeni. Lăcusteanu aruncă amărât cărţile pe măsuţa scundă dc abanos cu trei picioare de-o palmă abia.
— Nu.
Băl-Ceaurescu însă e nervos, crede că are caiete, îşi scutură barba nu prea mare, împărţită în două.
— Mai daţi-mi şi mie cinci sute. şi îşi plimbă limba peste dinţi, căci ştie el ce ştie.
Cantacuzino, socotind că nu mai sunt alţii în joc, se pregăteşte să ceară, dar Vulpe, vorbind parcă prin somn ţ: neştiind că au trecut peste ol, îl întrerupe: ele.
t UE ii
— Am dat.:
Marele vornic e încântat că mai are astfel un muştal păgubaş, în timp ce marele logofăt aruncă scârbit cărţile şi înfurie pe dorobanţi. ^
— Ce fac dobitocii ăia? Ne mai ţin mult aici? ' Cantacuzino se uită mirat la el, dar e bucuros că a scap de unul tare şi acum se întoarce sigur de el către Vulpe:
— Ce faci, boierule, dai încă opt sute? Vulpe, ca prin vis, după ce s-a uitat cu ochii împăiei jeniţi din nou lar-carte, spune într-un sughiţ:
— Îhî.
Marele vornic, sigur de el, pune cartea în evantai măsuţă.
— Ei, ai pierdut, şi îi râde în nas, începând să adune banj Dar Vulpe, cu un fel de râgâit, pune şi el, moale şi t ( moţăind, cartea pe masă, carte mult mai mare. ^
— îhî. care acum înseamnă pe dos decât adâneaor adică: ba nu. Şi adună cu degetele răsfirate banii.
— Parcă e un făcut, ăsta şi când doarme câştigă, izbuc neşte furios vornicul.
Dar iată că trec pe lângă eî, spre râpa râului. Elena PIÉ pescu, atrăgătoare în capelina ei de călătoi^ie, şi Ţâţa Băl cescu, în rochia învoalată de organdi alb.
— Cred că br-işca a fost întoarsă, ma cliere, şi vom ple^ numaidecât.
Cantacuzino le priveşte lung, îşi mângâie barba şi factJ semn dorobanţului, care tocmai aducea un rând de cafele, şi vină după el. Se apropie apoi galant şi salută cu un gest d< grand seigneur.
— Madame, permettez-moi de vous offrir dans ces para ges, une tasse de Mocea. A i; ous et a votre jolie compagne., ^lon nom est Constantin Cantacuzene. ^ „Mocca' vine pe drumul Vienei, dar înseamnă tot cafea Elena a rămas locului o clipă, surprinsă. Pe urmă mu* ţumeşte, înclinând uşor din cap. Iar Ţâţa nu pricepe nimic Cafegiul porneşte după ele, cu cafelele pe tăviţa de abanos Ceaurescu salutase şi el, dar e mai preocupat acum de joc şi-i face semn, să vie, lui Cantacuzino, care, încremenit în loc, priveşte mereu, încântat şi cunoscător, după femei.
— Hai, boierule, că e rândul dumitale să faci cartea
* îngăduiţi-mi, doamnă, ca pe acest bărăgan, să vă ofer o ceaşcă de cafea, Domniei-voastre şi frumoasei dumncavoastre însoţitoare. Numele meu este Constantin Cantacuzino.
E hotărât acum să câştige şi trage îndârjit din ciubucul [. pe care i-1 întinde, aplecându-se, ciubucciul. w^n Lăcusteanu îşi răsuceşte mustăcioara întoarsă în sus şi-1 ly lămureşte dispreţuitor pc Cantacuzino, care s-a aşezat şi face cartea:
— Este nevasta căminarului Mitică Filipescu. îl văzui şi pc el pe aici. Urzeşte să răstoarne pe vodă Ghica, să facă răspublică.
Dar, spre mirarea lui, marele vornic l-a ascultat cu interes, rămânând pe gânduri.
— De unde ştii că vrea să ranverscze pe vodă?
— Am cam mirosit noi ceva.
Vulpe, trezit din somn de această ştire, pare şi el nespus de interesat.
— Umblă să răstoarne pe vodă?
Dar Lăcusteanu i-o întoarce tăios, cu dispreţ pentru „complotişti”:
— Asta s-o creadă el.,.
