LA DEJURSTFĂ

O săptănună mai târziu. Bălcescu a fost adus în Bucu-la Dejurstfă, lângă biserica Gorgani. E ţinut într-un fel chilie îngustă, cu gratii la ferestruica mică care da spre lă şi spre oraş. Iama a fost mereu grea şi el a suferit eu de frig. acoperindu-se doar cu mantaua, pe un pat de înduri. Un sfeşnic cu o luminare şi un scaun nu-1 pot în-Izi. Timpul trece nespus de greu subt apăsarea pereţilc nuşii. în această dimineaţă de ianuarie, viscolul trebuie sa fost cumplit de îndârjit. căci neîntrerupt i-a auzit vâjiitul i-a simţit suflarea pătrunzând nu numai pe subt uşă, dar rcă şi prin pereţi De la o s-a potolit. Nu se mai id de afară dc-cât înjurăturile cimiplite ale unterofiţirului ¦jurriă, care urlă după soldaţii care nu-şi scutură bine pi-jarele afară şi murdăresc de zăpadă pridvorul chiliilor. Ca mai uite, ca să se incâizească poate, recită cu voce tare rsuri franţuzeşti. Afară, la uşa celulei, îmbrăcat într-o damă groasă peste uniformă, maiorul Lăcusteanu însoţit locotenentul Fărcăşanu şi unterofiţirul de ser\u226? ciu s-au) rit în dreptul celulei şi ascultă la uşa groasă, cu feres-uica ei cu gratii sus. Nu-i vine să creadă. Se întoare ape ire locotenent, care e îmbrăcat numai cu mantaua cu epo-ţi galbeni şi încins cu eşai^a de serviciu.

— Citeşte cărţi franţuzeşti? Nu ştii că un condamnat are dreptul la nici o carte?

Şi Lăcusteanu mânios trage meneu cu urechea la versu-le spuse cu căldtură de un om care dârdâie de frig. Apoi, ipingând cu îndârjire uşa, maiorul irumpe urmat de ceilalţi, erbând de mânie._

— Cartea. Ce carte citeai? Vede un ceaslov pe tm aun, îl ia^ il aruncă la loc. Ăsta-i un ceaslov. Citeai o ale franţuzească.

Bălcescu s-a ridicat milităreşte în picioare, cu mantausi şubredă pe umeri. Ochii îi sunt duşi în fundul capului, c| bărbuţă tânără îi umbreşte obrajii palizi.

— Nu citeam nici o carte.

— Unde ai ascuns-o? Şi apoi dă ordin scurt, sec, către| unterofiţiri. Caută pc subt pat.

caută

Unterofiţirul dejurnă, Simion sin Firu, îngenuncho pe subt pat, dar nu găseşte nimic.

Deţinutul, istovit, îndârjit, surâde amar.

— Domnule maior, nu mai căutaţi pe subt pat, nu i acolo cartea.

Lăcusteanu tresare şi întreba aprig:

— Unde e? Dă-o numaidecât.

Bălcescu cU^ată cu un respect ix^onic, milităresc, încercând istovit să ducă un deget la frunte.

— E în cap, şi surâde amar. Am aici aproape cincizeci dţ cărţi româneşti, franţuzeşti, latineşti, greceşti şi nemţeşti. Apoi îl priveşte lung, cu tâlc. Recitesc în fiecare zi câte una Şi întors în el însuşi, şopteşte scăzut, cu sarcasm şoptit; Astea nu le puteţi confisca.

Lăcusteanu a priceput amara ironie şi strigă furios:

— Fostul iuncăr Bălcescu, nu-ţi dai seama că eşti osândit pentru înaltă trădare? Mătăhălos, mai ales în dulamă se învârteşte în jurul lui, îl priveşte dispreţuitor. Că daca nu erai minor şi nu ai fi avut protecţie, nu scăpai numai cu trei ani. Se întoarce cu mustaţa zbârlită şi surâde sarcastic, către ofiţer: Dumnealui a vrut să răstoarne pe vodă.: Să facă repulDlică. Să ne ridice în cap pe ţărani. Opinca,. ^ Fierbe de mânie; se întoarce iar spre Bălcescu: La ce-ţi foloseşte atâta minte dacă ţi-ai zdrobit cariera şi dacă ai ajuns în halul în care te găseşti? Şi încă să fii mulţumit că eşti la Dejurstfă. Şeful complotului, canalia de Mitică Filipescu, este de doi ani la Snagov, cu picioarele în apă. îi cade carnea de pe el, putrezită. Nu mai are nici un dintre şi-i aproape orb. L-am văzut luna trecută.

Bălcescu se cutremură, se sprijină de peretele chiliei, ca să nu cadă. Căminarul Filipescu? îşi. aminteşte copleşit d dragoste şi admiraţie că acest bărbat a fost singurul care n-a dat vina pe ceilalţi, care a luat totul asupra lui, aco-perindu-i pe toţi.

Maiorul îl priveşte plin de dispreţ, cu ochii lui mi* prinşi în obrajii mari, fălcoşi.

I

— Aşa pătimesc ticăloşii care strică ţara. ca^^e răzvră-2 poporul. Se întoarce apoi către Fărcăşanu. cu un rânjet fel binevoitor, şi scoate din amintire: L-am întâlnit acum va ani la Vadu Rău pe acest Mitică Filipescu. Era şi nnealui, şi-1 arătă pe Bălcescu, întorcându-se spre el.

tţi aminte că v-am spus. Băgaţi-vă minţile în cap, că de la ocnă putreziţi. Uite, că am adrepjtate. îşi po-; te ceaprazăriile de pe umeri şi se încheie din nou la lamă.

Bălcescu, rezemat de zid, se frânge încet, cu obrajii în-işi, năucit de cele aflate despre Mitică Filipescu. Maiorul, încălzit de propria lui amintu^e, vine din nou e el, îşi încrucişează braţele pe piept, îl pii^oneşte cu. virea.

! ^ Cum este cu putinţă ca un o^staş să se răzvrătească potriva domnitorului său. căruia *i-a jurat credinţă? In ul lui vodă. eu nici nu vă mai judecam. Mai ales când e irba de un iuncăr. Aşa să ştii. Eu viram sabia în dum-ata şi te lăsam mort pe loc.

Cel întrebat a devenft palid. îl priveşte mut, cu ceva Ipământesc în el. Face o gi^ea forţare ca să poată să se. pânească.

Lăcusteanu se plimbă încruntat, fierbând de mânie, prin lilia întunecoasă, luminată din când în când de reflexele m de la geam ale flăcărilor de la casele care ard pe Podu

Pământ, la câţiva paşi chiar de postul tulumbagiilor. O sa, două, iarna mai ales, arde cam în fiece zi în Bucureşti.

De ce ai vrut să devii ofiţer dacă nu iubeşti ai-mata? ică nu-i cinsteşti uniforma?

Bălcescu zâmbeşte amar, apoi spune apăsat, silabisind ircă:

— Aici la închisoare am lucrat o carte care se numeşte recum Puterea armată la români. N-o căuta s-o confişti. numai în cap. O voi întregi cu-anii. Vor fi acolo cam-niile ostaşilor români, câte au fost de la întemeierea Prin-Datelor. Şi îl priveşte deodată aprig. Dar uniforma asta l-mi place. Nici cine comandă,.

Lăcusteanu, om coleric-sanguin, cum se caracteriza el suşi uneori, care nu se aştepta la acest răspuns de la un 1 atât de istovit, vrea să scoată sabia.

— Nemernicule!

— Domnule maior, se aşează în faţa lui speriat Fărcă-nu, nu uitaţi că e prizonier.

Maiorul îşi muşcă mustaţa mâcă, se stăpâneşte, pe urmă îşi potriveşte şuba şi, înainte de a pleca, dă instrucţiile pe care le crede necesare locotenentului, cu o voce obişnuită în serviciu.

