Capitolul VIII

— Taci, Bull! Strigă picherul8.

Will aruncă o lovitură puternică unui bătrân Bull-Terrier care mârâia sub masă.

Will şedea în bucătăria bătrânului conac d'Asburthon, într-o seară când ploaia cădea ca un torent. Vântul dezlănţuit făcea ca obloanele să se zbată, să scârţâie giruetele şi să tulbure flacăra lumânării pe care Will o pusese pe masă între o bucată de slănină şi o cană cu bere. Will mânca, mormăind şi lovind din când în când terierul care mârâia crezând că stăpânul său îl uitase. Will devenise adevăratul senior al conacului d'Asburthon după ce află de moartea lui sir James. Rangul era de o importanţă prea mică pentru el dacă cineva ar fi venit să-l conteste şi, în ciuda ataşamentului faţă de stăpânul său, bătrânul vânător s-a consolat repede după moartea acestuia, moştenindu-i toată averea. Cu două zile mai devreme, după câteva reflecţii destul de filosofice, îşi spunea: „Pentru un bărbat cu numele d'Asburthon, un conac ca acesta nu era de fapt decât o baracă, şi înţeleg de ce stăpânul meu nu era mulţumit. Dar eu, care sunt un diavol de picher, sunt mulţumit, şi acum voi trăi ca un demn moşier.”

Will, la început, ţinu în secret moartea lui sir James, apoi el o anunţă, spunând că sir James l-a numit moştenitorul său.

Timp de aproape o lună, cei trei chiriaşi ai conacului şi cei doi servitori lăsaţi de sir James păreau să-l creadă pe Will; dar parveniţii sunt duri cu inferiorii săi, şi Will devenise prea exigent în noul său rol de proprietar şi senior; servitorul şi valetul, care lucrau la conac, îşi cerură salariile şi plecară. Will se consolă repede cu această dezertare, cum se consolase deja cu moartea stăpânului său; dar plecarea oamenilor săi a stârnit zvonuri surde în ţinut, şi şeriful comitatului se prezentă într-o dimineaţă, dimineaţa acelei zile în care Will mânca având o dispoziţie proastă şi bătându-şi câinele.

Şeriful îi spuse:

— Stăpânul dvs. este mort. Dacă, aşa cum pretindeţi, sunteţi moştenitorul lui, va trebui să prezentaţi în maxim opt zile testamentul care să dovedească cele spuse, dacă nu, toate bunurile lui sir James Asburthon vor fi puse sub sechestru.

Această ameninţare a şerifului tulbură atât de mult bucuria stăpânului Will încât acesta îşi pierdu pofta de mâncare şi uită să bea. Câinele mârâia din când în când.

— Ah, nu taci? Strigă Will, care se ridică furios şi luă un bici care atârna sub haina sa de lângă cămin.

Câinele îşi arătă dinţii ascuţiţi şi plecă la culcare lângă uşă, mârâind tot timpul.

— Bestie blestemată! Murmură Will, care sari la gâtul trecătorilor, n-ai spus nimic în această dimineaţă şerifului. Unde dracu este respectul faţă de justiţie, s-a ascuns?

Will se aşeză din nou la masă, vorbind cu voce tare şi blestemând pe şerif şi legislaţia engleză care conspirau la unison pentru a jefui un picher sărac şi cinstit. Dintr-o dată, câinele îşi ciuli urechile, trase aer în plămâni şi scoase un urlet prelung. Având un auz de mare fineţe, specific animalelor de rasă, terierul reuşi să desluşească printre zgomotele produse de uragan, pe lângă bătrânul conac, pasul unui cal care urca panta abruptă care ducea la castelul Asburthon. Will întoarse capul şi văzu câinele cum îşi ridică urechile şi le îndreaptă spre uşă. La aceste semne, picherul pricepu că un trecător întârziat venea probabil, să-i ceară ospitalitate. Şi, la fel ca terierul, îşi încordă auzul, iar după puţin timp, pasul calului deveni mult mai clar.

— La dracu cu trecătorii, murmură Will, eu nu vreau să găzduiesc pe nimeni, hanul este jos în sat!

