Capitolul X.

Într-o dimineaţă, sir Robert Walden ieşi din hotel, la ora opt, înfăşurat în mantia sa. Faţa lui îngrijorată arăta că avea o preocupare serioasă.

„Trebuie să se sfârşească, spuse el: trebuie să am o explicaţie cu Roger. Dacă el îmi dovedeşte că el este fiul lordului Asburthon şi al doamnei Cecily, îmi voi cere scuze, dacă este necesar, dar dacă el nu-mi poate dovedi, voi apela la loialitatea lui. Roger este curajos, Roger este bun, are o inimă nobilă, el nu va dori să-şi păstreze în faţa lumii, un loc care nu îi aparţine.”

Desigur, baronetul sir Robert Walden trecea pe bună dreptate ca un om curajos: el avea la activ douăzeci de dueluri, şi urmărise tigrul în India şi leul în Sahara; şi, totuşi, pe măsură ce se apropia de hotelul d'Asburthon, el simţi cum inima începe să-i bată cu putere, deoarece n-avea nici un drept să meargă la Roger şi să-i spună: „Am venit să vă întreb dacă este adevărat sau nu că sunteţi un impostor?” Sir Robert Walden nu era obligat să-l anunţe pe Roger că mama sa şi fratele, pe care îi credea morţi de mult timp, trăiau încă?

Onorabilul baronet ciocăni, profund mişcat, la uşa hotelului. I se spuse că marchizul nu era disponibil. Dar el insistă, spunând că trebuie să discute lucruri de cea mai mare importanţă. Tânărul marchiz era la pat atunci când a fost anunţat baronetul. Chirurgul Bolton era cu el, ocupat cu aplicarea unui bandaj pe umăr. Sir Robert se opri în prag, îşi încruntă sprâncenele, puţin palid, şi căzu pradă unei oarecare ezitări la vederea chirurgului.

— Intră, prietene, îi spuse Roger, zâmbind. A trecut mult timp de când aştept vizita d-voastră.

Sir Robert îngăimă nişte scuze: el a fost bolnav şi, de asemenea, nepoata sa.

— Nu contează! Declară Roger, sunteţi de neiertat pentru că mă lăsaţi să plec în America fără să-mi iau la revedere.

— Iertaţi-mă, spuse sir Robert pe care prezenţa lui Bolton îl jena în mod deosebit.

Apoi, observând bandajul, el tresări:

— Sunteţi rănit? Întrebă el.

Fu Bolton, care luă cuvântul:

— Domnule marchiz, spuse el, eu ştiu de ce sir Robert Walden nu a pus piciorul în acest hotel din ziua în care s-a întâlnit cu căpitanul Maxwell.

— Ah, ştiţi? Spuse Roger. Ei bine, lămuriţi-mă, dragul meu Bolton, pentru că sir Robert are un comportament foarte ciudat.

— Ciudat, într-adevăr, spuse sir Robert, care rămase în picioare cu mâinile în sân căutând în zadar o ieşire convenabilă; se găsea la sfârşitul elocvenţei înainte de a vorbi.

Bolton era calm şi zâmbitor.

— Imaginaţi-vă, spuse el, că baronetul sir Robert Walden, un prieten de treizeci de ani, un om cu care am urmărit tigrul prin junglă, a vrut să mă omoare, acolo, la capătul patului tău.

— Dar acest lucru este imposibil! Spuse Roger.

— Adevărul pare de multe ori imposibil, întrebaţi-l pe sir Robert.

Acesta din urmă dădu din cap afirmativ.

— Şi ştiţi de ce? Continuă Bolton, pentru că nu am vrut să trădez secretele lordului Asburthon, nobilul vostru tată.

— Dar eu cred că visez, spuse Roger, disculpaţi-vă, deci, sir Robert.

— Bolton a spus adevărul, murmură baronetul.

— Aţi vrut să-l omorâţi?

— Da, pentru că nu a aflat originea acestui semn pe care îl purtaţi pe umăr.

— Ah! Dumnezeule! Spuse Roger râzând, pariez că sir Robert m-a luat drept un ţigan.