— Nu cred că focul se va întinde până aci. Polcovnicul s-a speriat degeaba. Cine ştie cum s-au aprins, peste Podu Mogoşoaiei, acareturile Ghiculeştilor. Dacă, totuşi, crezi că e nevoie să mutăm deţinuţii, să ştii că o parte din batalionul meu este consemnat în cazarmă. Pe mine mă găseşti la vornicul Grădişteanu. Şi arată, cu un gest lămuritor, că acolo vor juca căi'ţi. Facem o partidă de whist. Sunt toată noap-acolo. Iar în clipa când iese, se întoarce spre Bălcescu, ameninţător: N-o să mai ai prilejul să urzeşti revoluţii.

Fostul iuncăr nu ascultă, priveşte spre fereastră. Maiorul a pus mâna pe clanţă şi îi porunceşte în şoaptă lui Fărcă-şanu:

— Să stai cu ochii pe bestia asta.

Apoi ies toţi trei, tropăind puternic pe duşumeaua de cărămidă a sălii lungi care leagă chiliile.

Bălcescu, rămas singur, se crispează într-un gest de revoltă şiJşi încleştează pumnii. Dar deodată se frânge. Siml (că trebuie să tuşească, nu se poate opri, duce o batistă murdară la gură şi, când o ia, vede cu groază urme de sânge pe ea. Se trânteşte cu faţa în jos pe pat, dar aude numaidecât uşa care se deschide iar cu zgomot. Tresare, căci nu vrea să fie văzut bolnav. Vrea să ascundă tuturor că pieptul îi e atât de şubred. Intră, prietenos, locotenentul Fărcăşanu şi surâde, ridicând din umeri, parcă ar spune: Ai văzut ce nebun e?” Bălcescu clatină din cap, copleşit de tristeţe, iar locotenentul se apropie încet de pat.

— Domnule Bălcescu, am o rugăminte. şi aici şovăie, râzând. Uite, mâine seaiă este o soarea masche'* la Momolo. Vine cu părinţii ei şi o demoazelă din protipendadă, care se crede că este singura fiinţă din Bucureşti care ştie englezeşte. Vreau să-i spun, ascuns subt mască, şi eu câteva cuvinte englezeşti, ca s-o fac curioasă.

Bălcescu îl priveşte, obosit.

— Şi dacă-ţi răspunde, ce te faci?

— O să fie subt mască, nu? Voi tăcea misterios şi ea va crede că nu vreau să vorbesc. Vrei? Şi îi întinde un creion şi hârtâe.

Bălcescu caută, pe gânduri, în timp ce Fărcăşanu adaogă zâmbind şiret.

— Dar scriomi în pronunţarea rr) mănoască. Surâzând obosit, Bălcescu îi întind (^ petecul dc hârtjft.

— Spune-i rândurile astea. Sunt din Hamlct. Locotenentul citeşte, silabisind:

— Tu c nouri go. cnd cuicli lu.,. Far) ic<'l '. Omul. obosit, i-a pus mâna pc umăr.

— Dacă nu se po-ate mai bine, fie şi aşa. Fărcăşanu mulţumeşte, iese pc uşă, urmărit dc privirea

Ibsentă a lui Bălcescu.

În original: To a nunnery QO, and quickly too, jareaeW Hamlet, act. III. scena 1). Du-TR LA 'NM-^-tin' SJ.it i-! repede. Cu 0 I tine (n. ed.).

„f TOM LULL C ouiiM IJI,. 1

1MAIIAJ. AUA DiNSPRi; VISARION

Afară e un ger năprasnic, dar în săliţa cea lungă din odăi, din uliţa Visarionului, pe două canapele îngustei puse în lungul pereţilor, capitonate şi îmbrăcate cu cân^ vopsită în tutuniu, vreo două-trei femei îmbrăcate g' cu scurteici, cu copii în braţe, aşteaptă în frig, căci i sală nu se face foc. ca să fie primite pe rând de Zinca. Locul este îngust, şi-când Paraschiva se duce să deschidă, abia poate să treacă. Femeile necăjite au venit de departe^ într-o vreme când boieroaicele nu obişnuiesc încă să meargă la doctor acasă.

— Să zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinciţ asta nu se află în toată Ţara Românească. clătină din cap femeie tânără, cu scurteica veche pe ea, învelind cu o br boadâ copilul, ca de doi-trei ani, pe care-1 ţine în braţ

— Eu viu aici dă vreo trei-^ăptămâni, dar p-o nepoată $ mea, venită anume dă la Brăila, a făcut-o bine dă albeaţă în ochi într-o săptămână. lămureşte la rândul ei femeia legată cu o basm^a pe subt fălci, ţinând de mână fata.

S-a auzit oprindu-se la poartă o sanie cu zurgălăi apoi a bătut cineva la uşa din faţă. Slujnica se duce să deschidă şi pe urmă lasă să treacă înaintea ei o femeie foarte] tânără, care nu pare să aibă încă treizeci de ani. E îmbrăcată într-o malotea de suvai mătăsos, albastru-negru, îmblănită toată cu samur pe dinăuntru. Pe cap are o căciuliţă de astrahan sein, ca un fes mic, de pe care-i cade pe umeri o capelină tot de suvai mătăsos, de aceeaşi culoare albastră ca malokeaua; în picioare poartă nişte cizmuliţe negre, scurte, cu tiv pe cacom alb sus. Are ceva sprinten şi neastâmpărat

¦ i ca, de paie mereu grăbită. Slujnica a bătut în stânga, la gft din mijlocul sălii, şi după puţin timp s-a ivit în prag Jnca Bălcescu, fericită că o vede pe Luxită Florescu.

If – Maică, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc că ai venit, şi îi ace loc într-altă odaie, în odaia de musafiri din dreapta de 1 faţă.

— Nu pot să uit, coană Zinco, niciodată, că l-ai vindpcat A ftate-meu. Spune-nii te rog ce s-a întâmplat. Ştii dum-iBata bine, oricând mă vei chema, voi veni.

Femeia cea tânără face câţiva paşi prin casă, se vede că şi ea încurcată. Pare şi încruntată, fiindcă are sprâncenele i^re de tot şi cam scurte^ numaidecât-d'easupra ochilor că-) rui, umbrindu-i, odată cu genele de parcă n-ar avea pleoa-) ele de sus. Altfel e destul de frumoasă şi zveltă ca o pisica ^gricioasă cu gât lung.

— Ce pot să fac? Aţi văzut ce greu mi-a fost să obţin le la ţaţa Anica Ghica făgăduiala lui vodă„că'-l va ierta, „^u-i cerea decât să prezinţi dumneata o cerere semnată de l'Nu-1 cunosc pe băiatul dumitale, dar am alergat ca o ne-j&nă să-ţi aduc vestea şi, când colo, Nicu ăsta nici n-a vrut audă de semnătură. în sfârşit, tot e bine că măcar l-au nutat la închisoarea din Bucureşti,

— Maică, nu te supăra, e un copil, şi pă urmă, acum e altceva! Acum nu mai e vodă Ghica, ăl care l-a condamnat., cu Bibescu, o să-i fie mai uşor să facă o cerere. Dumneata ^eşti rudă, mi se pare, şi cu Bibescu? Ba după ite ştiu şi cu marele vornic.

— Va fi foarte greu. Ar trebui să vorbesc tot prin ţaţa A.nica, dar de când am divorţat, mătuşă-mea nici nu vrea 3ă mai audă de mine. Zice că în casa ei să nu calce o di-x^orţată. Mai rău e că nu vrea să-1 vadă nici pe vodă Bibescu”, de când umblă să divorţeze şi el.

Intră pe uşă, cu sufletul la gură, Ţâţa, aleargă la Luxită, -) îmbrăţişează, cu obrajii prinşi de ger, tremurând de emo-jţie. Vine de la mătuşa! lor, Facă, şi a văzut sania oprită îa faţa casei.

— Mi-a spus Paraschiva că ai venit. Nană Luxită, trebuie să încercăm din nou. Când am auzit că l-au scos pe Ghica, am înnebunit de bucurie.

