Capitolul IX.

În acelaşi timp miss Ellen şi Samson galopau spre Londra.

Sclav docil, care se supune de la început ordinelor date, Samson a scos-o pe miss Ellen în afara peşterii, a urcat-o în şa, a încălecat şi el şi, de aproape o jumătate de oră, uimit de tot ceea ce văzuse şi auzise, nici nu-i trecea prin gând să se întrebe care erau motivele în urma cărora acele evenimente s-au petrecut.

Dar, în sfârşit, în timp ce gonea alături de tânăra fată, pregătit de a-i trage un glonţ în cap, oricui care, acum, chiar şi unui ţigan, ar fi îndrăznit să o atingă, începu să reflecteze. Căută îndelung un răspuns pe care-l găsi, în cele din urmă.

„Ah! Ştiu! Spuse el, este micuţul.”

Numi astfel pe fiul Cynthiei în monologul său.

„Micuţul ştie acum tot adevărul, şi cum a obosit de a mai fi marchiz şi pair de Englitera, preferă să devină rege al ţiganilor, care este infinit mai plăcut!”

Lângă el, miss Ellen îşi regăsea încetul cu încetul prezenţa sa de spirit şi judecata rece pe măsură ce se apropiau de Londra.

„Iată-mă, salvată din nou! Îşi zise ea, diavolul este cu mine mai mult decât oricând. Roger ştie totul, am văzut că mă dispreţuieşte, spuse ea, şi nu mai pot conta pe el, dar îmi rămâne Lionel, şi dacă aş putea să-i vorbesc înainte ca el să-l vadă pe falsul marchiz d'Asburthon…”

Această speranţă deveni pentru geniul fertil al lui miss Ellen baza unui nou plan de acţiune. Nici ea, nici Samson nu schimbară un cuvânt pe tot drumul. Ei au mers toată ziua până la apus de soare, pavajul străzilor Londrei răsuna sub copitele cailor lor şi, imediat după aceea, s-au oprit la uşa hotelului Walden. Dar în timp ce descăleca în curtea hotelului, tânăra tresări brusc. În spatele valetului care fugi să le deschidă, ea îl văzu pe sir Robert Walden. Sir Robert era grav şi liniştit, ca un judecător înarmat cu o sentinţă.

„Unchiul meu!” îngăimă miss Ellen cu confuzie.

Baronetul făcu trei paşi spre ea şi spuse cu expresia celui mai profund dispreţ:

— Sunt la curent cu toate intrigile tale abominabile, cu relaţiile tale cu indivizi de rasa ta, cu întâlnirile tale nocturne cu acest impostor, cu acest hoţ al unui nume şi al unui titlu, marchizul d'Asburthon. Topsy, ţiganca, continuă sir Robert Walden cu un accent de gheaţă, mi s-a spus mereu că dacă prinzi un pui de lup, este imposibil să-l îmblânzeşti. Mai devreme sau mai târziu, instinctele rasei sale vor ieşi în prim-plan şi va muşca mâna care a hrănit-o.

Miss Ellen asculta încremenită.

— Topsy, continuă sir Robert Walden, va trebui să pleci din casa mea. Te izgonesc! Bancherul Brixworth îţi va plăti o pensie lunară onorabilă pentru că nu vreau să fii obligată să-ţi cerşeşti pâinea. Până atunci, ţine! Şi el îi puse un portofel în mână.

Dar miss Ellen luă portofelul şi-l aruncă dispreţuitoare la picioarele lui sir Robert Walden.

— Nu am nevoie de mila ta, spuse ea.

Şi plecă cu capul în sus, din aceasta casă în care şi-a petrecut copilăria; după ce ieşi fără a arunca o privire înapoi, zgomotul uşii care se zăvora ajunse la ea.

Topsy se afla pe străzile Londrei, fără adăpost, fără resurse, iar Samson dispăruse. Oricine altcineva decât acest suflet de fier s-ar fi spart în urma atâtor lovituri; oricine altcineva ar fi început să plângă. Dar Topsy avea energia îndărătnică a rasei sale şi singurul regret pe care-l exprimă văzându-se alungată din hotelul Walden, fu tradus prin aceste cuvinte: „Sir Robert m-a dezlegat de toată recunoştinţa pe care trebuia să i-o port, pot acum să acţionez asupra lui Lionel.”

Noaptea era răcoroasă, vântul sufla, şi puteai crede că tânăra fată, pierită sub greutatea emoţiilor şi a oboselii ei, va căuta să se refugieze într-un hotel din apropiere, pentru că ea îşi păstrase punga care conţinea douăzeci de monede de aur. Dar, acest lucru nu s-a întâmplat, miss Ellen ştia printre altele, valoarea timpului şi ştia din experienţă că de multe ori un minut în plus sau mai puţin poate hotărî un destin. Privirea de observator a tinerei fete i se oprise asupra costumului de călătorie al lui sir Robert Walden, iar cizmele erau acoperite cu praf.

„El nu a avut timp să-l vadă pe Lionel!” îşi spuse ea.

Deci, ea intră în Strand unde, toată noaptea, circulau multe trăsuri, şi se aruncă în prima care-i ieşi în cale.

— La cazarma dragonilor regelui, spuse ea vizitiului.

Miss Ellen îşi aminti că Lionel trebuia să fie de gardă. Într-adevăr, paznicul de serviciu i-a spus că tânărul ofiţer se întorsese în jurul miezului nopţii.

