Capitolul IV.

După ciudata dispariţie a femeii necunoscute care arătase o emoţie puternică la vederea marchizului Roger, doamna Cecilia privi în afara trăsurii pentru a-l vedea mai bine pe tânărul colonel, dar inima sa nu bătea mai repede decât pentru iubitul său fiu, Lionel, pe care-l căuta cu privirea peste tot. Tânărul căpitan, recunoscând-o pe mama sa, ar fi dorit să ajungă cât mai repede la ea, dar disciplina militară ce se impunea rangului său, îl determină să mai aştepte.

Se întoarse la cazarmă şi scrise un bilet pe care îl încredinţă unuia dintre dragonii săi, trimiţându-l la hotelul lui sir Robert Walden. Acest bilet îi era adresat mamei sale şi conţinea puţine rânduri: „Mama mea adorată, Serviciul are rigori destul de crude pentru inima unui fiu. V-am văzut pe tine şi pe iubita mea miss Ellen, şi nu mi-am putut încălca îndatoririle ca să alerg să te îmbrăţişez şi să-i sărut mâna celei pe care o iubesc. Regele va veni la noi pentru o inspecţie. Dar, în câteva ore, voi fi alături de tine, dragă mamă! Aproape de vechiul meu prieten sir Robert Walden, aproape de logodnica mea iubită. Te îmbrăţişez aşa cum te iubesc din toată inima.

Lionel”

Această scrisoare găsi pe miss Ellen şi pe doamna Cecilia împreună cu sir Robert Walden.

Părul acestui gentleman devenise complet alb, iar anul care tocmai trecuse părea să-l fi apăsat cu o greutate enormă. Trist, preocupat, sir Robert avea deseori conversaţii cu doamna Cecilia de la care o excluse cu prudenţă pe nepoata sa. Când doamna Cecilia, în acea zi, îi arătă biletul de la fiul său, bilet care vorbea în mod clar despre dragostea lui Lionel pentru miss Ellen, sir Robert nu reuşi să-şi înăbuşe un suspin.

— Trebuie, în sfârşit, să afle! Îi zise el în şoaptă.

Apoi, întorcându-se spre miss Ellen:

— Copila mea, spuse el, vrei să mă urmezi în biroul meu?

Solemnitatea pe care-o arătă baronetul când puse această întrebare îi stârni curiozitatea nepoatei sale. Cu toate acestea, ea nu-i adresă nici o întrebare tatălui său adoptiv şi îl urmă cu supunere. Sir Robert se închise cu ea în biroul său şi-i spuse:

— Ellen, ai douăzeci şi unu de ani, eşti dotată cu o inteligenţă ridicată, şi Dumnezeu mi-e martor că nu te-aş fi iubit mai mult, dacă ai fi fost într-adevăr fiica mea.

Miss Ellen, uimită la început, se uita cu mirare la baronet. Acesta din urmă continuă:

— Deci, pentru că te afli la o vârstă la care o femeie este în plinătatea raţiunii şi feminităţii ei, şi sper că-mi vei arăta măcar puţină afecţiune faţă de cea pe care o am pentru tine, cred că ar trebui să îţi dezvălui nişte secrete, pe care nu ar fi înţelept să le ignori.

Miss Ellen rămase impasibilă.

— Crede-mă, unchiule, că vor fi cu fidelitate păstrate.

— Copila mea, în urmă cu şaptesprezece ani, marchiza d'Asburthon, lady Cecily, a venit să-mi ceară un sfat. Separată toată tinereţea de soţul ei din cauza caracterului său imprevizibil, care devenise insuportabil, biata femeie fusese obligată să se ascundă pentru a evita accesele lui de gelozie – acte de violenţă nedemne de această nefericită. De două ori, mama a făcut să se creadă de moartea celui de-al doilea fiu al său pe care lordul Asburthon n-a dorit vreodată să-l vadă. Îi era teamă, sărmanei femeie, că marchizul l-ar fi răpit într-o zi, pentru că lordul Asburthon şi-a dat sfârşitul în urmă cu trei ani, convins că acest copil nu era de sângele lui; şi, adăugă sir Robert, martor îmi este cerul, lady Cecily era cea mai pură, cea mai nobilă dintre soţii.

