Capitolul IV.

Cu toate acestea, pe măsură ce Roger se apropia de Londra, el simţi o uşurare a durerii sale.

„Lionel va fi fericit! Îşi spunea el din când în când. Eu mă voi duce departe pentru câţiva ani, voi cere să mă întorc în America şi, probabil, voi avea dreptul şi norocul de a muri glorios pentru regele meu şi pentru patria mea. Şi apoi, cine ştie? Adăugă tânărul nobil, cine ştie dacă lui Dumnezeu nu-i va fi milă, dacă timpul nu va cicatriza rana cea mai adâncă din sufletul meu? Cine ştie dacă nu-mi va fi dat să revin în Englitera, după o lungă absenţă şi de a o găsi pe miss Ellen fericită; dacă nu voi avea curajul de a o iubi la fel ca pe o soră?”

Roger încercă să-şi abandoneze aceste gânduri de consolare după ce ajunse la clubul Frumoşilor.

Deşi miezul nopţii sunase de mult timp, acolo se afla o reuniune numeroasă. Provocarea făcută de Don Pedro şi acceptată de către marchiz i-a reţinut pe principalii membri ai acelei reuniuni aristocratice. Roger era aşteptat cu nerăbdare. Don Pedro anunţase deja că dorea să lupte în privat.

Prin urmare, rezervase pentru acest turneu un micuţ salon unde tabla de şah era aşezată în apropierea unei ferestre. Pe o masă din apropiere, se afla o tavă de argint aurit pe care puteai vedea o sticlă cu vin de Porto şi două pahare din cristal de Boemia. Don Pedro era deja aşezat în faţa tablei de şah. Roger intră cu surâsul pe buze şi cu faţa palidă, ca acei gladiatori care-l salutau pe Cezar înainte de a muri. Don Pedro se ridică şi-i veni în întâmpinare. Membrii clubului îl însoţiră pe Roger în micuţul salon, dar se opriră în faţa pragului.

— Domnilor, spuse marchizul, permiteţi-ne să închidem uşa. Ea nu se va redeschide decât după terminarea confruntării.

— Domnii mei! Strigă sir Arthur Rood, pariurile s-au deschis. O sută de livre pentru marchizul Roger.

— Eu pariez pentru Don Pedro, răspunse bancherul Brixworth.

Pariurile începură să curgă de partea cealaltă a uşii.

— Domnul meu, spuse Don Pedro y Rentes, aşezându-se în faţa tablei de şah, obişnuiesc să golesc un pahar cu vin de porto, înainte de a-mi aşeza piesele.

— Bună idee, spuse Roger, luând sticla cu vin de Porto şi turnând în pahare.

Cei doi adversari se înclinară uşor înainte de a bea şi puseră în acelaşi timp paharele lor pe jumătate pline, înapoi, pe tavă. Apoi, imediat, jocul începu.

În timp ce îşi muta piesele, Don Pedro y Rentes răsucea între degetele mâinii stângi un inel mare pe care strălucea un rubin dintre cele mai preţioase. Făcând o mişcare pentru a-şi apropia scaunul, inelul alunecă de pe degetele lui Don Pedro şi ajunse sub picioarele marchizului. Roger se aplecă să-l ridice.

Chiar dacă această mişcare fu destul de rapidă, sir James avu timp să întindă mâna spre paharul lui Roger şi să arunce o biluţă neagră care se dizolvă instantaneu în vinul de Porto. Roger, care ridică inelul, i-l predă spaniolului, care îi mulţumi cu graţie şi care şi-l puse pe degetul inelar al mâinii stângi.

— Pardon, Excelenţă, spuse Roger punându-şi coatele pe masă, ştiţi de ce am acceptat să joc şah?

— Fără îndoială. Am să povestesc Excelenţei Voastre despre sir James, vărul d-voastră.

Don Pedro se lăsă pe spate în scaunul lui ca un om care are de gând să înceapă o lungă conversaţie.

— Imaginaţi-vă, continuă el, că sir James a fost salvat de americani.

— Deja mi-aţi spus-o.

— Exact. Cu toate acestea, în trecerea prin tabără a generalului Jackson, am avut onoarea de a-l întâlni.

— Să nu vă aşteptaţi la vreun compliment.

— Şi el m-a însărcinat cu un mesaj pentru Excelenţa Voastră.

— Ah, ah!

— Sir James voia să se întoarcă în Englitera.

— Este un ticălos îndrăzneţ, spuse marchizul.

— El se căieşte de lucrurile rele pe care le-a făcut asupra Excelenţei Voastre.

Marchizul zâmbi batjocoritor şi îl privi pe Don Pedro direct în ochi.

— Şi eu, spuse el, regret că nu i-am zburat creierii cu mâna mea.

