Capitolul III.

Douăzeci şi patru de ore mai târziu, marchizul d'Asburthon intra, vesel, în clubul Frumoşilor. Apariţia sa era un adevărat triumf. Erau opt zile de când nu-l mai văzură şi apariţia sa fusese întâmpinată cu urale.

— Unde aţi fost? De unde veniţi? Îl întrebau din toate părţile.

— Domnilor, răspunse Roger, am fost puţin bolnav şi am stat în cameră pentru câteva zile.

— Aţi greşit că nu aţi venit ieri, dragul meu marchiz, îi spuse sir Edward Johnson.

— De ce?

— Pentru că aţi fi văzut o persoană curioasă, pe care ne-a prezentat-o bancherul Brixworth.

— În primul rând, spuse marchizul, mi se pare curios că d-l Brixworth îşi permite să-şi prezinte prietenii clienţilor clubului.

— Acesta este un hidalgo, un grande de Spania, acoperit de diamante, continuă sir Edward.

— Cum se numeşte?

— Don Pedro y Rentes, etc., etc.

— Şi, în cele din urmă, l-aţi primit ca pe un membru temporar?

— Da, spuse sir Arthur Rood; acest domn se presupune că deţine o mină de aur în Peru. Este regretabil faptul că este la fel de ridicol pe cât este de urât.

— Prostii! Spuse marchizul, acest mândru castilian este, probabil, vărul Cavalerului tristei figuri16.

— El a făcut ieri o partidă cu contele de Morton şi, cu multă galanterie, a pierdut o mie cinci sute de livre.

— Este un câştig frumos! Spuse Roger cu indiferenţă.

— Nu-l ştiam, spuse sir Arthur Rood, decât pe nababul Osmany să fie în stare să joace o astfel de sumă.

Numele lui Osmany îl făcu să tresară pe marchizul Roger.

— Apropo, domnilor, spuse el, puteţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat cu el?

— Cu cine? Cu Osmany?

— Da.

— Am auzit spunându-se, răspunse sir Edward, că se află pe domeniile sale din Scoţia.

— Ah!

— Un alt personaj ciudat! Murmură sir Arthur.

— Nu se ştie, continuă un alt membru al clubului Frumoşilor, nici cine este sau de unde provine, dar, sincer, este la fel de bogat, la fel de generos ca un fiu de rege, extrem de curajos şi aventuros cum nu mai există.

— Acest bagaj de calităţi, spuse sir Arthur, ne-a determinat să nu-i refuzăm accesul în clubul Frumoşilor.

— Sunt de aceeaşi părere, murmură Roger care deveni îngândurat.

Un tânăr cu obrajii rozalii şi cu buzele abia umbrite de o mustăcioară aurie, luă cuvântul, la rândul său:

— Domnii mei, spuse el, acest Osmany este un personaj mult mai ciudat decât vă închipuiţi.

— Bah! Spuseră cei din jur.

— Dacă vine aici, îmbrăcat somptuos, continuă naratorul, el nu se privează de a alerga pe străzile Londrei şi prin cele mai sărace cartiere, într-un costum de marinar.

— Acesta este un roman adevărat, spuse unul dintre ascultători.

— L-am întâlnit.

— Îmbrăcat ca un marinar?

— Da, cu o jachetă maro şi o pălărie impermeabilă.

— Şi unde era el?

— L-am urmărit şi l-am văzut intrând în Wapping.

Şi, cum se protesta, povestitorul adăugă:

— L-am văzut acostând un bărbat simplu, un ţigan, şi vorbindu-i familiar.

Cuvântul „ţigan” îl făcu pe marchiz să tresară.

— Dar, spuse la rândul său, cu intenţia de a deturna conversaţia, aţi vorbit mai devreme de un spaniol care mi se pare la fel de interesant ca domnul Osmany, domnii mei?

— Desigur.

— Şi de unde a venit acest domn?

— Din America. El spune că s-a întâlnit cu vărul d-voastră.

Un zâmbet amar apăru pe buzele lui Roger.

— Nu ştiu un alt văr decât pe sir James Asburthon.

— Despre el vorbeşte.

— Şi l-a întâlnit?

— Da, ca prizonier al americanilor.

— Când?

— Nici nu sunt trei luni.

