Capitolul IV.

Jean de Franţa nu fugise, cum s-ar fi putut crede. El făcuse câţiva paşi prin bălării, târându-se şi se îndreptase spre un fel de grotă de verdeaţă formată de liane şi arbuşti.

Acolo un om aştepta, culcat pe pământ.

Acest nou personaj, merită o descriere deosebită.

Era un fel de gigant cu faţa arămie, cu părul zbârlit, cu căutătura sălbatică, un zingari, care pentru puterea sa herculeană, i se dăduse porecla de Samson.

Inteligenţă strâmtă, natură sălbatică, acest om, care atingea limitele maturităţii, nu recunoştea, în seminţie, decât o singură dominaţie: aceea a micului Jean de Franţa.

Unul avea inteligenţa, bravura şi isteţimea, celălalt poseda forţa brutală şi aceste două naturi asociate, puteau să facă minuni.

Cu toată tinereţea lui, Jean de Franţa exercita printre ţigani o autoritate, pe care nimeni nu căuta să o conteste.

Oare calitatea sa de frate al Cynthiei, regina ţiganilor, îi dădea această autoritate? Nu; era acea căutătură stăpânitoare: acea trepiditate încercată, acea inteligenţă, mai presus decât a tuturor celorlalţi, care distingeau pe tânărul zingari.

Jean de Franţa putea să se bizuie pe toţi oamenii din seminţia lui; dar nu era niciunul printre ei, care în ochii lui să fi preţuit cât colosul Samson.

Acesta era forţa pasivă, ascultătoare, care nu-şi dădea osteneala nici ca să gândească, nici ca să discute. Samson omora, dacă Jean de Franţa îi ordona să omoare; ierta dacă copilul îl îmblânzea cu o privire.

Era confidentul său unic. Jean de Franţa ştia că un secret, era mai în siguranţă în inima lui Samson, decât în mormântul cel mai adânc.

Nici Cynthia, tânăra regină a zingarilor, nici Nathaniel, omul cu dihorii, nici Megathor, ţiganca bătrână, care vindea vrăji amanţilor şi otrăvuri moştenitorilor impacientaţi, nici Elspy şi Diana, aceste două surori gemene ale seminţiei, care fuseseră crescute cu Jean de Franţa, nu se puteau făli de a fi pătruns inima ambiţioasă şi adâncă a viitorului rege al ţiganilor. Dar Samson ştia tot. Într-o zi, Jean de Franţa îi zise:

— Tu eşti câinele credincios ce-l căutam şi niciodată nu voi avea un secret pentru tine.

De aceea, când sosi tânărul ţigan, Samson se sculă cu respect, ca un soldat înaintea generalului său.

— Eşti exact, Samson, zise Jean de Franţa. De când eşti aici?

— De un ceas, stăpâne.

— Nimeni n-a văzut plecarea ta din tabără?

— Nimeni.

— Unde e căruţa?

— Colea lângă copac; o s-o trag mai iute ca un cal.

Jean de Franţa zâmbi.

— Bagă de seamă! Zise el, poate că povara o să fie grea.

— Nu ştiu, răspunse colosul. Mi-ai zis: Să te afli noaptea asta lângă copacul cel mare, pe drumul templului Sivah; să pui mâna pe căruţa unui cultivator de orez şi s-o iei cu tine. Eu am ascultat, fără să mă întreb ce vrei să faci.

— Bine, răspunse Jean de Franţa, dar acum îţi voi spune: ascultă-mă Samson şi caută să mă înţelegi.

— O să mă silesc stăpâne.

Jean de Franţa se culcă pe iarbă, privi stelele care începeau să pălească şi zise:

— N-auzi un zgomot de paşi dinspre apus?

— Nu.

— Atunci, să vorbim. Căruţa asta pe care ai furat-o trebuie să ne slujească pentru a căra o comoară, aur şi nestemate, care ar putea să îmbogăţească pentru totdeauna pe regele George cu boierii lui cu tot.

Ochiul lui Samson sclipi de lăcomie.

— De o lună de zile, urmă Jean de Franţa, caut urma acestei comori, zi şi noapte!

— Şi ai găsit-o?