În timp ce Don Pedro era pe cale de a răspunde marchizului, fereastra aflată în stânga mesei se deschise brusc împinsă de o rafală de vânt, şi un curent de aer destul de violent stinse cele două lumânări ale candelabrului plasat lângă tabla de şah.

— Uf! Această rafală de vânt nenorocit, spuse Roger care se ridică şi luă candelabrul pentru a merge să-l reaprindă de la focul din vatră, în timp ce sir James închidea fereastra, care dădea într-un balcon mare de piatră. Această operaţiune atât de simplă nu dură mai mult de o secundă în plus ca atunci când marchizul se aplecă mai devreme să caute inelul de rubin de sub masă. Cu toate acestea, în aceste câteva secunde de surpriză şi lipsă de acţiune, un braţ se întinse prin această fereastră care se deschise atât de brusc şi schimbă paharele între ele. Paharul marchizului era acela care fusese pus în faţa fotoliului lui Don Pedro, şi paharul acestuia din urmă se afla lângă punga marchizului. Ambii jucători s-au întors să se aşeze la masă. De cealaltă parte a uşii marelui salon, pariorii aşteptau cu nerăbdare rezultatul partidei. Roger şi Don Pedro auzeau şoapte.

— Spuneaţi, Excelenţă, reluă Roger, că onoratul meu văr regretă faptele sale urâte şi doreşte să se întoarcă în Englitera?

— Da, Graţia Voastră, şi mă pun chezaş în ceea ce priveşte sinceritatea lui.

— Vă sfătuiesc, spuse Roger cu calm, să nu garantaţi aceste false regrete, nici cu onoarea d-voastră, nici cu averea d-voastră, nici cu capul d-voastră, şi să nu continuaţi de a vă mai angaja în această acţiune; beau pentru ca vărul meu aflat în dizgraţie, sir James Asburthon, să fie cât mai curând spânzurat.

Apoi luă paharul său cu vin şi-l goli dintr-o înghiţitură.

— Amin! Spuse Don Pedro ca un fel de încheiere şi, întocmai ca Roger, îşi goli paharul.

Partida se derulă foarte repede în timp ce partenerii discutau. Don Pedro era, la acest joc, o forţă imbatabilă. Roger pierdu treptat terenul şi în curând a fost şah-mat. Apoi se ridică şi îi spuse adversarului său cu o curtoazie a unui mare lord:

— A primi o atât de frumoasă lecţie pentru cinci sute de livre, domnule, nu este nici o pierdere.

Şi el deschise uşa spre salonul cel mare.

— Domnilor, spuse el, cei care au pariat pe mine, să mă ierte.

— Aţi pierdut? Spuse sir Arthur Rood.

— Da, am pierdut.

Se produse rumoare printre „frumoşi”. Cei care pierduseră îşi plăteau datoria vociferând; câştigătorii se extaziară de abilitatea lui Don Pedro. Acesta din urmă încerca să se eschiveze, dar, în timp ce îşi lua rămas bun, un nou personaj intră în club.

— Atenţie! Strigă sir Arthur Rood, priviţi o fantomă.

— Hei! Hei! Cine ştie? Răspunse noul venit.

La vederea acestui membru întârziat, Don Pedro-Sir James păli sub masca de pe faţa lui şi Roger tresări brusc.

— Iată-l pe mogulul Osmany, spuse sir Edward Tompson, domnul cel mai excentric din cele trei regate.

Osmany, pentru că el era, salută pe membrii clubului Frumoşilor şi spuse:

— Am auzit, domnilor, de o partidă de şah.

— Partida s-a jucat.

— Ah!

— Şi, iată câştigătorul, spuse Roger, care se uita la Osmany cu atenţie.

El îl arătă cu mâna pe Don Pedro. Falsul hidalgo făcu o reverenţă.

— Într-adevăr! Spuse Osmany, Excelenţa Sa, domnul Don Pedro y Rentes.

— Ştiţi numele meu?

— Nu este vreunul care să nu vă ştie în Londra, la această oră.

Don Pedro făcu încă o reverenţă.

— Ei, bine, spuse Osmany, dacă Excelenţa Voastră vrea să-mi facă onoarea de a se măsura cu mine…

— La şah? Întrebară majoritatea membrilor clubului.

— Da, fără îndoială.

— E târziu, murmură Don Pedro care era dornic să părăsească clubul, uitându-se din când în când la marchizul Roger, a cărei faţă nu trăda nici o suferinţă. Dar Osmany continuă:

— Urmaşii lui Fernand Cortez nu bat în retragere în faţa unui indian sărac aşa ca mine!

— Este imposibil! Se auziră mai multe voci.

— Susţin această părere, adaugă marchizul Roger zâmbitor.

Don Pedro acceptă provocarea, dar era vizibil neliniştit.

— Cum doreşte Domnia Voastră, spuse el, adresându-se mogulului Osmany.

