Capitolul VII.

Să ne întoarcem la miss Ellen. Gluga care îi fusese aruncată pe cap o împiedica să strige şi nu-i permitea, nici să vadă, nici să audă conversaţia pe care Samson o purta cu voce scăzută cu Cynthia. Doar gemetele bărbatului pe care-l împuşcase ajungeau până la ea, acest nenorocit fiind transportat de cineva. Într-adevăr, ţiganul care o legase pe bătrâna menajeră, îl ridică pe Rhamô pe umerii săi. Curând miss Ellen, pe care n-o abandonase sângele rece şi ale cărei simţuri erau în alertă, înţelese, la mişcările lui Samson şi la un şoc brusc că se găsea pe cale de a face o călătorie pe apă. Samson sări într-o barcă şi o depuse pe tânără în apropierea lui, în spate. Miss Ellen nu opuse nici o rezistenţă; ea nu se mai gândea să-şi desfacă eşarfa cu care Cynthia îi legase mâinile. Barca începu să se mişte şi aluneca rapid pe apa Tamisei. Unde o duceau? În timp ce ea era în puterea ţiganilor din Londra, ea nu-şi pierdu speranţa că va scăpa; dar, dacă o vor duce în largul mării, ea se putea considera pierdută. Cu toate acestea, miss Ellen era prea curajoasă să-şi piardă capul. După ce îndrăznise să se măsoare cu Jean de Franţa, putea să tremure în faţa unei brute ca Samson?

— Doamnă, îi spuse ea Cynthiei, această glugă mă sufocă…

Cynthia i-o ridică pe jumătate.

— Vi se va îndepărta, spuse ea, dacă doriţi să fiţi legată la ochi.

— Sunt de acord, răspunse ea.

Cynthia îşi băgă mâinile sub glugă şi-i legă o eşarfă peste ochi.

— Acum, spuse ea, dacă nu veţi striga, vă vom scoate gluga.

Un zâmbet dispreţuitor apăru pe buzele miss Ellen.

— Cum ştiu că mă puteţi înjunghia înainte de mi se veni în ajutor, ţipetele mele ar fi inutile.

Cynthia îi scoase gluga şi o rafală de aer rece o lovi în faţă.

— Atenţie! Îi spuse Samson reginei ţiganilor, este suplă şi agilă ca un şarpe. Dacă se va lăsa să cadă în apă, ne va scăpa.

— Oh! O ţin bine, spuse Cynthia, care îşi trecu braţul în jurul taliei lui miss Ellen.

Barca aluneca rapid în josul râului. Rhamô scotea din când în când câte un strigăt de durere.

— Taci odată, îi spuse Samson, vrei să ne trădezi? Chirurgul de pe navă te va vindeca.

Aceste cuvinte o uimiră pe miss Ellen şi i-au confirmat temerea. O duceau la bordul unei nave. În cele din urmă, barca îşi încetini mişcarea; miss Ellen auzi scârţâitul vergii19 care aluneca de-a lungul catargului, apoi o voce care striga la distanţă:

— Hei! Voi, din barcă!

— Amri! Răspunse vocea sonoră a lui Samson.

— Puteţi să acostaţi! Strigă vocea.

Barca porni de la sine, tăie curentul şi, dintr-o dată, miss Ellen simţi cum se ridica barca la bordul acelei nave.

— Micuţa mea Topsy, îi spuse apoi Samson care o ridică în braţele sale, este mai bine să te duc aşa… vom pleca mai repede.

Câteva minute mai târziu, miss Ellen se afla la bordul unui bric pregătit să plece în curând în cursă, şi Cynthia îi scoase eşarfa de la ochi. Prima dată, o privi pe regina ţiganilor care stătea în spatele lui Samson şi pe doi bărbaţi pe care nu-i cunoştea, dintre care unul părea să fie căpitanul navei. Cynthia avea aerul trist şi solemn al unui judecător care va pronunţa o sentinţă groaznică.

— Miss Ellen, spuse ea, ora pedepsei d-voastre se apropie şi d-voastră sunteţi cea care vă veţi alege soarta.

— Nu înţeleg, spuse miss Ellen.

Şi ea îi aruncă Cynthiei şi celor trei bărbaţi care se întoarseră spre ea, o privire de sfidare.

Cynthia continuă:

— Sunteţi la bordul unei nave care-şi va ridica ancora mâine în zori: alegeţi să rămâneţi pe navă sau să reveniţi la Londra.

