Capitolul XI.

Câteva ore mai târziu, Cynthia fusese răpită la intrarea în Wapping. Am văzut-o pe ţigancă legată, încătuşată şi neputincioasă din cauza unei glugi care i-a fost aruncată pe cap să o împiedice să strige. În zadar încerca să se lupte, în zadar scotea strigăte înăbuşite; trăsura mergea rapid, şi cerşetoarea avea braţele atât de puternice încât Cynthia nu a putut scăpa de glugă. Unde o duceau? Ce voiau să-i facă? Cynthia îşi puse aceste două întrebări cu multă teamă. Apoi, ea îşi aminti că Jean de Franţa îi spusese că fiul său avea duşmani, şi că aceşti duşmani, prin toate mijloacele posibile, o vor obliga să se trădeze. Cerşetoarea veni să confirme această opinie, spunându-i la ureche:

— Aveţi grijă! Este viaţa fiului dvs. cea pe care o compromiteţi în încercarea de a scăpa.

Dar, Cynthia era o femeie puternică; ea nu lăsă să-i scape nici un strigăt. Doar murmură sub glugă:

— Desigur, această femeie se înşeală, deoarece nu am fiu!

Cerşetoarea spuse din nou:

— Dacă doriţi să vă lăsaţi legată la ochi, vi se va scoate gluga şi puteţi respira mai liber.

Cynthia dădu afirmativ din cap. Cerşetoarea îşi trecu mâinile sub glugă şi, cu o îndemânare de scamator, ea îi legă o eşarfă la ochi Cynthiei, apoi, înainte de a-i scoate gluga, ea o făcu să simtă vârful unui cuţit, spunându-i:

— Dacă ţipaţi, vă omor!

— Nu voi ţipa, replică Cynthia cu resemnare.

Cerşetoarea îi scoase gluga.

— Acum, spuse ea, putem vorbi.

— Ce vreţi de la mine?

— Vreau să vă vorbesc despre fiul dvs.

— Nu am nici un fiu, spuse Cynthia.

— Minţiţi!

— Vă asigur că este o greşeală. Eu sunt o femeie săracă, continuă ţiganca, şi nu am nici un copil, nici soţ: vă înşelaţi…

— Noi suntem bine informaţi. Aveţi un fiu, un fiu care vă iubeşte şi de care aţi fost separată.

Cynthia clătină din cap.

— Ah! Continuă cerşetoarea cu o voce mângâietoare şi plină de emoţie, sărmanul copil a fost privat atât de mult timp de mângâierile mamei sale, cum l-aţi fi legănat în braţe, cum l-aţi fi strâns la piept…

— Doamnă, spuse Cynthia, nu am nici un fiu şi mă confundaţi cu altcineva. Dar spuneţi-mi unde mă duceţi…

— Acasă, la fiul dvs.

Aceste cuvinte o loviră pe Cynthia în inimă şi o bulversară. Cu toate aceste, ea îşi aduse aminte de recomandările lui Jean de Franţa; ea avu puterea de a-şi înăbuşi emoţiile sale cele mai violente şi mai profunde din sufletul său.

— Dacă mă conduceţi la casa unui bărbat despre care credeţi că este fiul meu, spuse ea, veţi vedea bine că vă înşelaţi: un fiu trebuie să-şi recunoască mama.

Cerşetoarea ridică din umeri şi tăcu. Trăsura mergea repede. Cynthia începu să asculte zgomotul roţilor. La început, pavajul scotea un sunet sec şi sonor, iar trăsura trecu mai multe hopuri. Cynthia îşi dădu seama că mergeau pe pavajul aspru şi denivelat al Tooley Street. Apoi mişcarea deveni mai blândă, iar zgomotul de pavaj fu urmat de zgomotul surd al pământului bătătorit. Cynthia gândea că era în afara Londrei şi că se afla pe o rută mare. Un aer umed şi rece care intră prin portierele întredeschise, i-a dat motive să creadă că acest drum se derula de-a lungul malului Tamisei. În cele din urmă, după o oră de cursă rapidă, trăsura se opri.

— Aici este, spuse o voce masculină.

