Capitolul VII.

Ceaţa ce se ridica din Tamisa, acoperi toată partea Turnului cel vechi şi Wappingul cu vălul său cel roşiatec.

Era noapte şi lumina lămpilor nu putea străbate prin ceaţa deasă. Străzile vecine cu malurile Tamisei erau în întuneric.

Un bărbat însă, învăluit într-o manta închisă şi cu o mască neagră pe obraz, cutreiera acele străzi înguste, ca şi când ar fi fost ziuă.

Pe vremea aceea se obişnuia să se iasă cu mască.

Femeia care voia să iasă singură la plimbare îşi punea masca, gentlemanul care umbla după vreo aventură nocturnă îşi punea de asemenea mască, sigur fiind că în libera Engliteră, nimeni nu avea cutezanţa de a-l sili să şi-o scoată.

Omul mascat mergea liniştit înainte. După ce lăsă în urmă Anchor Street, se îndreptă spre Green Banfi King Street care era strada cea mai renumită din tot cuprinsul Wappingului.

Pe la mijlocul acestei străzi înguste se afla o cârciumă, care purta ciudatul nume de „Cârciuma dreptăţii”.

În această casă mare şi plină de fum erau o mulţime de mese şi de scaune şi mai multe irlandeze zdrenţăroase aduceau căni pline de vin şi de bere.

Împrejurul meselor stăteau oameni, locuitori ai cartierului vorbind, înjurându-se, ba, câteodată ameninţându-se cu cuţitele.

În fundul casei era o tribună.

În fiecare seară, la un ceas hotărât, trei bărbaţi stau pe acea tribună gravi ca nişte judecători, îmbrăcaţi ca la curte şi cu nişte peruci uriaşe după moda englezească.

Unul din ei strigă deodată:

— Aduceţi pe acuzat!

Toţi marinarii şi hoţii ce umpleau cârciuma tăcură. Doi bărbaţi, purtând costumul oamenilor poliţiei aduseră pe un biet om înaintea judecătorilor. I se dădu un avocat, procurorul luând cuvântul, îi explică acuzarea.

Auditorii pufneau în râs şi aplaudau la această parodie ce se repeta în fiecare seară.

De aici venea numele de „Cârciuma dreptăţii”.

În acest cuib de hoţi intră omul mascat.

Fără a atrage atenţia adunării, el se aşeză într-un colţ şi porunci să i se aducă o sticlă de vin şi ascultă cu plăcere acuzaţiile procurorului.

După ce fu osândit acuzatul, omul mascat chemă pe una din servitoare.

— Nu cunoşti pe un armurier cu numele de Robert Burdet? O întrebă el.

— Da, monseniore! Răspunse servitoarea, care-şi închipui că un om care intră mascat în Cârciuma dreptăţii trebuie să fie vreun nobil.

— Vine aici în toate serile?

— Da, a şi venit. E acolo.

Servitoarea arătă un bărbat înalt, a cărui faţă lucea ca bronzul.

El sorbea un pahar de Porto, jucând cărţi cu un marinar.

— Spune-i că aş vrea să-i vorbesc, zise omul mascat.

Servitoarea se duse şi armurierul, lăsându-şi partida începută, veni şi se aşeză la masa omului mascat.

— Te numeşti Robert Burdet?

— Da!

— Eşti calfă de armurier?

— Da, la meşterul Bentrik în Ştrand, la „Dragonul de aur”.

— N-ai tu un văr ce se numeşte William?

— Will? Zise armurierul. Da, îmi e văr. Îl cunoaşteţi?

— Vin din partea lui.

— Ah! Zise armurierul privind mai cu băgare de seamă pe omul cu mască fină.

Acesta îşi puse degetul pe buze.

— Ceea ce vreau să-ţi spun, nu trebuie să ştie nimeni!

— Atunci să mergem pe marginea Tamisei, zise Robert; acolo vom fi mai siguri.

Străinul aruncă o monedă de aur şi ieşi urmat de armurier.

Ajungând în stradă, zise:

— Aveţi un cuvânt de ordin, d-ta şi Will.

— Da! Şi dacă d-voastră îl ştiţi, voi face tot ceea ce-mi veţi porunci.

Străinul se aplecă la urechea lui Burdet.

— Mi-a spus Will că cadavrul este îngropat la stânga porţii principale.

— Lucrurile acestea nu le spune la toţi Will; vorbiţi Onoarea Voastră!

— Sunt spade care se rup numaidecât?

— Negreşit! Când primim spade din Birmingham mai întâi le încercăm. Adesea găsim şi câte una cu pai în mijlocul lamei.

— Şi după ce se poate cunoaşte că fierul e tare?

— Un lucrător bun deosebeşte numaidecât oţelul slab de cel tare. Mie mi-e de ajuns să-l pipăi puţin şi să cunosc îndată dacă e bun sau dacă se frânge la prima lovire.

— Se găsesc adesea asemenea lame?

— Câteodată!

— Dacă aş avea mâine nevoie de o spadă de felul acesta?

— Aţi găsi-o.

Omul mascat şi armurierul se opriră pe chei şi se rezemară de stâlpul unui parapet.

— Sper că suntem singuri aici, zise mascatul privind împrejur pe cât îi permitea ceaţa.

— Oh da! Răspunse armurierul.

— Aşadar, ascultă-mă! Mâine, un colonel de vreo douăzeci de ani se va prezenta în prăvălia stăpânului tău pentru a cumpăra o spadă.

— Înţeleg!

