Capitolul V.

Vântul de mare începu a sufla, soarele se coborî la apus, aerul arzător al zilei se răcoreşte, perdelele de pânză albă se pun în mişcare, străzile se populează din nou: Calcuta care s-a odihnit se deşteaptă voioasă.

Ofiţerul îmbrăcat în alb încălecă pe cal pentru plimbarea de seară, frumoasa englezoaică îşi face toaleta, bonzul iese din pagodă şi matelotul se repede la cârciumă. Totuşi, o fiinţă omenească doarme încă. Este un copil alb şi rumen, cu părul închis.

Învelit cu gază albă, acoperit cu un văl bogat, el doarme în legănarea dulce a hamacului său, suspendat între doi sycomori pe o terasă a palatului guvernatorului.

Doi negri înarmaţi cu apărătoare, gonesc în tăcere insectele al căror bâzâit neplăcut ar putea să deştepte copilul adormit.

Fiindcă, trebuie să credeţi, acest pui de trei ani, nu e un personaj neînsemnat. Este înălţatul şi puternicul senior Roger, marchiz d'Asburthon, viitor pair al Engliterei şi a cărui avere princiară inspiră gânduri amare la doi oameni aşezaţi sub un catalpa la câţiva paşi de la hamac.

Unul e un om tânăr de tot, de doisprezece sau treisprezece ani; celălalt a trecut deja limita vârstei mature.

Acesta din urmă e mic, slab, cocoşat; are faţa galbenă şi fruntea apăsată, ochiul căprui şi viclean, buza subţire şi batjocoritoare.

Îmbrăcat cu pânză albă, după moda indiană, cu degetele pline de diamante, el ar avea fără acest lux, aparenţa unui om de condiţie mediocră. Acest personaj, totuşi, e de neam mare; este fratele mai tânăr al guvernatorului, sir Jack Asburthon.

Dezmoştenit de natură, care i-a refuzat frumuseţea fizică, el e dezmoştenit şi de legea engleză şi de dreptul întâiului născut care dau toată averea şefului familiei. Dar diavolul a găsit această dezmoştenire prea desăvârşită şi a intrat şi el în tovărăşie.

Chirurgul Bolton şi sir Robert Walden, exprimându-şi părerea asupra lui sir Jack Asburthon, n-au exagerat cu nimic. Satan a pus în acest corp diform un suflet întortocheat, un geniu răufăcător. Sir Jack e născut pentru calomnie, el mânjeşte tot ce atinge şi a ştiut să capete încrederea fratelui său.

Copilul care se află lângă el are o talie elegantă şi faţa lui n-are aspectul hidos ca aceea a lui sir Jack. Dar în privire aceeaşi viclenie, pe buze acelaşi zâmbet batjocoritor şi răutăcios. Sir James e într-adevăr fiul demn al lui sir Jack. Însă, pe când micul Roger, moştenitorul prezumtiv al pairiei, dormea în hamac, sir Jack zicea fiului său:

— Ce-a făcut oare pe lume acest copil blestemat, pentru ca să-i fie rezervat un viitor aşa de strălucit? Nu eşti şi tu tot aşa de frumos ca el, tot aşa de cuminte? N-ai în vinele tale acelaşi sânge?

— Da, răspunse James, dar el e fiul fratelui dumitale mai mare, tată!

— Fără îndoială, răspunse sir Jack cu un zâmbet amar; dar fratele meu este un om aventuros, îi place vânătoarea de tigri… şi cine-mi spune că astăzi chiar nu i se va întâmpla o nenorocire?

— Lucru ce n-o să-ţi fie de nici un folos, tată, fiindcă master Roger e plin de viaţă.

— Fie, dar master Lionel era şi dânsul plin de viaţă şi totuşi a murit în braţele doicii, răpit de friguri.

Şi sir Jack zâmbi cu răutate.

— Şi dacă sir Roger ar muri ca şi frate-său? Întrebă James.

— Atunci tu vei fi acela care o să moşteneşti pairia, dacă frate-meu va supravieţui.

Un foc negru se aprinse în ochii flăcăului.

— Adevărat? Zise el; şi dacă lord Asburthon ar fi omorât la vânătoarea de tigri?

— Atunci aş fi eu pair al Engliterei.

Faţa tânărului James Asburthon luase o expresie cruntă.

— Copiii care nu s-au născut în India, cu greu se aclimatizează pe acest pământ de foc, reluă James după o scurtă tăcere.

— Da, răspunse Jack şi frigurile nu sunt singurul pericol de care ei trebuie să se teamă; pişcătura unei insecte, muşcătura unui şarpe, insolaţia care e mortală în unele ore…

— Cine ştie, tată? Murmură sir James, noi nu suntem poate aşa departe de pairie!