Acum nu mă rmn duc eu Ia închisoare, o lămureşte! Zmea pe tânără femeie. In noaptea de Crăciun am visat căi mi-a apărut Maica Domnului deasupra icoanei şi mi-a spus: Zinco. să se ducă fata ta mai mică şi să-l aducă pe Nicu, frate-său, acasă. Trebuie să se ducă ea, neapărat.” Ţâţa stringe-amândouă mâinile tinerei femei.

Trebuie să facem ceva. nană Luxită. Mama nu m doaime de la Crăciun încoace. Numai de asta vorbeşte.

X

AKO IAR IU (llKiSlíI

Da. nana Luxită a obţinut doar în trei zile, şi dc la ^||dă Bibescu, o făgăduiala de iertare. Să facă deţinutul o cerere anume. Zinca şi Ţâţa au pornit într-o sanie cu scau-QHI acoperit cu o sarică albă. Birjarul stă în picioare în raţa laviţei lui înguste, în pieptul lăcuit şi întors al săniei, în ianuarie n-a viscolit decât vreo două zile, altfel a fost mereu senin, iar'troienele şi movilele de zăpadă care acoperă oraşul, cu grădinile şi livezile, au îngheţat şi stăruie de aceea un ger cumplit. Sania coboară în grabă, dar pc Podu Mogoşoaiei, pe care e drum făcut între pereţii de zabida dată-n lături, nu poţi merge decât la pas, căci e foarte ¦lecos. şi sutele dc sănii care se îmbulzesc, unele încer-Ad să treacă înainte, altele vrând ^ă 'i^^^-^ască, alunecă într-o ^rte, se lovesc între ele.

— încotro? Nu c voie! Şi un tist de dorobanţi a ieşit înaintea cailoi-

— De ce nu e voie?

— Nu vedeţi că arde? Şi arată spre biserica Zlătarilor cerul i^oşu.

— Avem învoire de la Spătărie, <îc la Vornicie şi de la Agie. Dă-ne drumul, băiete, aproape că se roagă bătrână mamă, care văzuse că arde undeva în Bucureşti, dar care ştia mai întâi de băiatul ei că îngheaţă într-o chilie la închisoare.

— Nu se poate să treceţi, e poruncă.

Tistul întoarce caii de zăbală. Când au văzut că nici vorbă nu e să poată ajunge pe la Podu Cilibiului, s-au întors şi au încercat să treacă mai încoace, pe la Hanul lui Filaret, pe lângă biserica Brczoianu. Dar lingă fostul han, în faţa casei Torok, au fost iar oprite. Se văd pe toate. uliţele care duc spre Dâmboviţa oameni nevoiaşi care ridică doniţe de apa pentru tulumbe. Coboară amândouă din sanie, Tata luân. pe braţ coşuleţul pe care-1 duc lui Nicu, şi o iau încet sprt lacul lui Dura, prin piaţa în care sunt vreo douăzeci dc sănii cu lemne şi dovleci, venite la târgul de săptămână. Ocolesc iar pe Brezoianu, spre Podu de Pământ, dar înainte d< Giafer, unde malul gârlei este iar ridicat, sunt din nov oprite. Un alt pâlc de oameni nevoiaşi fac lanţ, trecând d^ la om la om doniţe şi găleţi cu apă, care sunt ridicate din râpa Dâmboviţei şi Vărsate în tulumbă. Sunt păziţi de un ceauş cu gârbaciul, ca şi când ar fi arestaţi. Boierii, curioşi, pe marginea cealaltă a drumului, privesc flăcările uriaşi spre casele Corbenilor şi ale lui Meitani. Arde tocmai în apropierea focului din săptămână trecută. Unii cred că au rămas tăciunii subt unele dărâmături. Care au răbufnit noap tea trecută şi s-au întins. Zinca şi Ţâţa încearcă să treacă p jos mai departe, dar sunt din nou oprite. Luptând şi ci pelerina ei verzuie şi cu coşul, Ţâţa abia de izbuteşte să ni cadă, lunecând.

— Domnule ofiţer, dă-ne drumul avem învoire să mergem la închisoarea de la Dejurstfă, se roagă Ţâţă de el.

— Ce să căutaţi acolo? Nu vedeţi că arde Bucureştii. Focu se întinde într-acolo.

— O să ardă şi închisoarea? se cutremură Zinca. Şi ce faceţi cu deţinuţii?

— E ordin ca atunci când focu o fi în apropiere, deţinuţii; să fie scoşi subt pază şi mutaţi la Plumbuita.

Zinca se închină. Ţâţa tremură toată. Alţi vreo patru-Ciuci oameni nevoiaşi sunt aduşi de doi dorobanţi cu ameninţarea harapnicului. Oamenii, luaţi de la necazurile lor fac gălăgie.

— Gura. Cine vreţi să stingă focu? urlă şi ameninţă dorobanţul.

O femeie bătrână furioasă, într-un suman petecit, arată pf^ cei care privesc.

— Dar boierii ăştia dă ce stau şi se uită? Dă ce nu-i puneţi şi pă ei la găleţi?

— Ţine-ţi fleanca. Cum o să punem pă boieri la găleţi? Şi e gata s-o lovească.

Un om nevoiaş şi slăbănog, încocârjat subt o legătură de lenine pe care o duce în spate, vine dinspre pădurea Co-trocenilor şi vrea să se strecoare nevăzut, dar e înşfăcat şi băgat şi el în lanţul de găleţi.

— Lăsaţi-mă să mă duc acasă. îmi îngheaţă copiii fără foc în odaie.

— Gura! Adu-i şi pă ei la găleţi. Să să încălzească la foc, găseşte prilejul să fie de haz omul stăpânirii.

Un om din lanţ, cu mâinile ude, îngheţate, scaplă o doniţă din mână. Doniţa se rostogoleşte spre copca făcută în gheaţa de pe gârlă. Pe laviţa de la poarta de lemn, Zinca se prăbuşeşte, parcă neznădăjduită. E poarta din dos a grădinii de la lacul lui Dura, unde e şi locuinţa Cişmigiului. Paznicul, cu căciula ţurcănească şi cu mănuşi de lână cu un singur deget, lucrează să facă pârtie şi o priveşte nedumerit. Nu îndrăzneşte să se apropie şi să-i dea ajutor.

— Mamă, ţi-e rău? întreabă Ţâţa. îşi frânge mâinile îngrozită, aleargă la ofiţer şi îi strigă deznădăjduită: Domnule ofiţer, dă-ne drumul, mamei îi e rău dc tot.

— Unde este învoirea? întreabă ofiţerul, cu obrajii îngheţaţi şi ochii înroşiţi de ger.

Ţâţa scoate din manşonul mic hirliilc. Când vede numele, omul se mai îmblânzeşte.

— A, este doftoroaia Bălcescu. Şi iar şovăie. Vezi că învoirea este numai pentru o singura persoană. Nu puteţi merge amândouă.

— Mamă, du-te dumneata.

— Du-te tu. Numai tu poţi să-1 îndupleci să iscălească cererea de iertare.

— Atunci du-te acasă, ori mergi undeva la adăpost.

— Du-te. Nu mă mişc de aici până diseară, până vii cu cererea semnată.

Ofiţerul le priveşte mişcat. O ajută pe Ţâţa. care ia coşul şi coboară sprijinită de el, să nu alunece, râpa devale, urmărită de privirea umedă, obosită, a mamei ei.

Apoi se întoarce, căci este strigat de un unterofiţir. ^ – Trăiţi, dom' lieutenant Dcivos. Poftiţi la domnul căpitan.

Locotenentul se îndreaptă spre cazarma pompierilor care este chiar lângă acareturile Ghiculeştilor.

ŢÂŢA LA GORGANI

Bălcescu, suit po patul de scânduri, urmăreşte focul pe ferestruica de sus, printre gratii. Şi din când în când se întoarce către Fărcăşanu.

— Parcă s-a mai domolit.

— Nu cred nici eu că va mai ajunge până aici. Numai că din pricina asta suntem consemnaţi toţi ofiţerii, aici, la Dejurstfă.

