Capitolul VI.

Lionel, pe care l-am văzut intrând în casa lui, însoţit de mama sa şi condus de Roger, îşi petrecu noaptea şi ziua următoare pradă unei emoţii extraordinare. Deci, el era fiul lordului Asburthon, fratele lui Roger, un gentilom prin urmare; şi fratele său era destul de generos să calce în picioare dreptul de moştenitor al fiului mai mare şi prejudecăţile sale! Ca orbul care vede dintr-o dată şi în faţa căruia se desfăşoară splendorile pământului şi albastrul cerului, aşa şi Lionel simţea o plăcere similară; şi apoi, Roger îi spusese: „Tu o iubeşti pe miss Ellen, te vei căsători cu ea!”

Aceste gânduri îi crescu lui Lionel starea de fericire. El se vedea gentilom şi era aproape momentul în care el va fi fericitul soţ al lui miss Ellen. A doua zi el se grăbi acasă la Roger; Roger lipsea, dar îi lăsase un bilet în care citi: „Mă voi ocupa de fericirea ta, scria marchizul; să fii răbdător şi să aştepţi…”

Ziua i se păruse lui Lionel foarte lungă, apoi, dimineaţa următoare, nu mai avu răbdare să aştepte, el fugi la hotelul Walden. Uşile şi ferestrele erau închise. El sună. Un valet veni să-i deschidă uşa.

— Miss Ellen mă poate primi? Întrebă Lionel.

Valetul zâmbi.

— De la început vă spun, răspunse el, că atunci când miss Ellen se află în hotel, nu se trezeşte aşa devreme.

— Cum! Spuse Lionel, miss Ellen nu este aici?

— Nu, răspunse valetul.

Lionel se încruntă şi buzele începură să-i tremure.

— Unde este ea? Întrebă el.

Valetul răspunse:

— Miss Ellen a primit un bilet noaptea trecută şi s-a urcat imediat într-o trăsură. Valetul care i-a adus biletul purta livreaua familiei d'Asburthon şi presupun că miss Ellen a mers la căsuţa ei.

— Ce căsuţă?

— Păi… cea pe care o are în Deptford.

Lionel simţi o emoţie puternică. De ce miss Ellen s-a grăbit să-şi părăsească casa după ce a primit un bilet venit de la hotelul d'Asburthon? Ce era cu acea căsuţă despre care el niciodată nu a auzit-o vorbind? El apucă braţul valetului şi îi spuse cu un ton autoritar:

— Tu mă vei conduce… eu trebuie s-o văd imediat pe miss Ellen Walden la faţa locului!

Valetul nu îndrăzni să i se opună. Lionel urcă împreună cu valetul într-o trăsură şi, la indicaţiile pe care le primi, vizitiul i-a condus la căsuţă.

Uşile şi ferestrele erau închise.

Lionel nu-şi putea explica această întâlnire nocturnă pe care Roger i-o dădu lui miss Ellen şi, cu atât mai puţin grandoarea sufletului marchizului, zicând: „Tu eşti cel care se va căsători cu miss Ellen.”

Cum uşa era închisă, Lionel ciocăni cu putere. Câteva sunete nearticulate care păreau ţipetele unui om cu gura acoperită de un căluş, îi răspunseră. Lionel, ajutat de valet, forţară uşa şi intrară în căsuţă. Primul lucru pe care-l văzură a fost bătrâna menajeră care se târâse, în ciuda faptului că era legată, în coridor. Lui Lionel, la vederea ei, inima îi îngheţă şi părul i se ridică: el bănuia că s-a petrecut o nenorocire. În timp ce valetul îi desfăcea bătrânei funiile cu care fusese legată şi căluşul, Lionel exclamă:

— Unde este miss Ellen?

— A fost răpită…, răspunse menajera, au luat-o.

— De către cine, Dumnezeule? Strigă tânărul înnebunit de durere.

— De către o femeie şi doi bărbaţi pe care nu-i cunosc.

