Capitolul XII.

Când regina ţiganilor deschise ochii, nu mai era în ascunzătoarea misterioasă practicată în partea de jos a bibliotecii. Indianca o transportase în salon şi o făcuse să respire nişte săruri pentru a-şi recăpăta cunoştinţa.

— Ei bine! Îi spuse ea atunci când Cynthia îşi reveni, dându-şi seama dintr-o privire de locul în care se afla, şi susţineţi în continuare că nu este fiul dvs.?

Dar, Cynthia redeveni prudentă şi puternică.

— Nu am nici un fiu, răspunse ea cu un glas înăbuşit.

— Atunci de ce aţi leşinat când a vorbit despre mama lui?

— Pentru că mi-a amintit de copilul meu care este mort!

Daď-Natha ridică din umeri.

— Şi apoi, adaugă Cynthia, îmi lipsea aerul, mă sufocam…

Şi, cum cerşetoarea tăcu, Cynthia spuse în continuare:

— Acum îmi veţi reda libertatea?

— Nu, în mod sigur!

— De ce?

— Pentru că trebuie s-o vedeţi pe miss Ellen.

— Cine este miss Ellen?

— Este această tânără frumoasă care-l iubeşte pe fiul dvs.

Cynthia tresări, pentru că ea credea că miss Ellen, avertizată de prezenţa sa, ar putea juca foarte bine o comedie din proprie iniţiativă.

— Ah! Spuse ea, această fată vrea să mă vadă?

— Da, pentru că ea vrea să pună mâna fiului în mâna mamei.

Cynthia nu se încruntă.

— Eu vă spun, repeta ea, că acesta nu este fiul meu… Cum vă aşteptaţi ca o femeie săracă aşa ca mine să aibă drept fiu pe acest tânăr genial?

Indianca îşi clătină capul şi murmură printre dinţi: „Este puternică! Nu va recunoaşte nimic astăzi.”

— Deci, întrebă Cynthia, aveţi de gând să mă ţineţi aici?

— Atâta timp cât doreşte miss Ellen.

— Dar, spuse Cynthia care recunoştea treptat ingeniozitatea rasei sale, deoarece vrea să mă vadă, de ce nu a rămas?

— Se va întoarce mâine, spuse indianca.

Cynthia, în timp ce vorbea, îşi examina paznica.

Daď-Natha avea o constituţie viguroasă, dar Cynthia, de asemenea, era puternică şi avea în plus acea îndrăzneală pe care ţi-o oferă setea de libertate.

„În cazul în care cei doi oameni care m-au răpit nu mai sunt acolo, credea ea, mă voi lupta corp la corp cu această femeie, şi aş învinge-o, în ciuda pumnalului ei, trântind-o la pământ; dar dacă ea i-ar chema în ajutor, aceşti oameni vor veni.”

— Buna mea doamnă, spuse indianca după o clipă de tăcere, vă îndemn să vă întindeţi pe această canapea; noaptea avansează, este ora unsprezece noaptea, şi aveţi nevoie de odihnă.

Cynthia o ascultă; era decisă să se prefacă. Daď-Natha aruncă o pătură peste trupul ei şi se aşeză confortabil într-un fotoliu, ca şi cum şi ea ar fi vrut să doarmă.

„Dacă ea va adormi, îşi spuse Cynthia care închise ochii, i-aş sări la gât, aş sugruma-o înainte ca ea să poată ţipa, şi voi fugi prin această uşă care, am observat, se deschide fără zgomot.”

Dar un eveniment neprevăzut veni să perturbeze proiectul Cynthiei. Uşa se deschise brusc şi unul dintre bărbaţii care o răpiseră pe ţigancă intră în grabă, alergă la torţă şi o stinse.

— Sunt pe urmele noastre! Spuse el, Joe a dat semnalul convenit, o barcă în josul râului Tamisa… Grăbeşte-te!

— Ah! Este Jean, care vine să mă elibereze! strigă Cynthia care-şi recuperă brusc toată energia. Ajutor! Ajutor!

Dar valetul îi puse batista pe gură şi o luă în braţe.

— Ei nu vă vor găsi! Spuse indianca.

Biblioteca se deschise din nou şi ţiganca fu transportată în ascunzătoare care se reînchise brusc.

— Ţine-o bine, Black! Şopti indianca; şi am de gând să fac o operaţie care o va împiedica să ţipe.

Cynthia avu un tremur de spaimă la auzul acestor cuvinte sinistre.