Când apare în prag-Tiţa cu gefreitărul Simion Firu, care duce coşul, Bălcescu încremeneşte cu ochii la ea.

Simion sin Ion, cum e trecut în registre, s-a împăcat curând cu viaţa de cazarmă. A şi fost înaintate gefreităr, şi azi e foarte mândru că iar e unterofitiidejurnă pe cazarmă. A devenit crâncen de milităros în aceşti doi ani, şi când e de serviciu, ca azi, e spaima soldaţilor. Bălcescu nu l-a recunoscut, fireşte, dar el, Simion, îşi aminteşte bine de tânărul iuncăr care s-a certat cu boierii la ei. la Vadu Rău. S-a temut să-i arate că~l cunoaşte, însă, fiindcă nu ştie ce vor zice ofiţerii lui şi el nu vrea să-i supere. Acum a venit, ceva mai curajos, căci vede ^ă locotenentul Fărcăşanu slă de vorbă de multe ori, prietenos, cu deţinutul. \par

Fata a rămas locului, nemişcată şi ca. îşi priveşte zguduită fratele.

— Să trăiţi, dunineaei este sora dt^ţinutului. Are învoire dă la Spătărie, dă la Agie şi dă la Voinicie să aducă d-ale mâncării şi rufe. Da' vedeţi. io nu m-am uitat în coş. Să. vă uitaţi dumneavoastră.

Fărcăşanu îi face un semn cu mâna.

— Bine, du-te. Pe urmă aruncă o privire spre coş. Sper că nu sunt aici nici arme de foc, nici cărţi oprite! A

A spus asta cu prietenie, a salutat şi a ieşit, ca să-i lase pe cei doi singuri.

ai

Ţâţa. se aruncă dc gâtul fratelui ei.

— Nicuât'. Nicule. Din ziua Sfântului Simion nu te-am mai vâzulBfilcescii („ priveşte fericit, dar pe urmă întreabă, brusc, nelămurit: '

— Mama?

Ţâţa pare stânjenită, se fâstâceşte. Lasă coşul pc care vrea să-1 puie pe pat. jos.

— Ei bine. Suntem bine cu toţii. Şi Marghioala, şi Costache, şi Barbu.

— Ţâţa, cc-i cu mama? stăruie el. neliniştit. Dc cc n-a venit şi ea?

— Nicule. o ştii, cu ale ei. Este sănătoasă. A vrut ea anume să viu cu de data asta. Cum te cunoaşte de bine! Caută în buzunar şi scoate o scrisoare. „Lăsaţi-mă să-i scriu, că dacă Nicu nu m-o vedea şi n-o vedea scrisul meu, se sperie.”

El paicurgc lacom paginile, în timp cc Ţiţ; i îl c (^) nt (mplă copilăâ'eşte. apoi constată înduioşat:

— Chirilice? Tot nu vrea să audă de alfabetul nou? Ţâţa il fămureşte surâzând:

— Dacă te uiţi cu luare-aminte, afară de a mai vezi şi un VI latin. S-a canonit câteva zile, cu ochelarii pe nas, şi pe mă s-a lipsit şi mi-a zvârlit tăbliţa, că eu o învăţam. Bălcescu parcurge grăbit, nervos, scrisoarea.

— Nu o pot citi acum. Sunt bolnav de nerăbdare. Mi-e teamă că n-o să putem vorbi tot ce avem de vorbit. Scrisoarea o pot citi şi după ce pleci. E puţin cam târziu şi nu ştiu cât îţi va fi îngăduit să stai.

Ţâţa îi spune cu seriozitate copilăica^eă:

— Ce-am păţit! De la zece am plecat dc-acasă. din Virion. şi abia acum am ajuns. Toate uliţele sunt oprite de soldaţi. Arde de două zile în Lipscani., '

I Bălcescu arată că se vede şi pc fcMcstruică. Ridică din umeri, uimit.

— Ard din nou Lipscanii? Ard iar Bucureştii, Ţâţa? Ea il lămureşte grav, în timp ce a pus coşul pc patul de scânduri şi se pregăteşte să scoată, din el, pachetele.

— Nu, că acum s-a aprins, zic unii, dinspre hanul Şcr-ban-Vodă, şi vântul a bătut în partea ceastălaltă. Focul aj trecut peste Podu Mogo'şoaiei la Mcitani şi la Racoviţc\u351? ti, 'i de acolo s-au aprins nişte acarateuri la Corbeni şi a răbufniţi iâi Brezoianu. Prin toate curţile stau maldăre dc boarfe şi]

I _ de calabaTâc. Sunt toate tulumbele pe uliţele vecine, dar nv: ajunge. Căpitanul Costache a scos multă prostime cu gârbaciul şi s-au făcut vreo zece lanţuri de-a lungul uliţelor, spi-e gârla Dâmboviţei, de trec găleţile de la om la om. Suridf copilăreşte, cu ochii ei trişti. O fi vreo sută de găleţi pe fiece uliţă. Sunt prinşi trecătorii cu arcanul! Că mulţi fug! Sunt' uzi de apă, care îngheaţă pe ei şi le degeră mâinile. Bălcescu e nedumerit şi neliniştit.

— Dar cum de aţi obţinut învoirea asta? Aici, de la fuga lui Ghica, toţi parcă îşi fac de cap. Au devenit şi mai răi, şi mai neînţelegători. Le e mereu frică de o evadare laolaltă.

Fata îl priveşte surâzând.

— Tot biata nana Luxită Florescu. Neobosită, a bătut la toate uşile. I-a spus marelui vornic la o sindrofie de la obraz că ştie că eşti deţinut în zdrenţe pe gerul ăsta, că eşti nemâncat cu zilele. Că acum e la putere el, şi va cădea blestemul pe capul lui dacă se va întâmplă o nenorocire.

Fratele întreabă mirat, ridicând din umeri, căci nu ' cunoaşte pe tânără lui prietenă:

— Nana Luxită?

— Nicule, femeia aceasta e un înger pentru tine. Dar mai mult n-a putut.

În genunchi, Ţâţa desface coşul pus pe pat. înainte însă de a începe să scoată, descoperă parcă îngrozită că patul ^ fără aşternut, cu scândurile goale.

— Nicule, nu ai aşternut, nu te înveleşti cu nimic? Privirea lui se părea nepăsătoare, dar surâsul întârzie.

— Mantaua. Ţine destul de cald. Se vede cât de coL că nu spune adevărul. Oincum. parcă e mai bine aici ca la Mărgineni. De altfel, cred că nu sunt dedt pentru cine ştie ce cercetări. O să mă ducă înapoi acolo.

Ea îi şopteşte moale, ca o destăinuire:

— A fost doar o vorbă, tot nana Luxită a vegheat. Apoi scoate din coş. Uite, două rânduri de prâmeneli, ciorapii ăştia de lină, un cojocel. Tot sunt bune pe gei^ul ăsta.

— Lăsaţi şi voi, că nu e atât de rău, un bărbat poate sf. îndure uşor asemenea nimicuri. Nu vă mai faceţi gânduri. Ce vreţi? închisoare.

Ţâţa scoate iar din coş alt pachet.

— Nişte baclavale, le-am făcut noi pe fuiiş, că suntem în postul Paştilor şi mama s-ar supăra dacă ar şti. Ea iţi trmiite halva cu alune, caramele, migdale.

Bălcescu sui ide uiouioşat când vede castronul mare de supă.

— Şi orez cu lapte V iot copil mă crede.

— Cum o să fie cu lapte? Dacă suntem poi^lui inare? E cu tahân. Ştie că îţi place atât de mult. Uite şi nişte şuncă, s-o păstrezi până trece postul, iar ăştia sunt pesmeţi cu lapte, din făină albă, să-i ai pentru multă vreme. îi înmoi în apă.

El, mereu neliniştit, bănuitor, dă coşul lângă pat.

— Ţâţa, spune-mi adevărul. de ce n-a venit mama? De ce te-a trimis pe tine? Mă bucur nespus că te văd, Ţâţa, dar n-aş vrea ca lu să fii aici în locul mamei. Şi adăugă cu teamă: Dacă ar fi sănătoasă, n-ar lăsa pe nimeni în locul ei.

