Capitolul V.

În timp ce Osmany discuta cu Bolton pentru a merge apoi la clubul Frumoşilor şi în timp ce sir Robert Walden îi încredinţa nepoatei sale un secret pe care-l păstrase mult timp, regele făcea o inspecţie a regimentului de dragoni.

Timp de două ore, Lionel aşteaptă cu nerăbdare să vină momentul în care va fi eliberat din serviciu. În timpul inspecţiei, Roger nu-i adresă nici un cuvânt. Doar un simplu cavaler îi predă, din partea colonelului, invitaţia de participare la banchetului regelui. George al III-lea nu se prezentă la ospăţ, care a fost, astfel, prezidat de către prinţul de Wales.

La ora zece, oaspeţii părăsiră palatul St. James.

Lionel se apropie de şeful său pe care-l trată cu respectul cuvenit unui superior, şi-i spuse:

— Domnule colonel, îmi permiteţi să merg să-mi îmbrăţişez mama?

Roger tresări şi se uită la Lionel. O gelozie din dragoste, atât de bruscă şi aşa de teribilă putea să şteargă în câteva ore un an de prietenie.

Roger avu un moment de pocăinţă; a fost o clipă în care aproape că întinse mâna spre Lionel cu gândul să-i spună „Iartă-mă!”. Dar, brusc, imaginea lui miss Ellen trecu prin faţa ochilor; un fier înroşit parcă trecu prin inima lui, şi întoarse capul pentru a ascunde lacrimile de furie şi de durere care-i scăldau ochii. Îi răspunse tânărului căpitan doar cu următoarele cuvinte:

— Du-te!

Lionel salută şi făcu un pas în retragere, dar se întoarse brusc.

— Ce mai vrei? Spuse Roger, care se opri şi-l privi cu un aer arogant.

— Colonele, spuse Lionel cu o voce pe care emoţia o făcea să tremure, sunteţi bun să-mi acordaţi un minut?

Roger se cutremură.

— La ce bun? Spuse el.

Şi se răsuci pe călcâie, lăsându-l pe Lionel nemişcat şi mut de stupoare.

„O, Dumnezeule! Dumnezeule! Murmură tânărul acoperindu-şi faţa cu mâinile, cu ce i-am greşit oare?”

În acel moment, dragonul care-i servea drept ordonanţă îi spuse:

— Locotenente, spuse el, în timp ce cinaţi la rege, a fost adus acest bilet pentru dvs.

Lionel luă biletul cu o nerăbdare vizibilă, pentru că recunoscu scrisul de mână al lui miss Ellen; când termină de citit, neliniştea îi crescu.

— Dar, exclamă el, deci, ce se întâmplă?

Apoi, brusc, memoria îi reveni şi înţelese că Roger, protectorul său, fratele său de arme, prietenul său, îl ura în acel moment şi că între genialul marchiz d'Asburthon şi el – un simplu ofiţer, alegerea lui sir Robert Walden va fi neîndoielnică. Începu să meargă şovăielnic, cu inima distrusă şi cu faţa scăldată de o transpiraţie rece, până când ajunse la casa lui sir Robert Walden. În tot acest timp el încercă să se gândească la fericirea de a-şi revedea mama şi că această fericire fusese otrăvită de gândul că Roger o iubea pe miss Ellen. Roger, prietenul său, binefăcătorul lui!

După ce uşa hotelului lui sir Robert Walden se deschise în faţa lui, un strigăt se auzi, un strigăt de bucurie explozivă, şi doamna Cecilia se aruncă de gâtul fiului ei pe care-l ţinu în braţele sale pentru mai mult timp. Lionel izbucni în lacrimi; în cele din urmă el privi peste umărul mamei sale, crezând c-o va vedea pe miss Ellen, dar văzu faţa onestă şi serioasă a lui sir Robert Walden.

Miss Ellen începea să îşi pună deja planul în practică. Aceasta îl aştepta liniştită pe Lionel în salon.

Sir Robert, în grabă, îl salută cu răceală pe tânărul ofiţer strângându-i cu ezitare o mână; dar, acesta nu-l judecă pe vrednicul gentilom! Lionel surprinse privirea furişă pe care miss Ellen i-o arunca, reflectată în oglinda plasată în faţa lui. Privirea însemna: „Credeţi în ceea ce v-am scris, şi nu vă alarmaţi!”. Această privire reuşi să calmeze oarecum neliniştea lui Lionel, care sfârşi prin a-i povesti mamei lui, care-l asculta cu extaz, despre frumoasa apărare a fortului St. George şi despre comportamentul eroic al marchizului Roger.