— Dar, spuse ea, alegerea mi se pare îndoielnică.

— Credeţi?

— Nu-mi pasă dacă voi călători, spuse ea surâzând.

— Răbdare, spuse Cynthia, dacă rămâneţi la bord, această navă va ajunge în America, unde vi se va asigura un trai onorabil.

— Iată deja, spuse miss Ellen întotdeauna calmă şi ironică, o propunere care nu are nimic foarte alarmant. Care-i a doua propunere.

— Dacă refuzaţi, spuse Cynthia, mâine veţi fi condusă la Londra.

— Bine.

— Şi veţi apărea în faţa unei tribunal. Dacă acest tribunal vă condamnă, veţi suferi pedeapsa care se va decide. Gândiţi-vă.

— Nu am nevoie să mă gândesc mult ca să vă răspund.

— Sunteţi de acord să plecaţi?

— Nu.

— Preferaţi să fiţi judecată?

— Şi chiar condamnată.

Cynthia oftă şi făcu un semn din cap căpitanului. Acesta se apropie şi spuse:

— Sunteţi prizoniera mea până mâine seară, domnişoară, vă rog să mă urmaţi.

— Haide! Răspunse miss Ellen care îşi spuse: „Această navă trebuie să aibă saborduri20, şi eu sunt o bună înotătoare.”

A fost închisă într-o cabină, dar, căutând cu atenţie, această cabină nu era prevăzută ci nici un sabord, din simplul motiv că se afla pe fundul calei. Cu toate acestea, era destul de confortabilă pentru o închisoare. Acolo se aflau un pat, două scaune, o masă, cărţi şi hârtie pentru scris. Uşa era încuiată pe dinafară şi, în plus, era pusă acolo o santinelă. Miss Ellen, de la prima oră, se gândea că o evadare este imposibilă dar, nici calmul său, nici îndrăzneala sa nu o abandonară.

„Vom vedea mâine”, îşi spuse ea.

Şi ea se duse la culcare şi adormi imediat. Atunci când se trezi, văzu că lumânarea abia se consumase, şi îşi făcu acest calcul mental: „O lumânare arde aproape timp de şapte ore; cred că era aproape ora trei dimineaţa atunci când barca a andocat bricul; aşa că, este probabil ora zece şi, cum nu cred că au de gând să mor de foame, voi vedea în curând o faţă umană.”

Într-adevăr, uşa cabinei se deschise şi un marinar intră, purtând o tavă cu alimente diferite. Acest marinar avea o privire onestă şi naivă. Miss Ellen îl învălui cu o privire fascinantă.

— Prietene, spuse ea, vrei să faci avere?

Marinarul zâmbi.

— Cum să nu, spuse el, ce trebuie să fac?

— Ajută-mă să scap de aici.

Marinarul începu să râdă copios.

— Şi căpitanul să mă închidă pe mine, spuse el. Bună ziua, milady!

El puse tava în faţa lui miss Ellen, salută şi se retrase fără a uita să zăvorască uşa.

Miss Ellen arăta poate, în acel moment ca acei bolnavi a căror ultima oră se apropie şi care, la fiecare pas, văd moartea în faţa ochilor, gândindu-se la vindecare şi la planurile pentru viitor. Obstacolele de netrecut pe care le vedea, în loc să o descurajeze, îi fortificară curajul. Calm său nu se dezminţi tot restul zilei. Ea luă prânzul cu un apetit foarte bun, luă o carte şi îşi omorî timpul citind un roman francez. La ora şase i se aduse cina. De data aceasta, marinarul care o servea era însoţit de comandantul navei.

— Ah, ah! Îi spuse miss Ellen, pun pariu că aveţi noutăţi să-mi comunicaţi.

— Eu am venit să aflu ce aţi decis, răspuns el cu tristeţe.

— Aşa cum v-am mai spus!

— Nava pe care o comand nu trebuia să ridice ancora decât mâine dimineaţă, dar am primit noi ordine şi, graţie unei brize de la nord-vest care a început să bată, intenţionez să dau semnalul de plecare într-o jumătate de oră.

Miss Ellen tresări şi o uşoară paloare îi acoperi fruntea.

— Aveţi de gând să mă duceţi pe uscat înainte de a pleca, cel puţin, spuse ea cu îngrijorare.