Vulpe clipeşte din ochi, ispitit, li tremură barba de ţap; ^' care era stufoasă pe vremuri, lasă puţin capul pe umărul stâng şi întreabă cu glas fonfăit şi dulce:
— Şi ce e rău, Grigoriţâ?
— Umbli acum după scaunul domnesc, nene Alecule % îl înţeapă acru Ceaurescu, făcând cărţile.
Puţin cam ramolit, puţin cam şiret, dar ştiind ce vreaj Vulpe nici nu-1 priveşte şi mormăie ca pentru el:
— Ei, parcă voi nu vă gândiţi toată ziua decât la asta?
— Il arată cu cartea pe Cantacuzino. Uite, Costache ăsta atât aşteaptă. Cât despre tine. ei, dar vorba e că nici un boier nu ^4 vrea să audă de un Ceaurescu domn.
^ Vel-logofătul îşi trânteşte işlicul, furios, de pământ şi fierbe de mânie.
— Nu vor să mă vadă boierii domn? Ai! După câte am făcut eu pentru ei, ca secretar al Comisiei Regulamentului?! Ei bine, o să le plătească Dumnezeu după inima lor, că sunt răi şi nerecunoscători. Auzi, după atâtea drepturi cu care
^ J^t i-am căptuşit? Că i-am scutit de orice bir şi de miliţie? Ţăranii fac şi clacă, plătesc şi toate birurile, fac şi toate ^ corvezile, şi acum merg şi la miliţie, dacă n-au bani să puie om în loc. Iar boierii, nimic. Şi acum iată-le recunoştinţa.
— Aşa a orânduit Dumnezeu. că dacă Dumnezeu ar fi vrut ca ţăranul să nu plătea. scă bir, să nu muncească la corcapă
¦5v
? aor
Fin Bă] ea.
c. s.
joc oare, I 7 un om între oameni, voi.
vezi şi să nu facă nici clacă. nu-1 făcea ţăran. încheie Vulp” înţelept şi fonf.
— Kisseleff, reluă fostul secretar al comisiei, nici nu vreB să audă, când ora vorba de ţăran. Spunea că aşa robie nu s-mai pomenit dă pă vremea faraonilor. Dă trei ori mi-a trimi înapoi hârtiile.
— Ei, asta. Parcă era după el? lipăi din buze Vulpe. Ce? Credea că el n-are slăpân?! Uite c-a avut.
— Nu mă vor boierii domn, ai? izbucneşte din nou acn Băl-Ceaurescu. gl
— Nu vă supăraţi, boierilor. Da' c ştiută vorba vecn^,. Schimbarea domnilor, bucuina nebunilor”. Mai bine jucat aici. şi maiorul Lăcusteanu pune banii jos. Toţi rid de glumi potrivită.
— Ne-o spuseşi de la obraz, porcule. îi rânjeşte priete” nos Vulpe. Da' să ştii, mă, că tot eu te fac polcovnic.
Pentru ca să devie cândva polcovnic, se tot vâră Lăcusj teanu în partidele de cărţi boiereşti, unde numai marea lui iscusinţă la joc îl face pe el. mult mai sărac, să scape CU| faţa curată, fără pagubă. 1
Ciugulindu-şi cu gingăşie barba, Cantacuzino se întoarcll spre el în timp ce joacă, râcâit mereu de ideea de domnia!
— Cheamă-1 pe Mitică ăsta, Filipescu, adă-1 aici la noi. Mai schimbăm câte o vorbă. I
Dar Lăcusteanu se ridică ţanţoş, naindru de uniforma de maior, nou făcut.
— E subt demnitatea mea de ofiţir să stau de vorbă cu un complotist.
Sc privesc toţi, miraţi de îndrăzneala lui de a da lecţie de demnitate marelui vornic, dar nu de tot surprinşi, căci îl ştiu şi sanchiu, şi milităros.
Ceaurescu îşi scarpină barba împărţita m doua, nedumerit CC carte trebuie să joace şi se întoarce către Vulpe:
— Mitică Filipescu? Nu ţi-e rudă, nene Alecule? Vulpe, care parcă adormise iar, se trezeşte şi desluşeşte, după ce a priceput în sfârşit despre ce este vorba:
— A, despre Mitică Filipescu e vorba? E o rudă mai aşa. şi face un gest dispreţuitor. Nu vorbim. Să nu-1 chemaţi aici, că e în stare să nu-mi sărute mâna. şi-1 plesnesc cu ciubucul.