Când pendula anunţă ora unsprezece, Lionel se ridică, datoria sa era să se reîntoarcă în cazarmă, unde era de serviciu pe timpul nopţii. Miss Ellen l-a condus înapoi în anticameră şi îi strecură cu agilitate o cheie în mână, în acelaşi timp, spunându-i la ureche:

— Vino în grădină imediat, trebuie să vorbesc cu tine!

Lionel ieşi beat de bucurie şi speranţă. După ce plecă, sir Robert spuse nepoatei lui:

— Ei bine, copila mea, sunt mulţumit de tine.

— Săracul Lionel! Murmură miss Ellen, cât de mult suferă.

Sir Robert oftă.

— E adevărat, spuse el, dar într-o zi va deveni pair de Englitera.

D-na Cecilia se întoarse în apartamentul său şi sir Robert rămase singur numai cu nepoata sa.

— Unchiule, spuse miss Ellen, permiteţi-mi să vă pun cel puţin o întrebare.

— Vorbeşte.

— Cum puteţi presupune că marchizul Roger va renunţa de bună voie la rangul şi averea sa în favoarea fratele său?

— Eu nu am spus cu bunăvoinţă, copila mea.

— Dar atunci, ar fi un jaf?

— O restituire, mai degrabă.

Miss Ellen luă aerul cel mai naiv:

— Cel mai mare fiu al Lordului Asburthon nu are nimic de restituit cadetului său, aşa mi se pare.

Sir Robert Walden ridică din umeri aproape imperceptibil.

— În termen de trei zile, spuse el, mă voi explica mai clar.

Şi el o sărută pe frunte şi o sfătui să meargă camera sa.

Miss Ellen pretinse că-l ascultă, dar coborî în grădină pe o scară din spate.

Cheia pe care i-o dădu lui Lionel era de la o poartă mică de serviciu care se deschidea într-o stradă vecină. Lionel, care ştia perfect toate intrările, era deja în grădină când miss Ellen sosi. Noaptea era întunecoasă, cu toate acestea, el o văzu pe tânără venind la el pe o alee acoperită. Halatul în care era înfăşurată era de culoare închisă şi ea păşea cu atenţie pentru ca nisipul de sub tălpile sale să nu scoată vreun zgomot. Lionel alergă şi îi căzu la genunchi.

— Ridică-te, spus ea, luându-l de mână, şi urmează-mă până la leagăn.

— Dumnezeule! Cât de emoţionată eşti, dragă Ellen!

Dar şi ea putea auzi bătăile inimii lui. Îi făcu semn să se aşeze lângă ea, în leagăn, şi îi prinse ambele mâini.

— Dragul meu Lionel, trebuie să ai încredere în mine!

— Ce vrei să spui?

— În primul rând, îmi vei face un jurământ.

— Care?

— Că vei ascunde, chiar şi de mama ta, secretul pe care am de gând să ţi-l dezvălui.

— În numele iubirii ce am pentru tine, jur!

— Unchiul meu vrea să mă căsătorească!

— Ah! Spuse Lionel care simţi că i se opreşte inima.

— El vrea să-mi facă o nuntă strălucitoare, continuă miss Ellen, pentru că ambiţia lui este ca lumea să admire această ceremonie, dar, continuă ea, pentru a îndepărta de noi cel mai mare pericol – mânia unchiului meu, trebuie să pară că sunt de acord cu proiectele sale.

— O, Dumnezeule! Dacă vei ceda! murmură Lionel cu teamă.

Ea îi strânse mâna:

— Nerecunoscătorule! Spuse ea, nu ţi-am spus te iubesc?

Şi cum el se aşeză în genunchi, ea urmă:

— Îţi jur, Lionel, că voi fi soţia ta!

El îşi înăbuşit un strigăt de bucurie.

— Ssst! spuse ea, unchiul meu nu s-a culcat încă; dacă ne-ar surprinde, totul ar fi pierdut!

— Dar care este acest pericol care ne ameninţă?