Cei doi răpitori ai Cynthiei s-au aflat în timpul călătoriei, unul în spatele trăsurii, agăţat de scară, celălalt, pe scaunul de lângă vizitiu. Ambii coborâră pe pământ; Cynthia fu scoasă din trăsură şi cerşetoarea îi spuse:

— Am ajuns! Luaţi-mă de mână şi lăsaţi-vă condusă; mai ales, nu încercaţi să vă împotriviţi pentru că veţi fi ucisă şi vă veţi pierde şi fiul.

Cynthia rămase nemişcată şi răspunse:

— Aştept cu nerăbdare să recunoaşteţi eroarea, că sunt o victimă, şi să mă lăsaţi să plec. Consultaţi persoana despre care credeţi că este fiul meu.

— El nu este aici încă, dar va veni.

Cynthia se lăsă condusă şi făcu câţiva paşi. Ea auzi pe cei doi oameni care vorbeau în şoaptă, şi unul dintre ei introduse o cheie într-o broască; în acelaşi timp cerşetoarea spuse câteva cuvinte cu voce scăzută, şi printre acele cuvintele un nume îi frapă urechea: numele de „miss Ellen”.

Ea nu se înşela: ea era în puterea duşmanilor fiului ei. Apoi ea încercă să vadă unde era, şi cum cerşetoarea o împinse în faţa ei făcând-o să meargă, ea ridică eşarfa legată la ochi şi aruncă rapid o privire pe furiş în jurul ei, apoi eşarfa căzu înapoi pe ochi, dar, Cynthia văzu! Ea recunoscu malul Tamisei şi căsuţa lui miss Ellen a cărei descriere i-o făcuse Jean de Franţa. Deci, o mare speranţă se aprinse în sufletul captivei.

„Jean de Franţa mă va elibera!” gândi ea.

Şi apoi începu să se gândească la fiul ei, şi împinsă de dragostea sa maternă simţea că are forţa necesară pentru a rezista acelor teste care, probabil, îi erau rezervate.

— Veniţi! Spuse cerşetoarea; trebuie să urcaţi trei trepte.

Cynthia urcă cele trei trepte şi simţi sub picioare un teren neted; în acelaşi timp, o uşă se închise în urma ei. Atunci cerşetoarea spuse:

— Puteţi să vă daţi eşarfa jos.

Cynthia recunoscu locul unde era. Se afla în micuţul salon unde miss Ellen îl primise pe Jean de Franţa.

O piesă mare de mobilier acoperea complet unul dintre pereţi; era o bibliotecă de stejar încărcată de sculpturi delicate şi plină cu cărţi. Cynthia o privi pe cerşetoare, în timp ce unul dintre răpitorii săi aprindea focul în cămin. Cerşetoarea era o femeie mai tânără, bronzată şi care avea o frumuseţe delicată. Cynthia ghici că este indianca Daď-Natha. Cei doi bărbaţi, îi erau necunoscuţi. După ce aprinseră focul, cei doi bărbaţi plecară.

Cerşetoarea puse mâna pe cheia care închidea cele două rame prevăzute cu geamuri ale bibliotecii. Ele s-au deschis, şi Cynthia văzu cu uimire pe gardiana sa înlăturând câteva din volumele aliniate pe rafturi, apoi trecându-şi mâna prin locul gol lăsat de aceste volume. Imediat, rafturile se rotiră pe balamale silenţioase, şi Cynthia, uimită, văzu o cavitate întunecată şi profundă practicată în spatele panourilor din partea de jos a bibliotecii. Cerşetoarea o luă de mână şi spuse, din nou:

— Veniţi!

— Dar unde mă duceţi? Întrebă săraca mamă.

— Să vă vedeţi fiul, răspunse cerşetoarea, veniţi!

Ţi Daď-Natha strânse încheietura delicată a Cynthiei, care copleşită de durere, o urmă fără să opună rezistenţă. Cerşetoarea o făcu să intre în această cavitate ascunsă în bibliotecă şi care fusese săpată în grosimea peretelui; apoi, ea apăsă un buton, şi se făcu întuneric; biblioteca se închise în spatele lor.

Cine ar fi scotocit casa de sus în jos n-ar fi suspectat că două persoane în viaţă erau ascunse în această chichineaţă. Cerşetoarea îi puse Cynthiei pumnalul la piept şi îi spuse:

— Vă veţi vedea fiul imediat, dar aveţi grijă să nu faceţi vreo mişcare sau să strigaţi!

