Capitolul IX.

Când marchizul Roger d'Asburthon ieşea de la rege şi traversa odăile pline de militari de toate armele, un om în uniformă de Cipay făcea un zgomot mare. Vorbea tare, lovea cu piciorul parchetul şi zicea că avansările se făceau după favoare, nu după merit. Când Roger trecu prin sala unde era căpitanul de Cipay, acesta se servi de mână ca de un ochean şi zise cu un ton obraznic:

— Pst! Iată un colonel care desigur va fi jenat în campanie, dacă nu va lua şi doica.

Roger nu luă în seamă.

— Pardon, colonele, zise acest om cu o voce ridicată; nu sunteţi lordul Asburthon?

— Da, domnule, zise Roger.

— Copilul lordului Asburthon, fost guvernator al Indiilor?

— Am această onoare, zise junele colonel.

Căpitanul puse mâna cu obrăznicie pe mânerul săbiei lui Roger.

— Aţi primit o frumoasă jucărie, amicul meu!

Roger se dădu înapoi un pas şi cu mănuşa izbi faţa căpitanului care îngălbeni de mânie.

— Ah! Ah! Cocoşelul are sânge! O să-l sângerăm!

— Domnule, zise Roger, sunteţi sau nebun sau beat, dar în orice caz nedemn de a purta epoleţi de ofiţer. Aş putea să pun să vă împuşte ca pe un câine, dar prefer să vă înfig această sabie pe care aţi insultat-o.

— Milord, răspunse căpitanul care voia să marcheze această îndrăzneală, am fost insultat în faţa întregii armate, de către părintele d-tale, lordul Asburthon.

— Ei bine, domnule! Zise Roger cu dispreţ, în familia mea, copiii primesc fără restricţie, cât de grea ar fi moştenirea părintească. Pe mâine.

— Pe mâine! Repetă căpitanul. Voi fi pe puntea Londrei, cu martorii mei, dimineaţa la ora şapte.

— Voi fi înaintea d-tale, răspunse cu mândrie Roger şi traversă salonul cu capul sus, cu privirea sigură.

Un ofiţer, martor la ceartă, zise la urechea unui marinar.

— Mă tem că, cu tot renumele de duelist, căpitanul Maxwell nu se va culca în patul său mâine seară.

— Şi eu, zise marinarul; o doresc!

Îndată ce ieşi din palat, junele marchiz plecă imediat acasă şi scrise o scrisoare sirelui Robert Walden, prin care îl ruga să-i servească de martor împreună cu protejatul său Lionel.

Sir Robert plecase de dimineaţă din Londra la o moşie care era aproape de Deptford. Curierul trimis de Roger cu scrisoarea, se întoarse seara cu sir Robert şi Lionel.

Amândoi declarară marchizului că este o nebunie să-şi expună viaţa contra unui mizerabil ca Maxwell.

— Mă voi bate cu cel din urmă soldat, dacă voi fi insultat! Căpitanul a fost provocatorul, deci eu l-am pălmuit, ceea ce-i dă dreptul să aleagă armele.

— Şi ce armă a ales? Întrebă sir Robert.

— Sabia, răspunse marchizul.

— Bine, zise sir Robert, această alegere mă mai linişteşte niţel.

— Iată pe William care vine să ne anunţe că supeul ne aşteaptă. Întâlnirea fiind mâine la şapte, d-voastră veţi rămâne aici. Hai, iubitul meu muntean, lovind pe umăr pe Lionel, o să vedem dacă eşti aşa de forte ca şi patronul d-tale, cel mai bun băutor.

Invitaţii intrară în sufragerie şi luară locuri împrejurul unei mese foarte bine garnisită.

Veselia lui Roger se transmise la toţi.

În momentul când propunea un toast pentru pieirea lui Maxwell, un servitor anunţă marchizului, că un gentleman voieşte a-i vorbi, dar nu şi-a spus numele. Douăsprezece ore sunau în acest moment.

Marchizul, cam mirat de această vizită nocturnă, se scuză către oaspeţi şi trecu în odaia sa de lucru. Un om îmbrăcat în negru, aştepta în picioare cu capul gol.

Roger îşi ascunse exclamaţia de mirare ce-i produse acest personaj.

El recunoscuse în acest om, pe nababul Osmany, personajul cu haina albă, salvatorul său de la stâncile Pick Gurdiane.

— Onoarea Voastră să binevoiască a mă ierta dacă mă prezint aşa de târziu.