Jean reluă după o tăcere:

— Englezii se cred stăpânii Indiei; îşi închipuie c-au redus la neputinţă această naţiune doborâtă, dar nu supusă şi care visează a-şi recuceri într-o zi neatârnarea ei. Pentru asta trebuie soldaţi şi, pentru a avea soldaţi, trebuie aur, mult aur… Însă, bonzii, brahmanii şi dervişii şi-au impus misiunea de a strânge, de a mări şi a păstra cu credinţă această comoară, care trebuie să slujească odată pentru liberarea Indiei. Într-o dimineaţă eu eram culcat sub zidurile Calcutei până a nu se fi crăpat de ziuă şi aşteptam să se deschidă porţile. Un brahman bătrân stătea nu departe de mine, lângă o femeie de aceeaşi rasă cu el şi amândoi vorbeau. Vorbeau limba sfântă cunoscută numai preoţilor şi pe care eu o ştiu, căci am petrecut trei luni cu un brahman surghiunit. Nimic n-am scăpat din conversaţia lor şi iată ce-am aflat. Pentru a strânge această comoară, India întreagă a conlucrat: cântătorul din fluier care întinde mâna, baiadera care joacă înaintea soldaţilor englezi pentru un şiling, dervişul care cerşeşte, hamalul care lucrează în porturi, fiecare aduce tributul său în cea dintâi pagodă ce o găseşte în drumul său. Un preot îl primeşte şi-l pune la un loc cu celelalte sume ce le-a strâns. În fiecare opt zile un preot pleacă din oraş într-o seară, umblă toată noaptea şi soseşte în mijlocul unei păduri. Acolo găseşte un alt preot care îi ia ofranda şi îi zice:

— Du-te şi nu întoarce capul!

— Şi, întrebă Samson, unde se duce preotul ăstălalt?

— Acesta se depărtează şi se întâlneşte cu un al treilea brahman, care şi el, se îndreaptă spre o retragere tainică, unde se află singur acela care ştie unde este comoara.

— Ah! Exclamă Samson care făcuse nişte eforturi foarte mari pentru a înţelege această explicaţie.

— În toată India, reluă Jean de Franţa, sunt numai trei brahmani care ştiu secretul: trei brahmani şi o femeie care, ca vestala antică, veghează zi şi noapte asupra acestui scump depozit.

— Ah! E o femeie! Zise Samson, ca un ecou credincios al cuvintelor lui Jean de Franţa.

Copilul reluă:

— Dar eu o să ştiu secretul peste un ceas; o să ştiu!

— Cum?

— Ascultă-mă bine. Un bonz din Calcuta care, ziua, se deghizează în cântător din fluier şi care e unul din marii demnitari ai religiei din Bagaven, trebuie să vină aici în noaptea asta pentru a aduce brahmanului suveran, unul din cei trei, care posedă secretul comorii, produsul colectelor făcute în oraş.

— Cum ştii c-o să vină?

— L-am auzit chiar pe el spunându-i ieri dimineaţă baiaderei.

— Şi ştii unde e locul de întâlnire?

— La fântâna zeiţei Amurdavali; ştii, izvorul care curge pe la doi paşi de aici.

— Îi aud murmurul, adăugă Samson; dar, reluă el, ce trebuie să fac eu, stăpâne?

Jean de Franţa pare că se gândeşte.

— Când vom auzi venind pe cântătorul din fluier, o să ne luăm după el.

— Ş-apoi?

— Tu o să mergi în urma mea, ca la vreo sută de paşi depărtare.

— St! Exclamă Samson, ghemuindu-se pe jos.

Jean de Franţa îşi lipi urechea de pământ şi auzi îndată un zgomot de foi şi de ierburi călcate.

— Ştii, zise el încet, eu imit de minune strigătul unei păsări de noapte. Ei bine! Rămâi acolo; când o s-auzi azi acest strigăt, o să porneşti în direcţia locului unde el a răsunat.

— Bine, răspunse Samson.

Jean de Franţa începu să se târască prin bălării şi se opri la marginea unei rarişti. Acolo, ochiul său pătrunzător interogă obiectele dimprejur peste care luna îşi vărsa lumina argintie. O formă albă, care se mişca la piciorul unui copac, atrase îndată atenţia lui. Copilul recunoscu veştmântul sacru al pontifilor lui Brahma.

„Brahmanul aşteaptă acolo”, cugetă el.