— Exact! Spuse Bolton.

Calmul lui Bolton şi zâmbetul lui Roger îl deconcentrară pe sir Robert Walden.

— Nu vă faceţi griji, prietene, răspunse marchizul, ai cărui ochi mari, limpezi şi loiali se opriră asupra lui sir Robert: Sunt fiul lordului Asburthon.

Şi Roger, care credea că spune adevărul, folosi un astfel de accent de sinceritate, că sir Robert îşi pierdu calmul.

— Bătrânul meu prieten, spuse Bolton, am jurat lordului Asburthon să nu dezvălui acest secret până ce nu se va găsi un mod de a elimina acest semn ruşinos de pe umărul fiului său. Acest mod l-am găsit, de aceea m-am eliberat de jurământul meu şi pot vorbi.

Sir Robert îşi simţi pieptul uşurat ca şi cum el fusese eliberat de o mare greutate. Apoi Bolton îi relată lui sir Robert aceeaşi poveste pe care i-o spusese, două zile mai devreme, lui Roger. Şi sir Robert ascultă cu nerăbdare.

— Dumnezeule! Spuse el când Bolton termină, îmi veţi ierta vreodată presupunerile mele injuste şi abominabile, marchize?

În loc de răspuns, Roger îi întinse mâna bătrânului gentilom.

Aşezată în faţa unei oglinzi din budoarul ei, miss Ellen zâmbea mulţumită.

„Onorabilul meu unchi, sir Robert Walden, îşi spunea ea, a plecat în această dimineaţă, în mare secret, acasă la marchizul Roger. Sunt curioasă să ştiu ce i-a spus. Aceşti bărbaţi abili se vor fi amuzat, pe cât posibil. Parcă-l văd pe scumpul meu unchi. Odată ajuns la marchizul Roger, sir Robert îşi va anunţa în mod solemn numele, şi-i va spune: „Dragul meu marchiz, am fost prieten cu tatăl dvs., şi, ca atare, eu vin să vă întreb sincer dacă nu sunteţi un ţigan, un copil al marchizului d'Asburthon şi al unei amante pe care hazardul i-a scos-o în cale! În acest caz, vă rog să vă gândiţi bine că marchizul a lăsat un fiu legitim, şi este firesc să i se restituie titlul şi averea.„ Aici marchizul ar fi răspuns cu multă naivitate povestea copilărească inventată de Jean de Franţa şi de chirurgul Bolton.”

Miss Ellen părea să intuiască firul desfăşurării evenimentelor, pentru că în timp ce ea debita aceste monologuri frumoase, se auzi un ciocănit la uşa ei, şi sir Robert Walden intră. Demnul baronet avea figura crispată şi ochii obosiţi. Miss Ellen îl privi cu coada ochiului şi şopti:

— Am ghicit.

Apoi, cu voce tare:

— Bună ziua, unchiule, de unde aţi venit aşa de dimineaţă?

— De la casa marchizului Roger d'Asburthon.

— Ţiganul? Spuse miss Ellen, care crezu că trebuie să roşească, pentru a justifica opinia pe care o avea sir Robert că ea îl iubea pe Roger.

Sir Robert îşi privi nepoata cu un fel de surpriză dureroasă:

— Din păcate! Spuse el cu greutate, Lionel nu va fi niciodată marchiz d'Asburthon.

Miss Ellen rosti un strigăt de uimire, sir Robert o prinse de mână, o privi cu emoţie şi-i spuse:

— Ne-am înşelat, copila mea, marchizul Roger este, ca şi Lionel, fiul legitim al lui lordului d'Asburthon.

— Crezi, unchiule?

— Sunt sigur.

— Dar… acest semn?

— Oh! Tocmai justificarea acestui semn, spuse sir Robert, care m-a deranjat atât de mult pentru câteva zile, m-a lămurit. Am crezut că Roger era un ţigan.

— Şi… acum?

— Acum nu mai cred.

Lui miss Ellen îi alunecă pe buze un zâmbet batjocoritor.

— Nu veţi mai crede, spuse ea, dacă se va dovedi că sunteţi victima unei comedii.

