Capitolul VI.

Noaptea sosise şi peisajul mohorât pe care-l străbăteau doi călăreţi era tăcut şi deşert.

Se aflau pe un şes întins şi necultivat.

Ori în ce parte îşi întorcea cineva ochiul nu zărea nici foc, nici fum, nici o urmă de locuinţă omenească.

— Adică cum, dragul meu Bolton, strigă guvernatorul, cum, dragul meu Bolton, nu cumva o să rătăcim toată noaptea în pustiul ăsta?

— Mă tem c-aşa o să fie – răspunse Bolton.

Guvernatorul, călare pe calul său îşi pierduse escorta.

Numai singur Bolton nu-l părăsise.

— Mor de sete şi de foame, murmură lord Asburthon şi simt că şi calul începe să se îndoaie sub mine. Unde dracu suntem?

— Nu ştiu absolut nimic, dar m-aş prinde că suntem la mai bine de zece leghe departe de Calcuta.

Bolton se uita la stele şi căuta să se orienteze.

Îşi opri calul.

— Ce faci Bolton? Întrebă guvernatorul.

— Uitaţi-vă în vale, nu vedeţi ceva negru care se mişcă.

— E un arbore pe care îl încovoaie vântul. Nu există un om de asemenea mărime.

O voce omenească veni ca să dezmintă părerea guvernatorului.

Acea voce, aspră, puternică, adevărată voce de Stentor, striga pe englezeşte:

— Jeane! Jeane! Unde eşti, stăpâne?

— Ah, Doamne! Strigă Bolton, suntem scăpaţi, monseniore! Eu cunosc această voce; este cea a lui Samson uriaşul.

— Cine e acel Samson?

— Un zingari din Londra transportat în India.

— Jeane, Jeane? Repetă colosul cu un ton tânguitor.

Samson, călăuzit mai întâi, noaptea precedentă, prin strigătul de cucuvea al lui Jean de Franţa, se luase după el, apoi nemaiauzind nimic, se oprise, culcându-se în iarbă şi aşteptând.

„Stăpânul o să vină, îşi zicea el uneori, fiindcă pentru el copilul era un stăpân.”

Dar noaptea făcuse loc zilei, soarele se înălţase la orizont şi Jean de Franţa nu se întorsese.

Atunci colosul, care nu tremura niciodată pentru el, se temuse pentru fratele reginei sale.

„Preoţii lui Sivah l-au omorât poate”, îşi zise el cu groază.

Şi, de dimineaţă, Samson rătăcea pe câmp, străbătea pădurile mari, chemând cu vocea lui de Titan pe Jean de Franţa care nu răspundea.

Lord Asburthon şi Bolton, zorindu-şi caii, dăduseră peste el.

— Dar ce-ai păţit, Samsoane, îl întrebă chirurgul şi pe cine chemi aşa?

— Pe Jean de Franţa, fratele reginei noastre, răspunse Samson, care recunoscu pe vorbitorul său şi-l salută respectuos.

Samson era îndatorat chirurgului. Acesta din urmă îl întâlnise într-o zi pe străzile Calcutei, aproape mort, însângerat şi cu pântecele deschis de o lovitură de cuţit. Samson se bătuse cu nişte cooli, care se năpustiseră pe el în număr de zece. Bolton îl îngrijise şi îl vindecase.

— Departe suntem de vreun oraş?

— Cinci leghe de la Calcuta.

— Şi de o casă?

— Nu se află nimic pe aici decât tabăra noastră, care e colea devale la piciorul colinei, dar o să fiţi găzduiţi acolo.

— Ei bine! Călăuzeşte-ne, zise lordul Asburthon, o să capeţi un bacşiş.

— Apoi de, boierule, bombăni Samson care nu ştia cu ce personaj mare vorbea, vreau să-l găsesc mai întâi pe Jean de Franţa, de azi dimineaţă îl tot caut.

— Ei bine, zise Bolton, s-o fi întors la tabără.

Această idee nu îi trăsnise încă prin cap ţiganului.

— Aşa o fi cocoane, zise el, s-o fi întors la tabără.

Şi porni înaintea celor doi călăreţi care îşi rânduiră caii unul lângă altul şi începură să vorbească încet.

— Ciudat neam de oameni sunt şi ţiganii ăştia, zise guvernatorul lui Bolton. Mândri şi zdrenţuroşi ei îşi dau uneori aerul de prinţi.

— Ţi-aduci aminte de cel care mi-a scăpat viaţa azi dimineaţă, Bolton?

— Tocmai pe dânsul îl caută Samson.

