Capitolul V.

Spectacolul ce se înfăţişă lui miss Ellen era atât de îngrozitor încât biata fată, de frică, îşi acoperi faţa cu mâinile.

Ursul ajunse lângă cal şi îi înfipse ghearele în pântece.

În acest moment, o fluierătură despică aerul şi o voce puternică strigă:

— Tom! Tom!

Şi un fel de uriaş apăru, alergând spre urs.

Ellen, învingând frica, se uită uimită.

Ursul se întoarse şi privea cu gura căscată şi cu ochii înflăcăraţi spre acela care-l striga.

— Tom! Vino încoa! Repetă uriaşul.

Ursul mormăind, făcu doi paşi spre el.

— În genunchi! Strigă uriaşul.

Ursul îngenunche şi începu să-i lingă picioarele.

Toate acestea se petrecuseră în mai puţin de cinci minute.

Neptun se sculase şi o luase la fugă. Marchizul se sculă şi el şi se apropie de uriaş, care mângâia ursul pe cap.

— Cred, îi zise noul venit, că nu s-a întâmplat nimic Onoarei Voastre!

— Nimic răspunse marchizul, dar era gata să fiu sfâşiat de animalul tău!

— Onoarea Voastră se înşeală, zise uriaşul; acest animal nu este al meu. Sunt trei ani de când l-am vândut şi de atunci nici nu-l mai văzusem! Dar el m-a recunoscut numaidecât, din fericire pentru Onoarea Voastră!

Roger nu înţelegea nimic.

Sir James şi Will rămaseră îndărăt; strigau şi-şi frângeau mâinile, prefăcându-se că nici nu sunt în stare de a veni în ajutorul tânărului marchiz. Când văzu că ursul se depărtează şi că Neptun fuge, Will zise stăpânului său:

— Sunt sigur că a fost servitorul îmblânzitorului care a făcut dobitocia asta! Mă duc să văd.

Şi plecă în goană spre sat, pe când sir James se întoarse spre ceilalţi vânători.

Ursul tot sta la picioarele uriaşului, ca fermecat de privirea lui.

Ellen, cam cu frică, se apropie.

— Nu vă temeţi! Zise uriaşul lui miss Ellen! Dacă aş porunci să vă urmeze, v-ar urma numaidecât, ca un câine.

Şi arătând cu degetul o stâncă din apropiere, îi zise ursului:

— Tom! Du-te acolo de te culcă!

Ursul se sculă, merse drept la stâncă şi acolo se culcă.

— Acest animal nu e al tău? Întrebă marchizul.

— Nu! Sunt trei ani de când l-am vândut.

— Şi cui l-ai vândut?

— Unui îmblânzitor de animale! Se numeşte Simion.

— Dar atunci de unde a venit acest animal aici?

— Nu ştiu nici eu!

— Dar pe d-ta cine te-a adus aici?

— Cât pentru mine… asta e cu totul altceva! Sunt aici pentru că mi-a poruncit stăpânul meu!

— Cine e stăpânul tău?

— Acela care vine, răspunse uriaşul arătând pe un călăreţ care se apropia.

Marchizul rămase uimit, iar Ellen scoase un ţipăt.

Călăreţul pe care uriaşul îl arătase era tot acela cu care se întâlnise marchizul în drumul său mergând la Asburthon cel vechi şi pe care sir Robert Walden îl prezentase lui Bolton sub numele de Osmany.

Osmany se apropie de marchiz şi descălecă. După ce salută pe Roger şi pe miss Ellen, el zise uriaşului:

— Foarte bine Samson, îţi mulţumesc!

— Domnul meu, începu marchizul întorcându-se către noul venit. Am scăpat ca prin minune dintr-o moarte şi mi se spune că d-ta eşti mântuitorul meu.

— Se poate!

— Dă-mi voie să-ţi arăt recunoştinţa mea.

Străinul îl opri cu un gest.

— Onoarea Voastră nu-şi poate explica ivirea acestui animal şi, sosirea acestui om care a fost stăpânul ursului.

— Nu! Într-adevăr, toate acestea mi se par ca un vis.

— Domnule marchiz, urmă străinul, vezi colo sus acele tufişuri?

— Da!

— Ei bine! Acolo actualul stăpân al ursului aştepta venirea d-tale. Când ai sosit, el a scos botniţa ursului şi l-a asmuţit contra d-tale.

— Nenorocitul! Zise Roger.

— Însă la spatele lui era un alt bărbat, care s-a târât ca un şarpe, ţinând o carabină în mână şi un pumnal între dinţi. De-abia făcu ursul doi-trei paşi şi pumnalul intră până la mâner în gâtul stăpânului său. Carabina era destinată pentru a împuşca ursul, dacă nu recunoştea vocea fostului stăpân. Înţelegeţi acum?

— Nu, răspunse marchizul; nu pot să pricep scopul acestui om, căruia nu i-am făcut nimic.

— El era numai o unealtă, îl întrerupse străinul.

— Am oare duşmani?

— Cei care sunt ca Onoarea Voastră tineri, bogaţi, puternici, au totdeauna duşmani.

— Nu poţi să-mi spui cine a ucis pe stăpânul ursului?

— Eu, răspunse Osmany.

— D-ta! Zise Roger mirat.

— Daţi-mi voie acum să mă retrag. S-apropie vânătoarea; ar fi venit prea târziu în ajutorul dumneavoastră, dar tot vin la vreme ca să vă dea un cal. Ne vom mai vedea, sper; până atunci, rog cerul să vă aibă în sfânta lui pază.

— Dă-mi mâna d-tale să o strâng, zise Roger mişcat.

— Oh! Bucuros! Răspunse Osmany, care luă mâna ce i-o întindea marchizul.

Însă, în loc de a o strânge, el o apropie de buzele sale şi o sărută.

Era să încalece, când, deodată, se întoarse spre miss Ellen, care rămăsese ca împietrită.

— Mă iertaţi, miss Ellen, zise el, chinga şeii dumneavoastră s-a desfăcut; daţi-mi voie să o strâng la loc.

Zicând acestea, străinul se apropie de calul lui miss Ellen şi când strângea chinga zise încet:

— Topsy, stăpânul porunceşte ca peste trei zile să te afli în grădina de la Depsford, unde îl vei primi cu toată onoarea cuvenită unui stăpân şi rege.

După aceea, el o salută şi făcând încă un semn din mână marchizul încălecă şi se depărtă.

— Dumnezeu să ocrotească Onoarea Voastră, zise Samson urmând pe stăpânul său.

Scoase o fluierătură.

— Tom! Vino încoa! Strigă el către urs.

Ursul coborî de pe stâncă şi urmă pe uriaş.

Roger şi Ellen nu-şi puteau lua ochii de la călăreţ.

Când dispăru la cotitura drumului, marchizul se întoarse către fată care era palidă şi părea că se deşteaptă dintr-un vis greu.

— Scumpa mea Ellen, începu Roger, apucând mâna femeii, ţi-a fost frică nu-i aşa?

— Da! Pentru d-ta!

— Dar cine pot fi aceşti duşmani care doresc moartea mea?

Ellen nu răspunse.

— Şi cine o fi acel bărbat, care m-a scăpat?

— Nu ştiu, îngână Ellen plecând capul.

În acest moment sosiră şi ceilalţi vânători.