— Depinde de d-voastră, răspunse căpitanul. Vă lăsăm libertatea de a alege.

— Alegerea mea a fost făcută, rămân în Englitera.

Căpitanul clătină din cap.

— Greşeşti, spuse el. Eu sunt ţigan ca şi Samson, ca şi Jean de Franţa pe care l-ai asasinat, ca şi Cynthia, ca şi tine.

Ea făcu o mişcare.

— Te anunţ, continuă el, că ştiu perfect povestea ta. Ai trădat cauza noastră din copilărie, eşti duşmanul nostru de moarte.

— Este adevărat! Spuse ea cu siguranţă.

— O singură protecţie ţi se va mai acorda. Această protecţie misterioasă a vrut să te lase să fii arbitrul propriului destin. Dacă eşti dispusă să vii în America, te voi debarca în Antile sau la Louisiana, la alegerea ta.

— Refuz.

— Dar, nu ştii ce soartă te aşteaptă?

Ea făcu un gest ca de regină şi se uită fix la căpitan.

— Ascultă, spuse ea, ştiu ce vreţi să-mi spuneţi. Ţiganii vor să mă arunce într-o temniţă.

— Poate.

Ea încercă să zâmbească.

— Se întâmplă peste tot în lume, spuse ea, doi bărbaţi mă iubesc nebuneşte. Ei sunt tineri amândoi, bogaţi şi curajoşi. Cu astfel de oameni, barele de fier ale unei închisori se vor rupe ca firele de paie, zidurile groase ale unei fortăreţe se vor nărui ca un castel din cărţi de joc.

Căpitanul clătină din cap.

— Deci, repetă el, nu vrei să mergi în America?

— Nu.

El îşi scoase ceasornicul.

— Mai ai încă zece minute, spuse el. În zece minute, ţiganii vor veni la bord.

— Pentru a mă duce înapoi în Londra, nu-i aşa?

— Cred că da, spuse căpitanul.

— Ei bine! Spuse ea, mereu calmă şi zâmbitoare, vreau să profit de cele zece minute pentru a cina. La revedere, căpitane!

Şi ea îl concedie ca şi cum ea se afla într-o zi de gală în marele salon al hotelului Walden.

„Are un suflet de bronz, murmură ţiganul în timp ce se îndepărta.”

Miss Ellen se gândea, atunci când el ieşea: „Roger şi Lionel mă caută la această oră şi Jean de Franţa a murit; chiar dacă aş avea capul sub secure tot aş mai avea o speranţă.”

Şi ea luă cina cu aşa o poftă de mâncare la fel de mare ca în cazul în care ar fi urmărit, în galop, o vânătoare de vulpi în Yorkshire. Puţin după aceea, uşa se deschise şi căpitanul intră.

— Este timpul, spuse el. Ai ales?

— Dar, fără îndoială, şi vă urez călătorie plăcută.

Căpitanul era un ţigan tânăr, el avea o inimă bună sub masca lui de gheaţă; el nu-şi putu reţine un oftat şi mai spuse încă o dată:

— Greşeşti, Topsy.

Dar miss Ellen deja îşi aruncase o mantie peste umeri.

— Temnicerii mei sunt acolo? Întrebă ea surâzând.

— Da.

— Atunci, conduceţi-mă.

Şi, cu un gest plin de cochetărie, îl forţă de a-i oferi mâna. Condusă de căpitan, nepoata lui sir Robert Walden ieşi din adâncimile calei pe punte. Ea văzu doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi cu faţa acoperită cu măşti.

— Iată-i! Spuse căpitanul.

Ea râse batjocoritor.

— La ce bun aceste măşti? Spuse ea. Nu ştiu cui îi foloseşte.

Cei doi bărbaţi nu pronunţară nici un cuvânt şi continuară să rămână nemişcaţi.

— Unde este barca? Întrebă ea încă o dată pe căpitan.

— De la bordul acestei nave vei merge pe uscat cu ei.

— Ah! Deci nu voi reveni la Londra navigând pe Tamisa?

— Nu ştiu.

Şi căpitanul adăugă cu o voce plină de emoţie:

— Topsy, te implor încă o dată, rămâi la bord.

— Nu, nu, spuse ea, făcând un pas spre bărbaţii mascaţi.

— Atunci, oftă el, înseamnă că destinul este împlinit! Adio!