— Pot să-i vorbesc? Întrebă miss Ellen. Este o chestiune de maximă importanţă.

— Nu puteţi intra, spuse soldatul, dar puteţi să-i scrieţi.

Miss Ellen spuse soldatului:

— Este suficient să-i spuneţi numele meu.

Paznicul întredeschise uşa postului unde dormeau, în paturi de campanie, soldaţii de pază. El chemă pe cineva care se auzi fugind.

— Prietene, îi spuse miss Ellen, care îi îşi arătă frumosul chip în cercul de lumina descris de felinarele trăsurii, vrei să mergi să-i spui căpitanului Lionel că miss Ellen Walden trebuie să-l vadă imediat.

Ea îi puse o coroană22 în mână şi soldatul plecă. Cinci minute mai târziu, Lionel apăru şi aruncă un strigăt de bucurie atunci când o recunoscu.

„Ah! Îşi spunea ea, nu ştie nimic!”

Lionel suferi o mie de torturi încă de dimineaţă. În primul rând, el l-a aşteptat la hotelul d'Asburthon pe Roger, dar Roger nu a revenit; doar în jurul prânzului, el îi trimise această notă laconică fratelui său:

Sunt pe urmele lui miss Ellen.

Săracul tânăr îşi petrecuse toată ziua rătăcind de la hotelul Walden la casa mamei sale, şi de la hotelul d'Asburthon la cazarma dragonilor. Noaptea venise; toate orele serii fuseseră anunţate succesiv de orologiile parohiilor vecine: miss Ellen nu se reîntoarse la hotelul Walden, marchizul Roger nu revenise la hotelul d'Asburthon. Lionel era pe jumătate nebun de durere. Totuşi, simţul datoriei veni să-i reamintească faptul că el era de gardă în acea zi şi că trebuia să-l înlocuiască, la cazarmă, pe căpitanul Hardy, începând cu miezul nopţii. El a căutat, astfel, prin preocupările legate de serviciul său să-şi distragă în mod intenţionat atenţia de la preocupările sale teribile. Uneori, el avea încredere în Roger, alteori, dimpotrivă, era neîncrezător şi se întreba dacă fratele său nu se întâlnise cu miss Ellen pentru a-l înşela. Această ultimă presupunere avu o astfel de influenţă asupra minţii lui că a mers atât de departe încât să creadă că Roger o răpise pe miss Ellen. Închis în camera lui, cu capul între mâini, pradă torturilor de gelozie, tânărul ofiţer abia îşi întoarse capul atunci când soldatul intră, deoarece el crezu că venea să-l caute pentru a-şi duce la îndeplinire serviciul. Dar, la numele de miss Ellen el sări în picioare, îşi înăbuşi un ţipăt şi se precipită pe urmele soldatului.

— Tu! Tu! Spuse el, sesizând mâna pe care miss Ellen o întinse prin fereastra trăsurii.

— Eu! Răspunse ea cu o voce sugrumată, eu care voi fi pierdută dacă nu vii cu mine!

Şi ea adăugă:

— Poţi să lipseşti?

— Da, numai să-l anunţ pe unul dintre colegii mei şi să-l rog să-mi preia serviciul.

— Hai, spuse ea, grăbeşte-te, deoarece sunt minute care valorează cât secole!

Lionel, profund mişcat, reveni la post, luă un creion şi scrise un bilet căpitanului Hardy care era prietenul său apropiat, rugându-l să-l înlocuiască; apoi el urcă în trăsură, alături de miss Ellen şi spuse:

— O, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Ah! Dacă ai şti cât am suferit!

Miss Ellen îl prinse cu putere de braţ:

— Lionel, spuse ea, mă iubeşti?

— Dacă te iubesc!

— Eşti acel bărbat care ar înfrunta pentru mine o mie de necazuri?

— Voi înfrunta moartea surâzând, ştii bine.

— Ei bine! Unchiul meu şi Roger au jurat pieirea ta!

— Ah! Exclamă Lionel.

— Unchiul meu este acela care m-a răpit noaptea trecută, continuă miss Ellen, ca să mă despartă de tine pentru totdeauna şi să mă unească cu marchizul Roger.

— Dar acest lucru este o infamie! Strigă Lionel palid de furie.

Miss Ellen îl rugă cu ambele mâini:

— Mai este încă timp, iubitule, spuse ea, renunţă la mine.

— Niciodată!

— Deci vrei să fiu soţia ta.

— Oh! Murmură Lionel, nu este visul meu de-o viaţă?

— Ei bine! Atunci să fugim, să părăsim Londra poate chiar în seara asta, să ne refugiem într-o provincie dintr-un sat necunoscut unde un preot va binecuvânta unirea noastră, fără întârziere, spuse ea emoţionată, sau altfel suntem pierduţi!

Lionel nu înţelese foarte bine, dar mâinile albe ale lui miss Ellen îl scuturară; vocea ei încântătoare îl fascina; el uită de Roger, el uită de mama sa şi şopti doar două cuvinte:

— Să fugim!

Miss Ellen dădu apoi un ordin vizitiului şi trăsura plecă la trap.

În acest timp, calmul şi metodicul sir Robert Walden amână pentru a doua zi o conversaţie dinainte planificată, cu Lionel despre miss Ellen, promiţându-şi mult să descurajeze şi să vindece o dragoste nevrednică.