Şi îşi turnă un pahar cu bere pe care-l goli dintr-o înghiţitură. Câinele începu să urle. Dintr-o dată, calul se oprit în faţa uşii.

— Hei! Will! Strigă o voce.

Dintr-o dată câinele tăcu, Will deveni palid şi începu să se agite pe scaunul lui ca un om beat.

— Will! Al naibii beţivan! Repetă vocea, ce faci? Ai de gând să mă mai ţii mult timp în faţa uşii?

Will nu se mişcă, apoi făcu semnul crucii şi murmură:

— Niciodată nu am vrut să cred că morţii reînvie.

Dinţii îi clănţăneau de frică, şi lăsă paharul să cadă pe podea. Câinele începu să latre mai tare, dar coada i se mişca în semn de nerăbdare. El recunoscu vocea vizitatorului.

— Will! Will! Ai de gând să deschizi până la urmă?

De data aceasta Will se ridică, şi, ca un scoţian cu adevărat superstiţios, murmură:

— Este sir James, care se întoarce din lumea de dincolo, grăbit fiind să facă testamentul în favoarea mea şi să-l supere pe şerif. Trebuie să-i deschid.

El merse nesigur la uşă şi mult mai palid probabil decât mortul căruia urma să-i deschidă. Uşa se deschise, cavalerul sări de pe cal şi intră imediat în bucătărie, fără să-i acorde atenţie lui Will care făcu din nou semnul crucii. Îşi dădu jos haina de pe care se scurgeau picături de ploaie, împinse câinele care sărea şi lătra de bucurie, şi se duse să-şi pună mantoul uriaş pe cămin, mormăind:

— Ce vreme!

Will nici nu se gândea să închidă uşa. Nemişcat şi palid în mijlocul bucătăriei, el se uită la noul sosit cu o privire buimacă. Era sir James! Sir James care venea din lumea cealaltă pentru a-şi vizita conacul.

— Ah! De ce te uiţi aşa la mine, imbecilule? Strigă fantoma cu o voce aspră, nu mă mai recunoşti?

Will făcu iarăşi semnul crucii. Câinele, mai puţin timid, începu să lingă mâinile stăpânului său.

— Hai, mergi şi adăposteşte calul în grajd, şi dă-mi alte haine.

Will deschise ochii larg, surprins de faptul că un cal care venea din lumea de apoi avea nevoie de adăpost şi de un aşternut de paie şi că un mort se teme de ploaie. Cu toate acestea îşi învinse frica şi se îndreptă spre uşă, fără un cuvânt. Calul, care rămase afară, era destul de agitat, îşi ridica din când în când picioarele din faţă, trântindu-le cu furie. Sir James râdea şi câinele lătra fericit.

Will, care abia se ţinea pe picioare, luă calul de căpăstru şi îl conduse la grajd. Apoi când se întoarse îl găsi pe stăpânul său aşezat lângă foc, în care el aruncă un braţ de lemne.

— Sunt îngheţat până la oase, sărmanul meu Will, spuse sir James în timp ce se înfăşura într-o pătură.

— Este adevărat! Spuse Will, care în cele din urmă se decise să-i răspundă acelei voci din mormânt. Cu siguranţă că trebuie să fie foarte rece, acolo jos.

Aceste cuvinte îl luminară pe sir James în legătură cu ceea ce credea Will.

— Într-adevăr, spuse el, încă râzând, oamenii mor de frig şi de foame.

Şi el luă scaunul abandonat de Will, se aşeză la masă şi tăie o bucată de slănină.

„Doamne Isuse! Murmură Will scandalizat de comportamentul acestui decedat, defunctul meu tată îmi spunea întotdeauna că morţii vor învia, dar el nu mi-a spus niciodată ce mâncă.”

— Hai să bem, spuse sir James, care îşi turnă o înghiţitură de bere, adăugând: În sănătatea ta, băiatule.

Will tremura din toate membrele, gândea că toastul venit din partea unui mort îi va aduce neapărat nenorocire. Dar, până la urmă, reuşi să-şi dezlege limba.

— Ştiam bine, spuse el, că Onoarea Voastră care a fost atât de bun cu mine în timpul vieţii sale, nu m-ar fi lăsat în încurcătură după moartea sa.

