Capitolul IV.

Cincisprezece zile mai târziu, marchizul Roger d'Asburthon era bolnav la pat, aproape pe moarte. Cu o noapte înainte, la clubul Frumoşilor, frumosul colonel al dragonilor regelui fusese luat prin surprindere de o ameţeală bruscă, în timpul unei partide Pharaon. Nababul Osmany, care era partenerul său, n-avu timp decât pentru a striga după ajutor şi de a-l susţine în braţe. Îl transportă pe marchiz la casa lui şi, în mare grabă, trimise după dr. Bolton. Întrucât, cu opt zile în urmă, Parlamentul acceptase, la solicitarea prinţului de Wales, să-l recunoască pe Lionel ca fratele mai mic al marchizului şi autorizase partajarea averii între cei doi fraţi, lady Cecily îşi recâştigă rangul şi se stabili împreună cu al doilea fiu, la hotelul d'Asburthon. Dr. Bolton, se grăbi la faţa locului, spuse că marchizul suferea de meningită, ale cărei simptome le mai văzuse în India şi, cu toată speranţa de a-l salva, el nu le ascunse doamnei Cecily şi lui Lionel, gravitatea situaţiei. Toată Londra fusese impresionată de acest eveniment, pentru că aventurile recente ale marchizului Roger puteau să-l excludă din rândul celor care reprezentau moda. Se vorbea peste tot de acuzaţiile lui sir Robert Walden cum că marchizul d'Asburthon era, de fapt, un ţigan. Aceste acuzaţii păreau atât de ridicole, că cele trei regate izbucniră în hohote de râs. Sărmanul baronet se refugie pe una din moşiile sale şi îşi caută liniştea şi solitudinea.

Până la urmă, în acea seară, marchizul adormi. Boala sa se manifesta, încă din ajun, cu un fel de somnolenţă, rareori întreruptă de o clipă de luciditate şi de o privire tristă. Dr. Bolton, lady Cecily şi Lionel stăteau la căpătâiul bolnavului. Dintr-o dată, Roger îşi deschise ochii şi se întoarse spre ei. Lady Cecily se repezi spre el şi îi luă mâna.

— Copilul meu, spuse ea, copilul meu drag, îţi revii… nu mă cunoşti?

— Şi pe mine, spuse Lionel, care depuse un sărut pe fruntea palidă a lui Roger, nu sunt eu fratele tău?

Roger părea să-şi recapete prezenţa sa de spirit; ochii îi străluceau, buzele se întredeschiseră, dar capul lui se înclină imediat pe pernă şi el recăzu în această oribilă somnolenţă care părea a fi precursoarea morţii.

— O, Dumnezeule! Dumnezeule! Murmură lady Cecily, salvaţi-l!

— Fratele meu! Spuse Lionel, scuturând mâna muribundului şi vărsând lacrimi de disperare.

Bolton îi privi cu gravitate şi, meditând, spuse cu un glas scăzut doamnei Cecily:

— Doamnă, marchizul Roger este grav bolnav.

— Dar îl veţi salva, nu-i aşa?

— Din păcate! Nu pot să vă confirm.

Lady Cecily plângea.

— Ascultaţi, spuse Bolton, la această oră solemnă, trebuie să vă spun tot adevărul, doamnă.

— Dumnezeule! Ce vreţi să-mi spuneţi?

— Marchizul Roger d'Asburthon nu este fiul d-voastră, spuse brusc Bolton.

El se aştepta la un strigăt, la un semn de exclamaţie. Lady Cecily, pur şi simplu, ridică ochii spre cer şi răspunse:

— Ştiu; dar eu îl iubesc ca şi cum ar fi sângele meu, pentru că este nobil şi bun.

Şi ea se aşeză în genunchi şi murmură cu fervoarea unei sfinte:

— Oh, Dumnezeule! Ia-mi viaţa, dar salveaz-o pe-a acestui copil curajos şi nobil care are pentru mine sensibilitatea şi respectul unui fiu.

Lionel se aşeză în genunchi lângă mama sa şi spuse:

— Frate, nu ştiu dacă suntem de aceeaşi parte a baricadei; nu ştiu dacă eu sunt fiul legitim şi tu un bastard, dar ştiu că avem acelaşi tată, că eşti mult mai frumos, mult mai curajos, mult mai nobil decât mine, mult mai demn de a fi capul familiei noastre.