În acel moment al povestirii sale, sir Robert fu întrerupt de miss Ellen, care, dând feţei sale o mască de surpriză naivă, exclamă:

— Cum! Marchizul Roger d'Asburthon are un frate?

— Da, copila mea.

— Dar el nu ştie?

— Da.

— Şi, acest frate, unde este?

Sir Robert continuă:

— Lordul Asburthon, despărţit de soţia sa, era atunci guvernatorul Indiilor; fiul său Roger locuia cu el. Lady Cecily, rămasă în Scoţia, unde avea câteva proprietăţi, a vrut să rupă lanţul trecutului care o legase de soţul ei şi pentru asta ea făcu să se creadă în moartea celui de-al doilea fiu al său, pe care-l crescu departe de lume, într-o zonă muntoasă, fără să-i spună adevărul despre naşterea sa. Cunoscând caracterul feroce al lordului Asburthon, am fost de acord cu această intenţie a marchizei, care îşi luă numele de doamna Cecilia.

Miss Ellen scoase un strigăt de surpriză atât de bine regizat, că părea adevărat, încât sir Robert putea paria pe capul său că niciodată, înainte, nepoata sa nu bănuise adevărul.

— Cum! Spuse ea, doamna Cecilia…

— Este lady Cecily.

— Şi… Lionel?

— Lionel este fratele marchizului Roger.

— Dar atunci, spuse miss Ellen, după ce lordul Asburthon a murit, de ce lady Cecily, care nu mai avea motive să-i fie frică, nu şi-a reluat rangul şi numele; de ce nu a plecat să-l găsească pe fiul ei cel mare; de ce…

Sir Robert o întrerupse cu un gest.

— Eu am fost cel care i-a adus ştirea morţii soţului ei. Am crezut că va zbura la fiul său cel mare şi că dorea să-şi reia rangul în faţa lumii. M-am înşelat. Lady Cecily mi-a spus cu tristeţe:

— Legislaţia engleză care reglementează aristocraţia este nemiloasă pentru cadeţi, pe care-i privează complet de profitul cel mai mare: de avere, titluri, onoruri, de toate, în cele din urmă. Astfel, din această cauză poate naşte ura care desparte familiile. Le ştii, prietene, iar infamul sir Jack Asburthon este un groaznic exemplu de sub ochii noştri.”

— Am aprobat-o, şi ea a continuat:

— Lionel crede că este fiul unui sărman ofiţer, fără avere; el este fericit aşa. Ştiţi cum va reacţiona în ziua în care îi voi dezvălui secretul naşterii lui? Ştiţi dacă nu va cădea pradă, din a doua zi, unor umbre de invidiei?”

— Şi acest fiu, care nu şi-a cunoscut niciodată mama?” am strigat eu.

— Oh! Acesta nu va fi mai fericit şi este mai bine să nu-i tulbur inima; şi în plus, cine-mi spune că el nu a învăţat să-şi dispreţuiască şi să-şi urască mama?”

— Lady Cecily avea dreptate. Putea să le facă rău celor doi fii ai săi, care fuseseră fericiţi până atunci, spunându-le aceste simple cuvinte: Sunteţi fraţi! Prin urmare, am lăsat-o pe lady Cecily să trăiască sub numele de doamna Cecilia, şi anii au trecut. Într-o zi, când Lionel avea şaisprezece ani şi tu aveai nouăsprezece, am observat cu groază că Lionel te iubea.

La cuvântul „groază”, miss Ellen făcu o strâmbătură de dispreţ.

