Capitolul III.

Să revenim acum la castelul Kingstover.

Pe când se întorcea marchizul din vizita ce o făcu vărului său, doi invitaţi se plimbau sub umbra copacilor vorbind între dânşii.

Aceşti doi bărbaţi erau trecuţi de cincizeci de ani.

— Scumpul meu baronet, începu unul, trebuie să-ţi mărturisesc că sunt curios să-l văd pe marchizul Roger, pe care l-am lăsat mic copil în Calcuta.

— Cum? De atunci nu l-ai mai văzut?

— Nu!

Acela care începuse conversaţia, nu era altul decât vechea noastră cunoştinţă, doctorul Bolton.

Cizmele lui pline de praf şi biciuşca ce-o ţinea în mână arătau că sosise atunci şi că făcuse un drum foarte lung.

El urmă:

— Ştii, scumpul meu baronet, că sunt numai şase luni de când m-am întors din India?

— Ştiu, răspunse sir Robert Walden, căci el era.

— Prima mea vizită, urmă Bolton, am făcut-o mamei mele care locuieşte într-un sat aproape de Lincolnshire; am stat acolo trei luni şi după aceea m-am întors la Londra, unde îmi spusese că locuieşte marchizul. Ştii că lordul Asburthon n-a rămas mult timp guvernator al Indiei. Indigenii, soldaţii şi funcţionarii erau cu toţii contra lui şi nu-l mai sufereau. De aceea a părăsit Calcuta şi s-a întors la Londra.

— Din nenorocire! Suspină sir Robert.

— Micul Roger era de 6 ani când a părăsit Calcuta. Era un copil frumos, vesel, plăcut ca un francez şi îndrăzneţ ca un corsican. A rămas tot aşa?

— Din nenorocire! Susţină sir Robert.

— De ce din nenorocire! Întrebă Bolton.

— Sir Robert d'Asburthon nu are calităţile unui nobil englez. E vesel şi uşuratic, se necăjeşte numaidecât şi este excentric ca… mine. E îndrăzneţ în faţa primejdiei, visează întotdeauna aventuri; în sfârşit, o să fie gentlemanul cel mai nenorocit din cele trei regate, dacă nu se va schimba. Într-o zi, a cerut audienţă regelui. Şi fiindcă regele l-a lăsat să aştepte un sfert de oră, a plecat mâniat şi nu s-a mai întors.

Bolton ascultă zâmbind.

— Afară de acestea, urmă sir Robert, el e mărinimos şi are o inimă nobilă. Într-un interval de şase luni a izbutit să se facă iubit de toţi, chiar de creditorii săi. Acum câteva zile se întorcea acasă. În drum a întâlnit un cerşetor, l-a aşezat pe calul lui şi s-a întors pe jos.

— Şi-a tăiat şi mantaua în două tocmai ca St. Martin, adăugă Bolton râzând. Scumpul meu, ceea ce-mi spui mă bucură foarte mult!

— Aşa? Ei bine, eu nu înţeleg nimic din toate acestea. Nici mama sa, lady Cecily, nu înţelegea.

— Ah! Întrerupse Bolton, ce face lady Cecily?

— A murit.

— A murit?

— Sunt doi ani de atunci; cu şase luni înainte de sosirea marchizului Asburthon la Londra.

— Sărmana femeie! Zise Bolton; marchizului i-a părut rău?

— Nu! Pentru că a dat crezare infamiilor despre sir Jack.

— În ce-l priveşte pe sir Jack, sper că-mi vei spune ce s-a întâmplat. În ziua când lordul Asburthon era la vânătoare, aţi ieşit amândoi din palatul guvernatorului.

— Aşa e!

— V-aţi urcat într-o luntre şi v-aţi îndreptat către o corabie ce ancora în apropiere.

— Da.

— După aceea s-au auzit două detunături.

— Şi aceasta e adevărat!

— După aceea luntrea s-a dus până la corabie!