— Ah! Aşa e, se numeşte Jean de Franţa. Ciudat nume şi-a mai dat şi el!

— Se pretinde gentilom, Monseniore.

Lordul Asburthon ridică din umeri şi zise râzând:

— Gentilom şi cerşetor, dar uite ceva, dragă Bolton. Cu ţiganii d-tale îmi aduci aminte o aventură romantică şi încântătoare ce mi s-a întâmplat la Londra acum trei sau patru ani.

— Într-adevăr, monseniore.

— Şi ţi-o voi povesti, astfel drumul ţi se va părea mai scurt.

— Ascult, monseniore!

— Închipuieşte-ţi, dragul meu Bolton, c-am iubit opt zile o ţigancă, ştii, care mă lua drept un ţigan.

— Ah! Monseniore, ăsta e un basm.

— Într-o seară îmi veni ideea să mă duc la banca regelui…

— Cunosc locul, zise Bolton care îşi amintea că petrecuse acolo şase luni pentru a evita urmările creditorilor…

— Mă deghizasem ca un om din popor; îmi înnegrisem puţin mâinile şi obrazul şi fumam ca un matelot. Voiam să văd de aproape această drojdie a populaţiei engleze. În seara aceea întrunirea nu era numeroasă şi erau acolo doi ţigani, care vesteau căsătoria în curând a prinţesei moştenitoare a ţiganilor, cu fiul mai mare al ducelui de Egipt. După convorbirea celor doi ţigani, înţelesei că viitorii soţi încă nu se văzuseră. Fiul ducelui de Egipt sosea din Franţa anume pentru a se însura cu prinţesa ţiganilor, care nu ieşise niciodată din Londra. Căsătoria trebuia să aibă loc la banca regelui chiar în seara sosirii ginerelui.

— Şi prinţesa este frumoasă?” întrebai pe un ţigan.

— Aşa de frumoasă, îmi răspunse el, încât cea mai frumoasă şi mai albă dintre cocoane nu e, pe lângă dânsa, decât o rază din lumina lunii.”

Acest răspuns, urmă guvernatorul, îmi aţâţă curiozitatea.

— Dar unde oare se poate vedea acest mărgăritar de frumuseţe?”

— Se duce în fiecare noapte să dea ordine ţiganilor care-şi au corturile sub podul Londrei.”

Acest răspuns îmi era de ajuns şi plecai. Voiam s-o văd pe ţigancă şi a doua zi, ascuns în trăsura mea, putui s-o zăresc. Cei doi ţigani spuseseră adevărul: această prinţesă îmbrăcată în zdrenţe era o minune de frumuseţe albă şi palidă, cu părul lung şi negru şi cu ochii albaştri. Hotărârea mea era luată. Aveam în serviciul meu un fecior foarte deştept.

— Aşa de deştept, zise Bolton, încât fiul ducelui de Egipt nu întârzie de a se întâlni cu prinţesa ţiganilor.

— Într-o cocioabă de han din Brompton, Prinţul a fost foarte amabil, aşa de amabil, încât frumoasa Cynthia (aşa se numea prinţesa ţiganilor), îi iertă titlul lui de pair al Engliterei. Nu s-a spart nici un ulcior la această nuntă; ginerele şi mireasa au fost scutiţi de ceremonia trecerii sub un castron şi o traistă şi zingarii n-au jucat împrejurul focului de mărăcini şi izmă. În amintirea acestei aventuri am rugat pe lordul-pair să facă o excepţie în favoarea acestui trib de zingari şi să nu-l izgonească din Londra. Dar toţi pungaşii ăia se certaseră aşa de rău cu justiţia, încât fusei nevoit să îi las în voia soartei pentru a nu-mi compromite creditul fără nici un folos.

— N-aţi regăsit niciodată pe frumoasa Cynthia? Întrebă chirurgul Bolton.

— Niciodată.

— Hei! Hei! Cine ştie dacă nu e printre aceia pe care îi vom vedea acum?

Guvernatorul tresări şi fu cuprins de emoţie.

Samson mergea mereu înainte şi pasul lui era zorit prin dorinţa arzătoare ce-o avea de a-l regăsi pe Jean de Franţa.

Curând după aceea, ieşind dintr-un buchet de arbori, cei doi călăreţi zăriră un fum roşiatec, care se ridica în câmp.

— Iată tabăra, zise Samson şi grăbi pasul.

Un sfert de ceas mai târziu, prea înălţatul şi prea nobilul lord Asburthon, guvernator general al Indiilor, intra în tabăra ţiganilor.