— Excelenţă, spuse acesta din urmă, aţi jucat fără martori, mai devreme.

— Da.

— Eu vă cer permisiunea ca fiecare dintre noi să aibă câte un martor.

— Oh, bucuros! Spuse Don Pedro, care tremura la gândul că ar fi rămas singur cu Osmany.

— Alegeţi-vă martorul, spuse nababul.

Don Pedro îl arătă pe bancherul Brixworth.

— Iată-l şi pe-al meu, spuse Osmany salutându-l pe marchizul Roger.

Tânărul îl căuta de prea mult timp pe Osmany ca să nu profite de această oportunitate de a se găsi alături de el.

— Şi acum, domnilor, completă mogulul, puteţi deschide pariurile şi să ţineţi cu mine; am un noroc incredibil în toate jocurile.

„Asta-i ciudat! Gândi sir James, mi se pare că acest blestemat ţigan, care mi-a încurcat planurile la fortul St. George, m-a recunoscut.”

Cu un pas şovăitor, Don Pedro-Sir James se reîntoarse în micul salon. El simţea o suferinţă vagă pe care o punea pe seama apariţiei bruşte a lui Osmany. Acesta din urmă încuie uşa cu cheia şi se aşeză pe scaunul pe care-l ocupase Roger mai devreme. Marchizul şi d-l Brixworth rămaseră în picioare, fiecare în spatele scaunului susţinătorului său. Osmany aranja cu răceală piesele pe tabla de şah.

— Domnule, spuse el, întorcându-se spre domnul Brixworth, dacă clientul vostru, Don Pedro, ar juca cu mine o partidă de şah în fiecare noapte, el în curând şi-ar epuiza scrisoare sa de credit pentru banca d-voastră.

Don Pedro se forţă să zâmbească:

— Vom vedea, spuse el.

— Din păcate, spuse Osmany, nu cred că mai este timp.

— Dar, făcu falsul spaniol, dacă Domnia Ta are timp liber, vom vedea…

— Desigur, am timp liber, continuă nababul manevrându-şi adversarul; Domnia Ta este cel care nu mai are prea mult timp.

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă falsul spaniol cu puţină nelinişte.

— Bah! Nu se ştie niciodată cât mai aveţi de trăit.

Don Pedro tresări.

— Scuzaţi-mă, continuă Osmany, dar eu sunt un fel de medic.

— Bah! Şi credeţi că sunt bolnav? Spuse domnul Don Pedro y Rentes rânjind.

— Oh! Foarte bolnav, răspunse cu răceală Osmany.

Don Pedro tresări, dar buzele sale încetară să mai zâmbească.

— Văd, spuse el, că jucaţi şah în manieră indiană.

— Cum aşa?

— Vă intimidaţi adversarul.

— În nici un caz, spuse Osmany. Uitaţi, pun pariu că deja simţiţi o căldură inexplicabilă în piept.

Don Pedro clătină din cap, dar în acelaşi timp, simţi căldura despre care îi vorbise Osmany.

— Să jucăm, domnule, spuse el cu un râs nervos.

— Fie! Răspunse Osmany, dar mă tem că nu aveţi timp pentru a termina partida.

— Dar, domnule…

— Imaginaţi-vă, reluă nababul, că veţi începe să vă albiţi ca şi cum aţi avea pielea alb-rozalie a marchizului Roger d'Asburthon.

Roger îl asculta pe Osmany cu o temere ascunsă.

— Ei, bine! Acesta este efectul acelui pahar cu vin de Porto pe care l-aţi băut mai devreme. A fost bun?

— Excelent! Spuse Don Pedro.

— În ciuda acelei seminţe negre pe care aţi pus-o în pahar?

Falsul hidalgo îşi înăbuşi un ţipăt.

— Domnule, spuse el, cred că sunteţi nebun!

— Nu eu, ci d-voastră… pentru că aţi greşit paharul, domnule dragă!

Şi, cum Osmany rosti aceste ultime cuvinte, Don Pedro scoase un nou strigăt, dar un strigăt scos din cauza suferinţei, de data aceasta, şi buzele sale deveniră livide.

El încercă să se ridice. Mâna de fier a lui Osmany îl împiedică apăsându-l pe umăr:

— Staţi, spuse el: veţi muri mai confortabil într-un scaun.

Şi falsul Don Pedro se simţi copleşit de durere şi rămase ca lovit de fulger, aruncându-i lui Osmany o privire buimacă. Domnul Brixworth şi Roger se priveau cu stupoare.

— Domnule marchiz, spuse apoi Osmany lui Roger, domnul Don Pedro pe care-l vedeţi aici, a vrut să vă otrăvească. El a aruncat în paharul d-voastră o pulbere neagră, provenită din India şi ucide într-o oră.

