Capitolul VI.

Era ora şapte când biletul de la miss Ellen ajunse la nababul Osmany. El discuta cu doctorul Bolton.

— Astfel, spuse regele ţiganilor, sunteţi sigur că această femeie era miss Ellen.

— La fel de sigur că mi-a înţepenit gâtul stând în spatele trăsurii ei.

— Ştiţi, spuse Jean de Franţa, ridicându-şi sprâncenele, că Roger o iubeşte ca un nebun.

— E o vicleană rafinată, micuţa, ea vrea să devină marchiză d'Asburthon.

— Dar eu nu vreau, zise Jean de Franţa, şi nu va fi. Oh! Adăugă el, eu ştiu, dragul meu doctor, că Topsy ţiganca nu este un adversar pe care să nu-l iei în seamă. Ea are răbdare, flexibilitatea şi viclenia rasei noastre, ea este puternică şi vrea să facă rău, după cum alte femei sunt puternice pentru a face bine. Are un curaj şi o voinţă de neclintit. Vicleană şi răbdătoare, unghiile sale roz sunt, în realitate, gheare ascuţite, şi trebuie să fie de talia mea pentru a lupta cu ea. N-ar avea milă, dacă vreodată aş cădea în mâinile ei. Adaugă şi faptul că-l domină complet pe sir Robert Walden, care nu are altă voinţă, decât a ei.

— Şi că acest bătrân gentleman, continuă Bolton, şi-a păstrat în ciuda părului său cărunt, tot elanul şi toate excesele tinereţii.

— Ah! Spuse Osmany, mai degrabă aş prefera să-l am pe sir James ca adversar. A fost de-a dreptul mizerabil, a conspirat sub cerul liber, dar putea fi urmărit pas cu pas.

În timp ce Osmany vorbea, un slujitor îi aduse biletul de la miss Ellen. El îl deschise şi lăsă să-i scape un strigăt de surpriză:

— Luaţi, dragul meu doctor, îi spuse lui Bolton, şi citiţi! Dacă aveam o îndoială cu privire la identitatea femeii pe care aţi văzut-o plecând de la hotelul d'Asburthon, această îndoială a dispărut.

— Pe naiba! Sunt curios să aflu ce aţi decis, spuse Bolton după citirea conţinutului biletului. Acest lucru poate fi o capcană pe care v-o întinde.

Osmany zâmbi cu dispreţ.

— De data aceasta, spuse el, am un pumnal.

— Deci, veţi merge la această întâlnire?

— Mă voi duce acolo, imediat! Răspunse Jean de Franţa, care îl chemă pe Samson.

Gigantul care stătea în camera alăturată, apăru cu faţa lui mare încadrată de un păr creţ şi încărunţit în deschiderea uşii.

— Tu le vei anunţa pe Elspy şi pe Dinah să fie gata de plecare într-o oră. Ele vor fi mai în siguranţă la bordul navei Fowler decât în Wapping.

— Da, stăpâne, spuse Samson.

— Le vei duce la malul Tamisei şi veţi lua luntrea mea. Acolo, mă veţi aştepta.

— Cine este Elspy? Întrebă Bolton după ce Samson dispăru.

Jean de Franţa roşi uşor.

— Elspy, spuse el, aceasta este o prietenă devotată a lui Topsy, este o femeie care merită să fie iubită.

— Şi văd că este, murmură bătrânul chirurg, dacă mă încred în emoţia din vocea d-tale.

— Da, spuse ţiganul cu un zâmbet blând.

Bolton îl privi pe Jean de Franţa. El examină această faţă inteligentă, nasul subţire şi drept, semn al unei voinţe inflexibile, privirea clară şi luminoasă, ca a unui vultur.

— Aveţi un cap de rege, spuse el.

— Greşiţi! Spuse Jean de Franţa, am capul unui bărbat care poate face regi. Eu nu vreau să domnesc decât pentru cei pe care îi susţin, grandoarea acelora pe cere-i ridic în rang îmi este suficientă.

El se uită la pendulă, apoi spuse:

— Nu uitaţi că Roger vă aşteaptă la ora opt, dragul meu doctor.