Valetul îşi puse palma uriaşă pe gura Cynthiei, dar Cynthia continua să ţipe înăbuşit. Un zgomotul din exterior ajunse la ea. Ea auzi un sunet de paşi şi de voci, şi una dintre aceste voci, gravă şi puternică, i se păru a fi vocea lui Samson.

— Ţine-o bine! Ţine-o bine! Repetă cerşetoarea.

Cynthia se luptă, ea muşcă mâna care-o sufoca, îşi eliberă pentru o clipă gura din căluş şi strigă:

— Aici sunt! Jean, aici sunt!

Dar Black o şi strânse de gât, iar, în acelaşi timp, cerşetoarea îi puse mâinile pe tâmple. Cynthia simţi că aceste mâini erau umede.

— Numele meu este Daď-Natha, spuse ea, ţi din moment ce sunteţi sora lui Jean de Franţa, banditul care a furat aurul zeului Sivah, ar trebui să ştiţi că într-o zi, în peştera în care era păstrată această comoară, l-am făcut să bea un lichid care l-a paralizat. Eu nu vă voi pune să beţi pentru că vreau să puteţi auzi vocile celor care vă caută; dar acest lichior, care vă udă tâmplele, vă va împiedica să vă mişcaţi şi să ţipaţi.

Şi, într-adevăr, Cynthia simţi pe loc o senzaţie ciudată, nedefinită, supranaturală; i se părea că îi explodează creierul, în timp ce o lumină strălucitoare o înconjura; îşi simţi limba cum se umflă, gâtul îi înţepeni şi toate membrele sale îi deveniră imobile. O paralizie subită, înfricoşătoare o cuprinse, şi indianca o sprijini dreaptă şi rigidă ca o statuie, de perete.

— Ei pot veni acum! Spuse ea.

Cynthia era atât de ţeapănă că părea moartă; ea nu-şi păstrase decât auzul şi văzul, în timp ce restul corpului său era ca şi cum ar fi fost pietrificat.

Între timp vocile şi paşii se apropiaseră. Cynthia nu se înşela: erau Jean de Franţa şi Samson, care veniseră în căutarea ei.

O serie de circumstanţe neprevăzute îl puseră pe Jean de Franţa pe urmele surorii sale. După plecarea lui Bolton şi a ţigăncii, Jean de Franţa reveni în camera lui Elspy. Tânăra rănită dormea. Sora ei, Dinah, care o veghea stând la capătul patului, se aplecă asupra lui Jean de Franţa şi îi şopti:

— Medicul a recomandat să nu o trezim.

— Dar trebuie să-i dau poţiunea pe care o va aduce Cynthia.

— Da, dar nu trebuie să fie trezită înainte.

Jean de Franţa rămase mai mult de o oră cu faţa scăldată de sudoare, cu inima plină de durere, cu ochii fixaţi pe fata adormită. Respiraţia lui Elspy era liniştită şi regulată. Timpul trecea, şi totuşi, Cynthia nu se întorcea. O presimţire vagă începu să-l neliniştească pe Jean de Franţa. Dintr-o dată Samson intră ca un uragan, cu o privire înspăimântată, cu hainele în dezordine şi strigă:

— Unde este Cynthia?

Aceste cuvinte căzură ca un fulger pentru Jean.

— Ea s-a dus la chirurgul Bolton să-i dea un leac.

— De când a plecat?

— De mai bine de o oră.

— A fost răpită! Strigă Samson cu o voce care o trezi brusc pe Elspy.

— Răpită! Ce vrei să spui?

— Traversam podul Londrei; o femeie mergea pe jos înaintea mea; o altă femeie s-a apropiat de ea la intrarea în Wapping şi, după aceea, doi bărbaţi au venit în fugă. Am auzit ţipete înăbuşite şi zgomotul produs de o luptă; apoi i-am văzut pe cei doi bărbaţi cum au fugit. Am fugit după ei, dar erau prea departe de mine, şi au reuşit să ajungă la o trăsură în care au aruncat-o pe această femeie. Trăsura a plecat ca un fulger; am alergat, am alergat mult timp, dar caii o luaseră la galop şi le-am pierdut urmele lor.

Jean dădu un strigăt de furie şi numele pe care-l ura, al lui miss Ellen, îi veni pe buze. În timp ce se ridică dezorientat, uşa se deschise din nou şi Bolton intră.

— Au răpit-o pe Cynthia! Îi spuse Jean de Franţa, care, la vederea lui Elspy, palidă şi înfrântă, îşi pierdu capul.

— Cynthia nu s-a întors!