— Da!

— Şase luni mai târziu, lordul Asburthon care se îngrijea de soarta fratelui său, primi o scrisoare de la căpitanul corăbiei care îi spunea că a murit.

— N-ai ghicit?

— Pe jumătate. D-ta l-ai ucis pe sir Jack.

— Dar într-un mod leal, în duel.

— Se înţelege; dar unde?

— În luntre.

— Dar căpitanul?

— Mi-era rudă şi se pusese cu totul la dispoziţia mea. Nimeni nu ştie că eu l-am omorât.

— Mi se pare că fiul său te bănuieşte.

— De la bănuială până la convingere, e departe. Dar ne vom vedea mâine cu el.

— E aici?

— Vezi acolo turnul de la Asburthon cel vechi?

— Da!

— Acolo locuieşte sir James Asburthon. Marchizul Roger s-a dus ca să-l invite la vânătoarea de mâine; şi astfel mâine, eu şi sir James ne vom întâlni!

— Oh! Atunci poţi să fii liniştit, zise Bolton. Eu l-am cunoscut în India unde era căpitan; e tot atât de laş ca şi tată-său şi sunt sigur că nu te va provoca. Ah! Scumpul meu baronet, aş mai vrea să te întreb ceva!

— Vorbeşte!

— Ce-ai făcut cu acea ţigăncuţă pe care ai cumpărat-o de la tatăl său?

— Ah! Răspunse sir Robert încurcat, am uitat-o în Calcuta şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea!

— Aşa!

— Şi de ce mă întrebi?

— Auzisem în Londra că ai o fată adoptivă.

Sir Robert scoase un hohot de râs.

— Aceasta e nepoata mea, zise el, fiica răposatei mele surori. O vei vedea. E prea frumoasă. Dar iată, vine…

Bolton privi spre palat şi zări fata despre care vorbea baronetul, miss Ellen.

Era o fiinţă răpitoare, cel mult de douăzeci de ani, cu talie delicată, părul negru şi cu faţa albă şi rumenă.

— Într-adevăr e prea frumoasă, zise Bolton.

— Frumuseţea ei mă duce la disperare, spuse sir Robert.

— Şi de ce, scumpul meu? Întrebă Bolton.

— Pentru că toţi vor s-o ia de soţie!

— Îţi va fi mai uşor să-i dai de bărbat pe cel mai nobil şi cel mai bogat.

— Mi se pare că marchizul Roger…

— Nu este decât o părere sau o dorinţă. Ar trebui să fii foarte fericit. Marchizul e pair de Englitera, e bogat, iar regele l-a făcut colonel.

— Adevărat! Zise sir Robert, dar…

— Dar ce?

— Cunosc un tânăr bun şi nobil, pe care-l iubesc întocmai ca pe copilul meu şi care iubeşte pe nepoata mea.

— Ei!

— El nu e nici pair, nici marchiz, nu are nici o avere, dar are o inimă nobilă şi este demn de iubirea lui miss Ellen. Cea mai fierbinte dorinţă a mea ar fi de a uni pe aceşti copii, după aceea i-aş face moştenitorii averii mele.

Bolton admiră din ce în ce mai mult pe Ellen, care se apropie culegând flori în calea ei.

— Şi ea, întrebă după aceea Bolton, îl iubeşte pe protejatul d-tale?

— Nu ştiu! Suspină sir Robert; cine ar fi în stare să citească în inima femeilor. Nu ştiu dacă iubeşte sau nu Ellen pe Lionel.

— Poate că nu iubeşte pe nimeni.

— Se poate, însă adesea este tristă şi gânditoare.

— Începuturi! Zise Bolton.

— De vreo trei luni e tot melancolică!

— Şi nu te-ai gândit niciodată s-o întrebi?

— Nu.

Miss Ellen ajunsese până la ei, dădu mâna lui sir Robert, iar pe Bolton îl salută fără a-l privi, dar acesta nu-şi luă ochii de la ea.