— Nicule, ara să te lămuresc. Dar şovăie. Am să te Lânmresc. Caută să iasă din încurcătură. Ştii, când a fost ana astă-toamnă la tine. n-ai vrut să auzi să iscăleşti î erea de iertare., lui vodă

El „e întunecă, se crispLază, face doi paşi prin chilie. ^>eşi îi e frig, nu vrea să ridice gulerul mantalei.

— Nu se putea altfel, Ţâţa. O amintire grea il face oa-şi v^e capul pe piept. Şi aşa m-am simţit destul de prost când i-n-am gândit că la judecată aţi făcut fel de fel de intervenţii litru mirre. declarându-mă minor. de m-aţi făcut. să-mi rd şi eu capul. De când sunt închis mi-e ruşine de ce am spus acolo. Cade pe gânduri, ochii i se întunecă. Şi 'lalţi, toţi au fost netrebnici. Toţi au dat ruşinos înapoi.

aruncat vina pe altul. Numai Mitică Filipescu a stat pt şi a lăsat să cadă pe el totul. Acum îi putrezesc loarele în apă, la Snagov. După un timp, tot cu vocea

Eoptită, întreabă luându-i mâna: E supărată mama? i – Nicule, nu trebuie să refuzi să iscăleşti ceierea de uu^e. De atunci mama parcă este mereu bolnavă. Aler-c biata de ca un an de zile. Bătuse la toate uşile, care rămas câineşte încuiate. De Sfântul Alexandru, nana Lu-a izbutise s-o înduplece pe bunica ei, pe Anica Florescu„ meargă la fratele ei, la vodă Alccu Ghica. A stăruit o nătate de ceas bătrâna, i-a cerut să facă asta de ziua nielui lui, şi până în cele din urmă vodă s-a înmuiat. A js să se facă formele, să faci cererea de iertare şi să i-o Lică până într-o săptămână nana Luxită. Biata mama a it că înnebuneşte de bucurie. N-a mai dormit până a s la tine. Şi când colo. tu nici n-ai vrut să auzi de o cw. ciC de iertare. „. _^_._

— Soră, mi se sfâşie inima când mă gândesc la suferinţele pe care le-am căşunat bietei noastre mame. îmi dau seama că ea nu mă poate înţelege. Dar tu, tu trebuie să înţelegi că nu puteam să mă înjosesc până într-atât, încât să cer iertare acelui despot care semnase cu laşitate pentru condamnarea noastră. incJiisoarea mi-a deschis ochii. Ochii dinăuntru. Azi cred că dacă nu există şi fapte imposibile pentru demnitatea omenească, atunci cuvântul om trebuie înlocuit.

Ţâţa a rămas pe gânduri, turburată. îşi duce mâna cu degetele lungi la obraji. Şovăie.

— Nicule.

El înţelege greşit turburaiea ei. Ii ia mâiia, pricLenus. ^ – Vezi că mă înţelegi? Tu îmi eşti mai aproape decât orice altă rfiinţă pe pământ. Mama e o sfânta, soră dragă, dar ea e din alte vremuri, a uitat de când era tânără. Acum nu cunoaşte decât necazurile de familie. O potopesc câte are pe cap. E supărată pe mine şi no vrea să vie să mă mai vadă.

Fala îl întrerupe, speriată:

— Taci. taci. Nu vorbi cu păcat. Nu e supărată biala de ea. Surâde apoi topită, cu un fior de duioşie, gândind la făptura mamei. Dacă i s-ar da voie, ar dormi la uşa ta, aici. Altul este motivul pentru care m-a trimis pe mine.

O priveşte, încruntând nedumerit sprâncenele.

— Nu înţeleg nimic. şi aţinteşte asupra ei o privire întrebătoare.

Ea şovăie îndelung, nu ştie cum să-l lămurea. scă, e stân-jenită.

— Mi-e greu. îşi strânge baierile capehnei ca o încercare de refugiu.

El o priveşte tot mai nedumerit, căutând să descifreze tăcerefî ei prelungită, încurcata.

— Spune-mi,.

E mereu încurcată, cu toate acestea zâmbeşte cu duioşie.

— Vezi, Nicule, e foarte greu de spus. Tu nu crezi în anumite lucruri. Şi mi-e greu să-ţi spun.

Stăruie, nervos, îşi strânge iar mantaua rărită, ici-colo ruptă, căci il pătrunde, simte un fior de^frig.

— Spune, spune, Ţâţa. Tuşeşte şi, nelini. ştiţ, îi explică. Am răcit de aseară.

Ţâţa a tresărit speriată când l-a auzit că tuşeşte, dar reia zâmbind, cu faţa înflorită, gândindu-se cu duioşie la mama lor.

— Uite, în noaptea de Crăciun, mama a visat un vis.

H (

I

I

I

IP Ac-jm e lămurit; o întreabă, surâzând şi el, cu ironie înduioşată:

— Ti^a, soiă dragă, am ajuns la vise?

Pare convinsă şi ea că asta e o slăbiciune a mamei lor, dar ea o iubeşte aşa cum e. O apără cum poate, zâmbind.

— O ştii pe mama cu ale ei. Zice că i-a apărut în vis Maica Domnului şi i-a spus: Zinco, să se ducă fata ta cea mai mică să-l înduplece pc frate-su„. S-a trezit numaidecât şi de atunci nu mai are linişte. Se opreşte, şi vrea să spună mai mult, dar e încurcată. După ce şovăie puţin, îngropându-şi obraji] în gulerul capelinci, reia: Şi nana Luxită crede că va fi niult mai uşor, acum cu vodă Bibescu, pentru iertarea ta. De aceea, mama, vezi, m-a trimis pe mine, spunând că e sigură că eu te voi îndupleca să semnezi cererea, De-asta n-a venit ea., Du-te, fetiţa mea, tu, că eşti suflet de copil. Ai har de la Maica Domnului. Ai să-1 îndupleci. Ţie nu-ţi poate spune nu.”

Ftăsuflă uşurat, fiu înţelegător şi el, totuşi.

— Ce copilărie cu visele astea. Ţâţa dragă, acum m-am liniştit. O îmbrăţişează cu un soi de recunoştinţă, apoi se întunecă la faţă. Dar tu nu crezi în astfel de basme! Nu? Tu şlii bine că nu-mi poţi cere să mă umilesc până într-atât. Nu e aşa? Nu pot să-i cer lui vodă să mă ierte, şi să aştept răspunsul lui. ^

Ea tace îndelung, cu oarecare încăpăţânare, apoi scoate din n^anşon o cerere gata scrisă.

— Nicule, acum e alt domnitor, nu mai e cel care te-a condamnat. îi arată foaia dc hârtie, îndemnându-1 cu ochii t: a semneze.

El o priveşte cu totul uimit, nemairccunoscind-o parcă. Vine. jă ea şi îi pune mâna pc umăr.

— Cum, şi tu îmi ceri asta? E surprins, şi din pi-icina asta tuşeşte iar, înecându-se.

Dintr-o dată chipul fetei se frânge, răscolit din adânc.

— Ai suferit prea mult, am suferit cu toţii prea mult. Te imploră mama, fraţii. şi noi, amândouă surorile. A scos din coş o călimară mică şi o pană, şi stăruie cu o privire rugătoare.

Luat parcă prea repede, nu ştie ce să facă.

— Dar. şi Ţâţa încurajată de încurcătura lui a îngenuncheat lângă scaunul ţărănesc şi cu tocul în mână îl trage şi pe el lingă ea.

— Trebuie să iscăleşti. A desfăcut cererea pe scaur şi, cum sunt în genunchi, unul alături de celălalt, îi dă în mână pana.

