Capitolul X.

Barca mergea repede, căci vântul bătea dinspre nord-est, ceaţa era foarte deasă, încât nu se putea zări barca pe apa Tamisei, cu toate că erau felinare de ambele părţi ale fluviului. După o oră, cea din urmă casă din Londra dispăruse sub vălul ceţii dese.

Însă ochiul lui Osmany, obişnuit cu întunericul, se opri la o căsuţă singură, pe partea dreaptă a râului.

Nici o lumină nu lucea înăuntru. Osmany îşi încruntă sprâncenele.

— Miss Ellen va îndrăzni să nu vină la întâlnire? Murmură el. Trage la mal, Samson!

Samson opri în faţa căsuţei.

Osmany sări pe mal şi zise companionului său:

— Depărtează-te puţin; vei reveni când voi fluiera.

Indianul făcu câţiva paşi pe sub zidurile casei tăcute şi acoperită de întuneric.

— Trebuie, îşi zise el, ca miss Ellen să fie cu noi!

Deodată, o lumină luci în dosul unui transparent care se ridică la etajul de jos.

Osmany se apropie şi o voce întrebă:

— Cine este acolo?

— Acela pe care-l aşteptaţi, răspunse misteriosul personaj.

Frumoasa talie a lui miss Ellen apăru în lumina ce venea dinăuntru.

— Intră, zise ea deschizând uşa.

Dintr-o săritură, Osmany ajunse la uşă şi intră într-un budoar încântător, tapiţat cu mătase azurie, decorat cu ghivece cu flori, mobilat cu un gust admirabil, în fine, cu tot felul de lucruri al căror secret numai damele îl cunosc. Bronzării şi statui, un portret al lui miss Ellen şi altul al sirelui Robert, atestau că se afla acasă, în casa de vară.

Miss Ellen avea toată libertatea; îi plăcea călăria, vânătoarea şi în fine tot ce ar obosi mai mult pe un bărbat.

Osmany sta nemişcat în faţa fetei.

— Domnule, zise Ellen cu o linişte perfectă, oricât de bine aş şti să deduc, tot nu am putut să înţeleg sensul cuvintelor zise la stânca Pick Gurdiane.

— Şi doriţi să vi le explic, nu-i aşa?

— Cred că nu veţi întârzia să-mi faceţi această plăcere, zise ea.

— Scumpa mea Topsy, zise Jean de Franţa, luând un fotoliu pe care se aşeză liniştit, am venit să vă propun o alianţă.

La acest nume de Topsy, miss Ellen se ridică repede, cu ochii scânteind, cu buzele palide, ca şi cum ar fi avut în faţă un şarpe.

— Sunt miss Ellen Walden domnule, zise ea şi vă opresc de a-mi da un alt nume.

Un zâmbet trecu pe buzele indianului.

— Fie, zise el. Ziceam că am venit să vă propun alianţă.

— Cu cine? Zise ca privindu-l mândru.

— Cu nişte nenorociţi care nu invidiază nici titlurile, nici averea d-tale miss Ellen. Cu ţiganii din tribul lui Amri.

— Cu ţiganii din tribul lui Amri, repetă fata şi se porni pe râs. Dar domnule Osmany, ce-mi spui d-ta, este basm din Orient.

— Adevărat, un basm indian, zise Osmany, regele acelui trib are mare simpatie pentru d-ta, miss Ellen şi el voieşte să fiţi fericită.

— Adevărat! Zise ea cu dispreţ. Regele ţiganilor şi banda lui, continuă miss Ellen.

Osmany se plecă în semn de consimţământ şi reluă:

— Numeroşii d-tale amici vor primi cu bucurie căsătoria pe care sir Lionel o visează pentru d-ta.

— Cu sir Lionel?

— Care vă iubeşte sincer.

— Şi, zise juna fată după o tăcere, dacă aş fi visat o căsătorie mai strălucită, dacă aş vrea să fiu într-o zi marchiza…

— D'Asburthon, spuse Osmany.

Miss Ellen a făcut o mişcare de surpriză:

— Să ne închipuim că acest nume îmi convine.

— Asta ar fi cam rău, reluă ţiganul; căci acest nume, care nu convine deloc numeroşilor d-tale amici, vă va pune rău cu ei.

Un fulger ieşi din ochii ţigăncii.

— Vasăzică, zise ea, abia putându-şi calma mânia care făcea să-i tremure vocea, amicii mei au pretenţia să dispună de mâna şi inima mea?

— Nu, zise Osmany, vă lasă stăpână pe alegerea dumneavoastră… exceptând pe marchizul d'Asburthon.

— Şi dacă aş vrea să fiu marchiză d'Asburthon şi să port o manta de prinţesă?

— Atunci, zise Osmany, sculându-se, regele ţiganilor şi supuşii lui vor declara lui Topsy un război fără milă.

Miss Ellen fixă asupra lui Jean de Franţa ochii înflăcăraţi; sângele ţigănesc începuse să fiarbă în vinele ei, pentru întâia oară.

— Ei bine! Topsy primeşte, strigă ea: singură voi lupta contra voastră: supuşi şi rege.

Ţiganul îşi încrucişă mâinile pe piept.

— Tu eşti Jean de Franţa, te-am recunoscut, zise ea adică un copil al acestei rase blestemate, în mijlocul căreia m-am născut şi eu, eu care simt o inimă de regină. Urăsc această rasă, te urăsc şi pe tine regele lor. Înapoi, hoţilor, înapoi, omorâtorilor, înapoi, vagabonzi infami, aurul ce-l posedaţi trebuie să fie furat şi văd sânge pe mâinile tale.

Jean de Franţa asculta, cu braţele încrucişate şi surâdea.

— Bagă de seamă, pot să te fac a te căi de vorbele tale.

— Te dispreţuiesc, zise ea, ieşi vagabondule!

Dar fiindcă el nu se mişca, ea luă o frişcă şi-l izbi peste faţă.

Junele om dădu un strigăt, dar se stăpâni. Din contră, se dădu înapoi şi zise cu o voce înecată:

— Iată o lovitură care te va face să plângi cu lacrimi de sânge! La revedere Topsy!

Şi cu o săritură ajunse la uşă.

— Du-te, te desfid de a proba, că nu sunt nepoata lui sir Robert Walden. Şi dacă vei îndrăzni să te lupţi, voi redeveni ţigancă şi nenorocire ţie! Am sânge arab în vine şi acest sânge este demn de răzbunare!

Ea auzi un râs afară.

Era Osmany care se suia în barcă.