— Ce spui? Strigă Roger.

— Priviţi, spuse Osmany, arătând spre Don Pedro care se zvârcolea în scaunul lui şi care striga nearticulat. Din păcate pentru el, continuă nababul, în timp ce d-voastră aprindeaţi lumânările stinse de o rafală de vânt, o mână abilă a schimbat locul paharelor… şi Don Pedro este cel care moare otrăvit…

Roger, palid şi transpirat, privi la acest om asupra căruia otrava îşi făcea efectul fulgerător.

— Dar, strigă el, ce interes ar fi avut acest om pe care nu-l cunosc… şi căruia nu i-am făcut vreun rău…

Osmany îl întrerupse pe Roger:

— La această întrebare ar trebui să vă răspundă domnul Brixworth, spuse el.

Şi, întorcându-se spre bancherul mut de uimire:

— Domnule, spuse el, scrisoarea de credit pe care aţi plătit-o a fost semnată în urmă cu aproape doi ani, de banca Nunez, Alvar & Co, din Madrid, nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Seńor Don Pedro, căruia i-a fost remisă, a ajuns în Edinburgh, la începutul lunii mai 1774… în loc de a merge în America, aşa cum i-aţi spus Domniei Sale (Osmany îl indică pe falsul hidalgo, care se zvârcolea de durere pe scaunul lui, cu dinţii încleştaţi, cu faţa descompusă). Deci, în loc de a călători spre America, el a început să călătorească prin Scoţia, pe jos, cu un baston de fier în mână. Într-o noapte, el a fost asasinat de către omul pe care-l vedeţi.

Roger şi d-l Brixworth rostiră un strigăt. Muribundul încercă să se ridice, dar căzu brusc în scaunul lui. Atunci, Osmany îi rupse barba neagră care-i acoperea jumătate de faţă şi Roger, stupefiat, îl recunoscu pe sir James…

— Din nou, domnule marchiz, spuse Osmany cu răceală, moartea a trecut pe lângă dvs.

Apoi deschise fereastra prin care intrase rafala de vânt şi care stinsese lumânările şi strigă un nume:

— Will!

La acest nume, picherul de la vechiul castel Asburthon intră. Will îşi îmbrăcase ţinuta de picher revenind la adevărata sa înfăţişare.

Ochii de muribund ai lui sir James îi arunca o privire plină de o ură feroce.

— Ah! Spuse Will cu naivitate, iată că Onoarea Voastră va muri încălcând principiile sale de viaţă. Am trădat-o pe Onoarea Voastră cu singurul scop de a moşteni cu siguranţă conacul d'Asburthon şi să câştig, în plus, cele cinci sute de livre pe care mi le-a dat domnul (îl indică pe Osmany). Dacă Onoarea Voastră ar vrea să ştie, caracterul d-voastră mi-a făcut o impresie proastă, continuă Will. Nu vă erau devotate decât animalele, vedeţi, şi Onoarea Voastră a greşit când şi-a otrăvit terierul.

Un zâmbet care nu avea nimic uman crispă buzele decolorate ale lui sir James, apoi pieptul i se umflă, un urlet de fiară sălbatică îi trecu printre dinţii încleştaţi şi capul i se lăsă pe spate; el horcăi oribil. Câteva secunde mai târziu, o convulsie finală rigidiză membrele sale deja reci şi trupul său căzu pe podea. Osmany îl acoperi cu mantaua pe care Will o purta pe umeri. Nababul salută apoi pe domnul Brixworth şi pe Roger, muţi de stupoare, şi făcu un pas spre uşă. Dar marchizul d'Asburthon îl prinse de braţ cu putere. Osmany se opri şi se încruntă.

— Mâna care a schimbat paharele, spuse Roger, a fost a d-voastră nu-i aşa?

— Poate.

— Deci, încă o dată, m-aţi salvat?

Osmany înclină capul.

— Ei, bine! În cazul acesta va trebui să-mi răspundeţi la câteva întrebări.

— Nu, milord, spuse Osmany cu calm.

— Vreau, în sfârşit, să ştiu, continuă Roger, cui îi datorez această protecţie misterioasă. Vreau să ştiu.

— Şi dacă refuz să vorbesc?

— Vă voi forţa! Strigă marchizul cu o furie reţinută.

Un zâmbet calm se ivi pe buzele lui Osmany.

— Milord, spuse el, o ură de moarte a existat între sir James şi mine în legătură cu o femeie pe care a vrut să o elimine. Salvându-vă, eu mi-am astâmpărat setea de răzbunare.

Şi, eliberându-se brusc din strânsoarea lui Roger, se repezi spre balcon urmat de Will, şi dispăru împreună cu el în întuneric. Roger îşi luă faţa între mâini şi spuse în şoaptă:

— Oh! Acest om minte… Acest om a minţit…