— Dacă oţelul spadei ce i se va da va fi slab, vei primi chiar în ziua când se va rupe o sută de lire sterline. Will ţi le va aduce la „Cârciuma dreptăţii”.

— O sută de lire sterline e prea puţin pentru viaţa unui gentleman, răspunse armurierul.

— Fie dar, două sute, zise omul mascat.

— Da după ce îl voi cunoaşte?

— Nu sunt douăzeci de colonei la vârsta de douăzeci de ani!

— Aceasta e adevărat! La revedere.

După aceste cuvinte, omul mascat părăsi pe armurier care se întoarse la cârciumă.

Străinul ieşi din Wapping şi la un ceas după miezul nopţii ajunse înaintea unei case cu două caturi, ale cărei ferestre erau luminate; bătu în uşă de patru ori şi i se deschise.

„Dacă căpitanul Maxwell va fi aici, se gândi el, îşi va pierde şi cei din urmă bani şi atunci se va împuşca.”

Ajungând la catul întâi, omul mascat trecu prin mai multe săli, care erau goale şi numai în cea din urmă dădu peste o societate numeroasă.

Vreo treizeci de bărbaţi, tineri şi bătrâni, stăteau împrejurul unei mese de joc, pe care se vedeau grămezi de aur.

Străinul recunoscu numaidecât pe acela pe care-l căuta.

Era un bărbat de vârstă mijlocie, înalt, cu nişte mustăţi lungi, blonde. El punea tocmai mâna într-o grămadă de aur ce era înaintea lui şi sculându-se o aruncă pe masă zicând:

— Odată, trebuie să se întoarcă norocul!

Dar norocul nu se schimbă; toţi banii căpitanului Maxwell intrară în punga bancherului.

Atunci Maxwell îşi trecu mâna pe frunte şi depărtându-se de la masă se pregătea să iasă. Omul mascat îl opri din drum.

— Ce vrei cu mine? Întrebă căpitanul. Dacă ai venit ca să-ţi plătesc vreo datorie, apoi rău ţi-ai ales momentul. Sunt ruinat şi mă duc să-mi trag un glonţ în cap! Dacă vrei să te cerţi cu mine, atunci ai nimerit bine.

— Căpitane Maxwell, răspunse necunoscutul cu un ton politicos, n-am onoarea de a fi creditorul d-tale, nici nu-ţi doresc moartea. Din contra, vin să-ţi propun să te împrumut cu bani.

— Primesc, zise Maxwell şi, fără a întreba de numele necunoscutului, întinse mâna.

Omul mascat zâmbi.

— Nu juca acum, cărţile nu sunt în favoarea d-tale; ai face mai bine să aştepţi vreun sfert de ceas.

— Crezi?

— Sunt încredinţat, fiindcă eşti disperat. Îţi propun să ne ducem în sala de mâncare şi golind câteva pahare de şampanie, să discutăm.

— Am ghicit, vrei să-mi propui un duel.

— Da!

— Bine, să mergem! Numai să nu-mi ceri ceva care să fie peste putinţă, cu toate că în starea în care mă aflu mi se pare că aş smulge luna de pe cer!

Când ajunseră în sala de mâncare, o găsiră goală. Se aşezară într-un colţ spre a nu fi auziţi de feciori.

— Căpitane, începu străinul umplând un pahar cu vin, dă-mi voie să nu-mi scot masca. N-ai voie să mă cunoşti, până ce nu vom rezolva.

— Fă cum doreşti, răspunse căpitanul.

— Am auzit că eşti meşter în mânuirea armelor.

— Se zice, zise Maxwell, răsucindu-şi mustaţa.

— Adică, de meserie eşti un spadasin!

— Domnule!

— Lasă, îţi voi aduce aminte numai două cazuri din viaţa d-tale.

— Să auzim!

— Nu te-ai bătut cu baronetul sir Edmund H.?

— L-am ucis!

— După aceea, cu baronul B… secretarul trimisului Franţei?

— L-am omorât!

— Prea bine! După moartea lui sir Edmund, ai primit o poliţă în valoare de trei mii lire sterline, plătibilă la banca Engliterei.

— Da, răspunse căpitanul, un dar din partea unui văr al lui sir Edmund, care moştenise însemnata lui avere.

— Şi baroana B… care şi-a ales de soţ pe vărul ei… Nu ţi-a trimis diamante?

— Care erau false! Astfel încât, era cât p-aci să cer arestarea giuvaergiului; iar cutia în care erau închise, nu făcea mai mult de două sute lire sterline.

— Pe care le-ai pierdut în două zile! Aşadar, urmă omul mascat, destupând o a doua sticlă, ai găsit pe un om care este de zece ori mai bogat, decât sir Edmund.

— Bine! Atunci va plăti douăzeci mii lire sterline.

— Prea bine, dar pentru ca, căpitanul Maxwell să nu piardă această sumă la cărţi va primi în tot timpul vieţii, în fiecare lună o rentă, pentru a nu se mai gândi să se arunce de pe turnul Londrei.

Căpitanul scoase din buzunar o pipă pe care o umplu cu tutun.

— Propunerea trebuie să fie studiată, zise el.

— Ei bine! Zise gentlemanul mascat, gândeşte-te în noaptea asta; mâine la opt dimineaţa voi veni la dumneata după răspuns.

— He! He! Sunt sigur, răspunse căpitanul aprinzând un chibrit.

— În sfârşit, zise omul mascat plecând, căpitanul este al meu… dar junele colonel este un bun luptător şi precauţia luată pentru sabie este foarte bună!