Îngrozitoarea convorbire a tatălui şi a fiului fu întreruptă de o muzică ciudată, monotonă, cu nişte cadenţe singulare, care se auzea sub terasă.

Cei doi englezi se aplecară pentru a vedea ce era.

Un negru, aşezat turceşte, bătea cu varga o dairea, mormăind în acelaşi timp nişte cuvinte misterioase.

În faţa lui era întinsă o pătură pe care se mişca, se ridica, se zvârcolea, parcă observa cadenţa acestei muzici primitive o mică reptilă neagră, cu capul turtit.

Era o viperă din specia cea mai rea.

Negrul îşi întrerupea uneori descântecul său şi îşi întindea braţul reptilei care se încolăcea, trecea de la braţ la umăr şi de la umăr în jurul gâtului.

În aceste momente, scamatorul îşi îndruga flecărelile lui într-o englezească stricată.

— Boierilor, cocoanelor, zicea el, fiara asta se numeşte viperă neagră; limba ei e mai ascuţită decât un ac de Birmingham şi înţepătura colţilor săi omoară, fără să lase vreo urmă…

Boierii şi cocoanele, lorzii şi lady-le la care se adresa vrăjitorul de şerpi, erau reprezentaţi de doi mateloţi, un cooli, adică un hamal chinez şi o bătrână indiană care mai adineauri se spăla în stradă.

Sir James şi sir Jack urmau cu un interes crescând evoluţiile viperei şi enumerarea calităţilor ei, făcută de stăpânu-său.

Cei doi negri care îşi agitau apărătoarea pe deasupra hamacului, auzind muzica ţării lor, ar fi vrut tare mult să se apropie de marginea terasei, dar prezenţa lui sir Jack şi a fiului lui îi menţinea la postul lor.

Deodată un pas ţeapăn, măsurat, răsună îndărătul lui sir Jack şi-l făcu să tresară. Se întoarse şi îngălbeni găsindu-se faţă în faţă cu un gentleman ale cărui haine erau acoperite de praf şi care avea pinteni la cizme.

Acest om era liniştit şi parcă zâmbea şi totuşi se ghicea că el aducea necazul.

Dar sir Jack poseda o mare forţă de caracter şi ştia să tăinuiască cele mai crude zbuciumări ale sale sub o faţă plăcută.

— A! Zise el, este bunul şi onorabilul sir Robert Walden.

— Servitorul dumneavoastră, milord, zise Robert Walden care, zărind pe tânărul James Asburthon, luă pe sir Jack de braţ şi îi zise încetişor: Aş dori să vă vorbesc despre nişte lucruri serioase.

— Dragul meu James, zise sir Jack, văd că spectacolul îţi place, du-te jos sub terasă, o să poţi privi mai bine.

Tatăl şi fiul schimbară o privire ciudată aşa de repede, încât scăpă ochiului lui sir Robert Walden, apoi sir Jack trase pe gentleman la celălalt colţ al terasei, pe când James cobora spre piaţa palatului pe una din scările exterioare.

Ghebosul căută să ia un aer zâmbitor şi plin de bunătate.

— Cum, zise el, v-aţi întors deja dragul meu? Aţi omorât tigrul? Ori îmi aduceţi vreun mesaj de la lordul Asburthon, onoratul meu frate?

— Am omorât un tigru, milord.

— Asta e prea frumos!

— Dar aşa mi s-a urât de toate vânătorile ordinare încât am descoperit una care îmi va oferi poate plăcere.

— Aşa?! Ce aveţi dar de gând să vânaţi?

— O fiară blestemată ale cărei bale sunt otrăvitoare.

— Ah!

— Un monstru care atacă mai cu preferinţă reputaţia femeilor.

Sir Jack încruntă sprâncenele.

— Un monstru cu două picioare, cu faţa de om, dar care n-are nimic omenesc în sine.

— Domnule!

— Naturaliştii viitorului, dacă eu voi reuşi să-l ucid, vorbea cu un sânge rece, teribil, gentlemanul, îl vor clasa sub numele de Jack Asburthon.

La aceste din urmă cuvinte, sir Jack duse iute mâna la mânerul săbiei.

Sir Robert Walden îşi descheie tunica sa de mătase şi scoase un pistol de la brâu.

— Sir Jack, zise el, dacă nu mă ascultaţi în linişte, vă jur pe credinţa mea de gentilom că vă sfărâm creierii.

Din ochiul lui sir Robert Walden ieşeau nişte fulgere aşa de groaznice, încât sir Jack se simţi doborât.