— Ah! Ai probleme, băiete?

Will îl privi pe stăpânul său cu o imensă uimire.

— Am crezut că se ştie totul în lumea de dincolo, spuse el.

— E adevărat, dar întotdeauna am avut o memorie proastă. Povesteşte-mi care sunt durerile tale, bunul meu Will, spuse sir James care mângâie botul câinele său în timp ce-şi turna al patrulea pahar cu bere.

— Onoarea Voastră n-are cum să nu ştie, spus Will care se familiariza încetul cu încetul cu acest mesager de dincolo, Onoarea Voastră nu se poate să nu ştie că sunt unicul moştenitor pe pământ al acestui marchiz blestemat…

— Taci din gură! Nu-i pronunţa numele în faţa mea, spuse sir James cu furie.

— În consecinţă, continuă Will, m-am gândit că, dacă Onoarea Voastră ar fi avut timp pentru a-şi face testamentul înainte de a muri, m-ar fi făcut cu siguranţă moştenitorul său.

— Cu siguranţă, replică sir James.

— Din păcate, Onoarea Voastră a murit şi nu a avut timp…

— Cum spui tu, dragul meu Will.

— Atunci, plecând de la acest principiu, că intenţia poate considerată un fapt, am anunţat că Onoarea Voastră mi-a lăsat moştenire castelul său.

— Ai făcut foarte bine.

Will oftă cu un sentiment de uşurare.

— Dar, continuă el, iată că şeriful a venit destul de hotărât în această dimineaţă pentru a-mi cere testamentul Onoarei Voastre.

— Şi ce i-ai spus?

— Că se află la un avocat şi că i-l va arăta în trei zile…

— Şi în situaţia în care, continuă sir James, acest testament nu există…

Will îşi scărpină urechea, şi, luându-şi inima în dinţi, veni în faţa fantomei.

— Din moment ce Onoarea Voastră şi-a părăsit mormântul pe vremea asta, înseamnă că îmi vrea binele.

— Desigur, dragul meu Will.

— Şi Onoarea Voastră nu va refuza, sunt sigur, să-mi scrie cu mâna sa testamentul pe care i-l voi înmâna acelui şerif obraznic, având grijă desigur, să fie datat cu ziua plecării sale de la castelul Asburthon.

— Desigur, zise sir James.

Will dădu un strigăt de bucurie.

— Ah! Spuse el, nu voi uita niciodată bunătatea Onoarei Voastre şi o voi face cunoscută tuturor.

— Este inutil, răspunse sir James, după ce am murit, am mers direct în Paradis.

Will se uită la mort cu un aer destul de sceptic şi întrebă: „Adevărat?” foarte ireverenţios. Dar mortul era un om bun şi nu se înfurie.

— Dă-mi o pană şi o hârtie, spuse el, vreau să te fac moştenitorul meu.

Will îşi recuperă vigoarea picioarelor. El urcă din patru în patru trepte scara vechiului conac, se opri la primul etaj de unde aduse obiectele pe care le ceruse sir James. Era sprinten ca un cerb. Sir James luă pana, dar înainte de a scrie, îi spuse vânătorului:

— Du-te şi caută o sticlă de vin vechi în pivniţă. M-am săturat de berea asta.

Will coborî până în pivniţă cu aceeaşi uşurinţă cu care adusese pana şi hârtia. Când s-a întors, îl găsi pe sir James scriind. Familiarizat cu fantoma, Will se apropie şi citi peste umărul lui sir James următoarele: „Astăzi, douăzeci şi unu august, 1775, în deplinătatea facultăţilor mintale şi fiind pe punctul de a efectua o lungă călătorie, am scris acest testament.

Articol unic: Îl numesc pe William, picherul meu, ca recompensă pentru bunele şi loialele sale servicii, singurul meu moştenitor.”

După ce sir James semnă, Will simţi o bucurie care aproape îl sufocă şi căzu în genunchi înaintea stăpânului său.

— Acum, spuse sir James în timp ce îi preda testamentul, îl vei pune la punct pe acel şerif neobrăzat.

Will îşi lipi testamentul de piept.

— Dă-mi să beau, continuă sir James.