Şi privirea sa imploratoare mergea de la Elspy la medic, şi această privire părea să spună:

— Dar dacă voi pleca, dacă voi alerga în căutarea Cynthiei, Elspy va muri, probabil!

Bolton înţelese, el o fixă pe tânără cu privirea calmă şi profundă a unui savant practicant care cercetează secrete ale naturii; el luă braţul pacientei şi constată că febra era uşoară.

— Prietene, îi spuse lui Jean de Franţa, uneori, o oră ajunge pentru a decide viaţa sau moartea. Cred că acum pot răspunde de viaţa acestei copile dragi.

Jean de Franţa dădu un strigăt de bucurie.

— Du-te în căutare Cynthiei şi binecuvântează hazardul, continuă Bolton, pentru că hazardul a făcut ca marchizul Roger să fie departe de casă. Mi-a lăsat un bilet în care mă ruga să-i refac pansamentul mâine dimineaţă. O afacere de serviciu îl silea să iasă şi să cineze departe de casă.

Bolton se aşeză pe patul lui Elspy. Jean şi Samson se repeziră afară.

— Unde ai pierdut din vedere trăsura? Îl întrebă Jean de Franţa gâfâind.

— La capătul străzii Star Street, spuse Samson. Ea face un viraj brusc într-un unghi.

Jean de Franţa cunoştea admirabil topografia Londrei.

La capătul Star Street, spuse el, trebuie să fie o străduţă neasfaltată şi noroioasă care să conducă la doc. Pe această străduţă, unde nu trec trei trăsuri pe an, vom găsi urmele lor.

Ei începură să alerge până ajunseră la locul desemnat, numit strada Anchor Street. Pe terenul noroios şi umed, la lumina unui felinar, Jean de Franţa văzu urme de roţi. El începu să le urmeze şi nu după mult timp remarcă faptul că urmele îl conduceau spre doc. A fost ca o rază de lumină pentru Jean de Franţa.

„Asta-i mâna lui miss Ellen, spuse el, miss Ellen este singura capabilă de această lovitură îndrăzneaţă, şi e singura care a avut interes să încerce acest lucru. Aceasta este căsuţa ei, unde a dus-o pe Cynthia.”

Şi îi zise lui Samson:

— Fugi şi dezleagă barca mea; vom merge mai repede astfel, decât dacă am folosi o trăsură.

Zece minute mai târziu, Jean de Franţa şi Samson se urcau în barcă. Dar bătea dinspre sud-vest un vânt puternic care făcea imposibilă utilizarea velei pentru a naviga în josul râului, în timp ce împingea viguros ambarcaţiunile care navigau împotriva curentului. Jean şi Samson au fost forţaţi să apuce vâslele, şi, cu un oarecare efort, după mai mult de o oră, zăriră căsuţa. O iolă mare, foarte bine echipată, trecu aproape de ambarcaţiunea lor, lăsându-se purtată în direcţia vântului.

Pe această iolă, care naviga spre Londra, se aflau trei persoane. Un marinar stătea la cârmă, un alt bărbat şi o femeie stăteau aşezaţi în faţă. Bărbatul şi femeia vorbeau în şoaptă. Jean şi Samson se încrucişară cu această ambarcaţiune fără să-i remarce. Doreau să ajungă mai repede la căsuţă. Într-adevăr, noaptea era întunecoasă şi vântul răsucea din când în când cele două felinare aflate la bordurile iolei. Dacă Jean s-ar fi uitat la bărbatul şi la femeia care se întorceau la Londra, el i-ar fi recunoscut pe marchizul Roger şi pe miss Ellen. Dar Jean nu i-a văzut, el avea privirea îndreptată spre orizont şi vâslea cu mânie. El nu auzi, din păcate, o fluierătură îndepărtată care porni de pe malul stâng al Tamisei. În cele din urmă, pereţii albi ai reşedinţei de vară a lui miss Ellen se conturară pe cerul întunecat.

Nici o lumină nu se zărea printre obloanele închise. O tăcere de moarte domnea în interiorul casei.

— Nu este nimeni, murmură Jean de Franţa cu disperare, atunci când sări pe uscat.

— Stai, spuse Samson, care lega barca, mi se pare că am auzit ţipete înăbuşite.

Amândoi se apropiară de căsuţă şi bătură tare la uşă. Dar uşa rămase închisă şi nimeni nu le-a răspuns.

— Să forţăm uşa, spuse Jean de Franţa. Dacă miss Ellen este acolo, ea va trebui să-mi spună unde este Cynthia.

