Capitolul VIII.

Jean de Franţa, şeful tribului, în faţa căruia se pleca un popor întreg sub voinţa sa, era acum umil şi tremura sub privirea lui Roger.

— Da, spuse Roger, acum între noi doi nababule Osmany, acum ştiu numele tău adevărat: numele tău este Jean de Franţa şi eşti fratele mamei mele Cynthia.

Jean privi în jos şi tăcu.

Roger continuă:

— Cynthia mi-a spus cum eu, Amri ţiganul a trebuit să înlocuiesc un copil mort, pe fiul legitim al aceluia pentru care din acel moment nu am fost decât un bastard; dar acest lucru ea nu putea să-mi spună, acesta este scopul pe care l-aţi urmărit în atât de mult timp. Tu ai îndrăznit să mă faci lord, să mă faci pair, să mă faci colonel al unui regiment al regelui. Bolton şi cu tine aţi minţit toată aristocraţia engleză spunând că Cynthia era nebună, m-aţi minţit şi pe mine, spunându-mi că sunt adevăratul, legitimul marchiz d'Asburthon. De ce?

Şi, în timp ce pronunţa ultimul cuvânt, Roger se uită fix la interlocutorul său.

Dar Jean de Franţa ridică capul cu mândrie:

— Amri, spuse el, pentru că secretul naşterii tale îţi este cunoscut, trebuie să mă explic?

— Vorbeşte, spuse Roger.

— Într-o noapte, doi oameni au venit să ceară găzduire în tabăra de ţigani, aflată la trei leghe21 de Calcuta. Unul era chirurgul Bolton, celălalt, cel mai mare senior din India Britanică, lordul Asburthon. Acesta din urmă, văzu pe pragul unui cort, un copil de trei ani care se juca şi se rostogolea în praf: erai tu. Şi curajul acestui om se înmuie, pentru că el recunoscu sângele său. Lordul Asburthon era tatăl tău. Noaptea următoare am fost rănit şi culcat în cortul meu, atunci când unul dintre aceşti doi oameni a revenit. Era Bolton. El venea din partea lordului Asburthon, înnebunit de durere, el venise să ia copilul în timpul nopţii pentru a-l face fiul său de a doua zi. O viperă neagră, care a alunecat în hamacul tânărului marchiz Roger, pusă de către infamul sir James, i-a adus moartea copilului. În primul rând, continuă Jean de Franţa, am încercat să rezist, pentru că a fost Bolton care mi s-a adresat; dar el mi-a descris strălucitorul viitor care se deschidea înaintea ta şi m-am simţit ameţit. Să vezi un om din rasa mea ajungând atât de sus, stând alături de pairii regatului, triumfând… noi, cei condamnaţi şi hăituiţi, ah! Te-ar face nebun de mândrie! Aşa că, am acceptat misiunea care mi-a fost încredinţată, te-am vegheat zi şi noapte, la fiecare oră, aşa cum ar fi făcut o mamă şi, n-am făcut, minţind astfel întreaga Engliteră, decât să mă supun voinţei lordului Asburthon, tatăl vostru, care n-a vrut ca bunurile sale şi titlul său să fie moştenite vreodată de fiul infamului sir Jack, calomniatorul şi călăul doamnei Cecily. Şi acum, dacă sunt vinovat, pedepseşte-mă, tu, care eşti regele meu, stăpânul meu!

Jean de Franţa îşi îndoi genunchiul înaintea lui Roger.

Roger îl ridică şi întinse mâna:

— Eşti un bun şi loial slujitor, Jean, spuse el; şi eu voi ierta răul pe care mi l-aţi făcut, Bolton şi cu tine… Ah! Continuă el, punându-şi mâna la ochii umeziţi de lacrimi, cât am suferit de la cunoaşterea întregului adevăr, nimeni nu va şti vreodată. Eu, Amri ţiganul, am fost lord, am fost pair, am comandat un regiment, am fost mândrul şi nobilul marchiz Roger Asburthon! Şi, de fapt, sunt un ticălos, un servitor!

Jean de Franţa făcu un gest energic:

— Sunteţi fiul lordului Asburthon!

— Da, bastardul, murmură Roger.

— Fie, dar acum e prea târziu pentru a călca în picioarele această coroană de marchiz şi această haină de pair, care împreună ne-au costat atât de mult, monseniore. Ah! Continuă Jean de Franţa, cu emoţie, dacă prezenţa noastră în Londra vă deranjează şi vă umileşte, spuneţi un cuvânt, faceţi un semn şi ne vom îndepărta, ne vom reîntoarce la mare şi, fiţi liniştit, veţi vedea că secretul va fi păstrat chiar mai bine decât dacă ar fi îngropat într-un sicriu.

Roger clătină din cap:

— Nu, spuse el, nu veţi pleca sau, mai degrabă, eu voi pleca alături de voi.