Will deschise sticla acoperită de un venerabil strat de praf. Sir James goli paharul dintr-o singură înghiţitură.

— Cred că acum, îşi spuse el, voi dormi cu inima împăcată.

— Este sigur, murmură Will, care spera că fantoma va pleca şi că, în cele din urmă, l-ar scăpa de prezenţa sa, este sigur că Onoarea Voastră este obişnuit să doarmă.

Această aluzie delicată la odihna veşnică îl amuză pe sir James.

— Vreţi să vă aduc calul, Onoarea Voastră? Întrebă veselul moştenitor.

— De ce? Spuse sir James în timp ce-şi turna un al doilea pahar de vin.

— Hei! Dar… Onoare Voastră… n-a spus că… ar dori… să doarmă?

— Da, cu siguranţă.

— Deci… Cum vă veţi întoarce, Onoarea Voastră.

De data aceasta, sir James izbucni în râs.

— Ah, aşa deci! Spuse el, îţi imaginezi, cumva, că mă voi întoarce în lumea cealaltă?

— Onoarea Voastră uită că suntem în timpul verii şi zorii zilei apar mai devreme.

— Ei bine, şi?

— Întotdeauna mi-a spus defunctul meu tată, continuă Will cu naivitate, că morţii sunt obligaţi să reintre în mormintele lor, înainte de zorii zilei.

— E adevărat, dar eu am derogări de la aceste obligaţii.

Will nu-şi putu reprima o anumită teamă.

— Onoarea Voastră, prin urmare, va dormi aici?

— Da, în acest scaun.

Şi sir James îşi puse haina pe fotoliu şi se aşeză confortabil. Frica lui Will crescu. Sir James închise ochii şi imediat picherul auzi un sforăit sonor.

— Ah! Iată un exemplu, murmură Will, de mort care are un comportament ciudat. Să văd dacă şi calul îşi trage paiele. Acest lucru ar fi şi mai ciudat.

Îşi aprinse un felinar şi se duse la grajd. Calul lui sir James îşi trase paiele ca un adevărat cal pământean. Will verifică şaua, şi prinse de şa erau două agăţători şi tocurile pistoalelor. De data aceasta curiozitatea învinse frica: puse mâna pe tocuri şi scoase pistoalele. Armele erau încărcate.

— Defunctul meu tată îmi spunea întotdeauna că celor morţi nu le este teamă de cei în viaţă, murmură el în cele din urmă uimit în faţa adevărului, mi se pare că sir James îşi ia prea multe măsuri de precauţie pentru a fi cu adevărat mort.

Will oftă şi adăugă:

— Onoarea Sa şi-a bătut joc de mine, Onoare Sa este viu şi testamentul lui este lipsit de valoare, deoarece este încă în viaţă!

Această revelaţie a adevărului, care îi apăruse în sfârşit, produse asupra lui efectul unui fulger. El şi-a plâns stăpânul, el s-a obişnuit cu gândul că stăpânul său a murit; s-a gândit că va fi singurul moştenitor, s-a obişnuit să spună, castelul meu, chiriaşii mei, pajiştile mele, domeniile mele. Şi iată că acum, sir James venea să-i ia toate aceste lucruri. Această întoarcere neaşteptată a situaţiei îi dădea peste cap toate planurile sale, şi asta însemna un dezavantaj cu mult mai mare decât vizita şerifului din dimineaţa precedentă. Dar Will era un băiat cu multe resurse, din momentul în care el nu a mai fost sub influenţa unei terori superstiţioase.

— Toată lumea crede că sir James este mort, spuse el; chiar şi eu am crezut acest lucru până în urmă cu trei minute. Nimeni nu l-a văzut venind, nimeni nu va şti că s-a întors.

În loc să pună armele în tocurile lor, el le luă şi intră în bucătărie în vârful picioarelor. Sir James încă dormea.

Cu ploaia şi vântul, şopti Will, o împuşcătură nu va face prea mult zgomot. Eu îi voi arunca trupul în închisorile subterane; nu au fost folosite de o lungă perioadă de timp, şi aceasta va fi o modalitate de a le folosi.