— Aceasta este tot ce pot să îţi spun încă.

Deodată Lionel avu o tresărire violentă.

— Ah! Spuse el, ştiu care este bărbatul căruia îi eşti destinată: marchizul Roger Asburthon?

— Ei bine, da! Spuse miss Ellen, el este! Dar, cum ai putut ghici?

Lionel îi povesti în câteva cuvinte despre schimbarea bruscă pe care a observat-o la Roger. Fata afişă un zâmbet calm dovadă că era sigură de un viitor triumf.

— Ascultă-mă cu atenţie, spuse ea. Jur că voi fi soţia ta, şi acest lucru se va petrece înainte de trei luni, dar cu condiţia să mi te supui.

— Ca un sclav, spuse Lionel.

— Mama ta, continuă miss Ellen, a găsit deja adăpost într-o casă din apropiere; vei rămâne cu ea şi vei veni foarte rar să mă vezi.

— Oh, ce exigentă eşti cu mine, Ellen!

— Dar, adăugă miss Ellen zâmbind, păstrează această cheie; în fiecare noapte, aproape de miezul nopţii, ne vom întâlni în această grădină. Acum, îţi interzic să-l provoci pe Roger.

— Ah! Spuse Lionel, l-am iubit ca pe un frate!

Cei doi tineri vorbiră încă o oră, schimbându-şi cele mai blânde jurăminte. Apoi, miss Ellen îl concedie pe Lionel, amintindu-i că era de serviciu în acea noapte. Ea îl însoţi până la poarta mică a grădinii. Lionel îşi apăsă buzele pe mâna pe care miss Ellen i-o întinse, şi, îndepărtându-se, spuse: „Pe mâine.” „Ah! Spuse miss Ellen în şoaptă, strecurându-se în camera sa, bunul meu unchi sir Robert ar putea avea în mine un ajutor în demascarea falsului marchiz Roger… dar el va dori să acţioneze singur!”

Cu toate acestea, după ce stinse lampa aflată la marginea patului şi încercă să adoarmă, faţa bronzată şi ochii de foc ai lui Osmany îi apărură ca printr-un văl.

„Oh! Acest om! spuse ea, numai el poate răsturna toate proiectele mele. Nu mă împiedică sir Robert, nici Roger pe care trebuie să-l implic în lupta de a deveni marchiză d'Asburthon, ci Jean de Franţa!”

Şi ţiganca avu un tremur de spaimă.

Douăzeci şi patru de ore trecură de la noaptea în care Osmany recâştigă cu atâta abilitate averea marchizului d'Asburthon. Din acea noapte, Roger rămase ţintuit în apartamentul său, pradă tuturor torturilor geloziei. El o iubea cu disperare pe miss Ellen, deşi el abia îndrăznise să-şi mărturisească dragostea.

Sub nopţile înstelate ale oceanului, la focul unui bivuac7 aflat pe meterezele înalte ale fortului Saint George, de pretutindeni se reflecta imaginea radioasă a tinerei fete care era prezentă în gândul lui. Inima era îmbătată de atâta iubire, capul ameţit, sufletul plin de speranţă, dar, patria era pe primul loc, şi o lovitură ca de fulger îl rupse din visul său readucându-l la viaţă: miss Ellen era logodnica lui Lionel! La acest gând, Roger avu un acces de furie ca un leu în captivitate care îşi foloseşte ghearele în zadar pentru a scăpa din cuşcă. Sângele de ţigan care-i curgea în vene, triumfa uneori în faţa educaţiei engleze. Apoi, el se acuza de laşitate şi regreta că nu l-a provocat pe Lionel şi că nu l-a ucis fără milă. Dar natura sa generoasă şi vitează era mai presus, şi apoi se gândea că Lionel era prietenul său, că-l iubea ca pe un frate… şi el îşi blestemă dragostea lui, şi îşi jură să-şi înăbuşe această dragoste şi să-şi sacrifice inima pentru fericirea lui Lionel.

Un timp, el speră că tânărul ofiţer va veni să-l vadă şi să-i ceară o explicaţie. Dar Lionel nu veni, credincios, în acest sens, rugăminţii lui miss Ellen. Deci, pe jumătate nebun de durere, Roger scrise următorul notă: „Marchizul d'Asburthon are onoarea de a solicita o întrevedere cu baronetul sir Robert Walden, rugându-l să-i permită a-i aduce lui miss Ellen Walden un omagiu al devotamentul lui respectuos.”

