Capitolul III.

Luna lumina vasta savană ce se întinde între Calcuta şi Sunderbundsul. Era pe la două de dimineaţă şi escorta lordului Asburthon, guvernator general al Indiilor, era pe drum de la zece seara.

Doisprezece elefanţi călăriţi de indieni şi câţiva ofiţeri englezi, deschideau marşul.

În urmă, ca un vechi general de armată, înainta elefantul alb al guvernatorului.

Lordul Asburthon, pare că voia să justifice în toate lucrurile opinia ofiţerilor săi, ca să nu devină nepopular în India.

A călări pe un elefant alb, animal adorat ca un Dumnezeu de către indieni, însemna a arăta cel mai adânc dispreţ către rasa cucerită.

Elefantul purta pe spinarea sa o howdah închisă, bătută cu gratii de fier, în care se găsea mahotul, care mâna dobitocul cu ajutorul unei vergi de jonc, terminată printr-un cârlig de oţel şi guvernatorul, înarmat cu o carabină cu două ţevi şi cu o suliţă otrăvită cu teribilul curariu din Java. Chirurgul Bolton era călare şi mergea lângă sir Robert Walden, călare şi el pe un armăsar straşnic de rasă arabă. Amândoi vorbeau încet.

— Va să zică, spunea chirurgul, aveţi de gând să-l provocaţi pe sir Jack?

— Da.

— Când?

— Chiar mâine, când ne vom întoarce de la vânătoare.

— Sir Jack o să se bată?

— Cred că da, dacă o să-l pălmuiesc înaintea ofiţerilor fratelui său.

— Oh! Oh! Băgaţi de seamă, prea onorabilul meu lord; sir Jack, e un mizerabil, e în stare să adauge o nouă infamie la toate celelalte şi să strige în gura mare, că sunteţi amantul lui lady Cecily.

— Lordul Asburthon n-o să-l creadă!

— Guvernatorul crede tot ce spune fratele său. Ba chiar, dacă am voie să vă dau un sfat…

— Să vedem, zise sir Robert Walden.

— Lăsaţi mai bine vânătoarea, întoarceţi-vă la Calcuta, provocaţi-l pe sir Jack şi, dacă îl omorâţi, fugiţi! Lordul Asburthon ar fi în stare să vă trimită la spânzurătoare.

— O să mă gândesc, răspunse flegmatic excentricul gentleman.

Deodată, indienii care mergeau înaintea cortegiului începură a zbiera; elefanţii se opriră, bătând din picioare şi caii îşi zbârliră coamele lor ciulind urechile, în semn de spaimă. Acela al lui sir Robert Walden se ridică în două picioare.

— Oh! Oh! Zise Bolton, deja tigrul! Indienii ne-au informat rău zicându-ne că nu-l vom găsi decât în zorii zilei.

Bolton n-apucă să isprăvească şi un răget înfricoşător izbucni în pădure. Un tigru monstruos sări în mijlocul cercului format de elefanţi.

Cincisprezece gloanţe şuierară, fără să aştepte pe monstru, care se opri un moment proptit pe sine însuşi, cu ochiul sângeros, cu gura căscată; apoi dintr-o singură săritură, atinse calul pe care stătea sir Robert Walden şi îi înfipse ghearele în piept. Calul scoase un nechezat de durere şi se răsturnă peste călăreţul său.

Dar sir Robert Walden care nu-şi pierduse un singur moment sângele rece, se desfăcu şi, pe când tigrul se năpustise asupra calului care gâfâia, îi vârî ţeava carabinei sale în ureche şi trase. Tigrul căzu mort pe loc. Dar un lung muget se ridică îndată în mijlocul tufişului şi un nou monstru, tigroaica, se năpusti asupra lor.

Ea era mai mare decât tigrul care pierise; trecu ca un fulger, răsturnând, sfărâmând totul în drumul ei. Sir Robert Walden era în picioare, fără alt reazem decât calul mort.

Dar tigroaica nu se repezi asupra lui sir Robert Walden. Zdrobi sub ghearele ei doi indieni care îi opreau calea şi sări pe elefantul alb al guvernatorului.

Lordul Asburthon era un om cu sânge rece, îşi luă carabina şi trase de două ori, una după alta.