— Copila mea, spuse sir Robert Walden, cu o gravă tristeţe, iartă-mă pentru aceste cuvinte dure pe care inima mea le condamnă, dar pe care loialitatea mea mi le dictează. În această lume, vezi tu, în ciuda acestor filosofii, un nobil este egalul altui nobil, un simplu cavaler este cât un duce sau pair şi toţi gentilomii sunt solidari între ei. Eu mi-am dat inima şi averea mea pentru tine, pe care te-am numit nepoata mea, şi totuşi în adâncul sufletului meu a crescut o voce reprobatoare care-mi spunea: Ţiganca Topsy, ar putea deci, fără vină, să devină soţia unui gentilom? Apoi, din nou, am îngenunchiat în faţa doamnei Cecily şi i-am spus adevărul. Ea m-a ridicat zâmbind şi mi-a spus:

— Ai avea dreptate dacă Lionel ar afla într-o zi că este de sânge nobil d'Asburthon; dar toată viaţa sa, Lionel va fi fiul unui sărman ofiţer, şi, dacă o va iubi pe nepoata ta, tu şi cu mine ne vom opune unui prejudiciu legat de rasă pentru fericirea acestor doi copii?”

— Acest raţionament mi-a închis gura şi mi-a liniştit scrupulele. Deci, treptat, m-am obişnuit cu gândul de a te vedea într-o zi soţia lui Lionel, şi acest gând, îţi mărturisesc, a crescut doar din afecţiunea pe care ţi-o port. Dar într-o zi, am crezut că am descoperit un secret.

Atunci, miss Ellen, care ascultă cu ochii în pământ, îşi ridică dintr-o dată capul şi se uită la unchiul său.

— Secretul din inima ta, adăugă sir Robert.

Miss Ellen păli. Sir Robert continuă:

— Nu pe Lionel îl iubeşti, ci pe marchizul Roger.

Un suspin scăpă din pieptul strâns al tinerei. Sir Robert îi luă mâna şi continuă cu bunătate:

— Nu nega şi ascultă-mă în continuare.

Chiar dacă, aşa cum spun arabii: „cuvântul este de argint”, gândea tânăra cu prudenţă, existau mii de motive să adauge că „tăcerea este de aur”, şi se mulţumi să-şi coboare din nou privirea.

Sir Robert Walden continuă:

— Deci, din moment ce nu-l iubeşti pe Lionel, sacrificiul pe care ţi-l voi cere nu este prea mare.

Miss Ellen îl privi din nou pe sir Robert.

— În loc să-i încurajezi iubirea lui Lionel, trebuie să-l îndepărtezi de tine şi să-l ajuţi să se vindece.

— Dar, unchiule, din moment ce m-am obişnuit cu gândul că voi fi soţia lui într-o zi…

— Da, pentru că, atunci, m-am gândit că Lionel va ignora toată viaţa secretul naşterii sale.

— El l-a aflat?

— L-ar putea afla, continuă sir Robert cu un aer misterios, pentru că ar putea veni o zi în care marchizul Roger să cedeze averea şi titlurile sale, în favoarea lui Lionel.

Miss Ellen tresări.

— Atunci, încheie sir Robert Walden, ar fi posibilă căsătoria ta cu Roger, care, de asemenea, te iubeşte ca un nebun.

— Oh! Dacă este aşa, spuse ea, pot să vă asigur, bunul meu unchi, că voi face în aşa fel încât, în mai puţin de o lună, Lionel nu mă va mai iubi!

Câteva minute mai târziu, miss Ellen, singură în camera ei, îi scria lui Lionel biletul următor:

Iubitul meu Lionel, Dacă mă iubeşti cu adevărat, dacă un an de absenţă nu m-a şters din inima ta, vei face ceea ce te voi ruga. Prima noastră întâlnire, în prezenţa mamei tale şi a unchiului meu, va fi foarte rece din partea mea; să nu te alarmezi: Te iubesc! dar, motive pe care nu pot să ţi le spun şi de care depinde fericirea noastră, îmi vor impune acest comportament odios. Cu aceste cuvinte, dragul meu, te asigur că: te iubesc! În curând vei şti totul.

Ellen.

Ea sigilă biletul şi îl trimise la cazarma dragonilor printr-un valet care îi era devotat.

— Roger sau Lionel, unul sau altul se va căsători cu mine, dar va fi numai acela care va fi pair şi marchiz… Săracul sir Robert! Este atât de naiv, crede că-l iubesc pe Roger!

Şi miss Ellen îşi prinse fruntea cu ambele mâini şi începu să reflecteze. Arăta ca un general care-şi făureşte un plan de luptă.