Aceste cuvinte rostite cu răceală, cu o convingere accentuată, îl făcu pe sir Robert să dea un pas înapoi.

— Eşti nebună, spuse el.

— Cum vi s-a explicat originea acestui semn?

— Ah! Vei vedea.

Miss Ellen îl opri cu un gest, spunându-i:

— Este inutil. Eu ştiu povestea, la fel de bine ca şi dvs. Este un anumit Jean de Franţa care a inventat-o.

— Jean de Franţa! Spuse sir Robert căruia acest nume îi evoca o amintire.

— Da, unchiule, regele ţiganilor, fratele Cynthiei, fosta amantă a lordului d'Asburthon şi adevărata mamă a marchizului Roger.

Sir Robert Walden simţi broboane de sudoare rece pe frunte.

Miss Ellen continuă:

— Vi s-a povestit că marchizul, pe când era copil, a fost răpit de ţigani din palatul de la Calcuta.

— Cum de ştii asta?

Atunci el văzu pe buzele lui miss Ellen unul din acele zâmbete care dezvăluie dintr-o dată o femeie superioară.

— Ascultă, bunul şi excelentul meu unchi, spuse ea. Noi urmărim acelaşi scop, deşi suntem mânaţi de motive diferite. Dvs. doriţi să-l vedeţi pe Lionel, singurul fiu legitim, devenind un pair al Engliterei şi marchiz d'Asburthon.

— Dar, în cele din urmă, exclamă sir Robert cuprins de îndoială, dacă această poveste este adevărată…

— Este o minciună. Şi mă angajez să vă dovedesc acest lucru.

— Tu?

— Dar cu o condiţie, unchiule.

— Care?

— Să-mi lăsaţi toată libertatea de acţiune.

— Cum aşa?

— Vă cer cel mult trei zile, douăzeci şi patru de ore, cel puţin, pentru a vă dovedi că Roger se numeşte Amri şi este fiul Cynthiei ţiganca, pe care o voi forţa să recunoască.

— Ai face asta?

— Da, dacă doriţi să schimbaţi temporar rolurile între noi.

— Cum?

— Eu voi fi capul, dvs. braţul. Mă veţi asculta orbeşte, fără a cere nici o explicaţie.

— Fie, sunt de acord.

— Şi, în primul rând, spuse miss Ellen, îmi veţi găsi doi oameni care, în această seară să fie în stare să comită o răpire.

Sir Robert nu se putu opri s-o privească pe miss Ellen cu o uimire profundă.

— Aţi uitat însă de originea mea, spuse ea. Aţi uitat că şi eu sunt ţigancă? Ei, bine! Vedeţi, dvs., bunul meu unchi, oamenii din rasa mea sunt născuţi pentru intrigi, pentru acţiuni aventuroase, pentru lovituri îndrăzneţe.

Un nor de tristeţe trecu pe faţa baronetului.

— Cu sinceritatea dvs. brutală de bărbat galant, continuă Ellen, nu veţi fi suficient de puternic pentru a lupta cu Jean de Franţa.

— Jean de Franţa! Murmură sir Robert Walden, dar unde am mai auzit de acest om?

— Aduceţi-vă aminte. Nu mi-aţi povestit că într-o zi, la o vânătoare de tigru, lordul Asburthon i-a datorat viaţa unui ţigan?

— Este adevărat.

— Acest ţigan era Jean de Franţa.

— Ah! Spuse sir Robert.

— Vă mai amintiţi că marchizul Roger aproape era să fie mâncat de un urs scăpat dintr-o menajerie?

— Dacă-mi amintesc!

— Omul care l-a salvat a fost Jean de Franţa.

— Cum! Osmany, mogulul…

— Şi Jean de Franţa sunt una şi aceeaşi persoană.

— Continuă! Spuse sir Robert cu nerăbdare.

— În cele din urmă, nu cred că ai uitat duelul lui Roger cu căpitanul Maxwell?

— Nu.