— Domnilor, spuse Roger, nu este posibil pentru că sir James Asburthon a fost ucis în urmă cu şase luni, în timpul ultimului atac de la fortul St. George.

— Asta este ceea ce i-am spus şi eu lui Don Pedro, dar el şi-a susţinut afirmaţia.

— Ah! Cred că, spuse sir Arthur, veţi avea o explicaţie cu el, uite-l!

Într-adevăr, domnul Don Pedro y Rentes y Sandoval y Lucienda da Sylvanah Pepol, grande de Spania, etc., etc., intră în acest moment, condus de bancherul Charles Brixworth.

Acest personaj salută cu o rigiditate automată şi se încruntă la vederea marchizului Roger d'Asburthon. Roger privea cu uimire acest grotesc personaj sub învelişul căruia nu ar fi recunoscut pe nepotul tatălui său, sir James, fantoma de la bătrânul castel d'Asburthon. După ce se schimbară complimentele uzuale, sir Arthur Rood luă cuvântul:

— Excelenţă, spuse el, permiteţi-mi să vă prezint domnului marchiz Roger d'Asburthon.

Spaniolul salută.

— Am cunoscut, spuse cu un accent străin, un gentilom cu acest nume.

— Ah! Spuse Roger, şi unde l-aţi cunoscut, Excelenţă?

— În America. Acest domn era prizonier al generalului rebelilor, Jackson.

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă? Spuse Roger.

Spaniolul păru că reflectează.

— Suntem în luna august, spuse el. S-a întâmplat în luna mai, deci în urmă cu puţin mai mult de trei luni.

Roger clătină din cap.

— Atunci, spuse el, Excelenţa Voastră a întâlnit un fals sir James.

— Oh!

— Adevăratul sir James este mort de mai mult de şase luni.

Dar spaniolului nu-i venea să creadă. Un zâmbet rece îi încreţi buzele palide.

— Înseamnă că a fost crezut mort, spuse el.

— Excelenţă, continuă Roger, un om care primeşte două gloanţe în spate şi care cade de la o înălţime de cincizeci de picioare, în douăzeci de stânjeni17 de apă, nu se mai poate întoarce pe planeta noastră.

— Nu este adevărat, spuse falsul spaniol. Sir James, rănit numai, a fost recuperat de către o barcă americană şi luat prizonier de război.

— Este imposibil, murmură Roger ale cărui sprâncene se încruntară violent.

Hidalgo-ul se aplecă spre el, şi adăugă în şoaptă:

— El m-a însărcinat cu un mesaj pentru Graţia Voastră.

Marchizul îl fixă cu privirea.

— Verbal sau scris? Întrebă el.

— Un mesaj verbal.

Roger tăcu. El înţelese din privirea misterioasă a spaniolului, că nimeni altcineva decât el nu trebuia să audă ce urma să-i spună. Atunci spaniolul adăugă:

— Domnule marchiz, eu m-am prezentat aici doar în speranţa de a vă întâlni. Am să vă fac o comunicare dintre cele mai importante din partea lui sir James.

— Excelenţă, răspunse Roger a cărui voce trăda o puternică emoţie, dacă nu puteţi vorbi de faţă cu alţi martori, putem stabili o întâlnire.

Spaniolul păru să se gândească.

— Există puţini oameni aici la ora două dimineaţa, spuse el.

— Da, de obicei.

— Dacă Graţia Voastră vrea, aproape de miezului nopţii sau de ora unu, vă voi propune un joc de şah şi, în felul acesta, probabil, vom putea vorbi.

— Fie, spuse Roger, care-şi privi ceasul. Acum este zece şi jumătate. Am o întâlnire la unsprezece, dar contaţi pe mine că mă voi întoarce.

Spaniolul se-nclină şi merse cu gravitate să se aşeze la o masă de joc, care fusese pregătită într-o clipă. El puse lângă el portofelul său plin de bancnote şi spuse:

— Domnii mei, vă cer o revanşă.

— Excelenţă, spuse Roger, zâmbind, vă sfătuiesc să nu-i menajaţi pe aceşti domni.

— De ce, milord?

— Pentru că intenţionez să vă propun o partidă de şah.

Spaniolul îşi înclină capul uşor în semn de aprobare.

— Am o observaţie să vă fac Graţiei Voastre, spuse el. Se joacă Wist, Boston şi toate jocurile care au de faţă martori. Jocul de şah, care este un adevărat duel, cere meditaţie şi linişte.