Şi Will se apropie de sir James, armă în linişte unul dintre cele două pistoale, şi-l fixă în tâmpla stăpânul său. Dar, cum apăsă cu degetul pe trăgaci, câinele terier dădu un urlet, sări şi-l apucă pe Will de gât. Glonţul porni din ţeavă, dar trecu peste capul lui sir James, care trezindu-se brusc, se ridică în picioare, văzu arma fumegând pe care Will o lăsă să cadă pe podea şi înţelese totul. Will a vrut să-l asasineze. Picherul reuşi să se elibereze din dinţii câinelui.

— Lasă-l! Dă-i drumul! Fii cuminte, Bull! Strigă sir James.

Câinele docil, îl ascultă. Will, care sângera, ar fi vrut să se afle la o sută de metri sub pământ. Sir James râdea.

— Ah! Ah! Spuse el. Deci, în final ai ghicit că nu eram mort, bunul meu Will, şi ai vrut să mă omori? Foarte bine, ai fost în dreptul tău, la urma urmei, tu eşti singurul meu moştenitor.

Şi sir James râdea de nu mai putea. Will îngăima cuvinte fără sens. Sir James ridică rapid celălalt pistol; nu avea de gând să-l folosească aşa că îl băgă cu calm în centură.

— Acum, spuse el, să vorbim, dragă Will, ca doi prieteni vechi.

Atâta mărinimie îl îngrozi pe supraveghetor. El căzu în genunchi, cerşind milă. Sir James râse cu poftă.

— Pff! Exclamă sir James. Doar nu crezi că te voi blama că ai avut o conduită care se potriveşte cu principiile mele. Întotdeauna am fost şi voi fi consecvent în ceea ce priveşte ideile mele. Nu am două modalităţi de a vedea: dispun întotdeauna de persoane pe care le moştenesc. Dar, vezi tu, bunul meu Will, de data aceasta lucrurile s-au aşezat perfect, ţinând cont că, dacă nu sunt mort pentru tine, voi fi pentru tot restul lumii şi, astfel, calitatea ta de moştenitor poate să înceapă chiar de astăzi.

— Cum! Strigă Will plin de remuşcări, Onoarea Voastră mă va ierta?

— Da, fără îndoială.

— Şi Onoare Voastră nu-mi va lua… testamentul?

— Desigur, pentru că sunt mort.

— Astfel, castelul…

— Este al tău.

Will căzu în genunchi.

— Ah, spuse el, Onoarea Voastră este cel mai cinstit dintre bărbaţi.

— Hai! Hai! Spuse sir James cu modestie permiţându-i să-i sărute mâna.

Apoi continuă:

— Nu este totul să fii mort, avem nevoie de a reînvia dar sub un alt nume.

Will deschise ochii mari.

— Acum, spuse sir James, ridică-te, neghiobule, şi încetează să-mi mai ceri scuze pentru o infracţiune minoră. Noi avem lucruri mult mai serioase de făcut.

Will luă poziţia unui soldat care aşteaptă noi ordine. Sir James spuse:

— Îţi aminteşti că într-o seară, în urmă cu trei ani, noi am avut ghinionul de a ne înşela când am dat lovitura de puşcă?

Will îşi plecă privirea.

— Îmi amintesc perfect. Noi l-am urmărit pe vărul vostru, pe marchizul dat naibii, la întoarcerea sa de la vânătoare, după un pâlc de buruieni. Noaptea era întunecoasă, ne-am ascuns în spatele unor arbuşti, într-o vale stâncoasă şi am lipit, atât de întunecoasă era noaptea, un petec de hârtie albă pe ţeava puştii mele.

— Este perfect adevărat. Continuă!

— Un om a trecut, el era de talie înaltă, şi cum avea haine închise la culoare, am crezut amândoi că acesta era marchizul. Două gloanţe fluierară: omul a căzut mort, lăsând să scape ceva pe care l-am luat drept o armă. Dar, continuă Will, nu era marchizul, ci un turist spaniol care călătorea prin Scoţia de plăcere. Era bastonul pe care l-am confundat cu un pistol. Dar, de ce naiba, se opri Will, Onoarea Voastră mi-a spus să povestesc această întâmplare pe care o ştie mai bine decât mine?

— Vei vedea. Nu am adus cadavrul aici?

