Capitolul V.

După plecarea marchizului Roger, miss Ellen, amintiţi-vă, îşi reveni brusc din pretinsa stare de inconştienţă şi zâmbi cu gândul la naivitatea acestui om, care renunţa la dragostea sa dintr-un pur devotament frăţesc. Apoi ea deschise fereastra şi privi afară pentru că i se păru că aude paşi şi voci. Dar, ea curând se asigură spunând: „Doar n-am înnebunit, este şuieratul vântului printre copaci.”

De la plecarea lui sir Robert Walden, ea trăia după bunul său plac fără să dea seama cuiva de acţiunile sale. De asemenea, în acea seară, ea consideră că este inutil să se întoarcă la Londra şi hotărî să petreacă noaptea la căsuţă în compania bătrânei menajere. Ea urcă apoi la primul etaj şi merse la culcare. Menajera închise cu atenţie toate uşile, trase toate zăvoarele şi merse să se culce într-o cameră alăturată. Miss Ellen, acaparată în întregime de proiectele sale ambiţioase, aşteptă un timp îndelungat să adoarmă; ea se vedea ducesă în viitorul apropiat, iar mantia de hermină pe care urma să o împărtăşească cu Lionel era visul ei cu ochii deschişi. Cu toate acestea, nu trecuse o oră de când stinse lampa, atunci când i se păru că aceleaşi zgomote ciudate, care deja îi ajunseră la ureche, s-au auzit din nou.

„În cazul în care Jean de Franţa nu a murit, îşi spuse ea, pun pariu că el este.”

Ea se ridică încet, deschise fereastra fără să împingă obloanele, şi exploră minuţios zona aflată în apropierea căsuţei. Locul era pustiu.

„Cred că am un bâzâit în urechi”, îşi spuse ea.

Şi ea se culcă din nou. Noapte redeveni tăcută. Miss Ellen nu auzea decât respiraţia menajerei care adormise.

Un clopot îndepărtat, acela de la parohia din Saint-Gilles, anunţă ora două dimineaţa. Ea se răsuci sub pătură şi închise ochii. Dar, după un timp, şoaptele şi zgomotele ciudate se auziră din nou. Se spunea că fantomele care se întorc rătăcesc în jurul fostei lor case. Miss Ellen şi menajera dormeau. Cu toate acestea, cum somnul celor în vârstă este mai uşor, menajera se trezi dintr-o dată. Un zgomot ascuţit, care părea zgomotul unui zăvor forţat, se făcu auzit. Dar, cum acest zgomot nu fu urmat de un altul, bătrâna femeie crezu că a fost un vis şi nu dură mult până să readoarmă. Câteva minute trecură. Dintr-o dată, parchetul scârţâi uşor. Bătrâna se trezi din nou, dar ea nu avu timp să ţipe. O mână puternică o strânse de gât, un pumnal i se propti în piept şi o voce îi spuse la ureche:

— Taci, dacă vrei să trăieşti!

Frica o paralizase; ea nici nu încercă să se lupte. În acelaşi timp, parchetul continua să scârţâie sub paşi înăbuşiţi şi miss Ellen se trezi la rândul său.

— Vino la mine, Betsy! Strigă ea.

Betsy (acesta era numele menajerei), nu răspunse. Miss Ellen sări din pat şi fugi lângă perete: ea văzu o formă neagră, mai neagră decât întunericul din preajmă, care se îndrepta spre ea. Nepoata lui sir Robert Walden avea, ca moştenire a originii sale de ţigancă, un calm minunat. În timp ce forma neagră se apropia de patul ei, ea îşi aminti de faptul că avea un pistol agăţat la capul patului. Să ia pistolul, să ţintească şi să tragă, pentru miss Ellen a fost o chestiune de o secundă. O detunătură luminoasă fu urmată de un strigăt de durere. Forma neagră căzu pe podea şi se rostogoli, scoţând o mulţime de blesteme. Dar, la lumina împuşcăturii, miss Ellen văzu alte două persoane care intrară în camera sa: un bărbat şi o femeie.