Şi menajera povesti ce se întâmplase, nu succint, ci cu lux de amănunte, dar cu reticenţa unei persoane care îşi pierduse capul. Se afla o baltă de sânge în camera lui miss Ellen. Menajera vorbi despre o pocnitură de pistol, dar ea nu putea spune cine a tras. În cele din urmă, a fost bine stabilit că miss Ellen a opus o lungă rezistenţă. Menajera auzise pronunţându-se numele „Cynthia”.

Cine era această Cynthia? Lionel întotdeauna ignorase lupta care a existat între nepoata lui sir Robert Walden şi ţiganii; el nu putea acuza pe aceştia din urmă de răpirea lui miss Ellen. În schimb, gelozia izbucni mai tenace şi prin minte îi trecu o idee ciudată: Roger îi întinsese o capcană lui miss Ellen ca să o răpească.

— Oh! Strigă el furios, mort sau viu, îmi va da socoteală!

Şi se repezi din căsuţă, urcă în trăsura sa şi strigă vizitiului:

— La hotelul d'Asburthon!

El lăsă valetul la căsuţă, dar acesta se repezi în urmărirea trăsurii şi reuşi să urce alături de vizitiu.

O oră mai târziu, Lionel, palid şi tremurând, intră în hotelul d'Asburthon. Roger era acasă. Văzându-l pe mai tânărul său frate având o privire rătăcită, îmbrăcămintea în dezordine, marchizul bănui că s-a petrecut o catastrofă. Îi ieşi în întâmpinare cu mâinile întinse, dar Lionel îl respinse cu duritate.

— Domnule, spuse el, m-aţi înşelat!

Roger rămase stupefiat.

— Aţi răpit-o în această noapte pe miss Ellen pe care, fără îndoială, aţi făcut-o amanta d-voastră!

— Miss Ellen! strigă Roger, a fost răpită miss Ellen?

— Ştiţi bine, spuse Lionel, deoarece d-voastră sunteţi acela care…

Dar Roger îl apucă pe Lionel de braţ, ochii îi străluceau, buzele îi tremurau de furie.

— Eşti nebun! Spuse el, şi îţi interzic să mă mai acuzi de aşa ceva!

El era atât de indignat şi avu un accent de autoritate în aceste cuvinte încât Lionel se simţi dominat şi convingerea sa fu zdruncinată.

— Dar, atunci cine? Exclamă el, cine a putut…

— Explică-te, nefericitule, în loc să mă acuzi! Vorbeşte! Ce s-a întâmplat? Strigă Roger.

— S-a întâmplat, răspunse Lionel, că în această noapte, din căsuţă, a fost răpită miss Ellen!

— Dar… cine?

— Hei! De unde să ştiu? Pentru că m-am gândit…

Şi Lionel îi povesti lui Roger ceea ce văzu şi auzi, apoi pronunţă numele „Cynthia”. Acest nume a fost pentru Roger ca un far care străluceşte dintr-o dată în ochii navigatorilor pe o mare furtunoasă şi întunecată; el strânse din nou braţul lui Lionel, şi zise:

— Du-te! O voi găsi!

O voce secretă venea să-l trimită pe Roger pe urmele adevărului. Valetul lui miss Ellen, care-l urmase pe Lionel, intră în cameră. La numele de Cynthia el se cutremură, ca şi marchizul.

— Dacă aceasta este femeia la care mă gândesc, spuse el, ştiu unde o vom găsi.

— Ştii unde se află Cynthia?

— Dacă este ţiganca pe care o cunosc, da.

Roger îşi luă pălăria şi sabia, apoi cum Lionel era pe cale să-l urmeze, el avu un presentiment funest.

— Frate, îi spuse el cu emoţie, îţi jur pe memoria tatălui nostru că am renunţat la iubirea lui miss Ellen, că ea nu este mai mult decât o soră pentru mine şi voi face tot posibilul astfel încât aceasta să devină soţia ta!

— Te cred.