Soarele începe să scapete. Verdele pădurilor, tot mai negru, verdele acum albăstriu al lanurilor de porumb, galbenul miriştilor şi al şirelor de paie par scăldate într-o lumină aurie. Numai spre miazănoapte dăinuie mei^eu nişte: ncălecări de nori grei ca nişte culmi lânoase, negre.
— Mă, mult mai stăm aici? Ce fac netrebnicii aceia? Nu aduc oameni? întreabă Cantacuzino, apelpisit, către oamenii lui.
Sare speriat un dorobanţ slugarnic:
— Acum, măria-ta.
Pf Dar oamenii sunt greu de găsit. Dorobanţii abia pot pă-Itrunde spre ascunzişurile din pădure şi târăsc după ei doar alţi trei inşi, nenorociţi, găsiţi la întâmplare, cai^e calcă de parcă ar fi beţi, cu picioarele goale şi însângerate prin mirişti, minaţi de dorobanţii călări, cu gai^baciuL ¦l Boierii sunt acum încordaţi la joc, fiindcă li se pare la necare că de data asta are carte. Se iscodesc bănuitori, ner-„voşi. E o. întâlnire”. Fiecare crede că va da o lovitură în această partidă., de pomină”.
Lăcusteanu pune turburat banii pe masă. i lui!
— Două sute.
l^ji^ Ceaurescu îşi ciupeşte nervos barba nelămui-ită, sare şi piper.
— Şi mie cinci sute. Pune crispat două pungi jos.
— Este. mormăi cel de-al treilea, Vulpe. Şi pune şi el pungile jos.
Cantacuzino cercetează fizionomiile celor trei, bănuitor, miapoi, hotărât, pune patru pungi jos. ^0 – Şi mie o mie.
P noi e m me-
—l
V mai
: cu
Văzând cum stau lucrurile, Lăcusteanu, care face o adevărată acrobaţie să joace între oameni atât de bogaţi, aruncă jos cărţile, amărât, căci înţelege că toii ceilalţi stau mai bine ca el şi nu ar putea ţine întrecerea smintită.
— Nu.
Vel-lo^ofăt se gândeşte turburat şi foarte încruntat. Aşteaptă câteva clipe, mai priveşte la ceilalţi doi, căutând să le citească în privire şi apoi spune cu o voce nesigură:
— Şi mie încă o mie cinci sute.
— S-a făcut linişte încrâncenată.
Vulpe aşteaptă să vadă jos banii ceruţi de Ceaurescu, şi când vede că acesta nu are bani, întreabă fonf, dar batjocoritor:
— Pă ce jucăm, pă fasole?
Vel-logofăt e foarte încurcat, îşi întoarce barba de jos în sus, „ se frământa.
— Pun Vasââaţii-de-Sus pc patru mii de galbeni
— Cite familii de clăcaşi are? să ştie bănuitoB Vulpe, trezit acum de-a binelea. dar tot fără dinţi. tMH
Ceaurescu, încurcat, ocoleşte întrebarea.
— Are şapte mii de pogoane, pământ ca pâinea. Eanul trage întărâtat şi jignit din ciubuc.
— Mă Ceaurescule, mă, pă mine, bătrână. umbH/să mă prosteşti? Ce să fac eu cu pogoanele tale? M: e îmi trebuie ţărani, mă. nu pogoane
— Are optzeci de familii de robi. j|
— N-am nevoie de ţigani. Nu ştiu să muncească la câmpP
— Am între ei şapte scripcari şi zece fierari, dă îţi p * drege şi pistoalele.
— Iţi iau ţiganii osebit, cinci galbeni de cap, fără muicru Vcl-logofăt parcă are un cuţit între umeri, e îngrozit ci ar putea totuşi pierde. Se mai uită la carte, îşi ciupeşte mereu din barbă şi încearcă:
— Ziceam că. j| Vulpe, acum împăciuitor ca viers, dar altfel aprig îşi fll creţeşte figura de ţap într-un zâmbet. (tm)
— Mă. pentru patru mii de galbeni adu jos Dalota Mare.: Dalota Mare, băiatule, Ceaurescu trintcşte pe măsuţă indignat, uluit, ciubucul, care cade în iarbă. M
— Dalota Mare, cu trei sute de familii de clăcaşi „ Marele ban se arătă sfătos, împăciuitor şi darnic.