Unul dintre cei doi bărbaţi mascaţi o apucă de braţ şi o conduse la scara de la tribord. Barca plutea şi aştepta.

Miss Ellen salută cu mâna pe căpitan şi puse cu curaj piciorul pe scară. Al doilea bărbat mascat era deja în barcă. Dar, înainte de a coborî, tânăra care prevăzu că i se vor acoperi ochii cu o pânză, aruncă o ultimă privire în jurul ei. Noaptea venise şi ceaţa ce învăluia Tamisa începea să ascundă orizontul. Ambele maluri ale râului erau pustii şi Londra, pentru mult timp, dispăru în ceaţă. După ce coborî în canoe, miss Ellen îşi ridică capul şi-l văzu pe căpitanul navei care îi făcu un gest de adio. În acelaşi timp, barca se îndepărtă de The Fowler şi, la început, navigă în susul curentului pentru a se lăsa apoi în derivă pe partea dinspre uscat.

Miss Ellen rămase surprinsă când văzu că nu i se acoperă ochii. Şi cum era foarte îndrăzneaţă, ea le spuse celor doi bărbaţi mascaţi:

— Desigur, cred că aţi uitat ceva. Vă recomand să-mi legaţi ochii.

Ei clătinară din cap în tăcere.

— O măsură de precauţie este mai bună, spuse ea, cu un râs batjocoritor.

În câteva minute barca atinse malul stâng al râului, şi unul dintre marinarii de pe The Fowler sări uşor pe uscat, trase cu mâna barca la mal, devenind astfel o ancoră vie. Unul dintre bărbaţii mascaţi o prinse pe miss Ellen de braţ. El o făcu să iasă din canoe şi-i spuse:

— Vino!

Miss Ellen privi în jurul ei, în timp ce barca se îndepărta în larg, şi văzu că nu era nici un semn că cineva ar locui prin preajmă. La un moment dat, crezu că observă un grup de persoane în întuneric la o oarecare distanţă şi, atunci, după ce ea şi cel care o conducea făcură câţiva paşi înainte, ea recunoscu un om cu hăţurile a patru cai în mână.

Ţiganul mascat o conduse la acest bărbat; însoţitorul său, înarmat cu un cuţit, merse în spatele ei.

„Se pare, gândea ea, că voi face călătoria pe cal. Dar, unde mă vor duce?”

Într-adevăr, printre cai, era unul care avea o şa pentru amazoane.

Apoi, unul dintre bărbaţii mascaţi, silenţios ca o fantomă, vorbi:

— Snob, îl strigă el pe cel care ţinea caii şi care, ca şi el, era mascat, ai primit ordinele?

— Da, răspunse ţiganul. Vom găsi confraţii pe drum.

Miss Ellen deveni suspicioasă.

— Dar, spuse ea, presupun că vom reveni la Londra?

Ea auzi râsete în spatele măştilor şi murmură furioasă:

— M-am înşelat!

— Miss Ellen, spuse cel care o ţinea mereu de braţ, suntem aici trei oameni hotărâţi şi avem ordine să vă ucidem dacă încercaţi să scăpaţi.

— Da? Spuse ea cu dispreţ.

— Aşadar, spuse omul mascat, am putea să vă legăm fedeleş şi să vă aruncăm pe o şa, ca pe un sac cu haine. Dar am prefera să vă lăsăm să mergeţi pe cal şi să mergeţi printre noi.

— Apreciez această curtoazie.

Şi ea se urcă în şa, punând piciorul stâng pe genunchiul însoţitorului său. Doi ţigani se postară, unul în stânga, altul în dreapta sa, iar al treilea, înainte de a porni, le strigă:

— Pe drumul spre Brighton, în galop!

Noaptea era întunecoasă; de-abia reuşiră ochii pătrunzători ai lui miss Ellen să vadă un traseu alb în faţa ei. Ea îşi îndemnă calul, pentru că ea era o călăreaţă destul de pricepută pentru a ghici, după câteva minute de călărit, mai mult sau mai puţin puterea animalului pe care-l călărea. În acest sens, miss Ellen se gândi să fugă. O lovitură de cravaşă bine aplicată putea lansa calul înainte; şi, în cazul în care animalul ar fi sângerat, el putea să se depărteze de caii ţiganilor. Din păcate, speranţa lui miss Ellen dispăru la fel de repede după cum apăru. Calul pe care-l călărea era un ponei viguros, de talie mai mare şi cu un galop greoi. Cei doi ţigani, care galopau de câte o partea a ei aveau, dimpotrivă, doi cai de vânătoare proveniţi din Irlanda, cai de mare viteză, şi era suficient să le slăbească puţin frâul pentru a obţine o viteză fantastică.