Bălcescu, încovoiat deasupia scaunului, citeşte cu un soi de voce absentă, descifrând scrisul, silabisind nedumerit. Pare oai-ecum convins de fată să iscălească. înălţate Stăpân. cu fierbinte rugă de îndurare cad în genunchi, la picioarel'. Măriei-Tale, cerând. *' Se măsoară pe el însuşi uimit, descoperind că stă într-adevăr în genunchi şi. dintr-o dată, se ridică plin de silă, înfiorat de ceea ce i se cere. Rupe în bucăţi foaia de hârtie. Dă un strigăt cu Rădăcini în toată fiinţa lui.

— Nici un despot nu mă va avea vreodată în genunchi la picioarele lui. Mai bine îmi petrec toată viaţa în ocnă.

S-a ridicat şi ea, încremenită, simţind că nu va izbuti, că nu poate să izbutească, deşi i se pare totuşi că el nu ar-dreptate.

— Dar. Nicule, ştii bine că aşa se scrie. Este doar, cum să spun. o regulă. Nu înseamnă că eşti în genunchi înaintea nimănui. Aşa se scrie. Ar yrea să-i spună că aşa scrie toată lumea, dar se opreşte. Ştie că asta mai rău l-ar înfuria.

— Nu pot ruga nimic pe un despot. îi urăsc pe toţi. Nu se poate ca adevărul, dreptatea, fericirea popoarelor să depindă de un singur om, oricare ar fi el. Tuşeşte iar miu şi, încurcat, se explică, ducând batista la gură: Am răcii azi-noapte.

Îndurerată, cu privmea vagă. Ţâţa parcă ascultă gânduri]. din ea. Fratele pare totuşi altul. Şi faptul că ea l-a ştiut totdeauna cu faţa rasă, aproape de copil, şi acum îl vede cu barba asta mică şi neagră, o încurcă.

— Fericirea popoarelor? Până la fericirea popoarelor este fericirea noastră, a familiei noastre nimicite. începesă plângă încet de tot. Pentru o întorsătură de condei? Cum poţi să dai însemnătate unui asemenea nimic? Era gata să iscăleşti.

Durerea ei îl tulbură adânc, parcă se lasă iar convins, şovăie^ dar deodată îşi aduce aminte de ce i-a spus Lăcusteanu despre prietenul de la Snagov şi şopteşte sfâşiat:

— Mitică Filipescu putrezeşte cu picioarele în apă.

— Care ar fi folosul dacă te-ai prăpădi şi tu?

Dar Bălcescu e acum din nou întreg, pe picioare. A fost doar o clipă de şovăială. Acum. după ce a stat mult pe gânduri, vorbeşte liniştit, hotărât: _ _

I

V

Ascultă. Ţâţa, oamenii aceia, tovarăşii mei. nu m-au ilrebat întotdeauna ce gândesc şi eu, şi asta mă înfurie azi când îmi amintesc. Au luat hotărâri fără mine, fără. mă întrebe. M-au socotit desigur fără însemnătate, poate 'pil. Aş fi avut şi eu multe de spus, dar m-au făcut să tac, unii vorbindu-mi cu îngâmfare, cu nesocotinţă. Dar condamnarea – acum îmi dau seama – ne-a legat pe toţi tr-un snop, şi soarta lor a devenit soarta mea. Nu pot părăsi singur temniţa.

Mâna lui palidă a prins, ca un soi de hotărâre, gulerul mantalei, parcă i-ar fi fost frig dinlăuntru. Tace îndelung. Tăcerea asta încărcată face cu neputinţă o întoarcere. Ţâţa pare şi ea învinsă, abătută. La geamul mic creşte lumina (oşietică a cerului aprins. Renunţând să mai stăruie, fata. ^coate o mică icoană din coş, învăluită cu grije într-un ¦crgar, o priveşte lung, învinsă, clătinând din cap. ridică tn umeri, neştiind ce să spuie.

— E prea încăpăţânat, Maică Preacurata. Oftează adine, iută să-i prindă privirea. Zâmbeşte tristă. Şi erai gata să iscăleşti. biata mamă. Căci fata se gândeşte cu groază la mama care aşteaptă pe laviţă, în gerul de afară.

Se aude un tropăit pe sală şi apoi un zgomot la uşă. îrcăşanu, stânjcnit, îşi strânge sabia subt braţ şi spune din prag:

— îmi par'- i'ăn Dni' tirhnir „; n vă amintesc că poste lc minute.

— Da, domnule ofiţir. îngână fata, abătută.

— Stimată demoazelă, vrea să reia ofiţerul, dar şovăie Se vede însă că ţine mult să ştie. îmi permiteţi să vă pun o întrebare? Nu-i aşa că sunteţi logodită cu colegul nostru Oprea Nedelescu?

Ţâţa s-a încui'oal dv tot Fm^; i <'i cnnilăi”'*asca p; e-¦ uşor schimonosită.

— Da. Nu. Da.

— Eram ofiţir dc serviciu la palat când v-aţi prezentat lui vodă amândoi.

Ţâţa, încurcată de tot, bâlbâic fraza ruptă:

— Da. Am fost logodită, dar. logodna s-a desfac Ofiţerul se înclină cu o simpatică galanterie.

— îmi parc i'ău. Am pierdut orazia de a fi o pază de onoare.

Ţâţa. uimită, cu răsuflaiea tăiată, vine un pas ^ove el. Capelina i-a căzut de pe umeri.

— Ar fi fost învoit fratele meu să asiste?

— Nu, vroiam să spun o pază de onoare „pentru mire. Pentru camaradul nostru Nedelescu. Şi, încurcat, şovăie. Dar cine ştie? Poate că, luat pe răspunderea noastră, ar ii putut ii învoit pentru un ceas-două şi Îralele dutanca-voastră.

Tija tresare exaltată, şi cu o nădejde nebună il iii d' reverul mantalei.

— Domnule lieutenant, ar putea merge Nicu, subt paza dumneavoastră. la noi acasă?

Acum el vede că a l'ost gre. şil înţeles şi da grabnic Mi) poi:

— Nuu. Nu.

Ţâţa, cu ochii vii, cu glasul cald, cu o nădejde care im^ploră, aproape că-i cade în genunchi.

— Domnule ofiţir, haide cu Nicu un ceas astă-seară ia noi acasă. Să se încălzească cu un ceai fierbinte. Uite, a răcit. Să-l vadă mama, numai atât.

Fărcăşanu, îngrozit, nu mai ascultă, iese de-a-ndarut-'lea.

— Nu. nuu. asemenea lucru este peste putinţă. Bălcescu, care rămăsese încremenit afhnd că s-a stricat logodna, vine acum spre ea, cu faţa crispată: ¦ – De ce nu mai faceţi nunta?

Se vede că e iritat şi adânc neliniştit. Ea tace îndvlung, umilită de această încurcătură.

— Spune, Ţâţa, stăruie fratele.

— A rupt el logodna. şi rămâiie cu privirea în p'^nint. Când toată lumea ştia că ne pregătim de nuntă.

— Pentru numele lui Dumnezeu, a fost el în stare să fac asta? Să tc compromită în modul acesta? Scarlat ce-a spus. Şi Costache? Nu i-a rupt sabia în stradă?

Ţâţa întoarce capul, tristă, abătută.

— E mai bine că s-a sfârşit aşa.

Bălcescu îi ia braţul neliniştit, stăruie îndărătnic, bănuitor.

— Ţâţa, ce motiv a invocat? Ce s-a întâmplat de a fost el în stare de o asemenea ticăloşie?

— Nu-ţi mai bate capul. întâmplarea nu merită. Pretextele sunt uşor de găsit. îşi găseşte un soi de refugiu în frământarea nervoasă a manşonului. Vede îndurerat că fala vrea să ocolească răspunsul.