Şi, cum Jean de Franţa făcu o mişcare, tânărul adăugă:

— Ascultă, Jean. Dacă infamul sir James ar mai fi încă în viaţă, dacă coroana ducală şi uriaşa avere a familiei d'Asburthon ar trebui să fie moştenită de acest nenorocit, eu cu siguranţă nu aş fi avut curajul de a arunca masca…

— Dar, îl întrerupse Jean de Franţa, dacă veţi renunţa la acest titlu şi la această avere, ce se va întâmpla? Un decret al Parlamentului va declara familia Asburthon dispărută, iar proprietatea sa imensă va reveni la domeniul coroanei.

Roger clătină din cap:

— Greşeşti, Jean, spuse el. Numele d'Asburthon nu se va stinge. Lady Cecily a avut un alt fiu decât marchizul Roger?

— Da, spuse Jean, dar fiul ei a murit.

— Te înşeli, Jean, acest fiu trăieşte şi vă este cunoscut.

— Ce spui? Strigă ţiganul, în timp ce deveni palid.

— Adevărul. Al doilea fiu al lordului Asburthon, tatăl meu, şi moştenitorul său adevărat, îl cunoşti, Jean, te-ai bătut cot la cot cu el la fortul St. George. Acesta este căpitanul Lionel.

Jean de Franţa dădu un strigăt de furie.

— Vezi bine, prin urmare, spuse Roger, că nu-mi mai rămâne decât să cedez această putere pe care am uzurpat-o fără să vreau.

Jean de Franţa, dacă ar fi fost în preajma morţii, înaintea călăului ridicând securea, nu ar fi fost mai puţin şocat decât era în acel momentul.

— O, Dumnezeule! Murmură el, ascunzându-şi chipul în ambele mâini. Dumnezeule, înseamnă că visul meu trebuie, prin urmare, să se sfârşească astfel?

Roger nu răspunse, pentru că se auzi un zgomot afară şi un bărbat apăru în cercul de lumină descris de flacăra focului.

— Bolton! Doctorul! Strigară în acelaşi timp Jean şi Roger.

— Am făcut cincizeci de mile în şase ore şi mi-am lăsat ultimul meu cal la două sute de metri de aici, răspunse chirurgul arătându-şi ghetele pline de praf şi hainele în dezordine.

El părea pradă unei oboseli extraordinare.

— Dar am ajuns la timp!

— Ce este? Ce ai? Întrebă Roger.

— Se întâmplă, răspunse Bolton agitându-se, că inamicul nostru, sir Robert Walden, ştie totul.

— Sir Robert? Făcu Roger, dar nu era prietenul tatălui meu?

— Aceasta este duşmanul tău de moarte, spuse Bolton.

— Ah!

— Şi al întregii voastre rase pentru că, adăugă chirurgul, văd că nu mai am nimic să vă ascund. Ei bine! Continuă Bolton, sir Robert Walden a lucrat bine timp de două săptămâni; el a călătorit prin Scoţia şi Anglia, i-a vizitat la castelele lor pe principalii membri ai Camerei Lorzilor şi socoteşte că în opt zile îşi vor da votul în Parlament.

— Pentru ce?

— Pentru a cere să fie alungată din regat această rasă de vagabonzi, cerşetori şi hoţi, care se numesc ţigani.

— Ah! Spuse Roger.

— Acum, milord, sfârşi brusc Bolton, gândiţi-vă dacă e timpul potrivit să spuneţi cu voce tare că sunteţi fiul unei zingara şi să cedaţi numele şi titlul d'Asburthon, moştenitorului legitim, fratelui d-voastră, Lionel.

Roger îşi plecă fruntea ca şi Jean de Franţa, şi o luptă teribilă părea să se ducă în interiorul său.

— Nu, nu! Strigă el în cele din urmă, ridicându-şi capul cu mândrie, legitim sau bastard, am în vene un sânge care nu minte niciodată nici onoarea, nici datoria. Ofiţerul nu-şi dă demisia în ajunul unei bătălii, nici un soldat nu-şi aruncă sabia atunci când aude zgomotul îndepărtat de tun!

Şi, cum Bolton şi Jean de Franţa se uitau miraţi aşteptând explicaţia acestor cuvinte, Roger adăugă:

— Ah! Sir Robert Walden va pretinde Parlamentului expulzarea ţiganilor? Ei bine! Acolo va fi un pair al Engliterei care se va ridica să-i apere!

Bolton şi Jean de Franţa îşi agăţară privirea şi sufletul lor de buzele de Roger.

— Fiţi fără grijă, prietenii mei, spuse el, eu sunt în continuare marchizul Roger d'Asburthon, colonel al dragonilor regelui!

Jean de Franţa şi Bolton tremurau cu entuziasm şi se înclinară fascinaţi sub privirea scânteietoare a tânărului şef de trib.