— Scumpa mea copilă, începu Robert, îţi prezint pe doctorul Bolton, unul din prietenii mei cei mai vechi. Am făcut cunoştinţă cu dânsul în India.

Ellen zâmbi şi salută fără a face însă lui Bolton onoarea de a-i adresa un singur cuvânt.

— Unchiule, zise ea lui sir Robert, dă-mi braţul; aş vrea să mă plimb puţin.

— Unde?

— Până la capătul aleii… să mergem în întâmpinarea marchizului.

— Vino cu noi, Bolton, zise sir Robert, căci eşti doritor să vezi cât mai curând pe Roger.

Bolton se duse cu ei.

„Aş face prinsoare, gândea doctorul, că miss Ellen şi ţigăncuţa pe care a cumpărat-o sir Robert, sunt una şi aceeaşi.”

Ellen mergea sprintenă şi uşoară pe lângă sir Robert; acesta îi zise:

— Nepoţică, mi se pare că lipsa marchizului te întristează.

— Pe mine? Răspunse Ellen râzând; dar de ce unchiule?

— Ce are Bolton? Zise sir Robert. Unde aleargă aşa?

Şi arătă cu degetul pe Bolton, care se ducea în goană spre partea opusă a aleii.

Medicul alerga din toate puterile, aţintind ochii asupra unui tufiş.

Deodată, ajunse acolo şi, din tufiş, ieşi un animal roşcat, pestriţ, care fugea spre un stejar.

Dar în momentul când era să se suie pe copac, Bolton îl plesni cu biciul ce-l ţinea în mână, animalul scoase un ţipăt şi căzu mort.

— Ce este? Întrebă sir Robert care sosi în acel moment.

— O veveriţă, pe care am omorât-o cu biciul, răspunse Bolton.

Miss Ellen scoase un ţipăt şi îngălbeni.

— Oh! Ce urât animal, şopti ea.

Bolton o privi în faţă; era galbenă şi tremura.

„Bine!” se gândi Bolton, mă îndoiam, acum sunt sigur.

Ellen se linişti numaidecât şi-şi urmară plimbarea.

La capătul aleii, unde ajunseseră după un sfert de oră, găsiră drumul ce ducea la Asburthon cel vechi.

— Mi se pare că aud tropotul unui cal, zise Ellen.

— Şi mie, zise Bolton.

— Desigur e marchizul, adăugă sir Robert.

— Nu! Reluă Ellen, calul vine dinspre Lovely…

După câteva minute se ivi pe drum un călăreţ, îmbrăcat cu haine albe ca spahiii indieni.

— Este noul nostru vecin, zise sir Robert, moştenitorul lordului Mac Gregor.

— Ah! Zise Ellen, e nababul acela care a sosit de curând din Chandernagor.

— Da!

— N-ai auzit de dânsul, Bolton, reluă sir Robert: este un anglo-indian care s-a întors din India cu o avere grozavă.

— Cum îl cheamă?

— Osmany.

— Nu-l cunosc, răspunse Bolton.

— Un bătrân lord excentric, care auzise că el posedă aur şi diamante, se grăbi să moară, lăsându-i mai multe castele.

— Ce prostie! Zise Bolton.

— Nu tocmai; lordul era sărac şi-l silea pe moştenitorul său să-i repare castelul.

Călăreţul ajunsese până la ei, era acelaşi cu care tânărul marchiz se întâlnise când se ducea la Asburthon cel vechi. Când trecu, salută pe cei doi bărbaţi şi pe miss Ellen. Bolton băgă de seamă că fata se roşise.

— Ah! Pe dânsul îl iubeşte se gândi el.

— Unchiule, zise Ellen, te rog să ne întoarcem la castel.

— Cum aşa, nu mai vrei să mergi în întâmpinarea marchizului?

— Aş vrea, dar nu mă simt bine.