— Atunci, încrede-te în mine că o voi găsi pe miss Ellen… te implor, să nu mă urmezi!

Şi, cum Lionel ezita, Roger adăugă:

— În numele tatălui nostru! Te implor…

— Fie! Murmură Lionel învins.

Roger se înfăşură în mantia sa, traversă în fugă străzile întortocheate ale cartierului Wapping, condus de valetul lui miss Ellen. Cursa aceasta a fost pentru mult timp atât de precipitată că nu se gândi să adreseze valetului cea mai neînsemnată întrebare. Dar, la intrarea pe o stradă mai îngustă, plină de noroi şi mult mai întunecoasă decât altele, valetul se opri un moment.

— Mi se pare că aici este, spuse el, că în noaptea în care am răpit-o pe Cynthia…

Aceste cuvinte îl frapară pe Roger:

— Tu ai răpit-o pe Cynthia, tu? Spuse el.

Valetul roşi ca un elev prins copiind şi îngăimă câteva cuvinte incoerente.

— Dar, vorbeşte, dobitocule, spuse Roger pe un ton de ameninţare.

— Dar, domnul meu, spuse omul, dacă vorbesc, miss Ellen mă va urmări…

— Ei bine! Spuse Roger tremurând, te voi lua în serviciul meu.

Aceste cuvinte calmară scrupulele valetului, el apucă punga pe care i-o întindea marchizul şi spuse:

— Da, domnul meu, am răpit-o cu ajutorul lui Joe şi a unei indiene care vinde otravă, pe Cynthia ţiganca.

— Când?

— În urmă cu treisprezece zile. Şi atunci când ea a vrut să meargă pe această stradă…

— De ce ai răpit-o?

— Pentru că acestea au fost ordinele lui sir Robert Walden şi ale lui miss Ellen.

Aceste cuvinte au fost ca o lovitură de fulger pentru Roger:

— Miss Ellen? Îngăimă el, miss Ellen a ordonat această răpire?

— Da, domnul meu.

— Şi unde ai dus-o?

— La căsuţa de pe malul Tamisei. Noi am urmărit-o mult timp şi apoi ne-am repezit asupra ei. Ea ieşea din casa chirurgului Bolton…

— Bolton! Cynthia! Miss Ellen! Oh! Ce mister! Murmură Roger uluit.

Apoi, continuă el cu vivacitate îndemnându-l pe valet să spună mai departe:

— Dar vorbeşte, odată, nefericitule! Vorbeşte! Eu te voi plăti pentru cuvintele tale…

Valetul nu aşteptă să fie rugat de două ori.

— Noi am dus-o pe Cynthia la căsuţă, continuă el. Am păzit-o două zile…

— Apoi? Apoi? Spuse Roger.

— A doua seară a venit miss Ellen şi i-a spus: „Este vorba de salvarea fiului d-voastră, veniţi.”

Roger ascultă cu sudoarea pe frunte.

— Şi ea a urmat-o?

— Da, răspunse valetul. Ele s-au urcat într-o trăsură. Vizitiu era prietenul meu, Joe. Eu nu ştiu unde s-au dus.

— Dar, spuse Roger, cum crezi că o vom găsi pe Cynthia?

— Cred că s-a întors la ea acasă.

— Şi… această casă?

— Trebuie să fie la stânga, acolo, la sfârşitul acestei străzi… Da, acolo e…

— Să mergem! Spuse Roger a cărui inimă bătea să-i iasă din piept.

„De ce miss Ellen a vrut să o răpească pe Cynthia? De ce Cynthia avea relaţii cu Bolton? Această femeie nu cumva era mama lui?”

Lucrătorii mergeau spre locurile lor de muncă, femeile din popor măturau pragurile uşii privind cu curiozitate la acel frumos gentilom rătăcit în cele mai mizerabile cartiere ale Londrei şi nu înţelegeau de ce acesta era bulversat şi de ce mergea atât de repede. În cele din urmă, valetul îi arătă o casă micuţă cu două etaje a cărei uşă era închisă:

— Uite-o acolo, spuse el.