Gigantul îşi propti umărul în uşă şi o împinse atât de viguros încât ea se desprinse din balamale şi căzu în interior.

Jean, care îşi armă pistoalele, se asigură că pumnalul era pus în centură şi putea fi scos cu uşurinţă din teacă.

Samson scoase un amnar şi un fitil şi aprinse un mic felinar, fără zgomot, apoi amândoi intrară în căsuţă. Casa era pustie şi peste tot domnea ordinea; Jean şi Samson începură să controleze casa peste tot, dar nu găsiră pe nimeni.

— Cu toate acestea, mi s-a părut, repeta Samson, că am auzit…

Jean ridică din umeri:

— Poate a fost şuierul vântului printre copaci, spuse el.

După ce verificară inutil fiecare parte a casei, reveniră în salonul albastru. Cynthia, încă paralizată, aflată în ascunzătoarea secretă, îi auzea discutând. Daď-Natha ţi servitorul lui miss Ellen, stăteau înghesuiţi lângă ea, ţinându-şi respiraţia.

— Trebuie, totuşi, s-o găsesc pe Cynthia! Şopti Jean de Franţa, cu mânie, lovind puternic podeaua cu piciorul.

— Dar, spuse Samson, dacă într-adevăr miss Ellen este cea care a răpit-o, este sigur că ea nu a adus-o aici.

— Şi totuşi, şopti Jean, urmele acelei trăsuri păreau să ne dea indicii ale răpirii. Trebuie să merg afară să le mai văd.

Cynthia, în spatele panoului bibliotecii, făcea eforturi disperate de a-şi mişca limba devenită imobilă şi care-i blocase gâtul.

Jean de Franţa se apropie de cămin şi examină cu grijă lumânările candelabrelor, apoi atinse cenuşa din vatră. Ceara lumânărilor era caldă încă şi găsi cărbuni încinşi sub cenuşă.

— Au fost aici! Strigă el, şi acest lucru s-a întâmplat în urmă cu câteva minute!

El luă un felinar, îl aprinse şi ieşi din căsuţă, adăpostind flacăra cu palma. Apoi, începu să examineze pământul umed şi dădu un nou strigăt. O urmă de roţi şi urmele copitelor a doi cai erau clar imprimate pe sol. El reveni în salon unde Samson lovea pereţii cu pumnul. Toţi pereţii răspundeau cu un sunet plin.

Cynthia încă mai spera că biblioteca îi va atrage atenţia şi că el va descoperi ascunzătoarea în care se afla. Dar această speranţă se transformă în teroare, când îl auzi pe valet şoptindu-i lui Daď-Natha:

— Ştii că am ordin, în cazul în care vom fi descoperiţi de Jean de Franţa, să-l ucid.

— Da, răspunse indianca.

Atunci, Cynthia se rugă ca nici Samson, nici Jean de Franţa să nu descopere ascunzătoarea lor. Aceştia ieşiră din nou, apoi reîncepură zadarnicele lor căutări. În cele din urmă, Samson care examină, la rândul său, urmele trăsurii, exprimă acest punct de vedere:

— Este posibil ca ei să fi venit aici, este chiar aproape sigur, dar ei nu au stat mult, deoarece trăsura s-a întors şi a plecat.

— E-adevărat, spuse Jean de Franţa.

— Dacă am da foc căsuţei, spuse în continuare Samson apropiind flacăra lumânării de perdelele ferestrei.

Jean de Franţa se gândi un moment:

— Nu, spuse el, nu trebuie să implicăm poliţia în treburile noastre.

— Asta-i drept, murmură docil Samson.

— Trebuie, totuşi, să o găsesc pe Cynthia! Strigă Jean din nou, chiar de ar trebui să merg la hotelul lui sir Robert Walden.

Aceste cuvinte îl uimiră pe Samson.

— Da, ea se află acolo, cu siguranţă, spuse el.

— Crezi?

— Hei! Spuse gigantul, aceşti gentilomi sunt atât de convinşi de inviolabilitatea caselor lor.

— Ai dreptate, spuse Jean de Franţa, să ne întoarcem la Londra şi să mergem acasă la sir Robert Walden.

Ei ieşiră din salon şi Cynthia începu să respire. Ea auzi închizându-se uşile, apoi vocile acestora se pierdură în depărtare.

— Să mergem! Şopti Black la urechea lui Daď-Natha, ei nu o vor avea pe prizoniera noastră în această noapte… Dar uriaşul m-a făcut să-mi fie frică atunci când a propus prietenului său să incendieze casa.