— Desigur! Doar eu l-am cărat pe umeri. El era un bărbat frumos, destul de greu.

— Ce vârstă avea?

— Cam treizeci şi şapte sau treizeci şi opt de ani şi avea pielea închisă ca o castană, cu părul negru şi creţ.

— Ce avea în buzunare?

— Hei! Onoare Voastră ştie, desigur! Un portofel în care se găseau diverse documente pe numele Pedro Sarazonna, ofiţer în serviciul Braziliei, aflat în concediu. El avea, de asemenea, 200 de guinee de aur şi bancnote pe care Onoarea Voastră a avut generozitatea să mi le dea.

— Ei bine, văd că memoria ta este bună. Crezi că era mult mai înalt ca mine?

— Puţin, dar… cum veţi proceda cu pielea şi părul.

— Răbdare! Spuse sir James, vei vedea! Du-te în grajd şi adu-mi o cutie mică pe care-o vei găsi într-o pungă agăţată în partea dreaptă a şeii mele.

Will ieşi şi se întoarse după scurt timp.

— Suntem singuri aici?

— Da, Onoarea Voastră.

— Aminteşte-ţi că pentru întreaga lume sunt mort. Voi locui aici opt zile, timp necesar pentru a mă transforma, şi nu-mi voi scoate nasul la fereastră.

— Nu vă faceţi griji, Onoarea Voastră, eu nu vă voi trăda.

Sir James deschise cutia pe care o adusese Will şi care conţinea săculeţul de la baiaderă cu grăunţele de Strychnos.

— Ce poate fi asta? Murmură Will.

— Vei vedea.

Câinele care îi salvase viaţa lui sir James puse botul pe coapsa acelui gentleman şi-l privea cu acea privire dulce şi încrezătoare a câinelui care se întoarce la stăpânul său.

— Dă-mi rachiul de vin, spuse sir James.

Will aduse o sticlă îmbrăcată cu răchită.

Sir James luă un cuţit şi răzui în paharul său câteva nuci, transformându-le într-o pulbere maro. După aceea, el turnă două linguri de rachiu de vin în pahar şi praful de nucă se amestecă în lichidul care nu-şi schimbă culoarea, rămase limpede ca apa. Will privea curios. Câinele îşi freca botul prieteneşte de coapsa lui sir James. Acesta din urmă analiză băutura cu o atenţie deosebită plasând paharul între lumânare şi ochii săi.

— Haide! Spuse el, acest lucru nu ar trebui să lase urme. Să vedem dacă această otravă ucide…

El luă o bucată de pâine şi o înmuie în pahar; apoi o frecă de farfuria sa care avea urme de grăsime de la bucata de slănină, şi i-o dădu săracului terier. Animalul înghiţi bucata de pâine fără să o mestece. Sir James îl urmărea cu o privire calmă şi rece pe bietul animal. Câinele scoase după un minut, un urlet groaznic, apoi sări înapoi, se învârti de patru sau cinci ori în jurul său şi-l fixă pe stăpân cu ochii săi care deveniră sângeroşi; apoi se mai roti de două ori şi căzu, aşa cum glonţul unui vânător iscusit ar fi trecut dintr-o parte în alta. Culcat pe podea, el se luptă un moment urlând continuu, apoi gâtul i se crispă, dinţii i se strânseră cu zgomot ca o menghină, picioarele rigide îi zvâcneau ca ale unui iepure; tremură din nou de două sau trei ori şi, în cele din urmă, îşi culcă capul lângă picioarele lui sir James. Sărmanul terier murise.

— Indianca nu mi-a luat degeaba banii, spuse sir James cu răceală. După ce mă voi ocupa de dragul meu văr, marchizul d'Asburthon, mă voi ocupa de Osmany şi de amicii săi.

— Doamne! Onoarea Voastră, strigă Will, dacă este adevărat că lumea este dată naibii, noi vom fi regi într-o zi.

— Ah! Crezi?

— Pe naiba! Spuse picherul cu o admiraţie sinceră, suntem destul de răi, într-adevăr! Am vrut să vă asasinez, în urmă cu o oră, şi aţi omorât câinele care tocmai v-a salvat viaţa!