Gentlemanul reluă:

— Eu nu sunt un asasin, domnule şi socotesc că mă bat în mod loial cu dumneavoastră. Am făgăduit victimei dumitale, nenorocitei lady Cecily, să te omor, sau să mor de mâna dumitale.

— Şi dac-aş refuza să mă bat? Strigă sir Jack stăpânit de groază.

— Atunci ascultă-mă, dar ascultă-mă bine. Nu este un ofiţer englez prezent în Calcuta care să nu ştie câte parale faci şi că eu te dispreţuiesc. Un singur om ar fi putut să te ia sub ocrotirea sa, guvernatorul, fratele d-tale; dar dânsul e la vânătoare şi nu se va întoarce aşa curând. Pe cât e de adevărat că mă numesc sir Robert Walden, îţi spun, că dacă nu mă urmezi numaidecât, te pălmuiesc în mijlocul străzii şi îţi sparg capul apoi cu o lovitură de pistol.

Sir Jack fu apucat de un acces de turbare neputincioasă şi obrazul lui cel urâcios se acoperi de o paloare vânătă.

— Ei bine, fie! Zise el, haide!

Sir Robert Walden întinse mâna spre mare, care domina terasa pe care se aflau ei.

— Priveşte! Zise el, trecerea mea e plătită dinainte pe bordul acestei nave care trebuie să pornească peste un ceas. Jos, în port, se află o barcă în care am poruncit să se gătească o pereche de pistoale. Barca are o lungime de treizeci de picioare, ceea ce face o depărtare de zece paşi tocmai bună pentru oamenii care se bat pentru a se omorî. Dacă mă ucizi, vei face din cadavrul meu ce vei pofti; dacă te omor eu pe d-ta, te voi trimite să hrăneşti peştii de mare, fiindcă nu eşti vrednic de o înmormântare creştină.

— Aş vrea cel puţin să spun ceva fiului meu.

Sir Robert înţelese după paloarea lui, că el căuta un pretext pentru a fugi.

Îl apucă de mână cu asprime şi îl târî din palat afară.

Pe când tatăl său părăsea terasa, James se dusese la vrăjitor.

La vederea tânărului gentleman, mateloţii, coolii şi bătrâna indiană se dădură cu respect la o parte. Până şi negrul îşi întrerupse exerciţiile sale.

— Continuă, îi zise sir James.

Şi apropiindu-se de el, îi şopti la ureche aceste cuvinte:

— Vrei cinci guinee pentru vipera ta?

Negrul scăpă varga din mână, atât de tare fusese uimit de această ofertă măreaţă.

— Da, ori nu, reluă tânărul; răspunde, că mă grăbesc.

— Da, Măria Ta! Murmură negrul.

Şi în acelaşi timp trase pe piept o traistă de piele ce o purta pe spate şi scoase dintr-însa o cutiuţă pe care o deschise şi o aşeză pe pătura pe care vipera juca mereu.

Apoi începu iar să bată daireaua, cântă mai tare şi mai iute şi după zece minute, vipera descântată şi ostenită merse să se aşeze singură în cutie.

Atunci negrul închise cutia şi sir James puse mâna pe ea cu o iuţeală de scamator aşa de minunată, încât nici mateloţii, nici coolii, nici bătrâna indiană nu văzură aceasta.

În acelaşi timp lăsă să cadă cinci guinee pe pătura pe care negrul puse o altă reptilă, zicând:

— Acesta, boieri dumneavoastră, este şarpele galben din Java etc. Etc.

Dar sir James, care habar n-avea care era talentul Şarpelui galben, era deja departe. El intră în palat şi se întoarse lângă hamacul în care micul Roger dormea încă.

Sir Jack şi adversarul său nu mai erau pe terasă şi cei doi negri lepădându-şi apărătoarea, lăsaseră copilul; aplecaţi pe parapet, ei asistau la evoluţiile şarpelui galben.

Sir James se opri o secundă, ezită un moment, căutându-şi tatăl cu ochii; apoi hotărârea lui fu luată cu repeziciunea fulgerului.

Se apropie de hamac, ridică vălul, întredeschise cutia şi vipera neagră dispăru sub valurile de gază ce acopereau pe marchizul de trei ani, destinat a deveni într-o zi pair al Engliterei.

Negrii nu se întorseseră încă şi copilul era mort.

Sir James părăsise iute terasa şi îl căuta pe tată-său.

O jumătate de oră mai târziu, un fum alb se ridică în depărtare pe mare şi fu urmat de două detunături.

Barca îşi urma înainte drumul ei şi se apropia de nava care pleca.