Valetul trimis la sir Robert Walden, la întoarcere, raportă acest răspuns: „Sir Robert Walden îi prezintă salutările cele mai respectuoase marchizului d'Asburthon şi regretă că o indispoziţie destul de gravă nu îi permite să-l primească.”

Roger, orbit de furie, călcă scrisoarea în picioare.

După ce-l concedie pe valet, ciocanul de la uşa exterioară a hotelului sună tare. Roger ridică draperia unei ferestre pentru a-l vedea pe vizitator; spera că baronetul i-a trimis un al doilea mesaj. O femeie voalată, traversa curtea de onoare. Un valet îi aduse o carte de vizită pe o tavă de argint aurit. Cartea de vizită avea scrisă o singură iniţială: un „E”. Roger fugi la întâlnirea cu vizitatoarea. Ea avea pe faţă un voal atât de gros, că era imposibil să i se distingă trăsăturile, cu toate acestea Roger o recunoscu după bătăile inimii sale, după tulburarea misterioasă care-i cuprinse întreaga fiinţă. Era miss Ellen. Ea nu-şi ridică voalul şi spuse:

— Domnule marchiz, puteţi să-mi acordaţi un sfert de oră de conversaţie?

El îi luă mâna şi, tremurând de bucurie, o conduse la un scaun plasat la colţul căminului. Apoi, miss Ellen îşi ridică voalul, iar Roger îşi întinse mâinile spre ea în semn de rugăciune, şi ca şi cum i-ar fi fost frică să nu dispară imediat această graţioasă apariţie, spuse:

— D-ta! D-ta! Exclamă el cu o voce gâtuită.

Faţa lui era palidă şi lacrimile i se rostogoleau pe obraji.

— Da, eu, spuse ea, am venit fără ştirea cuiva, să mă pun la dispoziţia d-tale.

— La dispoziţia mea? Exclamă Roger cu uimire.

— Oh! Continuă ea, nu mă judecaţi încă, ascultaţi-mă înainte de a mă condamna pentru demersul ciudat pe care l-am întreprins şi care vă priveşte.

— Pe mine să mă judecaţi, pe mine să mă condamnaţi! Ah! Miss Ellen, sunteţi crudă.

Ea îşi coborî capul, îşi puse mâna la ochi şi continuă cu o voce joasă şi blândă ca o rugăciune:

— Domnule marchiz am venit la d-ta cu o mare rugăminte. Să fiţi indulgent şi să aveţi milă faţă de cea mai nefericită dintre femei.

— Sunteţi nefericită! Aţi venit să-mi adresaţi o rugăminte! Ah! Spuneţi-mi care este durerea care vă tulbură, pe care eu nu o înţeleg?

Ea îşi ridică frumoşii ochi, care străluceau ca diamantele negre, şi spuse cu o voce emoţionată:

— Sir Robert Walden vrea să mă căsătorească.

— Lionel! Strigă marchizul.

— Sir Lionel, care are promisiunea unchiului meu, a venit ieri să-mi facă cererea în căsătorie.

— Ah! Am înţeles acum de ce sunteţi aici, făcu Roger cu o voce înăbuşită. Aţi venit să mă imploraţi să-l cruţ… vă temeţi pentru viaţa celui pe care-l iubiţi.

— Îl iubesc! Spuse ea, privind la cer.

— Este acela care vă va deveni soţ? Continuă Roger cu furie.

— Oh! Până nu de mult, spuse ea cu un accent ciudat; pentru că Dumnezeu va avea milă de mine că nu mă voi căsători cu el.

Roger ţipă.

— Nu-l iubiţi pe Lionel?

— Îl iubesc ca pe un frate, asta e tot, replică ea.

Roger care avusese senzaţia că stă pe marginea unui abis deschis în faţa lui, căzu în genunchi în faţa ei, şi îi prinse mâna cu o emoţie puternică.

— Juraţi-mi că nu mă veţi înşela.

— Jur.

— Deci nu-l iubiţi pe Lionel?

— Aş fi aici, dacă l-aş iubi? Spuse ea pur şi simplu.