— Cum vrei! Răspunse sir Robert, care era deprins cu capriciile ei.

— Vii şi tu Bolton?

— Negreşit, răspunse acesta, căci mor de sete.

— Tot nu ţi-ai potolit setea aceea? Întrebă sir Robert surâzând.

— Nu, răspunse Bolton; mi-am păstrat obiceiul; sunt prea bătrân acum ca să mă schimb.

Şi câteşitrei se reîntoarseră la castel.

La opt seara, invitaţii tânărului marchiz Roger d'Asburthon, stăteau împrejurul unei mese bogat încărcată, afară de doi sau trei vecini care erau mai bătrâni şi care se mulţumeau a privi.

Tovarăşii de vânătoare ai marchizului se întreceau să dobândească cel puţin o privire a d-rei Ellen. Însă ea, în acea seară, părea supărată şi tânărul marchiz văzu că o lacrimă alunecă pe obrazul ei.

Masa era încărcată cu vinuri alese, marchizul ridicându-se de pe un scaun zise:

— Milorzi şi gentlemeni! Să golim paharele noastre în sănătatea frumoasei miss Ellen!

Tânăra fată îi mulţumi cu un zâmbet şi ridicând paharul zise:

— În sănătatea colonelului Roger, marchiz d'Asburthon!

— Miss Ellen! Zise tânărul amorezat, voi depune la picioarele d-tale regimentul meu!

— Oh! Răspunse Ellen, dar nu şi ofiţerii!

— Regimentul şi colonelul! Răspunse Roger.

— Ho! Ho! Ia seama, dacă m-aş putea înţelege numai cinci minute cu colonelul, i-aş cere o favoare.

— Vorbeşte miss Ellen.

— Îmi vei împlini dorinţa?

— Vă dau cuvântul meu de onoare.

— Bine. Eu cer un grad de locotenent în regimentul d-tale!

— Pentru d-ta? Întrebă sir Robert râzând.

— Pentru un tânăr care e protejatul unchiului meu şi pe care îl iubesc ca pe un frate.

Sir Robert Walden se uită la nepoata sa cu mirare.

— E vorba de prietenul meu Lionel Varner, fiul unei văduve, urmă Ellen aruncând o privire asupra unchiului său.

— Lionel! Zise Roger încreţind fruntea. Aşa se numea sărmanul meu frate, care a murit încă în leagăn… Fie! Voi fi fericit să îl pot numi amicul meu!

— Milorzi, zise Ellen, sper că veţi recunoaşte şi d-voastră că marchizul Roger d'Asburthon este cel mai brav gentleman din cele trei regate.

— Trăiască marchizul! Strigară lorzii scoţieni.

— Trăiască miss Ellen! Răspunseră tinerii.

— Milorzi, zise entuziasmat sir Robert Walden cu o voce tare, fetele au câteodată inspiraţii ridicole şi nepoata mea o dovedeşte o dată mai mult.

— De ce, unchiule?

— Pentru că ceri pentru Lionel Varner gradul de locotenent fără a întreba pe mama sau pe dânsul dacă se învoieşte cu aceasta.

— Oh! Răspunse Ellen, sunt sigură că vor primi şi afară de aceasta, adăugă ea râzând, eu vreau!

— Eram sigur că-l iubeşte! Se gândi sir Robert, pe când Bolton destupa a patra sticlă de şampanie.

— Milorzi, începu din nou Roger, după ce toţi se sculară în picioare, nu uitaţi că mâine la nouă trebuie să fim călări! Doamnele ne vor urma la vânătoare în trăsuri.

— Eu voi merge, zise Ellen!

— Nădăjduiesc aceasta! Îi şopti marchizul. Am adus pentru d-ta cel mai frumos cal ce-am putut găsi în toată Scoţia.

Ellen îi întinse mâna.

— Ah! Îşi zise marchizul, în sfârşit voi putea să-i mărturisesc iubirea mea.