Puţin după aceea, o formă albicioasă se mişcă printre bălării şi Jean de Franţa zări pe celălalt preot, acela care cânta din fluier pe străzile din Calcuta. Forma albicioasă păşi către forma albă, care se sculă şi făcu doi paşi înainte. Tânărul zingari, cu urechea lipită de pământ, asculta.

— Ce aduci, frate? Întrebă brahmanul îmbrăcat în alb.

— Doi saci cu rupii, frate, răspunse cântătorul din fluier.

— Lasă-i şi du-te! Zeii care ocrotesc India să te însoţească pe drumul tău!

Cântătorul din fluier întinse brahmanului doi saci plini cu aur; apoi se prosternă şi îi sărută marginea veşmântului punându-şi fruntea în praf.

— Du-te, repetă brahmanul şi vai de tine dacă te uiţi îndărăt!

Cântătorul din fluier se sculă şi plecă încet pe unde venise, ferindu-se, după recomandaţia brahmanului, de a întoarce capul.

Jean de Franţa, nemişcat, nu pierdea din vedere pe preotul îmbrăcat în alb. Acesta şezu mult timp în acelaşi loc, aşteptând fără îndoială ca să se îndepărteze mult cântătorul. În sfârşit, el se sculă şi făcu câţiva paşi spre nord. Jean de Franţa răsuflă din greu.

— Diavolul e cu mine! Zise el.

Luna începea să dispară de pe orizont şi vântul care bătea din nord, aducând lui Jean de Franţa zgomotul făcut de paşii brahmanului, trebuia să-l împiedice pe acesta să audă mersul ţiganului. Mai întâi, înceţi, paşii preotului îmbrăcat în alb, deveneau din ce în ce mai iuţi.

După ce se târâse întâi, copilul fu nevoit să se scoale şi să alerge. Luna dispăru cu totul. Jean pierdu din vedere pe brahman, dar auzi fuga lui grăbită.

Atunci puse două degete pe buze şi scoase un ţipăt de cucuvea imitat aşa de perfect, încât preotul nu-i dădu nici o atenţie şi-şi urmă drumul. Era semnalul învoit cu Samson. Jean de Franţa urmărea pe brahman, zicându-şi: „Fuga lui e prea mare, pentru ca să fie prea lungă. Aş face prinsoare că comoara e ascunsă sub ruinele templului lui Sivah”.

După lumina lunii venise întunericul, dar era întunericul transparent al nopţilor Indiei şi pilonii enormi, zidurile înalte încărcate de hieroglife ale templului indian prezentau la orizont siluetele lor violete, închise.

Lângă ruine, brahmanul începu să umble mai încet; Jean de Franţa îşi grăbi mersul şi, curând după aceea putu să revadă veşmântul alb plutind ca o fantomă sub pilonii de marmură. Apoi, deodată, o flacără licări timp de o secundă, ca o stea ce se aprinde într-un cer vijelios.

Copilul, la rândul său, se furişase printre ruine, cu pumnalul în dinţi, târându-se pe brânci, oprindu-se când brahmanul se oprea.

Indianul se aşezase lângă un imens tufiş de mărăcini şi cu îndemânarea unui sălbatic, frecă una de alta două bucăţi de lemn uscat care se aprinseră îndată. Apoi le aruncă în mijlocul grămezii de uscături.

Jean de Franţa crezu că mărăcinele o să ia foc; dar spre marea lui uimire flacăra dispăru şi totul reintră în întuneric.

Numai că brahmanul se aplecă şi strigă, în limba lui Brahma:

— Fecioară care păzeşti comoara, veghezi oare?

Un murmur subpământesc ajunse până la urechea lui Jean de Franţa. Atunci, brahmanul aruncă unul după altul în tufişul de mărăcini cei doi saci plini cu aur, se sculă, aruncă în jurul său o căutătură adâncă şi nevăzând şi neauzind nimic neliniştitor, ieşi încet din mijlocul ruinelor.

Jean de Franţa, nemişcat, oprindu-şi răsuflarea, era pitit pe după o enormă stană de granit şi-şi făcea raţionamentul următor:

— Dacă buruienile nu s-au aprins, cauza e că ele ascund gura unei subterane şi focul ce l-a azvârlit bătrânul brahman era un semnal. Acum ştiu unde este comoara!