— Astfel, spuse Bolton prinzând mâinile tânărului, dacă Roger va trăi, veţi renunţa la titlul de marchiz, pentru a fi doar căpitanul Lionel, cadetul d'Asburthon?

— Ah! Strigă Lionel, salvaţi-l, doctore, şi vă jur că niciodată un cuvânt care ar putea să-l afecteze, presupunând că ştiu adevărul, nu va ieşi de pe buzele mele.

— Salvaţi-l! Spuse lady Cecily cu nerăbdare, şi voi fi mama lui!

La aceste cuvinte, muribundul întredeschise din nou ochii şi întinse mâinile spre lady Cecily, care i le luă şi i le acoperi cu sărutări.

— Ascultaţi, spuse Bolton cu o voce agitată, în timp ce Roger recăzu în stare sa de somnolenţă, voi face un ultim efort suprem să-l salvez. Lăsaţi-mă singur cu el, pentru că am nevoie de toată prezenţa mea de spirit, de tot curajul.

El le vorbi cu acel accent de autoritate pe care ţi-l dă ştiinţa şi le arătă uşa unei camere vecine. Lady Cecily veni să-şi pună buzele fierbinţi pe fruntea palidă a lui Roger şi îi aruncă lui Bolton o privire afectuoasă.

— Dacă-l salvaţi, spuse ea, mă voi ruga la Dumnezeu zi şi noapte pentru d-ta, doctore.

— Şi eu, spuse Lionel, am reînnoit jurământul, doctore, că voi fi întotdeauna fratele supus şi respectuos al fiului cel mare al tatălui meu.

Apoi, ambii ieşiră încet, cu faţa scăldată în lacrimi. Atunci, Bolton merse să închidă uşa cu precauţia cu neîncrederea unui hoţ care nu vrea să fie deranjat. Apoi se întoarse la pat. Marchizul se ridică în şezut, el îşi deschise ochii şi privirea sa îşi recăpătă toată claritatea, toată inteligenţa.

— Ei bine! Spuse Bolton, aţi auzit.

— Da, spuse Roger, m-am convins acum că amândoi sunt demni de jertfa mea.

Privirea lui căzu pe blazonul vechii case d'Asburthon, care era fixat pe cămin, după care privi portretele de familie care acopereau pereţii. Apoi, adresându-se acestor picturi tăcute, spuse:

— Sunt un nefericit bastard, fiul unei ţigănci. Iertaţi-mă pentru că am ocupat un timp locul stăpânului legitim, pentru că am trăit în această locuinţă care nu era a mea, pentru că am purtat un titlul şi un nume pe care l-aţi transmis tatălui meu. În epoci eroice, deseori, au existat bastarzi ai marilor familii de neam care au salvat onoarea aflată în pericol a strămoşii lor; de multe ori, fiul amorului şi-a asumat datoria restaurării blazonului, ale cărui culori ameninţau să se şteargă. Iertaţi-mă, prin urmare, o, voi Asburthonilor dispăruţi de-a lungul secolelor, strămoşi al căror nume nu este al meu, dar al căror sânge curge prin venele mele. Voi repune în mâinile legitime această uriaşă avere şi vechea sabie a familiei noastre care a fost întotdeauna folosită cu multă nobleţe.

Roger vorbi cu emoţie, dar ferm, şi Bolton plângea.

— Bătrânul meu prieten, spuse el, acum, pentru că mi-am făcut datoria, dă-mi băutura ta, o voi bea fără să-mi fie teamă.

Medicul merse să ia de pe o măsuţă o cupă din argint în care vărsă conţinutul unui mic flacon pe care-l scoase din buzunar şi aduse cupa tânărului. Roger o luă. Mâna lui nu tremura, zâmbetul nu-i părăsi faţa şi privirea îi rămase calmă şi mândră. Îşi apropie cupa de buze şi o goli dintr-o înghiţitură:

— Iată sfârşitul, spuse el. Doamne, protejează-l pe marchizul Lionel d'Asburthon!

Apoi, deodată căzu pe pernă, ochii i se închiseră, faţa căpătă o paloare lividă, mâinile erau de gheaţă. Bolton merse să deschidă uşa camerei în care Lionel şi mama sa aşteptau cu nerăbdare şi spuse cu o voce seacă:

— Dumnezeu, fără îndoială, avea planuri secrete. Căpitane Lionel, sunteţi de acum înainte marchizul d'Asburthon şi veţi avea un loc în Camera Lorzilor.