Tabăra se compunea din cinci corturi de pânză vărgată şi din două căruţe mari acoperite cu coviltire largi de piele tăbăcită; patru boi mari şi o turmă mică de capre şi de oi erau îngrămădiţi într-o incintă de o sută de metri pătraţi, îngrădită de un gard de bambus.

Un foc mare de lemn de santal ardea în mijlocul cercului format de corturi şi din cele două căruţe. O căldare pusă pe nişte pirostrii de fier, se ridica în mijlocul flăcării care pâlpâia.

Două babe îmbrăcate în nişte zdrenţe, pitite înaintea focului, tocmai isprăveau cu ciopârţirea unui ied pentru cina ţiganilor. În stânga focului, adică în partea unde sufla atunci vântul, cinci oameni, înfăşuraţi în nişte pături groase, dormeau cu picioarele la foc. Doi dulăi mari ţigăneşti, aşezaţi ca nişte sfincşi, se uitau la mădularele sângerânde ale iedului şi căscau gura scoţând nişte mârâituri tânguitoare.

Aburii acestei cărni ce pluteau în aer îi împiedicase de a sfâşia pe călători, care nu mai erau decât la o sută de paşi departe de grupă.

În partea stângă, la o mică depărtare de foc, se petrecea o scenă de altă natură. Două şiruri de zingari, bărbaţi şi copii, formau un fel de alee vie, la capătul căreia se ridica un stâlp servind de sprijin unei scânduri late de stejar.

Două lumânări de ceară galbenă, lipite de două beţişoare înfipte în pământ, aruncau o lumină roşiatecă şi intermitentă pe o rază de câţiva paşi. Un om sta în picioare rezemat cu spatele de scândură, cu braţele întinse în formă de cruce.

Un altul, aşezat în mijlocul aleii, ca la vreo cincisprezece paşi, înainta din când în când ca un trăgător într-o sală de arme: un fulger roşiatic trecea prin aer, o lovitură răsuna în scândură şi un pumnal lung şi subţire apărea ca raza unei aureole strălucitoare, câteva linii mai departe de omul-ţintă.

Un murmur aprobator primea loviturile îndrăzneţe, adică cele ce formau semiluna cea mai perfectă şi mai îngustă în jurul capului ţiganului.

Guvernatorul şi Bolton, care se apropiaseră la oarecare depărtare, nu deşteptară atenţia zingarilor, prea ocupaţi în acel moment de jocul cuţitelor.

Numai Samson merse înainte căutând cu ochiul, printre grupe, pe micul Jean de Franţa, dar nu-l zări nicăieri.

— Ia te uită! Îi zise un ţigan. Tu aici Samsoane? De unde vii? Făcut-ai bună ispravă de aseară până acum?

— Ai văzut pe Jean de Franţa? Întrebă Samson.

— Este la Calcuta de două zile, răspunse o ţigancă.

Samson scoase un suspin: Jean de Franţa nu mai venise, deci la tabără. Dar pe când trăgătorul aruncă cel din urmă cuţit, un nou jucător alergă strigând:

— E rândul meu.

Şi Samson scoase un strigăt de bucurie. Recunoscuse pe Jean de Franţa. Copilul părea a fi făcut un drum lung, era acoperit de praf şi părul îi era în dezordine. Luă pumnalele şi Samson se apropie şi îi zise la ureche:

— De unde vii stăpâne?

— Nu ştiu, răspunse el, mi se pare că mă întorc din lumea cealaltă. Dar să tăcem din gură! O să vorbim de asta mai târziu.

Şi azvârli pumnalul, care se împlântă în stâlp, la un deget depărtare de fruntea pacientului.

Jean de Franţa era la acest joc de o forţă minunată.

Îşi împlântă cele opt pumnale în jurul capului ţiganului şi descrise o semilună.

Apoi venindu-i rândul să se pună la stâlp, scoase cu luare-aminte pumnalele înfipte în lemn, le strânse şi le predă partenerului său, apoi se rezemă cu spatele de scândură, devenind astfel ţintă.

Primele patru pumnale pe care le aruncă ţiganul se împlântaseră cu o precizie matematică la un deget distanţă de antebraţul drept al tânărului ţigan. Al cincilea, aruncat cu mai multă putere, atinse mânerul de ivoriu al unuia din pumnalele înfipte în scândură.

Oţelul tremură ca o coardă de armonică şi arma sări la patru paşi de tânărul ţigan, care îşi duse iute mâna la umărul stâng.

Unul din privitori ridică pumnalul al cărui vârf se rupse. Alţi doi se apropiaseră de flăcău care nu se urnise din loc şi murmură încet câteva cuvinte.