Copilul aşteptă un sfert de ceas, ascultând şi observând mereu. Nu se auzea alt zgomot decât acela al vântului care încovoia vârful copacilor, şuiera printre ruine şi aducea până la urechea lui Jean de Franţa pasul indianului care-şi urmă înainte drumul său spre nord. Un moment ţiganul avu de gând să scoată un nou ţipăt de cucuvea pentru a chema pe Samson care trebuia să se oprească în preajma ruinelor şi să-şi ascundă căruţa între nişte copaci. Dar două consideraţiuni îl împiedicau.

„Va fi timp de a-l chema, îşi zise el, când o să ştiu unde se află comoara. Apoi vocea subpământeană ce am auzit-o îmi vesteşte că comoara e păzită şi sunt destul de viteaz ca să mă expun singur pentru căutarea ei”.

Jean de Franţa merse hotărât spre mărăcini, îi dădu într-o parte zgâriindu-se puţin la mâini şi văzu ca un fel de vizuină de vulpe, o gaură destul de strâmtă, dar care permitea totuşi trecerea unui corp omenesc.

Această gură nu era perpendiculară, ci urma un plan înclinat.

„Haide! Murmură copilul şi Dumnezeul ţiganilor să mă păzească!”

Şi se strecură în gaura cea neagră ca într-una din gurile iadului. Planul era aşa de înclinat încât Jean de Franţa fusese nevoit să se ajute cu mâinile şi picioarele sale ca de cârlige pentru a se agăţa. Pumnalul şi-l ţinea în dinţi.

„Oh! Oh! Îşi zise el, altcineva poate s-ar opri din drum; dar Jean de Franţa este gentilom!”

Şi se lăsa mereu în jos! Apoi, deodată, îşi vârî cu putere unghiile în pământul cel umed, oprindu-se pe loc, ca un cal în galop care ajunge la marginea unui abis.

O rază luminoasă, o voce de femeie ajungea la urechile lui. Această voce depărtată încă şi care venea din baierele pământului, zicea un cântec indian de o melancolie şi de un farmec de nedescris. Jean de Franţa ascultă:

— Sunt fata lui Lahadeva, zicea vocea, sunt păzitoarea comorii sfinte. Preoţii m-au osândit să trăiesc toată viaţa mea cea de femeie în sânul pământului, lângă aceste grămezi de aur şi aceste nestemate care îmi sunt fără nici un folos. Niciodată n-o să mai văd albastrul cerului, razele soarelui, stelele de aur. Niciodată n-o să mai respir mirosul florilor! Şi cu toate astea, sunt tânără şi frumoasă şi când trăiam pe pământ, bărbaţii se închinau la mine, ca înaintea zeiţei Mikalč, zâna frumuseţii.

Armonia acestei voci, tristeţea tainică a acestor cuvinte făcură să bată inima lui Jean de Franţa. Păzitoarea comorii, pe care ţiganul n-o zărea încă, continuă:

— Preoţii m-au osândit la o feciorie veşnică şi niciodată nu voi auzi cuvinte de amor.

„Cine ştie?” cugetă Jean de Franţa.

Şi ţiganul se prăvăli ca un bolovan până-n fundul gurii deschise!

Grota era spaţioasă şi săpată rotund. În mijlocul focului, o femeie juca şi cânta, cu braţele întinse, ca un derviş dănţuitor. Lumina focului era dulce şi lăsa în umbră o parte a peşterii, aceea tocmai unde răspundea gaura prin care se coborâse Jean de Franţa.

Cu totul în voia jocului şi cântului ei, femeia nu auzi căderea corpului ţiganului. Ea se învârtea repede, voluptoasă, cu pieptul zvâcnind, cu privirea inspirată.

Negreşit, femeile din seminţia lui Jean de Franţa erau frumoase! Dar nici Cynthia regina, nici Elspy, oacheşa cu părul de aur, nici Dinah, a cărei frunte albă era încadrată de un păr lung şi negru, nu egalau în frumuseţe pe fiica Indiei, condamnată a nu mai vedea lumina şi a nu mai iubi niciodată.

Jean de Franţa rămase ca încremenit.

Nemişcat, ascuns într-un colţ al grotei, tânărul ţigan se îmbăta de acea voce armonioasă, de acel loc fantastic şi de acea frumuseţe supraomenească.

Deodată, cântul ei deveni şi mai melancolic încă; jocul indienei, repede mai adineauri, se făcu mai încet, apoi cântul muri pe buzele ei, pe când ea cădea în acelaşi timp sfârşită de oboseală lângă foc.