— Ah, domnule! Zise marchizul, un om căruia îi datorez viaţa, este binevenit la mine la orice oră şi afară de asta sunt în acest moment într-o veselă companie. O să vă prezint sirelui Robert Walden.

— Milord, zise misteriosul personaj, scuzaţi-mă dacă voi refuza această onoare, dar este absolut necesar ca prezenţa mea aici, să fie complet necunoscută.

— Pentru ce?

— Este vorba de viaţa d-voastră, răspunse Osmany.

Marchizul tresări. Străinul nu-i lăsă timp să-l întrebe.

— Aţi fost astăzi la Sf. James?

— Da.

— Şi ieşind de la rege aţi fost provocat?

— De către un ofiţer din armata Indiilor, care pretinde că l-ar fi insultat tatăl meu.

— Mâine vă bateţi?

— Trebuie să-l întâlnesc pe adversarul meu pe puntea Londrei. Cred că ne vom bate în curtea Mânăstirii Sf. George care este deschisă la ora aceea.

— Vă bateţi cu sabia?

Roger luă de pe sofa sabia pe care cu o zi mai înainte o cumpărase de la Dragonul de aur.

— Căpitanul a considerat-o jucărie. Ei bine, această jucărie îi va străbate pieptul peste câteva ore.

Osmany îşi desfăcu mantaua şi Roger speriat, văzu o sabie întocmai ca a lui.

— Ce este asta? Zise el.

— Este o sabie ce v-o aduc, ca să nu fiţi omorât mâine.

Roger privea ambele săbii care semănau foarte bine, încât nu se putea distinge una de alta.

— Milord, zise Osmany, permiteţi să vă arăt că lama săbiei mele este superioară celei a d-voastră.

O scoase din teacă, o învârti prin casă şi o înfipse un deget în zidul odăii. Roger privea curios.

— Este o lamă excelentă, continuă Osmany; se îndoaie, dar nu se rupe. Acum s-o vedem pe a dumitale.

Roger luă sabia necunoscutului şi i-o dădu pe a lui.

— În gardă, zise Osmany.

— Dar domnule…

— Veţi vedea milord. Să presupunem că d-ta eşti căpitanul Maxwell şi eu marchizul Roger. Prea bine! Apără-te şi loveşte-mi sabia.

Roger făcu toate acestea, fără a înţelege nimic.

Dar abia lovi lama săbiei sale de aceea a lui Osmany că se rupse în două bucăţi şi căzu pe parchet.

Osmany dezarmat, nu mai avea în mână decât mânerul.

Roger scoase un strigăt şi se dădu înapoi palid şi plin de sudoare.

— Vedeţi milord, îi zise Osmany, mâine puteaţi fi un om mort!

— Oh, domnule! Domnule! Îi zise el, ce-am făcut ca să fiu protejat de d-ta?

Această întrebare încurcă pe Osmany. Totuşi el răspunse:

— Datorez o recunoştinţă tatălui d-tale.

— Ah! Zise Roger, dar dacă vegheaţi pentru mine, sunt oare oameni care doresc pierderea mea?

— Da, zise Osmany, dar noi veghem.

— Noi? Murmură junele surprins.

— Eu şi ai mei, zise Osmany. Dar nu mă întreba mai mult milord. Nu voi putea satisface curiozitatea d-tale. Acum permiteţi să vă dau o lecţie de scrimă. Roger luă două florete şi oferi una indianului.

— Căpitanul Maxwell, mare şi subţire, este dezavantajat pe teren. De aceea să vă puneţi în garda florentină şi punând în practică cele zise, se puse în gardă; pe jumătate curbat, corpul aşezat aproape pe genunchi, astfel că indianului nu i se vedeau decât ochii lucind şi vârful floretei care sta în dreptul umărului stâng.

— Dar, zise marchizul, dacă voi sta aşa, căpitanul mă va culca la pământ.

— Dacă veţi sta aşa, fără a lovi pe adversar, ci numai apărându-vă, căpitanul Maxwell se va împunge singur chiar de la a treia înaintare, sub umărul drept.

— Ia să vedem! Zise Roger punându-se în gardă înaintea indianului.

Se luptară mai bine de zece minute, fără ca marchizul să poată vedea decât ochii şi vârful floretei indianului.

Roger impacientat, voi să-i vadă o lovitură. Însă fu împiedicat de capsula floretei indianului care se opri sub umărul drept.