Bolton se ridică, zicând:

— Ne vedem mâine seară şi vă voi spune care este opinia mea cu privire la medicamentul lui Josua.

Bolton plecă, Jean de Franţa îşi puse un costum de marinar şi ieşi din hotelul lui printr-o uşă din spate pentru a nu fi observat de oamenii săi; mergea pe jos spre locul indicat de el lui Samson, ca loc de întâlnire. Samson, Elspy şi Dinah erau deja în barcă.

— Unde mergem? Întrebă Samson.

— La bordul lui The Fowler, răspunse Jean, şi apoi la căsuţa din Deptford.

La acest nume, ţiganul văzu două scânteieri în ochii lui Elspy.

— Jean, spuse ea, lasă-mă să merg cu tine, voi rămâne în barcă alături de sora mea şi Samson.

— De ce-mi ceri să fii acolo? Spuse Jean prinzând-o de mână, nu mai ai încredere în mine?

— Mi-e teamă, răspunse ea, trăgându-şi mâna înapoi. Am avut un coşmar noaptea trecută şi în această dimineaţă Cynthia mi-a dat în cărţi şi a văzut sânge.

— Şi tu crezi în vise şi cărţi?

— Da, cred! Spuse ea cu o voce solemnă.

— Deci, cu atât mai rău pentru miss Ellen, spuse ţiganul, dacă tigroaica încearcă să muşte în seara asta, cărţile vor avea dreptate. Vino cu noi, dragă copilă, şi nu te vei mai teme.

Barca aluneca în tăcere traversând canalele ce acopereau Tamisa.

Miss Elen ajunse la căsuţa sa înainte de ora întâlnirii. Ea venise într-o trăsură, la ora nouă, singură, înarmată cu un pumnal micuţ, cu o perlă pe mâner, şi o pereche de acele pistoale lungi cu mânerele din argint gravat pe care armurierii din Edinburgh le mai fac şi astăzi liderilor de clan.

Miss Ellen avea prea multă încredere în sine pentru a avea nevoie de alţi apărători. Ea intră singură în căsuţă şi aprinse lumina în salonul în care urma să-l primească pe regele ţiganilor. Apoi, lăsând obloanele închise, se aplecă pe balconul de fier şi se uită în susul râului spre oraş. Noaptea era liniştită şi valurile reflectau razele lunii. După o oră de supraveghere, miss Ellen văzu o luntre coborând fluviul în direcţia căsuţei, şi se acoperi cu un voal atunci când luntrea se afla la o depărtare de aproximativ treizeci de stânjeni.

Un om cu o statură herculeană stătea în faţă. Miss Ellen îl recunoscu pe Samson şi observă grupul din spate format din trei persoane, un bărbat şi două femei.

Miss Ellen îl primi pe Jean de Franţa, ca şi cum ar fi întâmpinat un vizitator al salonului lui sir Robert Walden.

— Cum aţi ajuns, Jean? Spuse ea. Aţi venit cu barca?

— Da, miss Ellen.

— Sunteţi un adevărat gentleman pentru că aţi acceptat invitaţia mea.

Ţiganul se înclină cu umilinţă.

Miss Ellen se aşeză şi, cu un gest, îi indică un loc vizitatorului.

— Dragă inamicule, spuse ea cu o voce uşor batjocoritoare, poate vă imaginaţi că am vrut să vă văd ca să stopăm ostilităţile dintre noi. Astfel, să nu vă fie teamă nici de trădare, nici de ambuscade, nici de trape care cedează sub picioare, nici de fier, nici de otravă. Pericolul este pentru mine acum, adăugă ea cu un surâs ironic.

— Miss Ellen, spuse cu calm Jean de Franţa, îndrăznesc să vă întreb cărui fapt îi datorez onoarea de a avea această întâlnire făţişă?

— Da, desigur, am venit pentru a vă oferi pacea.

— Ah!

— Când doi adversari se măsoară şi-şi recunosc puterea lor, spuse miss Ellen, ei pot ajunge totuşi la o înţelegere, pot să-şi întindă mâna.