Roger îi făcu un semn imperios:

— Poţi să pleci, îi spuse el. Nu mai am nevoie de tine.

Valetul plecă, apoi Roger bătu la uşă.

O tânără fată de şaisprezece sau şaptesprezece ani, blondă şi de o frumuseţe încântătoare, veni să-i deschidă uşa.

— Scuză-mă, copilă dragă, spuse Roger, Cynthia este acasă?

Fata aruncă o privire sfidătoare pe stradă.

— Senioria Voastră se înşeală, spuse ea. Eu n-o cunosc pe Cynthia.

Dar, acea privire a drăgălaşei blondine nu-i scăpă lui Roger:

— Nu-ţi face griji, spuse el, zâmbind, sunt un prieten. Osmany m-a trimis…

La acest nume, uşa casei se deschise. Fata se dădu la o parte şi-i spuse lui Roger:

— Intraţi, Onoarea Voastră. Cynthia este acolo sus, lângă sora mea care doarme.

— Am o misiune pentru ea şi trebuie să-i vorbesc, spuse Roger.

Fata deschise uşa unui micuţ salon situat la parter:

— Atunci, spuse ea, eu trebuie să vă anunţ. O rog pe Onoarea Voastră să aştepte.

Un minut mai târziu, Cynthia intră, îl văzu, îşi înăbuşi un strigăt şi rămase nemişcată, fixând asupra lui o privire îngrijorată. Ea îşi recunoscu fiul.

— Ah! Vă numiţi Cynthia? O întrebă Roger.

— Da, răspunse ea cu un glas emoţionat.

— D-voastră sunteţi cea care aţi pretins, spuse Roger nu mai puţin emoţionat ca ea, că sunteţi mama mea!

Cynthia păli, tot sângele îi inundă inima; dar ea avu destulă putere pentru a nu exploda. Dimpotrivă, aceasta căzu în genunchi şi spuse cu umilinţă:

— Senioria Voastră să mă ierte! Se pare că am fost nebună…

— Ah!

— Eu, continuă Cynthia pe care marchizul o ridică cu bunătate, am urmărit trecerea trupelor, atunci când v-aţi întors din America şi am găsit că Senioria Voastră seamănă atât de mult cu un fiu pe care l-am pierdut, încât am înnebunit de durere…

Roger se uită la această femeie care vorbea cu un accent de rugăciune şi cu mâinile împreunate ca un inculpat care imploră mila. O emoţie teribilă îi tremura vocea şi îi vibra arterele. El se apropie de ea şi ridică o amuletă de mărgele, agăţată de gâtul ei cu un cordon de mătase:

— Juraţi-mi, spuse el, pe Dumnezeul d-voastră, pe cenuşa înaintaşilor din rasa d-voastră, că aţi spus adevărul, că nu sunteţi mama mea?

Cynthia se trase înapoi ca şi cum în faţa ei se căscase o prăpastie.

— Juraţi-mi! Repetă Roger.

Ea întinse mâna, întredeschise buzele ca să facă mărturie mincinoasă, dar buzele ei nu reuşiră să scoată nici un sunet şi mâna sa căzu inertă pe lângă corp…

— O, Dumnezeule! Dumnezeule! Murmură Roger.

Cynthia uită de jurămintele sale, ea uită de Jean de Franţa, ea nu-şi amintea mai mult decât un lucru, că pe acest bărbat chipeş din faţa ei, pe acest frumos domn îmbrăcat în mătase şi catifea, pe acest brav soldat de care Englitera era mândră, l-a purtat în pântecele ei, l-a alăptat la sân, şi un strigăt sublim şi puternic, un strigăt de dragoste maternă izvorî din pieptul său:

— Fiul meu!

Şi apoi îl îmbrăţişă şi depuse un sărut fierbinte pe fruntea nobilului moştenitor d'Asburthon.