„Haide! Îşi spuse miss Ellen cu mânie, toate acestea au fost planificate.”

Drumul spre Brighton era atât de lat încât puteau galopa trei cai în faţă. Caii alergau cu mare viteză, noaptea devenea din ce în ce mai întunecoasă.

După o oră de mers rapid, călăreţii auziră un fluierat. Unul dintre ţigani duse două degete la buze şi dădu un răspuns. Drumul pe care-l parcurgeau se întindea de-a lungul unei păduri care cobora pe un plan înclinat spre mare. Călăreţii se opriră un moment, şi de la marginea pădurii se desprinseră imediat alţi trei călăreţi care veneau în întâmpinarea lui miss Ellen şi a escortei ei.

— Noaptea este întunecată! Spuse unul dintre ei.

— Trăiască noaptea! Răspunse cel care mergea la stânga tinerei fete.

Acestea erau parolele de trecere. Cei trei nou-veniţi se aliniaseră doi înainte, unul înapoi:

— La drum, timpul ne presează! Strigă acela care părea comandantul celorlalţi.

Miss Ellen, în ciuda curajul său, începu să-şi piardă un pic capul.

„Ce vor să facă cu mine?”, se întrebă ea.

Galopară o oră în plus, apoi alte fluierături fuseseră schimbate şi alţi călăreţi îngroşară escorta ţiganilor. Miss Ellen simţea cum părul i se zbârlea şi o sudoare rece se prelingea încet de-a lungul tâmplelor sale. Noapte era din ce în ce mai întunecată şi briza mării îi biciuia faţa. Dintr-o dată drumul făcu un cot, abandonând brusc marginea pădurii şi se dirija spre faleza care domina marea. Alţi călăreţi aşteptau la acel cot şi escorta lui miss Ellen era acum alcătuită din doisprezece bărbaţi puternici, mascaţi şi muţi, după parolele pe care le schimbară.

Miss Ellen începu să regrete că nu a rămas la bordul lui The Fowler.

Deodată, cum se apropiau de faleză, un zgomot îndepărtat ajunse până la ea. Era galopul precipitat al unui cal.

„Cine ştie? Gândi ea, poate că este Roger…”

Dar, în acelaşi timp, ţiganii îşi îndemnară caii la galop, şi unul dintre ei dădu o puternică lovitură de cravaşă poneiului lui miss Ellen. Vântul de nord, din ce în ce mai iute, anunţa că se apropiau de mare.

Era ceva sinistru şi fantastic să vezi acest grup de călăreţi care galopau fără un cuvânt, încadrând o femeie care nu ştia unde o vor conduce, şi care îşi aştepta un misterios şi teribil destin. În sfârşit, un ultim fluierat se auzi şi escorta întreagă se angajă pe un drum săpat în corpul falezei care ducea direct la mare.

Zingara simţi o ameţeală care o cuprinse treptat, treptat. Frigul îi producea un fel de stare de somnolenţă patologică, şi crezu pentru o clipă că visează un grup de demoni care o duceau la o gură a iadului.

Dar, din momentul în care ultimii călăreţi se alăturară escortei, ea îşi reveni complet. Se putea auzi mugetul mării în josul drumului, iar vântul rece care-i lovea faţa ţigăncii o împiedica să-şi mai închidă ochii. În cele din urmă, vocea unui călăreţ, care era liderul escortei, se auzi strigând:

— Opriţi-vă! Opriţi-vă şi descălecaţi!

Fiecare călăreţ se supuse. Miss Ellen tremura atât de tare, acum că trebuia să coboare din şa şi să pună piciorul pe pământ. Doi ţigani o prinseră fiecare de câte o mână şi continuară să o tragă în direcţia mării. Drumul devenise prea îngust şi panta era prea abruptă pentru ca acest drum să fie parcurs călare.

Au mers, astfel, încă un sfert de oră. În zadar încerca miss Ellen să prindă curaj, să-i revină sângele rece şi să mai spere încă. Ea nu mai auzea galopul îndepărtat al cărui zgomot i-a adus pe buze numele lui Roger.