Jean de Franţa uitase de Samson şi nu se mai gândea la comoară. Atras, rapid, el făcu trei paşi spre indiană şi pătrunse în cercul luminos descris de foc.

Deodată indiana îl zări, scoase un ţipăt şi se sculă zăpăcită, ca o căprioară adormită care se deşteaptă fără veste la zgomotul cornului.

Dar Jean de Franţa poseda şi el o căutătură magnetică şi un farmec aproape irezistibil.

Puse mâna sa pe umărul despuiat al baiaderei şi-i zise:

— Eu sunt bărbatul pe care-l aştepţi… zeul, a cărui comoară o păzeşti a avut milă de tine, căci lacrimile tale l-au înduioşat.

Ea scoase un nou ţipăt, un ţipăt da bucurie de astă dată şi trecându-şi braţele după gâtul ţiganului, îi zise:

— Vino! Să fugim!

Dar aceste cuvinte avură efectul de a-i reda memoria lui Jean de Franţa.

El îşi aduse aminte de comoară.

— Da, zise el, să fugim, fiica raiului, tu către care mă trimite zeul Sivah! Să fugim! dar să luăm cu noi acest aur şi aceste pietre scumpe a căror păzitoare eşti.

Şi ochiul lui Jean de Franţa explora subterana.

Deodată, un mănunchi de scântei, ridicându-se, lumină timp de o secundă unghiul cel mai întunecos al peşterii.

Atunci Jean de Franţa zări un maldăr de aur şi de nestemate într-un bazin de porfir.

Dar Jean de Franţa şi văzuse strălucirea orbitoare a rubinelor, reflexele aurului şi razele albastre-verzui ale smaraldelor, ce semănau cu nişte ochi de tigru.

Cuvântul imprudent ce-i scăpase deschise ochii baiaderei.

— Ah! Strigă ea, tu nu eşti trimisul zeului Sivah, căci vrei să-i răpeşti comoara!

Se desfăcu din braţele lui, făcu un pas înapoi, îl privi cu groază şi reluă:

— Fugi nenorocitule, fugi, cutezătorule! Cum ai venit tu aici? Cine oare ţi-a arătat calea tainică spre această comoară? Nu ştii tu că alergi la o moarte sigură? Dac-ar veni preoţii, te-ar omorî!

— Te iubesc! Răspunse Jean de Franţa al cărui ochi lacom era îndreptat spre locul unde sclipeau diamantele.

Indiana îi aruncă braţele ei după gât şi-i zise cu exaltarea pasiunii:

— Ei vin! Să fugim… ia-mă de aici… te voi urma ca un câine… şi ştiu nişte păduri adânci, nişte retrageri sigure unde nimeni n-a pătruns vreodată. Dar lasă această comoară, nenorocitule, căci zeul Sivah ne-ar spulbera!

Jean de Franţa ridică din umeri.

— Te voi lua în ţara mea, îi zise el, căci sunt un fiu al Europei. Acolo, zeul Sivah n-are nici o putere şi ne vom bucura în pace de avuţiile lui.

— Nu, nu, repetă indiana. Mânia zeului Sivah poate să ajungă pe cei vinovaţi în orice loc al Universului, oriunde ar fugi ei… o să am pentru tine comori de dragoste care vor fi de o mie de ori mai scumpe decât acest aur aspru, decât aceste rubine care îngheaţă mâna ce le atinge.

Îl cuprinse în braţele ei şi începu să improvizeze un nou cânt.

— Nu, fiica preoţilor nu mai este osândită a trăi sub pământ. Ea o să revadă stelele de aur şi cerul albastru şi nările ei o să tremure de plăcere la mirosul florilor. Va călca iarba verde cu piciorul ei, mai uşor decât al gazelelor. Îşi va stâmpăra setea cu apa fântânii ce curge lângă palmieri. Ce-i trebuie aur şi nestemate, ei, fetei lui Mahadeva? Ea a găsit comoara comorilor: amorul. A venit bărbatul cu ochiul adânc, cu părul negru, bărbatul care trebuie să mă iubească şi să încălzească inima mea singuratică.

Şi cântând astfel, îl făcea pe Jean de Franţa să se învârtească împreună cu ea.