Ea apăsă un nou buton şi o rază de lumină lovi faţa Cynthiei. Două cărţi fuseseră înlăturate, acolo unde panoul avea o gaură care-l străpungea, şi, prin această fantă, Cynthia revăzu micuţul salon luminat de o lumânare de pe cămin.

— Într-adevăr! Murmură ţiganca, cu un accent de teamă, nu ştiu ce vreţi să faceţi cu mine; vă repet nu am nici un fiu.

— Vom vedea, rânji cerşetoarea.

Cynthia auzi un zgomot uşor: era uşa unui micuţ salon care se deschidea. O femeie apăru radiind de tinereţe şi frumuseţe. Cynthia o recunoscu pe tânăra splendidă din caleaşca în care se urcase în ziua sosirii dragonilor regelui. Miss Ellen intră visătoare şi cu fruntea înclinată. Ea se îndreptă spre o oglindă şi-şi aşeză cu cochetărie, cu mâna ei albă, buclele ondulate ale părului său negru.

— Ah! Spuse ea cu o voce joasă şi cu un accent melancolic, prin urmare, va veni!

Ea se aşeză pe o canapea, în faţa bibliotecii, astfel încât să fie văzută în întregime de Cynthia.

— Va veni, prin urmare! Repetă ea. Ah! Cât îl iubesc…

Apoi fruntea i se încruntă.

— Cu condiţia ca el să fi primit biletul meu la timp, şopti ea. Dumnezeule, dacă nu vine!

Ea sa ridică, deschise fereastra şi-şi scoase capul în aerul rece al nopţii.

— Nimic! Nu se vede nimic! Spuse ea, cu descurajare; şi ora de întâlnire a trecut. Tamisa este tăcută; nici un zgomot de trăsură pe drum. Oh! Incertitudinea mă îngheaţă şi îmi dă fiori.

Cynthia o asculta pe miss Ellen cu uimire.

— Cum? Gândea ea, Jean de Franţa susţine că miss Ellen este duşmanul de moarte al lui Roger şi ea îl iubeşte!

Dintr-o dată miss Ellen scoase un strigăt de bucurie.

— Acolo, el este! Spuse ea. Am auzit sunetul vâslelor lovind apa. Barca are un felinar la pupa. El stă în picioare, l-am recunoscut.

Şi miss Ellen luă atitudinea atât de nerăbdătoare şi entuziasmul pe care-l are femeia care-şi aşteaptă iubitul. Cynthia era deja convinsă.

„Jean de Franţa a greşit, îşi spuse ea, miss Ellen îl iubeşte pe fiul meu.”

Cerşetoarea, care îi ţinea mâna, simţi că mâna îi tremură.

— Vedeţi bine că sunteţi emoţionată, vedeţi bine că este fiul dvs.! Murmură cerşetoarea la urechea ei.

Ţiganca se întări împotriva emoţiei dureroase care-i frângea inima.

— Nu! Nu! Spuse ea, este o greşeală, nu am fiu!

În acel moment, un bărbat se aplecă peste pervazul din afara ferestrei.

Acesta era Roger, Roger zâmbind, entuziast, palpitând de dragoste sub ochii umezi ai lui miss Ellen; Roger era de mii de ori mai frumos decât în ziua în care a intrat în Londra, cu sabia în mână, călare în fruntea regimentului său.

Cerşetoarea o simţi pe Cynthia că se înclină pe braţul ei, pe jumătate moartă de bucurie şi emoţie.

— Nu mişcaţi, nu ţipaţi dacă vreţi să trăiţi, îi repetă ea.

Cynthia nu răspunse. Ea aruncă, prin fanta realizată cu măiestrie în bibliotecă, o privire arzătoare asupra fiului său. Roger se înclină în faţa lui miss Ellen şi îi sărută mâna cu respect.

— Dragul meu Roger, îi spuse miss Ellen cu cea mai blândă voce, mă vei ierta pentru că am uitat de înţelegerea noastră, de a-ţi da o întâlnire la această căsuţă? Dar pericolul era apăsător, mi-am pierdut capul…

Miss Ellen vorbi cu emoţie.