— Şi, spuse Roger gâfâind de emoţie, mă rugaţi să rup această odioasă căsătorie?

— Da, spuse ea, înclinându-şi capul pentru a ascunde roşeaţa de pe faţa sa.

— Ei bine! Spuse Roger, jur că, atât cât voi fi în viaţă, această căsătorie nu se va îndeplini. Ştiu acum de ce sir Robert a refuzat să mă primească, dar voi şti cum să-l oblig să mă asculte.

— Ar fi o pierdere de timp! Strigă ea, cu un gest de groază, şi puse mâna sa frumoasă pe umărul tânărului: Roger, aveţi încredere în mine?

— Aşa cum aş avea încredere în mama mea, dacă Dumnezeu mi-a păstrat-o.

— Ei bine! La rândul meu vă cer să-mi faceţi un jurământ: Juraţi-mi că veţi avea o credinţă oarbă în iubirea mea, juraţi-mi că veţi îndeplini fără ezitare toate ordinele pe care vi le voi da… toate rugăminţile pe care vi le voi trimite.

— Inima mea şi sufletul meu vă aparţin, spuse Roger cu convingere.

Ea îi ţinu mâna într-a ei şi zise cu un adorabil zâmbet:

— Marchiza d'Asburthon vă va mulţumi într-o zi pentru dăruirea dvs., prietene. Acum, că ştiu cât mă iubeşti, că pot conta pe braţul tău, ca şi pe inima ta, voi fi curajoasă şi puternică pentru a apăra fericirea noastră.

Ea se ridică şi merse încet spre uşă, privindu-l fix pe Roger, când o voce răguşită se auzi strigând de afară.

— Pentru Dumnezeu! Nu am nevoie să fiu anunţat, sunt prieten.

— Bolton! Strigă Roger, care alergă şi trase repede zăvorul uşii.

— Bolton! Spuse la rândul său, alarmată miss Ellen, sunt pierdută dacă mă va întâlni aici.

Roger ridică repede o draperie de mătase şi deschise o uşă mică ce ducea într-un elegant dormitor.

— Prin această cameră poţi ajunge la scara spre grădină, spuse el încet. Adio, dragă Ellen, şi îţi mulţumesc atât de mult pentru acest moment de speranţă şi bucurie.

Şi, după ce-şi depuse o sărutare pe părul brun al ţigăncii, el închise uşa spre budoar şi o încuie cu cheia.

Bolton, care nu înceta să se certe afară cu valetul, năvăli în salon.

— Pe St. Côme, colonele, spuse el în timp ce-şi făcea vânt cu eşarfa sa de mătase, am crezut ca voi fi obligat la un asediu adevărat. Acest salon parcă este un nou fort St. George.

— Am adormit în fotoliu, răspunse Roger cu jenă. Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, bătrânul meu prieten, şi îi strânse mâinile chirurgului cu cel mai cordial avânt.

— Haide! Strigă acesta din urmă după ce făcu patru paşi înapoi pentru a-l admira din cap până-n picioare, este adevărat ce se spune că pentru a-ţi menţine tinereţea este bine să călătoreşti: zeul Marte, în persoana colonelului de dragoni.

— Oh! Mă bucur că aţi venit să mă vedeţi a doua zi de la sosirea mea.

— Ptiu! Frumos act de vitejie; au fost frumoase vremuri în care aş fi mers alături de d-ta în America dacă diavolul, care s-a instalat în punga mea, nu ar fi ocupat tot locul.

— Trebuia să vă adresaţi intendentului meu, spuse Roger pe un ton de reproş afectuos.

Bolton se scărpină pe cap şi răspunse, zâmbind:

— Asta am şi făcut, dar banii pe care i-am primit au fost chiar mult mai dornici decât mine să se salveze, astfel că, atunci când nava părăsea podul Londrei, mi-am bătut buzunarele goale cu palmele în amintirea acelor guinee; toate rămăseseră la taverna Saumon-Galant.

Roger nu-şi putu reţine un hohot de râs.

— Ce este acela? Întrebă Roger.

— Acesta? Spuse Bolton, este un medicament minunat.

— Nu este pentru mine, cred, spuse marchizul: Am o sănătate de fier.

— Da, este adevărat; dar eu nu am pregătit această esenţă pentru sănătatea d-voastră.

— Ah! Lămuriţi-mă!