Niciodată nu s-a ştiut atât de mult frate. Un frate legat dt' mâini, care se simte apăsat de pereţi, prizonier neputincios. Sli'inge pumnii de durerim

I ta

I

I tAh, singurătatea asta, zidul pe carr-1 pune între şi mine. de parcă sunt un sobol orb. Cum să ştiu ce mplă dincolo de pereţii ăştia? încleştează pumnii, v în oia de a lovi uşa, de a se răzvrăti, os de bănuială că s-ar fi întâmplat cumva vreo nenoro-imte o răspundere pc care parca o nif. îşi^ o irr! nâr) ră soi de amărăciune. Soră dragă, sunt fratele tău. Am fost amândoi priicni una' Spune-mi. ce s-a întâmplat? Glasul ii e mereu „: nos, dar îndârjit. S-a apropiat încleştat d (^ ea. Sputot. ţa şovăie,.sc chinuieşte, vrând să-1 crutc. întrebându-so. >ă-i spună sau nu: în cele din urmă se hotărăşte, indure-ă, căci simte cum totul sc încurca tot mai mult, dacă miiVe nva. Glasul ci acum când s-a liotărât arc în cl o linişte ^arte.

— Tată-su a venit şi a adus iiiapoi inelul de logodnă. mând că nu poate admite ca fiul său să-şi, brizeze cariera”, ătorindu-se cu mine. Un ofiţer însurat cu sora unui xdamnat pentru înaltă trădar*nretinde el ige

^ânia lui vodă.

; el a înţeles. Toată fiinţa lui s-a răsucit întoarsă pe drumurile bănuielii care-1 sfâşia. Vina nu era in? tura asta atât de &ngaşă, care e în faţa lui, ci în el uşi. Abia acum a descoperit cât rău a putut să facă, ă să vrea, numai stăruind pe drumul pe care el îl socotea drept. însă făr^ să-i întrebe pe-ai lui vreodată dacă şi ei it de aceeaşi părere, deşi trebuiau să împărtăşească şi ci nările faptelor lui. Stă rezemat de perete, simte o cotropi-ire oboseală. Parcă s-ar prăbuşi. Acum pricepe adâncul „stui cuvânt, spus toată ziua fără multă luare-aminte, nilia. Cu mintea lui pornită năvalnic adună totul din cut în clipa de faţă. Da, e doar un copac într-un crâng.! e o ramură plină dintr-Uh trunchi. A crezut că loviturile mite numai pe el il izbesc, că durerea alor lui e doar o. e sentimentală, din dragoste. Dar vede acum că acel e luptă nu se sacrifică numai pe el. Pe fata asta n-a rebat-o ce gândeşte atunci când el mergea la Mitică Fili-^cu acasă. Acum vede că a lăsat-o în voia unor lovituri, care nu s-a gândit dc mai înainte. Nici pe mamă-sa n-a rebat-o vreodată, iar făptura ci c inima familiei însăşi, care se înfig loviturile cuţitului. Năucit, stă acum ca un Inav rezemat de perete. Nu poate vorbi. Fata, int? roziiâ de

I

I I i i răsunetul în el al mărturisirii ei. vrea sa scadă moţi durerii, să-l facă să uite ceea ce el simte acum că era şi punderea lui.

— Ţi-am spus, pretexte. N-au ştiut ce să mai scorneau. Dar e peste puterile ei să mai îndure, să mai ascundă, cade pe pat. Bălcescu vine spre ea, îi mângâie mâinile. fal

— Suferi? Surioară, iartă-mă.

— Nu. tu. De ce să-ţi ceri tu iertare? Rămâne o cli tăcută, pe gânduri, şi dintr-o dată, amintindu-şi ceea ce fi vrut să ocolească neapărat se frânge ca înjunghiată.

— Laş. laş. A fost un laş.

Vocea îi e albă de durere, de umilinţă. El îşi simte, copleşit, vina şi. zdrobit, parcă, o minj pe obraji.

— Ţâţa. a fost întâia ta iubire. Ar fi putut să fie fruL Fata şi-a cuprins obrajii înfioraţi de durere în pă

Şl ridică spre fratele ei o privire înfrântă, moale. în o căprui ard nişte steluţe înlăcrimate, gura i s-a frânt convul dar după o clipă e atâta biruinţă de sine în făptura ei tăn” că spune cu un zâmbet ca de pe altă lume, lămurindu nespus de liniştită, arătând clipa pe care nu o poate uita care i-a sfărâmat ca pe o vioară făptura ei din adânc:

— Când a venit de Crăciun la Bucureşti, a spus la petrecere, verişoarei noastre Caliopi, pe când dănţuiau, şi-a dat seama la timp că nu mă iubeşte. că nu ar fi să fim mai târziu amândoi nefericiţi. Şi din nou, la aminti asta, o înjunghie gândul. Dar numai o clipă. Adaugă a; într-o linişte de care-i e îmbibată toată fiinţa, care pare o^apasă pe fibrele ei cele mai mici. A plecat din Bucun fără nici o lămm^ire. fără să-mi scrie un rând. Dar sforţa, a fost peste puterile ei şi, dân zâmbet. se frânge istovi S-a lăsat copleşită pe patul de scânduri.

Fratele îşi dă seama, uimit, cutremurat, de adânci. durerii ce o mistuie. şi pe care ea vrea s-o ascundă întreaga lume.

— L-ai iubit? ^Şi ar vrea să adauge: atât de mult? dari îşi dă seama că e fără sens.

Dcâl priveşte în ochi, ea pare că nici nu-1 vede, nu-1 aude.

— Inelul mi l-a adus tată-su acasă. Şi din nou o frânge amintirea, ochii nu mai pot opri lacrimile adunate din toată fiinţa ei. Spunea că şi-ai' da viaţa pentiu mine. Stă pal, flintă de mijloc, se răsuceşte în ea însăşi, de durere, o foaie care arde.

El nu mai poate indura asta. Vmc aproape de tot ii ia obrajii în mâinile lui. ii ridică ochii spre el.

— De CC nu şi-a dat scama de toate acestea din timp. linte dc logodnă sau măcar când cu judecata, că sunt trădător?

Dar viforul amintirii a trecut. Acum frigul din ea i-a ihetat durerea şi fata se ridică din nou biruitoai'e de sine aşi.

— Un poltron. Şi-a pierdut capul cs-a văzut mutat Bucureşti.

E în fratele, care acum înţelege cât e de vinovat faţă ca. o durere fără margini. Face câţiva paşi înfrigura n chilie, se opreşte lângă ea, care e în picioare, cu mâinile manşon, lângă scaunul ţărănesc nevopsit.

— Surioară, iartă-mă. A fost întâia ta iubire. Ar fi lut să fie frumos. Vocea lui e moale, cu ceva sfios în ea. Ţâţa. cu privirea rătăcită, rămâne la gândurile, la făptura |de neajuns parcă.

— Pune flori câte vrei. Le pui pe un mormânt. Ştiu acum este iubirea. în fundul fântânii ei nu e apă curată. Este mocirlă. Nu voi mai iubi niciodată. Faţa ei tânără, cu privirea într-altă parte, palidă, arată lotărâre ca de moarte.

Bălcescu nu ştie cc să spună. E copleşit de durerea pe „o ea nu poate să o ascundă decât arătându-i nesfârşirea.

— Ţâţa. eşti doar un copil. Ai douăzeci de ani. Ce poţi ştii tu?

Dintr-o dată se întoarce spre el dârză. sălbatică.

— Niciodată. şi apoi ochii îi rămân aţintiţi în pământ.

Bălcescu. dezolat, face doi paşi prin chilie. Vina pe care

0 ştie îl face să se frângă de durere. Vine încăpăţinat spre Ar vrea să-i vorbească, dar când deschide gura. se îneacă

1 pricina frământării din el şi a sforţării făcute. Vorbele rămân în gât. Apoi e surprins de tuse, se întoarce brusc, ivulsiv. se fereşte de privirea ei, duce grabnic batista gură.

Ţâţa a urmărit, neliniştită, convulsiunca lui, aşteaptă o pă încremenită, pe urmă se duce la el, îi întoarce faţa palmele ei şi vede. îngrozită, batista plină de sânge.

l

Neputincios când vede că groaznicul lui secret a f trădat, el o priveşte cu faţa descompusă. în chenarul băi juvenile, gura e strâmbă de durere.