— Sunt gata să v-o sărut, răspunse cu ironie Jean de Franţa.

Miss Ellen continuă:

— Povestea cutiei cu bijuterii şi a lui Nathaniel mi-au dovedit că mă temeam de tine, dar deznodământul acestei aventuri v-a arătat că nu cunosc înfrângerea.

— Într-adevăr… În afară de acea lovitură de cuţit cu care aţi însărcinat-o pe o indiancă. Pusă de d-ta, continuă regele ţiganilor.

— E adevărat! Spuse ea cu răceală. Dar, referitor la acea întâmplare, îmi datoraţi o explicaţie.

— Credeţi?

— Desigur, din moment ce Dumnezeu a făcut o minune în favoarea d-tale.

— De fapt, spuse Jean, aţi crezut că arma era otrăvită. Ei bine, dragă miss Ellen, aţi fost înşelată. Ştiind că Daď-Natha este puţin nebună, brahmanul care-o însoţea a avut ingenioasa idee de a înlocui pumnalul otrăvit pe care-l ţinea la curea, cu un simplu pumnal de fier, destul de inofensiv: m-am ales cu o zgârietură.

— Am venit pentru a vă propune pacea, spuse ţiganca afişând un zâmbet cât mai seducător.

— Să vedem, care sunt condiţiile?

— Una singură: neutralitate.

— E puţin şi totodată mult.

— Cu un an în urmă, reluă miss Ellen, mi-am pus această întrebare: Ce interes are Jean de Franţa, care este un ţigan ca şi mine, ca să-l protejeze pe marchizul d'Asburthon, fiul lordului d'Asburthon care persecuta rasa noastră?

— V-aţi întrebat acest lucru?

— M-am tot întrebat şi, fără un eveniment complet neaşteptat, eu nu aş fi aflat răspunsul la acea întrebare.

— Ah! Şi, ce aţi aflat?

Miss Ellen îl privi cu siguranţă.

— Sunt sigură, spuse ea, că marchizul este un fiu natural al lordului d'Asburthon şi al unei ţigănci pe nume Cynthia.

Jean de Franţa rămase impasibil.

— Eu ştiu bine, continuă miss Ellen, că Bolton şi cu d-ta aţi aranjat o poveste frumoasă în folosul marchizului, şi că, de acum în opt zile, semnul care dovedeşte că e ţigan va dispărea de pe umărul său aşa cum a dispărut de pe al meu.

— Oh! Dar ştiţi destul de multe lucruri, spuse Jean pe un ton de bătaie de joc, care o derută pentru o clipă pe miss Ellen.

Ea continuă:

— Eu am ca şi d-ta, poliţia mea secretă. Povestea pe care chirurgul Bolton i-a spus-o marchizului poate convinge minţile naive cum este şi onorabilul meu tutore, sir Robert Walden, dar nu poate să mă înşele pe mine!

— Serios?

— Deci, marchizul Roger este un ţigan ca şi noi.

— Fie. După aceea?

— Îl iubesc pe marchizul Roger, răspunse ea cu o voce plină de emoţie.

— Adică, o întrerupse Jean, iubiţi titlul pe care-l poartă şi averea pe care o posedă.

— Marchizul d'Asburthon mă iubeşte, continuă ea calm, de ce vă opuneţi ca acesta să-mi dea numele lui?

— Pentru că noi nu l-am făcut marchiz şi pair al Engliterei pentru ca el să se căsătorească cu o ţigancă.

— Şi cu ce drept jucaţi în această comedie scandaloasă?

— Oh! Spuse ţiganul, să nu vorbim despre drept, dragă miss Ellen. Suntem ţigani, noi şi alţii ca noi, şi nu putem fi mai scrupuloşi decât foarte onorabilul sir Robert Walden, care a prezentat curţii o fiică de sângele nostru.

— Ascultă, Jean, reluă ţiganca cu o voce moale, vă implor în genunchi, de a-mi ierta răul pe care am vrut să vi-l fac, de a uita insultele şi violenţele mele la adresa d-tale.

— Şi pentru a vă permite să vă căsătoriţi cu Roger Asburthon? Continuă Jean.