Acum, mugetele mării dominau orice sunet, chiar şi acela al paşilor ţiganilor care mergeau în spatele lui miss Ellen. După un sfert de oră, cum deschiderea continua să se îngusteze, făcând un nou cot, Topsy văzu deodată strălucind un punct luminos. Era o strălucire roşiatică ca aceea a unei fierării şi această lumină părea să ţâşnească din pământ.

— Aici este! Spuse apoi acel ţigan care o flancase tot timpul în stânga ei.

— Aici? Spuse ea cu groază.

El rânji sub mască.

— Ştii bine, Topsy, spuse el, că ţiganii săraci, aşa ca noi, nu au la dispoziţie nici Turnul Londrei, nici palatul St. James, şi că este nevoie ca ei să-şi stabilească undeva sala lor de judecată.

— Un tribunal! Murmură ea cu un accent de groază.

— Pentru a te judeca, răspunse ţiganul. Vino! Vino! Ora se apropie.

Şi el o trase brusc. În curând, ea fu în măsură să recunoască de unde provenea această lumină roşiatică ce părea să fie ţinta călătoriei lor. Era, de fapt, un foc ce lumina intrarea unei peşteri care cobora sub nivelul falezei. Un om mascat ca şi ceilalţi, dar de o talie herculeană, înteţea focul. Miss Ellen îl recunoscu pe colosul Samson.

— Vino, spuse ţiganul, preşedintele este pe scaunul lui.

Înainte de a trece pragul peşterii, miss Ellen întoarse capul. Grupul de ţigani mergea pe jos în spatele ei.

„Dumnezeule, şopti ea, simţind declinul puterii sale, ei chiar mă vor ucide?”

— Hei! Hei! Rânji gigantul, se pare că micuţa e gata să leşine!

Şi el o luă în braţe, o ridică de la sol ca pe o păpuşă şi spuse cu un râs sinistru:

— Vino aici, micuţă dragă!

Peştera era spaţioasă şi acoperită cu blocuri de granit. Ţiganca văzu un bărbat cu faţa acoperită cu o mască albă, stând pe o stâncă la cel mai înalt nivel. Era, fără îndoială, preşedintele.

Fiecare ţigan intră în peşteră şi veni să se aşeze în jurul bărbatului cu masca albă. Colosul o puse pe miss Ellen pe picioarele ei, dar el continuă să-şi ţină mâinile sale mari pe umerii ei care tremurau. Apoi, preşedintele aruncă o privire rapidă în jurul său şi numără călăreţii.

— Douăzeci şi patru! Spuse el. Numărul este…

Miss Ellen recunoscu acea voce şi ţipă. Dar preşedintele nu-şi scoase masca prin care ochii lui străluceau ca nişte cărbuni aprinşi în lumina focului care ardea la intrarea peşterii.

— Miss Ellen, spuse preşedintele, care se ridică, mila celor pe care i-aţi trădat, a ajuns la capăt. Ţi-a fost oferită libertatea, dacă aţi fi fost de acord să părăsiţi Englitera, vi s-ar fi oferit o avere, şi aţi refuzat…

— Oh! Exclamă miss Ellen, regăsindu-şi puţină energie, deci morţii se ridică din mormânt?

Preşedintele îşi dădu masca jos şi ţiganca înspăimântată căzu în genunchi; ea recunoscu pe Jean de Franţa!

Jean reluă:

— Topsy, ţiganca, în zadar ţi-ai renegat rasa noastră, în zadar ai planificat comploturile tale criminale pentru a te îndepărta de noi şi a ne trăda. Ora pedepsei va suna pentru tine. Aceşti oameni pe care-i vezi au fost aleşi prin tragere la sorţi din tribul nostru şi ei îţi vor decide soarta.

Miss Ellen se uită în jurul ei cu groază.

Jean de Franţa continuă:

— Sentinţa pe care aceşti oameni o vor pronunţa împotriva ta va fi executată pe loc, Topsy, ţiganca. Astfel, nu mai spera la iertare.

Şi apoi el se adresă aceluia dintre bărbaţii mascaţi care era la dreapta lui.

— Ce pedeapsa merită aceasta femeie? Întrebă el.

— Moartea, răspunse omul.

Miss Ellen rosti un strigăt nou.

Jean de Franţa întrebă pe fiecare ţigan.