— Ştii. cred. Dar nu poate sfârşi. Nu găseşte cuvinte privirea îi e lătăcită. Ar fi vrut ca nimeni să nu ştie niciodată

Ţâţa. lovită şi ea parcă în creştet, a căutat să se sprijim dar, amântindu-şi dintr-o dată de fiinţa de afară care aştepţi pe laviţă, îi spune îngrozită numai de gândul că ea ar putea să ştie vreodată adevărul.

— Să nu afle mama. Apoi se lasă între ei ca o umbră, ca o lumină moale. Ia o batistă din manşon, îi şterge faţs, ducându-1 încet, sprijinit, spre pat.

— Te-au ucis, frăţioare.

Bălcescu tresare iar cu spaimă, o imploră cu ochii negri.

— Nu Uebuie să afle nimeni.

Cu o dăruire liniştită a întregii ei vieţi, ea îl învăluie privii; ea, cu ochii limpezi. – înlăcrimaţi.

— Voi fi sora ta. Nimic decât sora ta. Pină ce muri. Pe urmă se întoarce spre cele de azi, îl mângâie u: Te vei însănătoşi. însă trebuie să ceri neapărat să fii s de aici şi dus la spital.

Bălcescu tresare înfrigurat, i se iring umerii, şi-a adunifl coatele pe genunchi. Spune dintr-un izvor adine, cu un de deznădejde:

— Nu, nu. Ar scăpa prea ieftin aceste fiaie. N-air nevoie de mila lor. Mi-au lăsat numai un ciot de viaţă, d^ vor plăti pentru acest ciot ca pentru trei vieţi.

Îşi apropie faţa încet de obrazul eî şi spune ca o. i, liniştit, mai mult şoptit:

— Ţâţa, noaptea nu mai pot dormi şi fac numai socotdi şi planuri. Am acum douăzeci şi trei ani. Aş vrea să mă trăiesc numai alţi zece şi voi răsturna putregaiul lor, cuw întoarce un fior de plug câmpui înţelenit de mărăciniş.

Şi din nou, apoi, cu o sete de viaţă, ca o rugăciune dezi dăjduită, într-un strigăt cu rădăcini în el, adunat din to; fiinţa lui, dar înăbuşit cu o voinţă crâncenă, crescând făi vrerea lui:

— Zece ani. Zece ani numai.

lai soi

S-a făcut în chilie lăccre până la capătul lumii. Ţâţa! 1 Iveşte îngrijorată, cald, îi spune cu glas moale:

— Frate, nu e bună atâta ură.

Dar Bălcescu, sălbatic acum, întors în cl însuşi, cu o iiinccnare a gândirii, stăruie:

— Nu trebuie să se mai înlimple si. /i (i roi; întâmplal cu mine, cu Mitică Filipescu şi cu ccii; Uti. Irebnie e; i nn^orul roman să mai îndure cite îndură.

În limpul acesta, pc laviţa de la poaila ejselor liitup. i-c, dc lingă lacul lui Dura. Zinca, îngheţată dc frig, aşteaptă reu, înfofolită în broboada groasă de lână peste sciu^teică. MXXCR s-a schimbat, cerul e acum înnourat, ninge uşor. dorobanţ se apropie dc ea.

— Măluşico. ce mai aştepţi? Focul s-a potolit. Toată lumea Mccat.

Zinca. îngheţată, nu poate vurbi decât ^ieii. ll desluşeşte ă nici o noimă.

— Vine Ţâţa. Cu cererea iscălită de el.

Sc mai înghesuie spre colţul laviţei. Sc înserează uşor, ul e dc plumb şi ninge rar, cu fulgi mari.

În chilia închisorii e acum o linişte dc oanicni abătuţi, trecut mai bine de o oră. Ţâţa îl mângâie uşor pe frunte, obraji şi pe păr. Tac amândoi şi nici nu mai aud nimic ale gefreitărului Simion sin Ton, care e unterofiţir jurnă. înfuriat pe cei ce aduc pe tălpi zăpada pe duşumeaua cărămidă a pridvorului: Născătoarea cui v-a făcut tr până la ei nu ajunge nimic. Intră peste câtva timp rcăşanu, turburat de tot. Şovăie, parcă nu găseşte cuvin-c.

— Domnule Bălcescu, mai vrei să mergi astă-seară acasă? Ţâţa, care crezuse că turburarea lui e din pricină că c parat de întârziere, că s-o fi întâmplat ceva din cauza ta, acum parcă nu pricepe ce spune. Bălcescu îl priveşte LM^emenit.

— Cum?!

— Vi-ci să mai m (M'gi acasă înti'cabă. j>: ii^ 1

I

Ţâţa a pricepui anmi ui ş. – a i, ma în dir. ti ain toată fnnta ei, vine spre el.

— Domnule ofiţir, vrei cu adevărat „ Fărcăşanu, încruntat şi conspirativ, ii dă repede o căc Dar B? wi mantaua, pune asta şi fii gata de plec; L”ar Bălcescu rămâne nemişcat.

— Domnule, nu pot primi. Iţi nşti cariera şi übertat ni Jc. „^ „'^ – ^3 intim, Imb7acSe'N^cÂTle.„' ' ^'^'„^^ ^^^^

Dar el rţfuză cu hotărâre să se îmbrace.

— Nu am dreptul să primesc un asemenea sacrificiu puterile lui sa continue. Zâmbeşte fericit şi el

Z q„^.”^„- „'„^f: P”^*^ dumitale a adus un ordi pridvor. Pol teste, domnule.

Ţâţa se repede spre uşă, uiuuâ. şi-1 recunoaşte pe Al Uolescu. care intră clocotind de ştirea cea buna.

— Eşti liber, frate. liber.

Dar Bălcescu, bănuitor, întreabă noclintit:

— Numai eu?

că MutJ'? f ^”^ ^ăspândit de trei zile zvonul ca Ml ica Pihpescu e pe moarte. S-a adunat lume în fat. paatului, 1 a cerut eliberarea voastră. Bibescu a cedat Fiii '„^”i^^f chervan pe tălpoaie să-l aducă pc Mitici f ihpescu de la Snagov. Unu au plecat la Telega

Ţâţa cade moale în genunchi. Privirea ei pare dt ^ ulti lume. Scoatp din maason iconiţa pe care o ad, Hr. V^i s-o puna în chilie.

— Nu sunt vrednică, nu sunt vrednică. Maică Preacurată.

Merg pc lunga săUţă a celuleiu; podeaua ei de câi-ă^ mida mâncată de umezeală Ţâţa, Bălcescu, Arăpilă şi] î uima ofiţerul. Dar brusc, Bălcescu se opreşte. Caută ÎB gmd, apoi se întoarce repede în chilia în care a fost. Apar# ^u coşuleţul cu alimente şi lucruri care rămăseseră acolo, începe sa zvuU. prin ferestruici, în celule, lucruri, pacheţele.'

342 i

Aşloptând mereu pe laviţa dc pe Podu de Pămlnc. Zmca întreba neliniştită dacă Ţâţa îl va îndupleca oare pc Nicu iscălească.

În sfârşit, o vede pru) uiscrarca uşoaia pe iala, ui când di:” a de peste drum. Se ridică greu de pe laviţă, tremurând ită de nădejdea că ea va aduce cererea iscălită. Dar înainte a fi de-a binelea în picioare vede, după Ţâţa, ieşind din râpă nchegându-se ca din negura înserării, ca pe o nălucă, pe cel işteptat azi, pe Nicu însuşi. Nu ştie ce să creadă. Priveşte Temenită. I se umezesc, i se înceţoşează ochii. începe să mure. Cade moale jos, în zăpada îngheţată, fără să poată me o vorbă.

Cei doi aleargă spre ca: Bălcescu o ridică de jos. o strângo braţe, surprins că o arc în faţă, uimit, zguduit.

— Aici aşteptai?

Zinca îşi revine, dar nu poate vorbi, îl săi'ută stângace obraz. parcă nu-1 ajunge.

El, ca în faţa unei descoperiri copleşitoare, murmură) it şi parcă de frică s-o atingă.

— Mamă? Aici erai. mamă!