— Ei bine, da, eu sunt o ambiţioasă; şi tocmai pentru că Roger este din rasa noastră, aş vrea să împărtăşesc cu el mantoul de hermină pe care i l-aţi aruncat pe umeri. Dacă aţi şti, Jean, cât am suferit de când această idee mi-a venit şi-mi arde creierul ca o flacără! Ah! Aţi avea milă. Să fiu soţia lordului d'Asburthon, pair englez! Eu, o ţigancă! Să port pe cap o coroană de marchiză! Este acelaşi orgoliu care v-a determinat să faceţi un mare senior din fiul doamnei Cynthia. Ei bine, vă jur că, dacă mă veţi lăsa să-mi crească puterea, într-o zi veţi fi mândru de „sora” d-tale. Eu voi fi iubitoare şi bună cu voi toţi şi nu veţi avea o inimă mai devotată ca a marchizei d'Asburthon.

— E imposibil! Spuse Jean cu nerăbdare; puteţi deveni o mare doamnă, dar eu nu vreau, repet, ca fiul surorii mele, care e regele nostru să vă servească drept o piatră de temelie.

Ţiganca se ridică, palidă ca un giulgiu, iar buzele îi tremurau de furie.

— V-am rugat, Jean, spuse ea, dar aţi fost fără milă. Acum, vă declar război. Vreţi să rămân ţigancă? Ei bine, voi lupta cu ghearele şi dinţii ca o fiica a deşertului. Păziţi-vă, Jean, păziţi-vă!

— Cum vreţi, răspunse cu răceală Jean de Franţa. Cu toate acestea, vă dau douăzeci şi patru de ore de reflecţie.

— Nici un minut, spuse ea.

Jean de Franţa ridică din umeri, şi-şi luă pălăria şi haina.

Când dădu să iasă din balcon, ţiganca îl reţinu.

— Staţi, spuse ea.

De data aceasta avea un tremur uşor în glas.

— Vă ascult, spuse ţiganul.

— Vegheaţi mai mult decât oricând pe fiul surorii d-tale, Jean! Vegheaţi-vă regele! Duşmanul său îl pândeşte din umbră la această oră. Amintiţi-vă de căpitanul Maxwell şi de fortul St. George.

— Am fost deja avertizat, spuse Jean, dar vă mulţumesc pentru că m-aţi anunţat.

— Un ultim cuvânt: cine sunt femeile care vă aşteaptă în barca ta?

— Elspy şi sora ei.

— Ah! Frumoasa egipteană.

— Sunteţi cumva geloasă?

— V-aţi risca viaţa pentru ea? Continuă ţiganca.

— Da! Spuse Jean cu entuziasm.

— Deci, eu sunt mai puternică decât d-ta, deoarece nu mă puteţi lovi în ambiţia mea, şi eu vă pot frânge inima.

— Atunci, încearcă.

O flacără sinistră trecu pe faţa ţigăncii, care întinse braţul spre fereastră.

— Plecaţi, spuse ea, şi amintiţi-vă că m-aţi umilit!

Câteva minute mai târziu, ajuns la mal, Jean de Franţa, scoase un fluierat, urmărind cu privirea barca ce trăgea la mal. Înfăşurate într-o mantie mare călduroasă, cele două surori şedeau în spatele bărcii: Elspy ţinea cârma, Samson supraveghea mersul bărcii. Barca atinse malul, Jean de Franţa urcă în ea şi imediat Elspy îl luă în braţele.

— Oh, spuse ea cu o voce temătoare. Această femeie ne va fi fatală, prietene; în timp ce vorbeai cu ea, o stea a căzut în spatele casei.

— Haide! Spuse Jean, poate că steaua a fost prost agăţată.

— Nu râde, Jean. Acesta este un semn care prevesteşte moartea! Replică Dinah la rândul său.

Imediat ce barca începu să se depărteze trecând prin stufărişul de la mal, un fulger străluci în noapte şi un glonte şuieră prin aer. Elspy scoase un strigăt de durere şi se rostogoli fără viaţă în braţele lui Jean de Franţa.