Capitolul VI.

Pe povârnişul muntelui Cheviot, în valea în care era situat castelul tânărului marchiz Roger, la zece leghe de Kingstover, se vedea o căscioară albă, în mijlocul unei grădini.

Călătorul care trecea pe acolo răsufla mai uşor, văzând acea locuinţă liniştită, înaintea căreia păşteau două-trei vaci de rasă scoţiană.

Casa era locuită de o femeie încă tânără şi de un june cam de nouăsprezece ani. Erau ei fraţi? Era cu putinţă, căci semănau mult unul cu altul.

Toţi ţăranii dimprejur numeau acea casă „casa cea albă”; femeii care o locuia îi ziceau d-na Cecilia, iar tânărului, sir Lionel.

Era mama şi fiul.

Cecilia venise în această casă acum cincisprezece ani. Era atunci de o frumuseţe rară şi purta în braţe un băieţaş, care nu avea mai mult de trei ani.

Ea zicea că e văduva unui ofiţer, care murise în America, în război. Cumpără un locşor şi zidi acea căsuţă, ce părea atât de frumoasă călătorilor.

De atunci nu mai părăsise niciodată acea locuinţă.

Copilul crescu sub ochii mamei sale, în aerul sănătos al munţilor, neavând alt învăţător decât pe mama sa şi preotul din satul vecin. Cecilia nu primea pe nimeni, în afară de un bătrân gentleman, care venea cu o fată drăgălaşă. Se zicea că e logodită cu Lionel.

Într-o dimineaţă, după evenimentele întâmplate la stâncile Pick Gurdiane, Cecilia sta sub umbra unui arbore citind o carte, când Lionel se apropie de dânsa. El purta un costum de vânător scoţian şi un ogar mare îl urma. Se apropie de mamă-sa şi-i sărută mâna cu respect.

— Te duci iar la vânătoare Lionel? Întrebă ea.

— Da, mamă.

— Dacă ai şti cât de neliniştită sunt când te văd plecând!

— De ce? Ce crezi că mi se întâmplă?

— Ştiu, dar sunt îngrijorată. În sfârşit… du-te şi cerul să te păzească!

Lionel plecă, însă se întoarse iarăşi.

— Mamă, întrebă el, când trebuie să vină sir Robert Walden?

Cecilia zâmbi.

— Tot o iubeşti pe Ellen? Zise ea.

Lionel se înroşi.

— Da! Zise el încet. Ştii că o iubesc.

— Atunci grăbeşte-te, zise Cecilia, căci sir Robert mi-a făgăduit că va veni cât mai curând să ne vadă şi ar putea să sosească chiar astăzi.

Lionel sărută pe mama lui pe frunte şi chemându-şi câinele dispăru printre arbori.

— Doamne! Şopti Cecilia, mi-ai răpit pe bărbatul meu şi pe fiul meu. Am plâns, dar m-am supus voinţei tale. Te rog, ocroteşte pe Lionel.

Cecilia îngenunchease şi se ruga din adâncul inimii.

Rugăciunea ei însă fu întreruptă de tropotul unui cal. Un călăreţ se apropia pe aleea ce ducea la casa ei.

Cecilia scoase un strigăt de mirare, alergând înaintea călăreţului.

Era sir Robert Walden.

— Ah! Nobilul meu amic, zise ea, cât de fericită sunt că te văd… Dar ai venit singur? Urmă ea, căutând cu privirea pe miss Ellen.

Sir Robert descălecă, dădu calul pe mâna unui servitor ce sosise tocmai atunci şi sărutând mâna Ceciliei, se duse cu dânsa în grădină.

— Linişteşte-te, doamnă, zise el, Ellen va fi numaidecât aici. Ştii că e cam capricioasă; s-a dus să facă un ocol prin munţi şi am lăsat-o.

— Atunci, fiindcă suntem singuri, spune-mi ce face copilul meu, ce face Roger?

— Fiul d-tale este muritorul cel mai fericit din lume. Regele l-a numit colonel.

Cecilia împreună mâinile, ridicând ochii spre cer; o lacrimă alunecă pe faţa ei suferindă, dar nu scoase nici un cuvânt.

— Milady, urmă sir Robert, am venit să-ţi cer o favoare!

Biata femeie tresări.

— Trebuie, urmă sir Robert, după ce se gândi un minut, trebuie să te desparţi de fiul d-tale, de Lionel.

Cecilia se sculă.

— Niciodată! Niciodată! Zise ea cu hotărâre.

— Atunci trebuie cel puţin să-l însoţeşti la Londra!

— Pentru ce! Să mă duc la Londra? Dar uiţi hotărârea pe care am luat-o. Toată lumea mă crede moartă. Mi-am schimbat numele şi am renunţat la moştenirea bărbatului meu, marchizul d'Asburthon; şi toate acestea numai pentru a scăpa pe copilul meu de prigoana duşmanilor noştri.

Sir Robert apucă cu blândeţe mâinile Ceciliei.

— Care nu era alta decât nenorocita victimă a infamiilor lui sir Jack, soţia fostului guvernator ai Indiei.

— Pentru fericirea lui Lionel cer aceasta, zise sir Robert.

— Pentru fericirea lui, răspunse Cecilia. Ah! Fericirea o găseşte şi în acest trai ascuns, în această viaţă singuratică pe care o ducem noi aici. Lionel se crede fiul unui ofiţer sărac şi prin urmare nu doreşte mărire. E fericit… De ce vrei să-l trimiţi la Londra?

— Milady! Crezi că fiul d-tale e pe deplin fericit?

Cecilia tresări.

— Ştiu, răspunse ea, că iubeşte pe miss Ellen, nepoata d-tale.

— Ea e capricioasă, uşuratică şi va iubi pe Lionel numai atunci când va vedea că se supune voinţelor ei.

— Doamne! Oftă Cecilia.

— Unchiule, îmi zise într-o zi Ellen, ştiu că cea mai mare dorinţă a d-tale este să iau pe Lionel, de bărbat; aceasta o voi face însă, numai atunci când el va fi ofiţer în armata Regelui!

Cecilia îşi împreună mâinile cu durere.

— Linişteşte-te, zise sir Robert, regimentul în care a căpătat Ellen un grad de locotenent pentru Lionel, nu merge niciodată la război.

— Ea a cerut şi a izbutit?

— Da. A dobândit acel grad de la colonelul Roger d'Asburthon, fiul d-tale, doamnă, fratele lui Lionel, pe care în curând îl vei revedea.

Cecilia, mişcată până în adâncul sufletului şi negăsind cuvinte ca să răspundă, se aruncă în braţele lui sir Robert.

Două zile mai târziu, Cecilia şi fiul său Lionel plecaseră la Londra însoţiţi de Ellen şi unchiul ei, sir Robert Walden.