— Este şi părerea mea şi cred că doi campioni serioşi se vor izola într-o cameră închisă şi vor juca tęte-ŕ-tęte18.

— Consider, continuă spaniolul cu aceeaşi gravitate, că un joc între doi gentilomi ca noi nu poate avea o miză mai mică de cinci sute de livre.

— Sunt de acord, spuse marchizul Roger cu răceală.

— Bravo! Strigară toţi cei care se aflau în jur. Putem să deschidem pariurile?

— Da, cu siguranţă, domnii mei, răspunse Roger. Partida va începe la ora unu dimineaţa.

— De ce nu imediat?

— Dar, răspunse Roger, pentru că trebuie să plec şi nu mă voi întoarce decât înainte de ora pe care am avut onoarea să v-o indic.

— Fericitule! Murmură sir Arthur Rood, este, fără îndoială, o doamnă blondă şi gingaşă care vă aşteaptă.

Marchizul părăsi sala de joc, ajunse la scara clubului şi coborî în curte unde trăsura lui îl aştepta.

Prezenţa neaşteptată a doamnei Cecily, dacă vă amintiţi, la hotelul d'Asburthon, cu o zi în urmă, atunci când marchizul Roger şi Lionel au fost pe punctul să se angajeze într-o luptă exagerată, nu a fost rezultatul întâmplării. Era opera lui miss Ellen. Văzându-l pe Lionel plecând disperat, nepoata lui sir Robert Walden îşi spunea: „Acum, Lionel va dori să-l omoare pe Roger şi rezultatul pe care-l aştept este aproape. Să alerg s-o previn pe lady Cecily.”

Tânăra părăsi hotelul prin grădină, astfel reducând cu mai mult de jumătate distanţa pe care ar fi avut-o de parcurs; ea ajunse la uşa casei doamnei Cecily, şi intrând în casă, o găsi pe săraca mama îngrijorată că fiul său nu s-a întors, plecat în acea noapte de acolo pentru prima după întâlnirea sa cu Osmany, şi îi spuse fără preambul:

— Fugiţi, doamnă, la hotelul d'Asburthon şi nu mai pierdeţi timpul, pentru cei doi fii ai d-voastră se vor bate!

Ştim restul. Lady Cecily a ajuns la timp pentru a-i separa pe combatanţi şi noi am văzut scena care a urmat. Sir Robert Walden nu a avut explicaţii clare cu lady Cecily, şi el a sugerat că Roger ar putea să fie un fiu natural al răposatului lord Asburthon, cu toate acestea, el nu a afirmat acest lucru. De asemenea, abuzând, fără îndoială, de generozitatea lui Roger şi de mângâierile sale, biata femeie exclamă:

— Oh! Da, tu trebuie să fii copilul meu!

Şi apoi Roger uită scena oribilă din clubul Hermina, strigătele acelei nebune, Cynthia, dispariţia lui Bolton, toate aflate sub misterioasa protecţie a acelui mogul Osmany care dăduse o altă turnură întâmplărilor. El se credea din nou fiul legitim al răposatului marchiz Asburthon şi petrecu o oră de fericire cu Lionel şi acea femeie pe care o considera mama sa, punându-şi întrebări unul altuia, mirându-se de ce lady Cecily răspândise zvonul morţii sale. Pentru un timp îndelungat, săraca mamă povesti rând pe rând despre suferinţele din viaţa sa; ea îi povesti lui Roger despre odioasele şi nedreptele insinuări inspirate de infamul sir Jack, fratelui soţului său, la naşterea lui Lionel, şi necesitatea pe care a găsit-o de a se crede în moartea acestui copil, teama de ura oarbă a lordului Asburthon.

— Dar, strigă Roger, după ce tatăl meu a murit, de ce nu ai venit la mine să-ţi deschizi braţele şi să-mi spui: „Eu sunt mama ta şi acesta este fratele tău”.

— Bietul copil, murmură lady Cecily, tu nu ştii că m-am temut de legea care reglementează aristocraţia engleză. Ah, am fost nebună să cred un moment că Lionel…

Ea nu termină şi Roger o întrerupse.

— Doamnă, spuse el, legea engleză protejează numai pe cei care o invocă, dar eu nu recunosc această lege care îl nedreptăţeşte pe fiul cel mic în beneficiul fiului mai mare.