— Ei, hai, dacă pierzi, îţi dau cu de la mine opt mii de pogoane pe degeaba, lingă Slobozia.
Celălalt se frământă, neştiind ce să facă.
— Nu-mi trebuie. Cc să fac cu bărăganul ăla, cu oamenii sW. W?
fălcile aproape încleştate ^^^^^^^^^^^^^^
— Am ^HIHHHHHHii
Vornicul, care bănuise că va fi o marc încurcătură, aruncă jos cărţile, căci înţelege că trebuie să fie cel mai slab.
— Hai să plecăm de aici, că m-am plictisit. Şi începe să-şi pieptene barba cu pieptenul de fildeş incrustat cu diamante. Se ridică apoi, strigând: Undc-s oamenii, mă?
Vulpe, când vede că omul lui a dat. ţine să precizeze ca 6ă nu fie ceartă apoi.
tor
Ibi pot i
Că reu inre.;
I enii.
— Va să zică trei sute de familii?
— Trei sute de familii. Ce ai? întrebă celălalt, nerăbdător.
— Uite. şi Vulpe îi arată cu o perfidă gingăşie cartea. Ceaurescu, când vede că a pierdut, se ridică scuturat de furie, arunca jos cărţile şi calcă pe ele.
— Hai să plecăm, că locul ăsta e spurcat. De ce nu vine dobitocul ăla de dorobanţ cu corvezile?
Un alt dorobanţ, parcă cel mai slugarnic, îşi dă cu părerea:
— Nu să pricep să adune oamenii. E unul şi aici în bordei.
— Lasă-1, că ăla e bolnav rău, lămureşte alt dorobanţ mustăcios.
— Ce bolnav? urlă Ceaurescu, mânios. Scoate-1 de acolo. Nu-i cunoaşteţi pe ţărani. Sunt nişte Irântori. Să-1 încerce Nae cu gârbaciul.
Vin dinspre râpă, pe iarba bătătorită, şi troc pe lângă bordei, vorbind, Bălcescu şi Mitică Filipescu, care păreau prinşi într-o discuţie temeinică. Auzind de gârbaci, se privesc unul pe altul, încremeniţi. Cantacuzino se întoarce, mângâin-du-şi simandicos barba, şi întrebă nedumerit:
— Cum îi încerci cu gârbaciul?
— Am eu un metodicon de a şti când un clăcaş e bolnav ori nu. îi arde vătaful una cu gârbaciul. Dacă fuge, e sănătos şi trebuie deci să meargă la muncă; dacă nu poate fugi, ei, şi aci boierul face cu mâinile moi un gest concesiv, vezi, înseamnă că e bolnav şi poate să rămâie în bordei.
Bălcescu tresare, înfiorat. Toată tinereţea lui, toată nesfârşită lui sete de dreptate se întoarce în milă şi revoltă. Nu mai poate judeca şi îşi strânge crâncen pumnii. Toate privirile sunt îndreptate spre bordei, de unde dorobanţii scot o umbră de om în zdrenţe, alb ca de ceară, scheletic, pe faţă i se scurge o barbă rară, jilavă. E Marin, care a fugit din sat pentru o fată şi acum nu mai c în stare să se ţie pe picioare, măcinat de boală.
— Nae. adu gârbaciul. porunceşte Ceaurescu, cu voce moale, fără milă şi liniştit.
Bălcescu tremură de mânie. îşi frânge pumnii aşteaptă încleştat. Cantacuzino, după ce bea din paharul adus de o slugă, azvârle cu dispreţ o vorbă de milă.
— Dă-1 dracului, boierule. Nu vezi că e cu un picior în groapă?
Elena şi Ţâţa, care veneau mai în urmă tot dinspre râpă, simţind că se întâmplă ceva, sc apropie şi ele, întrebătoare.
h.
— 111 i lili is „3 iisal oul?”
1 „ 3 r. T” ^^ c f