— Samson! Cynthia! Îngăimă ea.

Ea îşi căută pumnalul pe care-l plasase pe timp de noapte sub perna sa, dar, fie că teama o făcu să caute într-un loc greşit, fie că-l dărâmă atunci când se ridicase în grabă din pat, ea nu-l găsi. În acelaşi timp, braţele puternice ale lui Samson se repeziră spre ea.

— Ah! Spuse gigantul, am prins în sfârşit vipera şi, de data aceasta, ea nu va mai muşca!

Regina ţiganilor – Cynthia, îşi scăpără amnarul cu a cărei flacără albastră aprinse o bucată de câlţi. Atunci miss Ellen, palidă şi tremurândă, văzu un bărbat care se zvârcolea pe podea într-o baltă de sânge: era ţiganul Rhamô, groparul pe care Jean de Franţa îl întâlnise în cimitirul Saint-Gilles. Un al patrulea ţigan, în acelaşi timp, o lega şi-i punea un căluş la gură bătrânei menajere. Samson îi spuse Cynthiei:

— Închide uşa!

Cynthia îl ascultă.

— Micuţa mea Topsy, spuse atunci colosul, de data asta eşti în puterea noastră şi ora pedepsei tale a venit.

Miss Ellen nu avea nevoie de aceste cuvinte pentru a înţelege gravitatea situaţiei sale. Convinsă de moartea lui Jean de Franţa, ea simţi că ţiganii nu o vor ierta. Dar, ţiganca Topsy, cum o numise Samson, avea sângele rece şi geniul îndârjit al rasei sale. Care este ţiganul care nu a aşteptat salvarea chiar şi de la picioarele eşafodului. Toată rezistenţa era imposibilă. Numai viclenia putea să-i vină în ajutor lui miss Ellen.

— Ce vreţi de la mine? Spuse ea calm.

— Vei şti în curând, rânji uriaşul Samson.

— Dacă aţi venit să mă omorâţi, continuă ea cu un ton de dispreţ suprem, grăbiţi-vă, dar nu mă insultaţi!

— Nu, nu încă, spuse Samson.

— Deci, ce vreţi?

— Să ne urmezi.

— În acest costum?

— Nu, îmbracă-te.

— Ei bine! Duceţi-vă afară, spuse ea, trăgând cu pudoare perdele patului.

— Fie, spuse Cynthia, dar eu sunt femeie şi pot să rămân.

— Cum doriţi, spuse miss Ellen.

Samson ieşi.

— Micuţa mea, spuse Cynthia, m-ai înşelat odată, dar acum geniul tău infernal nu mă mai poate influenţa.

Miss Ellen ridică din umeri şi tăcu. Ea luă în grabă un halat, îşi aruncă un şal pe umeri şi, în timp ce efectua aceste două lucruri, întinse mâna din nou sub pernă. Ea spera să găsească pumnalul, să sară asupra Cynthiei şi să o lovească. Pumnalul, însă, dispăruse.

— Hai! Spuse ţiganca, poţi veni, Samson.

Colosul reapăru.

— Micuţa mea Topsy, spuse el, nu vei merge mai repede ca mine.

El o luă în braţe şi o aruncă pe umeri.

— Să mergem! Spuse Cynthia.

Miss Ellen se gândi să ţipe, să strige după ajutor, atâta vreme cât mai era în apropierea căsuţei. Ţiganii au fost, însă, prevăzători. Când unul, cel care o legă pe bătrâna menajeră, deschise uşa exterioară, Cynthia aruncă peste capul ţigăncii o glugă care părea aceea pe care indianca Daď-Natha i-o dăduse cu douăsprezece zile în urmă, şi miss Ellen se simţi purtată, fără ca ea să poată striga şi să se zbată şi fără să ghicească locul unde aveau de gând să o ducă.