Şi întinzând mâna spre Lionel, el adăugă:

— Vom împărţi tot, frate, totul, aurul şi demnităţile, şi de la prima întrevedere, voi cere regelui să autorizeze efectuarea acestui partaj.

Lady Cecily îl luă din nou în braţe pe Roger.

— Ah! Spuse ea, ai o inimă nobilă!

Cum putea Roger, după această nouă îmbrăţişare, să suspecteze că această frumoasă şi nobilă femeie care-l acoperea cu mângâieri şi care-l inunda cu lacrimile sale, nu era mama lui? Lady Cecily şi Roger au fost de acord ca existenţa acesteia şi a celui de-al doilea fiu al său să rămână secrete până la următoarea reuniune a Camerei Lorzilor, deoarece Lionel, uimit de tot ce vedea şi auzea, nu avea puterea de a vorbi.

Roger îi escortă pe mama sa şi pe fratele său la casa lor; apoi, în momentul în care urma să-l părăsească pe Lionel, el se aplecă la urechea sa şi îi zise:

— Eu renunţ la miss Ellen; tu vei fi cel care se va căsători cu ea.

Şi el fugi imediat pentru că se temea să nu cedeze în faţa unui astfel de sacrificiu şi cum ajunse acasă, izbucni în lacrimi. Dar, marchizul Roger d'Asburthon era la înălţimea celui mai cavaleresc devotament. După ce îşi plânse dragostea, Roger îşi reveni, atras de o nouă putere din vastitatea altruismul său şi, a doua zi, el scrise aceste cuvinte adresate lui miss Ellen.

„Miss Ellen, trebuie să vă văd astăzi. Este vorba de fericirea d-voastră şi de restul vieţii mele.”

Miss Ellen, care citi biletul, răspunse: „În aceasta seară, la ora unsprezece, la căsuţa mea.”

Şi Roger îşi petrecu ziua întărindu-şi decizia; şi seara, când intră în clubul Frumoşilor, atitudinea sa calmă, privirea sa liniştită şi zâmbetul de pe buze, spuneau cu elocvenţă că el îşi găsise în inima lui puterea necesară pentru a duce la îndeplinire acest sacrificiu suprem.

— Mergi în josul râului Tamisa, pe malul său drept, spuse vizitiului său, care îşi mână caii cu rapiditatea unui fulger.

În timpul călătoriei, Roger încercă să-şi imagineze fericirea viitoare a lui Lionel, curajul de care avea nevoie pentru a sprijini această fericire. Dar, dintr-odată el îşi aminti de ceea ce se spunea la club referitor la Osmany.

„Dar de ce, totuşi, acest om mă protejează? Se întrebă el din nou, fără să-şi poată răspundă. De ce acest om s-a aflat de multe ori pe drumul meu, acest om, despre care se spune că are relaţii misterioase cu ţiganii?”

Şi începu să se gândească la Cynthia, la semnul fatal pe care Bolton îl îndepărtase de pe umărul său, la dispariţia acestuia din urmă, la toate aceste întâmplări care, de mai multe ori deja, i-au aruncat în suflet o durere amară. Dar, lucru ciudat, de data aceasta, inima lui nu-i mai bătea repede, ci dimpotrivă, el îşi ridică capul cu mândrie şi spuse: „Dacă ar fi aşa, aş pleca pentru totdeauna, după ce Lionel ar fi recunoscut ca moştenitorul meu.”

Şi în timp ce gândea astfel, pregătindu-se, dacă ar fi necesar, la un sacrificiu suprem, el ajunse la căsuţa lui miss Ellen.

O lumină slabă se zărea printre obloane. Inima lui Roger bătea puternic, sudoarea îi inundă fruntea, un ultim oftat îi ieşi din piept.

„O, Dumnezeule! Murmură el, fă-mă să fiu puternic până la capăt!”

Şi el bătu încet la uşă.

Chiar miss Ellen veni să deschidă. Ţiganca radia de graţie şi frumuseţe; o frumoasă culoare naturală îi acoperea fruntea; ea privi în jos văzându-l pe Roger. Roger, printr-un suprem şi sublim efort, redevenise liniştit şi stăpân pe sine.