— Un pericol! Strigă Roger, există un pericol?

— Un pericol care ne ameninţă pe amândoi.

— Dumnezeule!

— Ştii că am fost aproape despărţită de tine?

— Cerule! Murmură Roger.

— Ah! Spuse miss Ellen, am crezut că voi muri în această dimineaţă.

— Dar ce s-a întâmplat, Dumnezeule?

— Unchiul meu a vrut să ne separe brusc; pentru că el a ghicit că ne iubim.

— Dar el a venit acasă la mine cu câteva ore în urmă, strigă Roger.

— Nu ştiu, spuse miss Ellen, cu o naivitate fermecătoare, dar ceea ce ştiu, iubitule, este că el a aranjat un mic complot cu lady Cecilia, mama lui Lionel.

Roger păli, un şuvoi de sânge îi inundă inima.

— Oh! Acest Lionel, spuse el, acest om pe care l-am iubit ca pe un frate, îl urăsc acum.

Miss Ellen îşi ridică privirea către cer.

— El mă iubeşte, spuse ea, şi se simte iubit… Iartă-l.

— Dar… acest complot?

— Au vrut să mă ducă în Scoţia, la castelul unchiului meu. Acolo, Lionel ar fi venit să ni se alăture şi, acolo, ne-ar fi căsătorit. De atunci, am intuit pericolul, spuse miss Ellen. Deci, fii sigur, că nu voi pleca. Dar am fost atât de bulversată; ţi-am dat o întâlnire aici, nu ştiam unde te voi vedea, şi nu am riscat să mă întorc acasă la tine…

Şi apoi:

— Oh! Iartă-mă, iubitule, deoarece dragostea este egoistă; nu am îndrăznit să îţi scriu pentru a anula întâlnirea noastră.

— Deci, nu vei pleca.

— Nu.

— Nu te vei căsători cu Lionel?

— Oh! Ţi-o jur!

Accentul lui miss Ellen era atât de naiv, aşa de elocvent, că reuşi să pătrundă în adâncimile sufletului Cynthiei.

„Jean de Franţa m-a minţit, dacă nu cumva s-a înşelat, crezu biata mamă. Cât de mult el o iubeşte!”

Miss Ellen spuse:

— Acum, că te-am văzut, iubitule, acum, că ţi-am dat mâna, să nu compromitem viitorul fericirii noastre cu o nouă imprudenţă.

— Ce vrei să spui?

— E târziu, trebuie să mă întorc în Londra. Ce va crede unchiul meu atunci când se va întoarce de la clubul său, dacă nu mă va găsit la hotel.

— Cum! Murmură Roger cu vocea unui copil ursuz, căruia i se refuză o jucărie, vrei să plec în acest moment?

— Este necesar, dar, spuse ea, voi merge cu tine.

El îşi înăbuşi un strigăt de bucurie.

— Ssst! Spuse ea, nu suntem singuri aici. Eu am o bătrână menajeră care a fost doica mea, şi care a devenit paznicul acestei case. Eu vin să o văd, uneori, cu barca sau cu trăsura mea; dar de data aceasta, adaugă ea cu un zâmbet fermecător, i-am trimis acasă pe oamenii mei, astfel mă voi înapoia cu barca ta. Ştii ce ţi-am spus în urmă cu două zile, adăugă ea punând un deget pe buze, să ai încredere în mine.

— Oh! Acest Lionel, murmură Roger a cărui privire avu o sclipire de ură.

— Nu-l iubesc, repetă miss Ellen, de ce te temi?

— Mă tem că sir Robert te va obliga să-l asculţi.

— Crede-mă, spuse miss Ellen accentuând cuvintele, ca şi cum ai avea încredere în mama ta.

— Mama mea! Strigă Roger, mama mea, vai! Eu nu am cunoscut-o vreodată!

— Ai fi iubit-o, nu-i aşa? Întrebă ea pe un ton mângâietor.

— Oh! Murmură tânărul privind la cer, cum ar putea cineva să n-o iubească pe mama lui?

Cerşetoarea auzi un suspin înăbuşit şi simţi un corp greu prăbuşindu-se peste ea. Era Cynthia care tocmai leşinase.