Capitolul XI.

După ce plecase Osmany, marchizul se întorsese la oaspeţii săi.

Era puţin cam palid.

— Doamne! Zise sir Robert, ce ai milord?

— Nimic! Un bătrân ofiţer ce-a servit sub tatăl meu, a venit la mine să-mi ceară să-l ajut. Poziţia în care se află m-a mişcat foarte mult. Trebuie să fac ceva pentru el; numai, adăugă marchizul râzând, să nu fie căpitanul Maxwell o piedică.

Sir Robert încruntă sprâncenele.

— Căpitanul Maxwell e un spadasin, zise el, iar nu un adversar leal, zise sir Robert după o pauză. Şi dacă n-aş şti cât de meşter eşti în mânuirea armelor, m-aş teme de viaţa d-tale!

Roger nu a avut timp să răspundă, căci un fecior intră aducându-i o carte de vizită.

Cartea purta numele lui sir James d'Asburthon.

— Cum? Zise Roger, vărul meu, mizantropul, este la Londra?

— De un ceas! Zise o voce de pe pragul uşii.

Sir James apăru într-un costum de călărie şi plin de praf, ca şi cum ar fi făcut un lung drum călare.

— Ce minune vere, zise Roger. D-ta la Londra!

— Este vina d-tale marchize, răspunse sir Robert. M-ai scos din singurătatea în care trăiam şi ai deschis în mine dorinţa de a revedea oraşul.

— Adevărat?

— M-am hotărât să petrec câteva săptămâni la Londra şi după aceea voi reintra în armată.

— Hotărâre minunată, scumpul meu văr! În America a început războiul şi Regele mi-a dat tocmai azi de ştire că regimentul meu va fi cel dintâi care va pleca.

— Fii sigur marchize că nu intru în serviciu ca să rămân la Londra! Vei avea onoarea să lupt sub comanda d-tale!

Sir James salută pe sir Robert Walden.

„Desigur nu ştie că eu l-am ucis pe tatăl său, se gândi sir Robert.”

Sir James zări şi pe Lionel, dar nu prea-l băgă în seamă crezând că e vreunul din prietenii lui sir Robert Walden.

Fiind târziu, Roger îi părăsi pe oaspeţii săi.

— Să nu uităm, zise el către sir Robert, că mâine trebuie să ne sculăm devreme ca să fim la podul Londrei la ora şapte.

— Ce cauţi acolo aşa devreme? Zise sir James prefăcându-se că e foarte mirat.

— Mă bat în duel cu un căpitan, pe nume Maxwell!

— Cum… ce aud? Zise sir James.

Roger atunci îi povesti cele întâmplate.

— Aşteaptă! Îl întrerupse sir James, mi se pare că-l cunosc pe acest om, Maxwell? Da am făcut cunoştinţă cu el în India. E un…

— Da, un mişel!

— Un cartofor şi un spadasin! Dacă aş fi în locul d-tale, marchize, n-aş primi să mă bat cu un astfel de om.

— Nu pot să fac altfel de vreme ce l-am pălmuit.

— Cu atât mai râu! Dar sper că mă veţi primi ca martor.

— Îmi pare rău scumpul meu văr, dar ai venit târziu! Aceşti domni au primit să-mi facă serviciul amical.

Sir James salută.

— Unde ai tras? Întrebă Roger.

— Will trebuie să fi dus caii la hotelul Amiralităţii.

— Atunci rămâi la mine!

Roger sună şi porunci feciorului să pregătească o cameră pentru sir James.

— Ei! Se gândea sir James ducându-se prin fel de fel de săli luxoase la camera ce-i era destinată, cine ştie dacă nu voi fi mâine stăpânul acestui palat!

A doua zi, se sculă, se îmbrăcă şi ieşi printr-o uşă dosnică.

Merse pe jos până la strada Sfântul Carol, unde ajunse la şase şi jumătate.

Intră la un birjar.

Sigur că erau demult înţeleşi, căci acesta nici nu-i dădu timp să-i vorbească.

— Dacă doriţi, urmaţi-mă, zise birjarul trecând în odaia de alături. Toate sunt gata şi Onoarea Voastră se poate travesti.

Zicând acestea, birjarul arătă cu mâna o perucă albă, o manta de birjar şi o pălărie în trei colţuri.

Sir James dezbrăcă hainele sale de călătorie şi îmbrăcă costumul de birjar, sub care era peste putinţă să-l mai recunoşti.

După ce isprăvi toaleta, el puse două monede de aur în mâna birjarului, se sui pe capra birjei, ieşi din strada sfântul Carol şi veni să se oprească în apropierea casei lui Roger.

La ora şapte fără ceva, marchizul ieşi urmat de sir Robert şi de Lionel. Erau înfăşuraţi în nişte mantale lungi. Se apropiară de birjă.

— Liber eşti? Întrebă sir Robert.

— Da monseniore!

— Du-mă la podul Londrei!

Câte trei se suiră în birjă, care plecă. Roger ducea cu el spada ce-o primise de la Osmany. Trăsura ajunse la şapte punct, la podul Londrei.

Căpitanul Maxwell care venise pe jos, aştepta cu martorii săi, doi sublocotenenţi din regimentul său.

— Domnii mei, zise sir Robert Walden; mi se pare că strada Sfântul George ar fi mai bine aleasă pentru duel, decât locul unde ne aflăm.

— Tocmai aceasta era să vă cerem şi noi, răspunse unul din martorii căpitanului.