Optsprezece au optat pentru moarte.

Numai şase s-au abţinut. Ei erau probabil tineri şi minunata frumuseţe a tinerei îi emoţionaseră.

— Să mor! Să mor! Ţipă miss Ellen, să mor la douăzeci de ani! păcat!

Strigătele acestei frumoase tinere îi impresionară pe judecători şi unele voci repetară cuvântul: „Iertare”.

Dar Jean de Franţa se ridică şi impuse tăcere.

— Miss Ellen, spuse el, puteţi alege: pierdeţi-vă frumuseţea şi veţi trăi!

— Oh! Nu! Spuse ea, mai bine moartea! Omoară-mă! Omoară-mă!

— Nu. Vei trăi şi vei rămâne frumoasă pentru a ta pedeapsă! Spuse o voce de la intrarea peşterii, o voce imperioasă şi dominatoare ca cea a unui şef suprem.

Un om mascat ca şi ţiganii, şi îmbrăcat ca ei, înaintă brusc, în timp ce spunea parola: „Noaptea este întunecată!”

Jean de Franţa se ridică precipitat şi exclamă:

— Atunci, cineva dintre noi ne-a trădat? Cine este acest om?

Dar noul-venit merse până la el, puse o mână pe umărul lui şi îi şopti:

— Numele meu este Amri şi am dreptul de a da ordine, pentru că sunt regele tău!

În acelaşi timp, el se opri şi îşi repuse masca sa, atât de repede că, numai Jean de Franţa putu să-i vadă faţa. Ţiganul se plecă cu umilinţă:

— Comandă! Mă voi supune!

Regele ţiganilor îl ridică pe Jean de Franţa şi-i spuse:

— Ordinul pentru aceşti oameni este să plece.

— Toţi? Spuse Jean de Franţa.

— Toţi, cu excepţia aceluia, şi îl arătă pe colos.

Jean de Franţa întinse mâna şi spuse cu blândeţe:

— Fraţilor, acela care este mai presus de noi, vă ordonă să plecaţi!

Şi ţiganii, care erau obişnuiţi să asculte de Jean de Franţa, fără a discuta vreodată voinţa lui, se ridicară şi plecară.

— Întoarceţi-vă la Londra, adăugă Jean de Franţa.

Curând în peşteră nu rămăseseră mai mult de patru persoane: Jean de Franţa, umil şi supus de prezenţa omului mascat, aşa cum, pe vremuri, în circ, stătea leul în faţa lui Androcle; Samson, care nu înţelegea nimic din ceea ce se întâmplase, şi miss Ellen, care dovedea stupoarea condamnatului care primeşte iertarea la un pas de eşafod. Ea a fost eliberată, dar picioarele ei refuzau să meargă. În cele din urmă, omul mascat, în picioare, calm, îşi lăsă capul pe spate şi îşi scoase masca atunci când ţiganii au plecat. Apoi, doar gâtul strâns al lui miss Ellen putu să scoată un strigăt de bucurie şi de recunoştinţă:

— Roger! Spuse ea.

— Marchizul d'Asburthon! Murmură Samson.

— Nu mai sunt marchizul d'Asburthon, ci Amri ţiganul, Amri fiul Cynthiei şi şeful tribului său! Răspunse tânărul.

Şi Samson, îngrozit, ca şi Jean de Franţa se plecă în faţa stăpânului.

Apoi, Roger făcu un pas spre miss Ellen:

— Aceşti oameni au vrut să te omoare; eu ţi-am acordat graţierea, dar cu condiţia să pleci din Londra, poate chiar din această noapte şi să mergi ca să te alături lui sir Robert Walden, în Scoţia, şi să nu te mai gândeşti că vei deveni soţia lui Lionel.

Miss Ellen privi în jos.

Roger se întoarse către Samson:

— Du-te, spuse el, condu-o pe această tânără de aici, vei face o plimbare călare şi o vei conduce până la uşa hotelului Walden.

Samson se înclină.

— Du-te! Spuse încă o dată Roger, care arătă cu un gest spre miss Ellen şi adăugă adresându-se lui Samson:

— Vai de tine, dacă te vei atinge de un fir de păr de pe capul ei!

Samson luă pe miss Ellen în braţe şi ieşi din peşteră. Apoi Roger îl privi cu răceală pe Jean de Franţa:

— Şi acum, între noi doi! Spuse el.