Şi ţiganul, emoţionat, palpitând, cu totul supus acelei beţii puternice, sfârşise prin a se lăsa în voia acelui vârtej, stăpânit de demonul muzicii şi al jocului.

Totuşi, conserva încă prezenţa sa de spirit şi zicea:

— Când va cădea sfârşită, eu o să pun mâna pe comoară.

Şi se învârtea mereu, îmbătându-se din ce în ce mai mult cu suflarea cea caldă, de îmbrăţişările cele dulci ale baiaderei, de armonia misterioasă a acelei voci care îi mişca inima şi făcea să vibreze nişte coarde mute până atunci.

Ca şi cum ar fi vrut să-şi desfăşoare toate seducţiile ei, baiadera se aplecă pe când juca, luă un tăciune aprins din mijlocul focului şi-l aruncă pe maldărul de diamante.

Îndată peştera începu să strălucească în mii de focuri, să fie luminată de miliarde de scântei, să arunce nişte fâşii de lumini stranii şi de raze fantastice, iar ameţeala lui Jean de Franţa ajunse la paroxismul ei.

Deja nu mai avea putere să reziste la această mişcare de rotaţie pe care baiadera o iuţea din ce în ce mai mult şi pumnalul ce-l ţinuse până atunci în mână îi scăpă.

Indiana cânta şi se învârtea mereu şi vârtejul era aşa de violent şi aşa de repede, încât Jean de Franţa simţind că va înnebuni, încearcă în zadar să se desfacă din braţele baiaderei.

— Să cântăm! Să cântăm! Zicea ea, să cântăm imnul amorului, să cântăm cântecul logodnicilor, să cântăm, o iubitul meu! Totul pe pământ, totul în lume caută iubirea. Cerul albastru nu este el amantul mării albastre, stelele nu sunt ele iubitele soarelui? Dumnezeul Sivah locuieşte într-un palat pe fundul mării, unde stau fiinţele iubite pe care şi le-a ales el de soţii. Zeul Sivah e tânăr şi frumos şi n-a oprit amorul.

Deodată ţiganul, sfârşit, nemaiputând aproape să răsufle, îşi simţi picioarele îndoindu-se şi căzu leşinat. Dansul perfid îi nimicise forţele şi îi tulburase mintea.

Indiana îşi curmă jocul, dar merse să ia o cupă de aur în care lucea o băutură galbenă ca un vin vechi de Spania.

— Na! Îi zise, na, drăguţule umezeşte-ţi buzele în această băutură sfântă, ea te va mai reînviora puţin.

Jean de Franţa luă cupa, o apropie cu lăcomie de buzele sale şi goli cuprinsul dintr-o dată.

Numaidecât începu în el o senzaţie ciudată, tâmplele îi bătură cu tărie, gâtul se strânse, i se păru că o manta de gheaţă îl acoperea şi îi paraliza membrele. Voi să strige şi nu putu, voi să se ridice şi căzu la loc. Ochii lui se închiseră şi el rămase astfel nemişcat, întins pe pământul din grotă, întocmai ca un om trăsnit de moarte.

— Ah! Zise atunci baiadera cu o bucurie neagră, l-am scăpat… fiindcă era prea târziu pentru a fugi… preoţii vor veni… Îl voi ascunde în colţul cel mai întunecos al grotei. Ei n-o să-l vadă şi mâine seară îi voi reda viaţa şi vom fugi amândoi…

Deja îl ridică în braţele ei pentru a-l trage până la celălalt colţ al peşterii, când o uşă pitită în stâncă se învârti în ţâţânile ei mute; baiadera scoase un ţipăt de spaimă şi căzu în genunchi.

Doi oameni îmbrăcaţi în veşminte lungi albe, doi preoţi ai zeului Sivah intrară, ţinând câte o făclie în mână şi îl zăriră pe Jean de Franţa lângă care îngenunchease păzitoarea comorii.

— Ah! Zise unul din ei, s-a găsit dar un om aşa de prost să vină până aici pentru ca să descopere această taină pe care singuri noi o cunoaştem. Ei bine, în numele Dumnezeului nostru, în numele fraţilor noştri care suferă, în numele Indiei care îşi aşteaptă liberarea în lacrimi, noi îl osândim la moarte!

Indiana scoase un nou ţipăt de groază, căci văzu sclipind limba unui pumnal în mâinile servitorului lui Sivah…