Tigroaica nu căzu; cu ghearele şi dinţii ei, apucă pielea noduroasă a elefantului, care încercă în zadar s-o calce în picioare şi labele sale enorme atingeau howdaua pe care clătinarea o făcuse a se înclina înainte.

Guvernatorul apucă pistoalele şi trase iar; dar tigroaica urca mereu şi lordul Asburthon simţea pe faţa sa suflarea arzătoare a monstrului.

— Trageţi odată, ticăloşilor! Strigă sir Robert Walden către indienii din escortă.

— Ei n-o să tragă, răspunse Bolton care trăsese deja asupra animalului şi nu mai avea arma încărcată, ei n-o să tragă, pentru că le e frică să nu rănească elefantul alb care e un Dumnezeu pentru ei.

Deja tigroaica îşi înfipse ghearele pe marginea howdalei şi lordul Asburthon era aşa aproape de ea, încât nu putea să facă uz de suliţa sa, când un om, sau mai bine zis un copil, iute ca tigrii, năpustindu-se ca ei, se aruncă în mijlocul învălmăşelii, înarmat numai cu un pumnal. Apucă cu amândouă mâinile coada monstrului, se încleştă de ea şi, cum tigrul se întorcea, pentru a sfâşia pe acest nou duşman, îi înfipse pumnalul în gât.

Ghearele tigrului, înfipte adânc în sârma howdalei, se înmuiară şi omul şi fiara, se rostogoliră unul peste altul pe pământ, omul lovind într-una, fiara scoţând nişte răgete furioase. Această luptă de un minut, avu pentru privitorii îngroziţi, durata unui secol.

Dar ei scoaseră un strigăt de triumf, când văzură omul ridicându-se singur, mândru şi liniştit, călcând în picioare stârvul tigroaicei.

— Ţigănuşul! Exclamă sir Robert Walden.

Era, într-adevăr, acel copil de patrusprezece ani, cu care gentlemanul se întâlnise în dimineaţa precedentă pe drumul spre Calcuta şi pe care noi l-am lăsat, trăgând cu urechea la uşa pagodei.

Copilul fu înconjurat şi guvernatorul Indiilor, nobilul lord Asburthon, binevoi să se coboare de pe elefant, pentru a mulţumi liberatorului său.

— Cine eşti tu? Îi zise; ce neam de om eşti?

Copilul ridică spre înfricoşătorul guvernator, o privire liniştită şi semeaţă.

— Mă numesc Jean de Franţa, răspunse el şi sunt ţigan.

— Ei bine! Un om aşa de brav ca tine nu poate să ducă o viaţă rătăcitoare. Vrei să intri în serviciul meu? O să te fac bogat.

Copilul se uită cu mândrie la lord, măsurându-l de sus până jos.

— Mă iertaţi, milord, zise el, dar veţi aprecia rău serviciul ce vi l-am făcut. Sunt gentilom; cobor în linie dreaptă de la Robert conte de Granville şi nu slujesc pe nimeni.

Copilul făcu un pas înapoi şi salută.

— Nu e ţigan, zise sir Robert Walden; este un hidalgo.

Lordul Asburthon, palid de mânie, îşi scoase punga din chimir.

— Păstraţi-vă aurul vostru, milord, îi strigă Jean de Franţa, eu nu cer pomană!

Şi ieşi iute din cercul format în jurul lui, se repezi în pădure şi dispăru.

— Smintitul ăla a îndrăznit să mă desfidă, murmură guvernatorul.

— Dar v-a salvat viaţa, răspunse sir Robert Walden cu un uşor zâmbet de ironie, ceea ce este o frumoasă compensaţie.

Guvernatorul îşi muşcă buzele.

— Haideţi, domnilor, zise el, să pornim! Suntem departe încă de templul lui Baghis, care este punct de întâlnire pentru vânătoare.

— Eu, murmură sir Robert Walden la urechea chirurgului Bolton, o să mă întorc la cea dintâi răscruce, fiindcă vreau să am ziua completă şi să vânez omul, după ce am vânat tigrul.

— Luaţi calul meu, zise Bolton, eu o să încalec pe un elefant şi adăugă: dacă reuşiţi şi în afacerea cealaltă, o să faceţi un serviciu faimos Engliterei.