— Lovitura este mortală! Zise Roger lepădând floreta. Văd că nu sunt decât un elev.

— Aduceţi-vă aminte mâine de garda florentină, zise Osmany şi misteriosul personaj se învălui în manta, îşi acoperi faţa cu una din pulpane şi plecă înainte ca Roger să-i poată mulţumi.

El coborî pe o scăriţă mică ce dădea în grădina hotelului.

Văzându-l cum mergea prin grădină şi cum se îndrepta către o poartă mică, ar fi zis oricine că el a locuit mai mult timp în acel hotel.

Indianul plecă pe jos şi se opri la un giuvaergiu, un om cu figura lunguiaţă, cu ochii mici, verzi, cu părul galben, un om în vârstă care examina cu o lupă un diamant. Osmany intră.

— Bună ziua, Nathaniel, zise el.

— Bună ziua stăpâne, răspunse Nathaniel şi se ridică repede pentru a-l saluta.

— Ei bine! Cum merg afacerile?

— Hei, hei! Afacerile merg foarte rău, trebuie să facem credit nobilimii.

Un zâmbet apăru pe buzele lui Osmany.

— Nu cumva regreţi timpurile când tu nu aveai decât o veveriţă?

— Nu stăpâne, dar…

— Dar tot regreţi ceva?

— Sunt zile… în care… zise el.

— Pe cine regreţi?

— Ascultă… Acum când am o poziţie… când mi se zice „domnule Nathaniel” la bursă, mă gândesc câteodată că sunt singur…

— Bine, atunci însoară-te.

— Oh! Nu… am încercat odată: „Pisica opărită se teme şi de apă caldă!” Dar, vezi d-ta stăpâne, sunt zile în care regret că am vândut pe mititica.

— Ah! Ah!

— Era un copil foarte neplăcut… ea bătea veveriţa… dar în sfârşit… natura a isprăvit prin a vorbi.

— În tot cazul, zise Osmany râzând, vrei să-ţi găseşti copila.

— Da, suspină giuvaergiul, dar ce s-o fi făcut? Poate că a murit! Şi nu ştiu nici măcar numele acelui gentleman.

— Se poate găsi… Londra este mare, dar căutând bine…

O strâmbătură care semăna cu emoţia, contractă obrazul lui Nathaniel.

— Adevărat? Zise el.

— Ştii bine, răspunse Osmany, că eu când mă amestec în ceva, am obiceiul să reuşesc.

— Este adevărat, răspunse giuvaergiul.

— Nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani, mititica, zise el! Ah! O fată frumoasă, preţuieşte mult în comerţ. Vedeţi, continuă Nathaniel, iată vecinul meu Joanny Tristam. Într-un timp avea pe soţia lui ca ajutor. Ea era bătrână şi lui Joanny nu-i prea mergea bine. Când fata lui foarte frumoasă a ieşit din pension, el a pus-o la treabă şi de atunci prăvălia îi este plină.

— Haide! Murmură Osmany, înţeleg acum pentru ce regreţi tu fata.

Nathaniel nu răspunse nimic. Osmany reluă, privindu-l fix.

— Poate voi găsi pe fiică-ta. Dar are ea vreo marcă?

— Ca toţi acei din trib: triunghiul albastru pe braţul stâng, lângă umăr.

— Altele nu mai are?

— Veveriţa a muşcat-o la mâna dreaptă. Ea trebuie să aibă un semn între degetul cel mare şi arătător.

— Foarte bine, zise Osmany, voi căuta-o, dar… cu o condiţie.

— Vorbeşte, stăpâne.

— Dacă vreodată îţi voi zice: „Copila ta este aici! În casa asta…” te vei duce s-o ceri.

— Oh! Desigur…

— Şi, dacă va trebui, vei reclama drepturile tale prin justiţie.

— O voi face.

Osmany părăsi tejgheaua de care era rezemat.

— La revedere! Zise el.

Osmany începu a merge repede spre râu, coborî cursul râului şi se opri, se uită împrejur spre a se asigura că nu era urmărit. Apoi fluieră şi imediat se auziră nişte lopeţi lovind apa.

— Tu eşti, Samson? Întrebă Osmany.

— Da stăpâne.

Osmany se sui în barcă şi se uită la ceasornic.

— Este ora nouă, zise el, haide amice la căsuţa din Deptford!

Şi pe când Samson se pregătea să pornească, Osmany murmură:

— Între noi doi, acum, miss Ellen Walden.