— Marchizul trebuia să fie ucis. Sabia pe care şi-o procurase de la Dragonne-d'Or trebuia să se spargă ca un pahar. Un om a venit acasă la marchiz, în timp ce dvs. şi Lionel luaţi cina cu el. Acest om i-a adus o altă sabie lui Roger, i-a arătat o lovitură teribilă în urma căreia căpitanul a murit. Acest bărbat a fost tot Jean de Franţa.

— Dar acest om este un diavol?

— Aproape, dar este îngerul bun al lui Roger, deoarece el l-a salvat şi în America, şi el îi va veni în ajutor peste tot şi întotdeauna.

— Şi Roger este complicele lui, pentru că el ştie adevărata sa de origine?

— Nu. Roger este de bună-credinţă atunci când se consideră fiul legitim al lordului Asburthon.

— Atunci, poate fi adus la realitate?

— Da. Dar nu de dvs.

— Cum! Spuse sir Robert, te-ai îndoi de cuvântul meu?

— Cei care sunt sub influenţa lui Jean de Franţa, spuse miss Ellen cu seriozitate, cred în el…

Apoi, ea adăugă:

— Sau în mine.

— Tu? Făcu sir Robert.

— Roger mă iubeşte ca un nebun, spuse ea, şi eu sunt suficient de puternică pentru a lupta împotriva lui Jean de Franţa.

Şi cum sir Robert o privea şi se întreba dacă nu visează, miss Ellen spuse:

— Unchiule, dacă mă lăsaţi să acţionez, voi ajunge să îndeplinesc scopul pe care vi l-aţi propus, îl voi face pe Roger să părăsească scaunul de pair. Lionel îl va succede în linişte, fără scandal, luând-i titlul şi averea.

— Dar, spuse sir Robert, ce va deveni Roger?

— El va dispărea… cu mine.

Şi adăugă ea, cu o cochetărie diabolică:

— El va fi întotdeauna suficient de bogat ca să merite dragostea mea.

Baronetul sir Robert Walden îşi privi nepoata cu uimire.

— Dar, spuse el, ce interes ar avea Jean de Franţa să fie protectorul lui Roger?

— Ah! Spuse miss Ellen, nu ştiţi că este o mândrie acestui om. Roger este creaţia lui; el, ţiganul, proscrisul, fiul unei rase dezmoştenite şi blestemate, tratată în acelaşi mod ca şi evreii, el a fost capabil să aşeze un om din tribul său pe scaunul unui pair de Englitera.

— Asta este corect. Acum am înţeles. Şi crezi că poţi lupta împotriva acestui om?

— Da, spuse cu hotărâre miss Ellen, da, dacă mă lăsaţi, dacă mă veţi asculta, dacă mă veţi lăsa liberă în orice moment, fără a ţine cont de acţiunile mele.

— Ei bine! Spuse sir Robert Walden în timp ce făcea un penibil efort de a-şi înăbuşi vocea conştiinţei care striga la el, îţi acord această libertate de care ai nevoie pentru a îndeplini cu succes această acţiune.

Miss Ellen redeveni zâmbitoare şi figura ei rebelă luă o expresie batjocoritoare.

— Îl cunoaşteţi pe acel „frumos” bătrân, numit sir Arthur Rood, care este îndrăgostit de mine?

— Da, cu siguranţă.

— Până aici casa dvs. i-a fost fără milă închisă.

— Pentru că ştiam că îţi displăcea.

— El nu-mi mai displace, unchiule; îl veţi invita mâine la cină.

— Fie! Spuse sir Robert.

— Şi, cu el, pe Vicontele Berny Alberic şi pe micuţul baronet sir Edward Johnson; amândoi mă iubesc la fel de mult.

— Şi apoi? Spuse sir Robert cu un ton de subordonat, care preia comenzile.

— Am nevoie de doi oameni pentru răpirea despre care ţi-am vorbit.

— Pe cine vrei să răpeşti?

— Pe Cynthia, mama lui Roger. Pe aceşti doi oameni, îi poţi lua dintre oamenii voştri; aveţi doi lachei, Joe şi Black, care au o putere herculeană; le veţi da ordine să mă asculte. Eu voi avea grijă de restul.

Ea sună şi ceru să i se aducă trăsura.