Bolton înţelese că era rănit. Dădu iute la o parte pe vecinii săi din dreapta şi din stânga şi se repezi spre ei.

Această apariţie neaşteptată nu miră pe ţigani care, venind adeseori să execute meşteşugurile lor în grădinile din palatul guvernatorului, îl cunoşteau foarte bine pe Bolton. Simplitatea costumului guvernatorului îl făcu să fie luat drept un ofiţer ordinar.

Bolton desfăcu repede cămaşa tânărului zingari şi zise unuia din privitori să-i lumineze cu una din lumânările de ceară.

Rănitul se îngălbeni şi picioarele se îndoiră sub greutatea sa.

Chirurgul îi trecu braţul drept în jurul taliei, pentru a-l sprijini şi se aplecă pentru a examina rana.

Vârful pumnalului se rupse în umărul lui, puţin mai jos de claviculă şi intrase adânc în carne.

Rana nu sângera tare, căci carnea se închisese la loc.

— Duceţi pe acest băiat într-unul din corturi, zise Bolton ţiganilor, aici nu pot face pansamentul trebuincios…

Rănitul îşi trecu mâna dreaptă pe faţa-i acoperită de o sudoare rece şi respinse binişor mâinile celor doi tovarăşi ai săi care căutau să-l ridice în braţe.

— Pot să merg, zise el luând braţul chirurgului.

Intrară sub cortul cel mai apropiat urmaţi de toţi zingarii, martori ai accidentului.

Rănitul se aşeză pe o rogojină şi-şi desfăcu umărul, pe când Bolton îşi scotea trusa din buzunar, îşi pregătea instrumentele şi făcea să iasă din cort pe toţi curioşii inutili.

Când rămaseră singuri, Bolton puse un genunchi pe pământ şi începu să deschidă rana pentru a scoate mai uşor vârful pumnalului.

Operaţia era foarte dureroasă, dar copilul nu scoase nici un ţipăt măcar şi nici o contracţie musculară nu trăda durerea ce o resimţea. S-ar fi zis că chirurgul lucra pe o statuie de lemn.

După ce legase braţul rănitului, îi lăsă sânge pentru a-i uşura pieptul şi capul şi culcă binişor pe rănit pe patul de verdeaţă ce i se pregătise.

— Pe sfântul George! Băiete, dragă, zise atunci Bolton, pe când îşi ştergea instrumentele sale, eşti un om cumsecade! Şi sunt fericit că întâmplarea m-a adus aici tocmai pentru a-ţi face un serviciu mai mare decât cum crezi. Ţi-o spun drept.

Scoţându-ţi cineva acest os din corp ar fi putut să te ciuntească pentru toată viaţa d-tale, dar acum John Bolton îţi răspunde că în două zile vei fi vindecat. Dar până atunci, să rămâi culcat.

— Multă vreme? Întrebă copilul încruntând sprâncenele.

— Treizeci de ore, cel puţin.

— Dar comoara n-o las odată cu capul! Murmură Jean.

Bolton adăugă:

— O să mai vin şi mâine seară.

Guvernatorul care tăcuse şi se ţinuse la o parte până atunci, se apropie de tânărul ţigan.

— Câţi ani ai? Îl întrebă.

— Cincisprezece ani! Repetă chirurgul încet, cincisprezece ani! Un curaj de leu, o voinţă neînduplecată şi ambiţios ca un diplomat austriac. Înainte de zece ani ştrengarul ăsta va fi cap de seminţie, ori spânzurat. Aoleo! Te-o fi durând rău, hai? Reluă el mai tare punându-i mâna pe cap.

— Mă doare, răspunse Jean de Franţa, închizând ochii.

— Şi nu te vaieţi?

— Nu, numai femeile şi copiii pot să se vaiete.

Bolton se sculă şi se uită cu admiraţie la băiatul care vorbea astfel.

— Daţi-mi de băut, se rugă rănitul, că tare mi-e sete, rana mă arde ca un fier roşu.

Bolton îi prepară singur o ceaşcă de limonadă pe care i-o dădu s-o bea.

— Acum să dormi, băiete, îi zise după ce îl învelise bine cu păturile lui şi îi improvizase o pernă dintr-un snop de buruieni înfăşurat într-o manta.

— Mulţumesc! Mulţumesc! Murmură încetişor rănitul întorcându-se pe patul său şi închizând ochii.

Câteva minute mai târziu el dormea liniştit.

— Acum, zise doctorul aplecându-se către guvernator, ce aveţi de gând să faceţi? Caii noştri sunt osteniţi, suntem la trei leghe de Calcuta; vom face bine, pare-mi-se, dacă am primi ospitalitatea pentru noaptea asta.