Fizionomia lui Bolton căpătă dintr-o dată o expresie gravă şi meditativă.

— O, Doamne, spuse el după un timp, am venit aici pentru a vorbi despre lucruri serioase.

— Bah! Făcu Roger cu un surâs dispreţuitor: în orice caz, dacă povestea d-tale este la fel de neagră ca şi acest drog, mă cutremur de spaimă.

El oferi medicului scaunul pe care tocmai stătuse miss Ellen, apoi se aşeză în faţa căminului.

— Povestea mea, spuse Bolton, datează aproximativ de şaptesprezece ani.

— Aceasta este o poveste veche, deci.

— Nu, domnule, pentru că d-ta eşti personajul principal.

— Dar atunci aveam trei sau patru ani?

— Exact.

— Spuneţi, spuneţi cât mai repede! Pentru că deja m-aţi intrigat puternic.

— Scena are loc în India, la Calcuta, continuă Bolton, sub guvernarea răposatului lord, tatăl d-tale. Într-o noapte întunecată, doi bărbaţi s-au strecurat în palatul guvernamental şi au răpit un copil.

— Ah! Spuse Roger, şi cine erau aceşti oameni?

— Nişte ţigani.

— Şi, acest copil?

— Erai d-ta!

— Se pare că nu le-a reuşit, deoarece eu sunt aici.

— Dimpotrivă, au reuşit, şi atunci când soarele răsări, eraţi la douăzeci de mile de Calcuta, în mijlocul unei tabere de ţigani.

— Ce ciudat! Murmură Roger.

— Ciudat, dar adevărat.

— Cu toate acestea, niciodată nu mi-aţi vorbit despre acest lucru.

— Numai trei bărbaţi ştiau acest secret: negrul însărcinat pentru a veghea asupra dvs. În timp ce dormeaţi, lordul Asburthon şi cu mine. Domnul Asburthon şi negrul au murit. Sunt, aşadar, ultimul deţinător al acestui secret.

— Dar, spuse Roger, ce interes aveau aceşti oameni să mă răpească?

— Din răzbunare. Tatăl d-tale le-a alungat tribul din Calcuta.

— Şi ce-au făcut cu mine?

— Te-au ţinut ostatic şi l-au făcut pe tatăl d-tale să plătească o răscumpărare mare.

— Ce nenorociţi!

— Dar, continuă Bolton, noaptea următoare, doi bărbaţi au intrat, cu sabia şi pistolul în mână, în tabără în timp ce ţiganii dormeau. Aceşti bărbaţi au fost tatăl d-tale şi cu mine. Pistoalele s-au descărcat, săbiile s-au încrucişat… dar am reuşit să vă salvăm sănătos şi în siguranţă. Din nefericire, bandiţii deja tipăriseră o marcă de neşters asupra dvs., marca tribului lor.

— Ah! Strigă Roger, acesta este, deci, semnul albastru pe care-l am în partea de sus a umărului drept şi căruia nu i-am ştiut originea?

— Acesta este un semn, spuse Bolton, un semn fatal care i-a tulburat de multe ori visele tatălui d-tale, stigmatul oribil care ar putea într-o zi să-l transforme pe nobilul marchiz d'Asburthon într-un adevărat ţigan.

Marchizul făcu un gest de groază, şi ochii lui se fixară pe uşa prin care miss Ellen ieşise. Această privire nu-i scăpă lui Bolton ale cărui sprâncene se încruntară.

— Ah, continuă Bolton, acest gând a fost aşa de teribil pentru tatăl d-tale, încât el a încercat pe d-ta, în copilărie, toate doctoriile din India, sperând mereu să facă să dispară acel semn.

— Cine ar îndrăzni să se îndoiască de originea mea? Întrebă Roger, ai cărui ochi aruncară un fulger de mândrie.

— Hei! Dumnezeule! Spuse Bolton cu naivitate, nu vă gândiţi că fiind bogat, nobil şi curajos, sunteţi şi invidiat?

— Fie, dragul meu Bolton, dar cum putem face acest lucru, deoarece această marcă este de neşters?

— De douăzeci de ani caut leacul pentru a-l face să dispară, spuse Bolton în şoaptă, şi de două zile numai, am găsit secretul.