Prietenii marchizului se urcară iarăşi în trăsură cu Roger. Căpitanul schimbă o privire repede cu birjarul. După câteva momente, ajunseră în strada Sfântul George, care era pustie la vremea aceea.

Un poliţist, care trecea pe acolo, se apropie de ei, dar văzând că sunt militari, se depărtă, pentru că militarii erau liberi să se bată în duel.

Trăsura se opri la câţiva paşi de luptători, astfel încât sir James putea să observe toate mişcările lor.

Roger şi căpitanul îşi scoaseră tunicile şi ridicând mânecile cămăşilor, făcură un pas înainte.

Sir James se uită la spada marchizului.

— Dacă căpitanul va face ceea ce i-am zis, se gândi el, spada lui Roger se va frânge îndată.

Spadele se încrucişară; sir James era atât de mişcat, încât abia răsufla.

Căpitanul dădu două lovituri în spada marchizului, dar aceasta nu se frânse.

— Ce înseamnă asta? Se gândi el, oare n-a luat spada ce i-am ales-o? Să procedăm altfel.

Apoi întrebuinţă o lovitură, care până atunci îi reuşise minunat şi cu care trimisese opt suflete pe lumea cealaltă. Roger pară lovitura şi făcu să-i sară spada din mână.

— Pe coarnele satanei! Îşi zise căpitanul, sărind înapoi, nu mai înţeleg!

Maxwell îşi luă spada de jos şi duelul reîncepu. Căpitanul de spahii întrebuinţă toate puterile, ca să facă să zboare spada din mâna marchizului. Dar Roger, liniştit para toate loviturile. Deodată, pe când Maxwell se repezea la el, marchizul întinse braţul şi-l lovi drept în piept.

— Mii de cartuşe! Strigă căpitanul, căzând într-un genunchi, mi se pare că mi-am găsit stăpânul!

Spada lui Roger îi intrase în umărul stâng şi ieşise în partea cealaltă.

Martorii ridicară pe căpitan, care îşi adună toate puterile spre a putea vorbi, dar sângele îi ieşea din gură şi el căzu jos fără viaţă.

Sir James, îngrozit, îngălbenise. Planul său era răsturnat.

— Domnilor! Zise sir Robert către martorii lui Maxwell, cred că sunteţi convinşi că toate s-au petrecut în cea mai mare regulă.

Ofiţerii se înclinară; Roger îi salută şi se sui în trăsură cu prietenii săi. Numai atunci băgă de seamă că e rănit.

— La Asburthon House!

— Zise sir Robert vizitiului.

Sir James turbat de mânie, dădu bici cailor. Un minut îi veni în gând să răstoarne trăsura în Tamisa şi să se înece împreună cu Roger, care desigur trebuia să aibă un talisman.

Când ajunseră la palat, sir Robert şi Lionel ajutară pe marchiz să se dea jos şi îl duseră în camera lui.

Rana lui nu era primejdioasă, însă Roger pierduse mult sânge şi când îl puseră în pat leşină.

Sir Robert porunci să cheme pe Bolton. Până la venirea lui voi să-i lege rana.

În acest scop rupse mâneca cămăşii.

Dar, deodată scoase un ţipăt de mirare. Pe umărul nobilului marchiz Roger d'Asburthon, se vedea o cicatrice cu semnul cabalistic ce îl au ţiganii.

Peste o jumătate de ceas sosi doctorul Bolton. El petrecuse toată noaptea într-o cârciumă, jucând cărţi şi era puţin beat. Sir Robert dezveli braţul marchizului, care era tot leşinat.

— Ce o fi asta! Întrebă el pe Bolton.

Bolton tresări, îşi trecu mâna pe frunte şi se dezmetici îndată.

Lionel ieşi din cameră ca să poruncească ceva. Marchizul era în nesimţire; sir Robert putea să vorbească fără grijă.

Dar Bolton nu mai era beat. Privind rana marchizului el răspunse cu o voce liniştită.

— E numai o zgârietură, peste trei zile se va vindeca.

Sir Robert apucă mâna lui Bolton.

— Te întreb, de unde provine acest semn?

— De unde să ştiu eu?

— Bolton, zise sir Robert, punând mâna pe spada lui Roger, îmi vei spune adevărul sau te voi omorî fără îndurare.

Sir Robert rosti aceste cuvinte cu o aşa linişte, o aşa hotărâre, încât oricare altul afară de Bolton s-ar fi înspăimântat. Dar doctorul nici nu se tulbură.

— Pe câmpul de luptă nu se omoară medicii, zise el, arătând braţul sângerând al marchizului.

Sir Robert plecă capul.

— Taina pe care voiţi s-o aflaţi de la mine, nu e a mea urmă Bolton; de aceea o păstrez precum păstraţi şi taina d-voastră.

Sir Robert îngălbeni la aceste cuvinte.

— Ştiu că miss Ellen este ţigancă, urmă Bolton, ştiu că ai cumpărat-o de la tatăl ei, acel ţigan care umbla cu o veveriţă. Tăceţi, sir Robert Walden. Fiecare din noi să-şi păstreze secretul.

— Ai dreptate murmură sir Robert; trebuie să mă supun; o voce tainică îmi şopteşte, că nu trebuie să mai stau nici un moment aici.

Zicând acestea, baronetul părăsi camera marchizului.

— Ah! Îşi zise doctorul, după ce rămase singur; sir Robert în zadar mă întreabă; e adevărat că Bolton bea puţin cam mult; dar vinul nu-i dezleagă limba niciodată.