— Fie! Murmură guvernatorul, pe care această scenă stranie îl impresionase foarte mult.

În acest moment, Samson colosul, ridică pânza zburătoare ce servea ca uşă la cort, aruncă o căutătură neliniştită înăuntru şi privi pe iubitul său Jean de Franţa.

— St! Făcu Bolton, doarme.

— Regina noastră, zise Samson, doreşte să vă vadă, cinstiţi boieri.

Bolton zâmbi şi se uită la guvernator.

— Ei bine, zise acesta, haidem!

Şi amândoi merseră după Samson.

Cortul reginei ţiganilor era situat în afară din tabără şi doi ţigani vegheau ziua şi noaptea la uşă.

— Iată, zise guvernatorul râzând, iată o regalitate care îşi are corpul său de gardă.

Luna se înălţase la orizont de câteva minute şi scălda peisajul cu lumina ei blajină.

Un copil de trei ani tot aşa de alb, tot aşa de rumen ca micul marchiz Roger, se juca la uşa cortului şi veni înaintea străinilor.

La vederea acestui copil, guvernatorul tresări.

Samson ridică perdeaua ce închidea cortul.

— Intraţi, domniile voastre!

Lordul Asburthon trecu cel dintâi şi se opri mut, cuprins de uimire, pe prag.

O femeie ca de vreo douăzeci de ani, de o frumuseţe admirabilă, era culcată pe o rogojină, după moda orientală. Ea aţinti o privire liniştită şi mândră asupra guvernatorului.

— Mă mai cunoaşteţi, milord? Zise ea.

Făcu un semn lui Samson care dispăru.

— D-ta? D-ta! Murmură lordul Asburthon emoţionat.

— Eu, zise ea cu voce domoală, chiar eu, care o să vă ofer ospitalitate.

Bolton se ţinea la o parte; copilul reintrase în cort.

Cynthia era mai frumoasă ca oricând.

— Lăsaţi-ne un moment, dragă Bolton, zise lordul Asburthon.

— Prevăzusem eu întâlnirea şi recunoaşterea!

Când guvernatorul fu singur cu Cynthia, el voi să-i ia mâna.

— Am fost vinovat faţă de d-ta zise, dar îmi voi îndrepta greşelile.

— Nu vă cer nimic, milord, nici pentru mine, nici pentru fiul d-tale, răspunse ea cu mândrie.

— Fiul meu, zici? Fiul meu! Acest copil…

— Priviţi-l! Zise Cynthia: este portretul d-tale.

Lordul Asburthon luă copilul şi-l strânse în braţele sale cu putere.

— Ei bine, Cynthia, fiul tău va fi bogat şi puternic; am destul aur pentru a nu nedreptăţi pe fiul meu legitim. Încredinţează-mi acest copil, eu îl voi creşte şi va deveni un gentleman.

— Niciodată! zise Cynthia, fiul meu va fi ţigan, ca şi mama lui!

Accentul tinerei femei era aşa de tare încât lordul Asburthon se simţi jenat. Cynthia reluă:

— Nu veţi încerca să-mi luaţi acest copil, milord, fiindcă pentru asta va trebui să mărturisiţi amorurile voastre cu o ţigancă şi un pair al Engliterei trebuie să nu provoace scandal.

Lordul Asburthon era prada unei agitaţii violente.

— Dar, în sfârşit, zise el, pentru ce n-ai lăsa această existenţă de vagaboandă? Vrei să te întorci la Londra? O să-ţi dau o casă, servitori şi vei trăi în abundenţă.

— Nu! Răspunse, nu! Sunt regină şi aţi voi să faceţi din mine o sclavă.

— Dar cel puţin mă vei lăsa să fac ceva pentru acest copil…

— Nimic pentru el milord, dar vă pot cere altceva.

— Vorbeşte!

— Ocrotiţi-mi seminţia mea, pe care toată lumea o persecută!

— Asta e tot?

— Tot!

Şi Cynthia se sculă, impasibilă şi maiestoasă.

— Adio, milord, zise ea. Am dat ordine pentru ca să fiţi trataţi cât se poate de bine, dumneavoastră şi acela care vă însoţeşte.

Şi cu un gest de regină concedie pe înaltul şi puternicul guvernator al Indiilor.

Lordul Asburthon aruncă spre ea o ultimă privire, îmbrăţişă copilaşul pe care nu putea să nu-l recunoască şi ieşi din cort.

— Haidem, zise lui Bolton, nu mai vreau să rămân nici un minut aici. Dacă o să ne crape caii pe drum, ne vom întoarce la Calcuta pe jos.