Capitolul IV.

Sir James onoră la oră fixă invitaţia marchizului Roger. Era călare pe un mic cal de munte şi purta un costum de vânătoare foarte simplu.

Primul cu care se întâlni fu intendentul său, Will, care era la uşa grajdului şi care alergă ca să-i ţină calul.

— Ei bine? Întrebă sir James cu nerăbdare.

— Cailor li s-a dat mac şi l-au mâncat tot, răspunse Will.

— Bine!

— Ţepuşul cu ceară l-am pus sub şaua lui Neptun.

— Minunat!

— Dar…

Şi aci Will se opri.

— Ei, ce ai? Întrebă sir James, care abia aştepta să afle tot.

— După ce am isprăvit ceea ce mi-aţi ordonat, s-a adus un cal în grajd care mi se pare a fi foarte bun pentru vânătoare, dar căruia nu i-am dat mac.

— Şi apoi?

— Calul este alb, urmă Will şi nimeni nu ştie pentru cine a fost adus.

— De unde a fost adus?

— De aici, din apropiere; se vede că marchizul a vrut să-l ţină ascuns şi poate va călări pe el.

Sir James îngălbeni.

În acel moment se auziră nişte voci vesele de bărbat.

— Bună dimineaţa, vere.

James zărind pe marchiz, îl salută. Acesta se îndreptă spre el şi apoi luându-l de braţ, îi zise:

— Vino, vere! Te voi prezenta prietenilor mei, care sunt cu toţii în sala de mâncare. Acolo vei putea să vezi şi pe miss Ellen, nepoata prietenului meu, sir Robert Walden.

La aceste cuvinte ochii lui sir James scânteiară; marchizul însă nu băgă de seamă şi-l duse în sala de mâncare.

— Domnilor, zise el, vă prezint pe vărul meu, sir James d'Asburthon!

Sir James intră cam sfios, nu-şi ridică deloc ochii asupra lui miss Ellen, care în costumul ei de amazoană era mai frumoasă ca niciodată şi atrăgea admiraţia generală a tuturor invitaţilor.

— Vere, zise marchizul, ai avut bunătatea să-mi trimiţi încă de ieri câinii d-tale. Îţi mulţumesc căci sunt toţi minunaţi! Admir de asemenea calul d-tale, care, deşi e de rasă ordinară, e plin de foc. Aleargă iute?

— Potrivit, răspunse sir James.

— Te rog să-mi dai voie a-l încăleca eu.

Sir James tresări, dar nu trăda aceasta prin nici o mişcare a feţei.

— Aş vrea bucuros, răspunse el, dar are un nărav pe care-l cunosc numai eu singur.

— Ce fel de nărav?

— Nu poate suferi lângă el alţi cai sau câini.

— Îmi pare rău! Zise marchizul, care avea de gând să meargă toată ziua lângă frumoasa Ellen; dacă e aşa, îl voi încerca mâine!

— Cum vrei, răspunse sir James, care-şi aminti de calul cel alb.

Marchizul se sculă pentru a da ordine.

— Fără îndoială va încăleca pe acel afurisit cal alb, se gândi sir James.

Roger se întoarse îndată la Ellen şi îi zise:

— Vino, miss Ellen, să-ţi vezi calul!

— Dar ce, e deja aici? Zise Ellen ieşind urmată de toată adunarea.

Calul, cu şaua pe el fu dus înaintea oaspeţilor şi toţi admirară frumuseţea lui.

— Ah! Eşti prea bun, zise Ellen, întorcându-se spre marchiz.

— Te voi ajuta eu să te sui pe şa, zise marchizul punând un genunchi în pământ.

Ellen se aşeză pe şa.

— Pe cai, domnilor, zise marchizul.

Peste zece minute toată adunarea fu gata de pornire şi se dădu drumul câinilor ca să urmărească vulpile.

— Ah! Scumpă miss Ellen! Şopti amorezatul marchiz la urechea fetei, acest cal e mai iute ca oricare din caii mei şi prin urmare vom ajunge cei dintâi la locul hotărât.

La puţin timp vulpile începură a ieşi din vizuini alergând încoace şi încolo; peste o jumătate de ceas se îndreptară spre stâncile Pick Gurdiane.

Globul de ceară începu a se topi sub şaua lui Neptun şi vârfurile ţepuşului intrară în spinarea calului, care dădea din picioare, nevoind să se mişte din loc. Neptun influenţă şi ceilalţi cai, care de asemenea nu mai voiră să înainteze.

— Ciudat! Zise Bolton; mi s-a dat o adevărată mârţoagă.

— Calul meu parcă nu are nici o simţire, zise Roger Walden, de trei ori i-am dat pinten şi nu vrea să se mişte din loc!

În cele din urmă izbuti a-l face să meargă şi galopând lângă miss Ellen, îi zise:

— Neptun devine furios; niciodată n-aş fi crezut că e aşa iute!

— Ei, atunci porneşte; eu te voi urma.

Atunci Neptun începu a alerga din toate puterile şi miss Ellen îl urmă.

Călăreţul şi amazoana ajunseră repede la răspântia pădurii ce dă în stâncile Pick Gurdiane.

Însă aici calul lui miss Ellen se opri ostenit; nici nu se părea că-i păsa de bicele ce cădeau asupra lui; sta pe loc şi nu voia să se mişte.

— Chiar de m-ar costa viaţa trebuie să asist la dejunul ursului, îşi zise sir James.

Şi dând pinteni calului ajunse pe Ellen.

Neptun era la o sută de paşi înaintea lor. Marchizul zărind o vulpe, suflă în cornul său spre a da de veste celorlalţi vânători.

Dar, deodată, calul se opri şi începu să tremure.

Tot în acel moment se auzi un răcnet înspăimântător şi un animal negru sări dintre stânci.

Ellen scoase un ţipăt şi sir James văzu pe Neptun clătinându-se şi căzând cu călăreţul lui.