— Miss Ellen, spuse el intrând în micul salon, în care se petrecură deja atâtea evenimente, vă rog să mă iertaţi pentru că au trecut zece zile întregi, fără să vă dau nici un semn de viaţă.

— Din păcate! Oftă ea, uitându-se în jos, înţeleg, milord.

— Ce aţi înţeles? Spuse el, tresărind.

— Am înţeles, murmură ea cu voce foarte redusă, ca şi cum fiecare cuvânt o lovea dureros în adâncul inimii, am înţeles că nu mă mai iubiţi.

Roger îşi înăbuşi un ţipăt, dar el avu curajul stoic de a nu-i cădea la picioare.

— Vă înşelaţi, spuse el; v-am iubit în urmă cu zece zile, v-am iubit până ieri… şi dacă… astăzi am puterea de a renunţa la iubirea d-voastră… este pentru că un altul, mult mai demn…

Se opri. Miss Ellen se clătină şi părea gata să leşine. El o susţinu în braţe şi zise:

— Lionel vă iubeşte.

— Oh! Ştiu, spuse ea.

— El vă iubeşte până la moarte.

— Dumnezeule! Spuse ea, dar eu vă iubesc… eu…

— Şi Lionel este fratele meu, adăugă Roger cu calm.

— Fratele vostru! Strigă ea, cu o uimire, pe cât de inocentă, pe atât de minunat jucată, încât Roger ar fi jurat pe propria onoare că niciodată ea nu bănuise această înrudire.

— Da, răspunse el, Lionel este al doilea fiu al marchizului d'Asburthon.

Miss Ellen părea tulburată de ceea ce-i spusese Roger.

Marchizul continuă:

— Lionel este tânăr, este frumos, el va fi bogat pentru că voi împărţi averea mea cu el. Trebuie să fiţi soţia lui. Miss Ellen, trebuie. În trei zile, un preot vă va uni pe amândoi în capela hotelului d'Asburthon.

Miss Ellen scoase un strigăt înăbuşit şi alunecă fără viaţă în braţele lui Roger. La acest strigăt, se deschise uşa şi o bătrână intră în grabă; Roger o recunoscu pe menajera tinerei.

— Ţine-o, spuse el cu o voce afectată, du-o în camera ei şi dă-i să inspire nişte săruri; eu nu voi avea puterea de a aştepta să-şi deschidă ochii.

Şi, nefericitul tânăr ieşi, încercând să nu plângă şi murmurând:

— Sacrificiu s-a realizat! Doamne, apără-mă acum, şi dă-mi puterea să nu mă omor, pentru că sinuciderea este o impietate!

Se auzi sunetul trăsurii care se îndepărta.

Atunci, miss Ellen se ridică brusc şi un zâmbet îi apăru pe buze.

— Bietul băiat! Spuse ea concediindu-şi menajera.

Apoi, merse ghemuită ca o pisică la un scaun mic şi începu următorul monolog: „Eu cred acum că ce a fost mai important, am făcut. Sir Robert Walden, întorcându-se din Scoţia, mă va găsi ca soţia lui Lionel. Lady Cecily este de partea mea, pentru că acum ea este convinsă că Roger este fiul său, şi ea nu este de acord cu scrupulele lui sir Robert Walden, care nu admite că o ţigancă poate deveni vreodată soţia unui pair de Englitera. Lady Cecily, prin urmare, nu se va opune căsătoriei mele. Căsătoria fiind încheiată, îmi va fi uşor să-i dovedesc onestului Roger că este fiul ţigăncii Cynthia. Şi atunci, termină ţiganca cu un zâmbet diavolesc, cu un gest cavaleresc, Roger se va grăbi să predea scaunul de pair pentru a i-l trece iubitului său frate, Lionel. Haide! Eu voi fi marchiză de Asburthon.”

Cum pronunţă în şoaptă aceste cuvinte ambiţioase, miss Ellen se ridică brusc şi ascultă. I se părea că aude, afară, paşi înăbuşiţi şi şoapte. Ea deschise repede fereastra şi se aplecă în afară. Dar noaptea era întunecoasă şi, în scurt timp, liniştea domni în preajma căsuţei.

„Este şuierul vântului printre copaci, spuse ea, sau o barcă ce urmează cursul Tamisei. Sunt nebună că mai am încă temeri, deoarece Jean de Franţa este mort!”