— Ei bine! Spuse Roger, cu bucurie, dacă este aşa, dragul meu doctor, atunci la muncă! Pentru că scandalul sau ridicolul nu ar trebui să-l atingă pe fiul lordului Asburthon, un pair al Engliterei.

— Am venit să vă implor să mă primiţi aici în fiecare seară la ora de culcare. Voi face din el un pansament, care sper, după opt zile, nu va lăsa nici o urmă a acelui stigmat aplicat de către ţigani.

— Ei bine! Răspunse Roger, veniţi să luaţi cina cu mine în fiecare seară, dragul meu Bolton. Vom începe chiar de astăzi.

Bolton se-nclină.

— Dar, adăugă Roger, vă rog să mă lăsaţi câteva minute singur, în această cameră, pentru că sunt presat să expediez un ordin.

— Vă cer permisiunea să mă retrag, spuse Bolton, care băgă flaconul în buzunarul său, pentru că am un pacient în cartier căruia trebuie să-i fac o vizită.

— Duceţi-vă, prietene, spuse Roger, şi să vă întoarceţi o oră mai târziu.

Bolton îşi luă pălăria şi ieşi. Când el ajunse în curtea hotelului, el scoase din buzunar un obiect pe care-l găsise pe scaunul unde stătuse, şi-l examină la lumina unui felinar. Era o mănuşă de damă.

„M-am înşelat, la naiba! Spuse lovind picior cu furie: ştiu acum de ce natură este corespondenţa pe care o va expedia tânărul meu marchiz.”

Şi plecă fără să spună un cuvânt, dar la zece paşi de hotel, el se opri brusc şi se aruncă în umbra unei uşi; el aşteptă înfăşurat în mantia sa. O trăsură staţiona la zece paşi de acolo. După cinci minute, el văzu o umbră ce aluneca de-a lungul peretelui din grădina hotelului, şi o femeie mascată intră în trăsură, care plecă în mare trap.

„Cred că, spuse el, împingându-şi pălăria cu o lovitură de pumn, prietenul meu Roger va cina singur în seara asta, dar eu ştiu cui îi voi spune dubla mea povestire cu lux de amănunte, în această seară.”

Şi, fugind după trăsură, se prinse de ea, sări pe scăriţa de piele şi se atârnă ca un valet de casă bună.

De îndată ce medicul părăsi salonul, Roger se repezi în budoar. Miss Ellen traversa în acel moment grădina hotelului. Un suspin scăpă din pieptul apăsat al marchizului.

Atunci când ţiganca se aşeză pe pernele din trăsură, ea coborî o portieră şi scoase faţa ei în aerul îngheţat al nopţii. Masca de dragoste şi de devotament pe care o purtase în acea seară, îi ardea faţa.

„Haide! Îşi spuse ea cu un zâmbet de triumf, este adevărat că există un Dumnezeu al ţiganilor. Mi-am repudiat rasa, dar instinctul este mai puternic decât voinţa mea. Este un om inteligent acest doctor Bolton, şi el vine să îmi facă un serviciu pe care voi încerca să i-l plătesc bine într-o zi. Eu îi voi oferi lui Jean de Franţa pacea sau războiul: pacea, dacă vrea să mă servească, războiul, dacă vrea să se amestece în planurile mele.”

După ce conduse pentru o jumătate de oră pe străzile din Londra, trăsura se opri în faţa casei lui sir Robert Walden.

Bolton, apoi sări la pământ şi fugi ca un hoţ de noapte. El ştia pentru ce femeie jucase rolul de valet. Sir Robert Walden se întâlnise cu doamna Cecilia, care avusese grijă de instalarea în noua sa casă.

Miss Ellen se închise în camera ei şi scrise următoarea notă: „Topsy vrea să-l vadă pe Jean de Franţa. Ea îi indică lui, căsuţa sa din Deptford ca loc de întâlnire, în această seară, la ora zece.”

Ea avu grijă să-şi inverseze scrisul de la dreapta la stânga, astfel încât să poată nega într-o zi, dacă ar fi fost necesar şi ea scrise pe plic: „Pentru cel mai onorabil domn, Osmany, Piccadilly.”

Apoi, se lăsă peste partea din spate a scaunului său şi murmură cu un zâmbet: „Ar fi foarte frumos să vezi doi ţigani în vârful marii aristocraţii engleze.”